Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 577/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 577/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 05-09-2013 în dosarul nr. 577/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 577/2013
Ședința publică de la 05 Septembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. A. M.-vicepreședinte
Judecător A. N.
Judecător C. M. C.
Grefier E. M. H.
Cu participarea Ministerului Public prin P. de pe lângă C. de A. A. I. – Procuror V. L.
Pe rol fiind verificarea perimării judecării recursului declarat de reclamanta M. R. - E. împotriva sentinței civile nr. 426/2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar cu numărul sus indicat, având ca obiect despăgubiri la Legea 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței legala îndeplinire a procedurii de citare, faptul că părțile au fost citate cu mențiunea „repus pe rol pentru verificare perimare”.
Reprezentantul Ministerului Public declară că nu are alte cereri.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța, având în vedere actele și lucrările dosarului, constată încheiată faza probatorie, cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public.
Procuror V. L. solicită instanței să constate perimată judecata recursului declarat de reclamantă în prezenta cauză, fiind îndeplinite condițiile procedurale prevăzute de norma generală.
Instanța lasă cauza în pronunțare pe excepția perimării.
C. DE A.
Asupra recursului civil de față,
P. acțiunea civilă formulată și precizată, înregistrată la Tribunalul Hunedoara, la nr._ /20.08.2010, reclamanta M. R.-E. a chemat în judecată, în calitate procesuală de pârât, S. R. prin M. Finanțelor P., solicitând să se constate caracterul politic al măsurii deportării în URSS a mamei sale, Ș. G. ( născută Maitner ) – decedată la data de 15.12.1974 -, în perioada 16 ianuarie 1945 – 7 septembrie 1949 și supunerea ei la muncă forțată, de reconstrucție a acestei țări și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 280.000 Euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către antecesoarea sa, pe perioada respectivei măsuri administrative.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în ianuarie 1945, mama sa, împreună cu alți etnici germani din zona Hunedoarei, a fost ridicată de la domiciliul din localitatea C., de către comisiile formate din organele fostei miliții și securității, împreună cu soldați ruși înarmați, au fost încărcați în vagoane de marfă și transportați în lagărele de muncă din regiunea Dombas, unde au fost supuși la muncă grea, în mină, în subteran, au îndurat mizerie, teroare, frigul, foamea, lipsa de îngrijire medicală, primind o alimentație extrem de slabă caloric, trăind la limita supraviețuirii, într-un regim concentraționist, perioada respectivă afectându-i grav sănătatea. Că, astfel că suma de 5.000 euro/lună, este rezonabilă, menită să compenseze prejudiciul moral suferit de aceasta.
În drept s-au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009. La un termen ulterior, reclamanta și-a precizat acțiunea și a invocat în completarea temeiului de drept, art. 5 alin. 5, art. 6 și 13 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și jurisprudența în legătură cu acesta, art. 1 din Protocolul 1 la Convenție și jurisprudența în legătură cu acesta, invocând faptul că reclamanta avea o speranță legitimă la obținerea unei creanțe față de stat, Decizia Curții Constituționale nr. 186/1999, art. 20-23, 52-53 din Constituția României, precum și art. 998-999 cod civil și 504-506 Cod procedură penală.
P. sentința civilă nr. 426/2011 a Tribunalului Hunedoara a respins acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta M. R.-E., împotriva pârâtului S. R. – prin M. Finanțelor P., reprezentat prin DGFP a județului Hunedoara, pentru pretenții.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut și motivat următoarele:
Antecesoarea reclamantei, Ș. G. ( născută Maitner ) – decedată la data de 15.12.1974 -, a fost deportată ca etnic german, în perioada 16 ianuarie 1945 – 7 septembrie 1949, în URSS, la munca de reconstrucție.
P. efectul Decretului – Lege nr. 118/1990, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul român a asimilat situația acestor persoane, categoriei de persoane persecutate din motive politice, de dictatura comunistă instaurată în România, cu începere de la 6 martie 1945, acordându-le o . măsuri reparatorii.
Respectivul act normativ a fost adoptat de legiuitorul român, îndată după Revoluția din decembrie 1989, în scop reparator, declarat, prin însăși titulatura sa, în scopul acordării unor drepturi materiale și alte facilități, persoanelor persecutate din motive politice, de dictatura instaurată, cu începere de la 6 martie 1945.
