Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 476/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 476/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 07-06-2013 în dosarul nr. 476/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIE CIVILĂ Nr. 476/2013
Ședința publică de la 07 Iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. G. N.-vicepreședinte
Judecător D. M.
Judecător M. F. C.
Grefier M. R.
Cu participarea doamnei procuror A. F. din cadrul Parchetului de pe lângă C. de A. A. I.
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de reclamanta B. F. și de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin D.G.F.P. A. împotriva sentinței civile nr. 2492/2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar civil nr._ .
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează procedura legal îndeplinită, faptul că recursurile sunt scutite de la plata taxelor judiciare și nu s-a depus întâmpinare. Recurentul pârât solicită judecarea în lipsă.
Reprezentanta Parchetului arată că nu are cereri de formulat.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau chestiuni prealabile, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta Parchetului pune concluzii de respingere a celor două recursuri declarate în cauză, ca nefondate.
În ce privește recursul reclamantei arată că în mod corect prima instanță a respins capătul de cerere de acordare a daunelor morale având în vedere declararea neconstituționalității art. 5 lit. a din Legea 221/2009.
Față de recursul pârâtului arată că în mod corect prima instanță a constatat caracterul politic al măsurii condamnării suferite de soțul reclamantei, chiar dacă este măsura constituie de drept condamnare cu caracter politic.
Față de actele dosarului și cele invocate, instanța lasă cauza în pronunțare.
C. DE A.
Asupra recursurilor civile de față;
P. acțiunea înregistrată la Tribunalul A. sub dosar nr._, reclamanta B. F. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R.:
-să se constate caracterul politic al condamnării numitului B. G. (soțul reclamantei), la 8 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională aplicată prin sentința nr. 370/19.11.1959 a Tribunalului M. al orașului Stalin;
- obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 300.000 euro în echivalent lei la cursul din ziua plății, cu titlu de daune morale;
- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
P. sentința civilă nr. 2492/2012 pronunțată de Tribunalul A. a fost admisă în parte acțiunea reclamantei și s-a constatat caracterul politic al condamnării defunctului B. G. născut la 28.09.1929, la 8 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională dispuse prin sentința penală nr. 370/1959 pronunțată de Tribunalul M. al orașului Stalin. S-a respins cererea de acordare a daunelor morale. Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinței s-a reținut că prin sentința penală nr. 370 din 19.11.1959, pronunțată de Tribunalul M. al orașului Stalin, soțul reclamantei, numitul B. G. n. la data de 18.09.1929 în . fost condamnat la o pedeapsă de 8 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prev. de art. 209 pct.2 lit. a Cod penal.
P. decizia penală nr. 1656/28.12.1959 pronunțată de Tribunalul M. al regiunii a III –a M. Cluj a fost respins recursul declarat de către inculpat.
Aceste aspecte sunt demonstrate cu actele depuse în probațiune de către reclamantă - filele 4-13 și cele comunicate de către CNSAS (filele 26-60 dosar fond).
De asemenea din adresa depusă la fila 19 rezultă că defunctul B. G. se încadrează în prevederile Legii 221/2009.
Având în vedere această stare de fapt s-a apreciat că în speță sunt îndeplinite dispozițiile art. 5 alin. 3 din legea 221/2009 sens în care a fost admisă acțiunea.
Cât privește cererea de acordare a daunelor morale, aceasta a fost respinsă față de dispozițiile Deciziei 1358/2010 prin care C. Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin.1 teza I din Legea 221/2009.
In acest context, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată niciunui subiect de drept, încetându-și efectele pentru viitor astfel cum stipulează dispozițiile art. 145 alin.1 din Constituție.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs atât reclamanta cât și pârâtul.
P. recursul declarat, reclamanta a solicitat modificarea sentinței în sensul acordării daunelor morale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului se arată că soluția instanței de fond este nelegală, că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei ci acțiunilor înregistrate ulterior publicării ei în Monitorul Oficial, și că a se aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la daune morale, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă.
Precizează că, după cum chiar C. Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului legalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Susține că la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența CEDO (cauza B. c/a Croația).
Pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 susține că mai sunt incidente și prevederile Declarației Universale ale Drepturilor Omului ( art. 2-4, 5, 7.9, 13, 19, 23, 24, 25) ale CEDO (art. 3, 5, 7), Rezoluția APCE nr. 1096/1996 și Rezoluția APCE 1481/2006.
Invocă și jurisprudența Curții de A. Oradea care și după încetarea aplicabilității prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 a dat câștig de cauză petenților.
Apreciază că situația de fapt expusă prin acțiune permite instanței să constate că s-a produs un prejudiciu moral care trebuie să fie reparat fie în temeiul Legii nr. 221/2009 fie în baza art. 998 – 999 C. civ.