Caracterul politic al măsurii deportării etnicilor germani, în URSS, după instituirea regimului comunist în România, este stbilit, de regulă, de către autoritatea administrativă abilitată în acest sens, - Comisia de aplicare a Decretului – Lege nr. 118/1990. În speță, această calitate a fost recunoscută antecesoarei reclamantei, fiind acordată indemnizația prevăzută de respectivul act normativ, soțului său supraviețuitor.
Or, deportarea etnicilor germani – între care și antecesoarea reclamantei – în URSS, în perioada 1945-1949, s-a făcut pentru reconstrucția acestei țări, cu toată împotrivirea Guvernului R., pe temeiul pct. 2 din Convenția de Armistițiu, semnată la 12 septembrie 1944, la Moscova - și a cărei clauze și condiții au fost impuse României în circumstanțele istorice determinate de refacerea alianțelor de război și la presiunea Comisie Aliate de Control, instituită în România pentru respectarea acestei convenții - și nu pentru că vreuna din aceste persoane s-a manifestat ostil față de regimul comunist ori și-a exprimat dezacordul față de politica statului.
Or, s-a constatat că obiectul acțiunii reclamantei vizează constatarea caracterului politic al măsurii deportării antecesoarei sale, în URSS și obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin aceasta.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a, a Legii nr. 221/2009, legiuitorul român a prevăzut dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, de a solicita obligarea statului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmând ca instanța să țină seama de măsurile reparatorii acordate deja, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.
Or, reclamanta s-a apreciat că nu se încadrează în prevederile articolului de lege respectiv.
De altfel, prin Decizia nr. 1358/2010, C. Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate, - invocată de pârâtul în cauză – a normei juridice conținute de articolul 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituția României, coroborat cu cele ale art. 31 alin. 3 a Legii nr. 47/1992, republicată, dispozițiile legale declarate neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, în Monitorul Oficial, dacă în acest interval de timp, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord normele juridice declarate neconstituționale, cu prevederile Constituției.
Cum, în intervalul celor 45 de zile, legiuitorul român nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord prevederile art. 5 alin. 1 lit. a, cu prevederile Constituției, norma juridică respectivă a fost lipsită de orice eficacitate.
Pe cale de consecință, raportat la cele ce preced precum și la practica Curții de A. A. I. în materie, instanța va aduce o soluție de respingere a acțiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată pe temeiul de drept invocat, art. 5 al Legii nr. 221/2009.
Sub aspectul art. 5 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, invocat de reclamantă ca temei a acțiunii sale, acest tribunal, constată că întradevăr, de la data ratificării Convenției și a protocoalelor adiționale, prin Lege nr. 30/1994, România recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, drepturile și libertățile fundamentale, așa cum sunt definite în Titlul I a respectivei Convenții, obligându-se să le respecte.
Tocmai în vederea executării acestei obligații, în Constituția României – prin art. 20 -, a instituit preeminența aplicării tratatelor și pactelor care se referă la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în caz de neconcordanță a prevederilor acestora cu legile sale interne.
Între aceste drepturi fundamentale, la art. 5 din Convenției, este prevăzut, ca atare și dreptul la libertate și siguranță, - acesta fiind consacrat tot ca drept fundamental, inviolabil, prin art. 23 din Constituția României, în vigoare.
Dar, în condițiile în care România a ratificat Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, prin Legea nr. 30/1994 – publicată în Monitorul Oficial nr. 135/1994 – prevederile acesteia – ca și jurisprudența dezvoltată de C. de la Strasbourg, în legătură cu ele – nu pot fi avute în vedere și nu pot fi aplicate pentru fapte și situații produse anterior acestui moment, al ratificării.
În ce privește temeiul art. 504-506 Cod procedură penală, invocat de reclamantă prin precizarea acțiunii, s-a constatat că acestea reglementează instituția răspunderii statului pentru erori judiciare în procese penale sau în cazul urmăririi penale, fiind circumscrisă la două ipoteze: situația persoanei care a suferit o condamnare penală, iar în urma rejudecării cauzei sale, a fost achitată și situația persoanei care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate sau i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal.
Pentru ambele ipoteze, s-a apreciat că răspunderea statului este antrenată pentru organele sale coercitive, care au aplicat greșit legea sau au aplicat-o cu rea credință ori prin neglijență și are caracter patrimonial, fiind supusă termenului de 18 luni, iar calitatea procesuală activă aparține victimei erorii judiciare sau, după decesul acesteia, persoanelor care se aflau în întreținerea sa.
Or, în cauză, este evident că reclamanta nu se află în situația de victimă a unei erorii judiciare.
În ce privesc garanțiile Constituționale în ce privesc prevederile art. 20-23, 52-53 din Constituția României, în vigoare, s-a constatat că acestea, ca și celelalte norme cu valoare de principiu, se adresează cetățenilor Republicii România, neputând fi extinse situațiilor consumate în alte epoci și în alte regimuri și nici pentru abuzurile săvârșite de autoritățile statului comunist sau monarhist român, indiferent dacă acțiunile acestora au fost determinate de conjunctura social-politică sau le-au fost impuse brutal.
În ce privesc dispozițiile art. 998-999 Cod civil, invocate în completarea temeiurilor de drept, în susținerea cererii respective, se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, având în vedere împrejurarea că antecesoarea reclamantei au suferit deportarea și obligarea la munca de reconstrucție a URSS, în condițiile pct. 12 a Convenției de Armistițiu, semnată la 12 septembrie 1944, la Moscova, în împrejurările istorice fără precedent, determinate de refacerea alianțelor de război, clauzele acestei convenții fiind impuse României ca stat perdant, astfel că între condițiile cumulative impuse de această instituție, cel puțin calitatea pârâtului ca autor al faptei prejudiciante și condiția culpei acestuia, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite.
Pe de altă parte, acest temei de drept obligă instanța să examineze prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului și să impună timbrajul corespunzător valorii obiectului cererii, în condițiile Decretului nr. 167/1958 și, respectiv a Legii nr. 146/1997.
În fine, sub aspectul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, s-a constatat că reclamanta nu poate invoca, în cauză, speranța legitimă de a obține o creanță față de stat, egală cu valoarea despăgubirilor pretinse, ca urmare a declarării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, unicul temei de drept care le justifica, la momentul înregistrării acțiunii. Este de menționat că în condițiile în care acest temei juridic a fost declarat neconstituțional nu se poate considera că există o contrarietate între prevederile convenției și normele de drept intern ale României, astfel încât instanței să-i fie îngăduit să aplice normele Convenției și, respectiv, jurisprudența acesteia, conform prevederilor art. 20 din Constituție.
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs reclamanta M. R. - E., solicitând admiterea acestuia, desființarea sentinței Tribunalului Hunedoara în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
În expunerea de motive, recurenta susține, în esență, că în ceea ce privește primul capăt de cerere, privind constatarea caracterului politic al măsurii deportării, consideră că acesta trebuia admis pe temeiurile DL 118/1990 și OUG 214/1999, precum și a punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici. Referitor la capătul de cerere privind despăgubirea, recurenta apreciază că se impunea a fi admis pe temeiurile art. 998 – 999 Cod civil care prevăd dreptul la o reparație integrală a prejudiciului adus prin încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Consideră că drepturile și libertățile sale au fost încălcate prin măsura deportării impusă de forța de constrângere a Statului R. etnicilor german, în timpul acesteia suferind cele mai groaznice umilințe și privațiuni suportabile.
Cererea de recurs nu este motivată în drept.
C., prealabil analizării motivelor de recurs invocate, la termenul de judecată din 5 septembrie 2013 a pus în discuție, din oficiu, excepția perimării judecării prezentului recurs.
Astfel, la termenul de judecată din 26.04.2012 cauza a fost suspendată pentru lipsa părților, conform art. 242 pct. 2 C. proc. civ.
La data de 27.06.2013, cauza a fost repusă pe rol din oficiu pentru verificarea perimării, urmare a referatului întocmit la această dată, iar pentru termenul de judecată din 5.09.2013 recurenta a depus concluzii scrise, solicitând judecarea cauzei în lipsă.
Față de faptul că, de la momentul suspendării cauzei, a trecut mai mult de un an și nici una dintre părți nu a făcut demersuri pentru soluționarea cauzei, instanța constată că sunt îndeplinite condițiile perimării judecății.
Ca urmare, în temeiul art. 248 Cod procedură civilă, urmează a se constata perimată judecarea recursului declarat de reclamanta M. R. – E. împotriva sentinței civile nr. 426/2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara.
(continuare decizia civilă 577/5.09.2013 pronunțată de C. de A. A. I. în dosar civil_ )
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Constată perimată judecarea recursului declarat de reclamanta M. R. E. împotriva sentinței civile 426/2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția I Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 5.09.2013.
Președinte, M. A. M. | Judecător, A. N. | Judecător, C. M. C. |
Grefier, E. M. H. |
Redc.MAM
Tehnoredc. EH/2 ex/11.09.2013
Jud. fond: I. M.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 557/2013. Curtea de... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 579/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