În drept invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
La rândul său, pârâtul S. R., prin recursul promovat, a solicitat modificarea sentinței primei instanțe în sensul respingerii acțiunii reclamantei, motivat de faptul că măsura condamnării soțului reclamantei în temeiul art. 209 pct. 2 lit. a C. pen. constituie de drept condamnare cu caracter politic potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, astfel că este nelegală constatarea făcută de prima instanță.
Verificând sentința atacată prin prisma motivelor invocate, C. reține următoarele:
Criticile pârâtului recurent sunt nefondate.
Potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic, condamnarea pronunțată pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen. Ca atare, legiuitorul a considerat că nu se mai impune dovedirea caracterului politic al unei astfel de condamnări.
Norma juridică cuprinsă în art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009 are caracter obiectiv, este independentă de subiectele raportului juridic concret, prevăzând în mod abstract că orice condamnare pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen. are caracter politic.
În cadrul raporturilor juridice concrete, subiectul care se consideră beneficiarul acestei norme juridice trebuie să facă dovada că hotărârea prin care a fost condamnat se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr. 221/2009, situație în care legea prezumă caracterul politic și nu mai este necesar să-l dovedească.
Ca urmare, plecând de la norma abstractă, obiectivă cuprinsă în art. 1 din lege, în mod corect, instanța de fond a constatat că situația concretă a soțului reclamantei se încadrează în această prevedere și ca urmare, condamnarea suferită de acesta are caracter politic.
În ceea ce privesc criticile reclamantei, C. reține următoarele:
Reclamanta a investit instanța de judecată cu o acțiune în constatarea caracterului politic al condamnării soțului ei, B. G., prin sentința penală nr. 370/1959 pronunțată de Tribunalul M. al orașului Stalin și acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit de către acesta din urmă.
P. Decizia nr. 1358/2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Art. 147 alin. 4 din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari și produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3/2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12/2011 dată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, care a statuat drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță sentința primei instanțe a fost pronunțată la data de 30.05.2012, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.
În același sens s-a pronunțat și C. Europeană a Drepturilor Omului, care a reținut că invalidarea art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 de către C. Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiției, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a subliniat necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist (cauza Unédic contra Franței, cauza Nastaca D. și alții împotriva României).
CEDO a considerat că, chiar dacă reclamanții percep ca pe o nedreptate faptul că instanțele de judecată au dat curs deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări în soluția juridică ce ar apărea, ca urmare a exercitării unui mecanism de control normal într-un stat democratic. C. a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că și cerințele securității juridice și protecției încrederii legitime a justițiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudență constantă.
Aplicarea în speță a soluției reținute în decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 nu a pus la îndoială drepturile care au fost dobândite cu caracter definitiv de către reclamanți. Mai mult, noua situație juridică ce rezultă din decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 a fost perfect cunoscută de reclamanți și în întregime previzibilă, atunci când instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la cererea lor în despăgubiri.
Pe cale de consecință, în mod corect a reținut prima instanță că reclamanta nu este îndreptățită la daune morale, în baza Legii nr. 221/2009.
În ce privește criticile reclamantei referitoare tratamentul discriminatoriu în raport de alte persoane aflate în aceeași situație, care au câștigat prin decizii definitive și irevocabile pronunțate înaintea deciziilor din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, C. le privește de asemenea ca fiind nefondate.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același sens CEDO a reținut că statului nu îi revine nicio obligație, în temeiul art. 6 și 14 combinate sau al oricărei alte dispoziții a Convenției, de a contesta actele sau situațiile juridice anterioare pronunțării deciziei Curții Constituționale (cauzele Marckx contra. Belgiei, cauza Nastaca D. și alții împotriva României). C. a considerat, de asemenea, că dezvoltarea jurisprudenței instanțelor naționale pentru a aplica decizia Curții Constituționale ce constata neconstituționalitatea dispoziției ce fusese temeiul juridic al acțiunii reclamanților nu este contrară unui bune administrări a justiției.
-//-
(continuarea deciziei civile nr. 476/07.06.2013 pronunțată de C. de A. A. I. – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
În raport de toate aceste considerente, toate criticile reclamantei recurente inclusiv cele întemeiate pe prevederile Declarației Universale ale Drepturilor Omului, ale CEDO și ale Rezoluțiilor APCE nr. 1096/1996 și 1481/2006 se rețin a fi neîntemeiate și, neputând fi reținut ca incident niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 – 3041 C. pr. civ., C., constatând neîntemeiate atât criticile reclamantei cât și ale pârâtului, în baza art. 312 C. pr. civ. va respinge ca nefondate recursurile acestora.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursurile declarate de către reclamanta B. F. și de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin D.G.F.P. A. împotriva sentinței civile nr. 2492/2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar civil nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 7.06.2013.
Președinte, C. G. N. | Judecător, D. M. | Judecător, M. F. C. |
Grefier, M. R. |
Redc. D.M/05.07.2013
Tehn.N.P./2 ex/16.07.2013
Jud. fond – I. S.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 477/2013. Curtea de... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 31/2015. Curtea de Apel ALBA... → |
|---|
