Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 64/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 64/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 08-11-2012 în dosarul nr. 64/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 64/2012
Ședința publică de la 08 Noiembrie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. F. C.
Judecător A. N.-președinte secție
Grefier M. R.
Pe rol fiind judecarea apelului declarat de reclamantul U. E. împotriva sentinței civile nr. 276/2012 pronunțată de T. H. în dosar civil nr._ .
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează procedura legal îndeplinită, faptul că apelul este netimbrat și s-a depus întâmpinare din partea intimatului pârât M. Administrației și I.. Se solicită judecarea în lipsă de către apelantul reclamant și intimatul pârât M.A.I.
Instanța, având în vedere că apelantul reclamant a fost citat cu mențiunea timbrării dar până la acest moment nu a făcut dovada îndeplinirii acestei obligații, din oficiu ridică excepția de netimbrare a apelului și lasă cauza în pronunțare pe excepție.
CURTEA DE APEL
Asupra apelului civil de față;
P. acțiunea înregistrată la T. H. sub nr._ reclamantul U. E., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. ca prin hotărârea ce se va pronunța, tribunalul să:
- să constate caracterul ilicit al ridicării forțate din localitatea de domiciliu la data de 15.01.1945 a reclamantului U. E., a ducerii, deportării și supunerii sale la muncă forțată în unități și colonii de muncă în URSS;
- oblige pârâtului S. român, prin M. Finanțelor P. la plata de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de reclamant prin ridicarea forțată, încălcarea drepturilor fundamentale, restrângerea nelegală a libertății și prin supunerea la muncă forțată în URSS, în cuantum de 600.000 euro, sau echivalentul în lei la data plății - sumele acordate urmând a fi plătite prin reevaluare la rata inflației la momentul achitării despăgubirilor, plus daune materiale de_ euro, sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând salariul aferent muncii prestate în URSS în perioada 15.01._49 și neplătite.
În motivele acțiunii, reclamantul a arătat că în anul 1945 a fost deportat în URSS, la muncă în mină, până în anul 1949 când a revenit în țară. Pe timpul celor 4 ani petrecuți în lagăr, a suferit atât fizic cât și psihic, neavând condiții minime de trai decent, hrană, medicamente, asistență medicală, nu i s-a permis să ia legătura cu familia, a fost dus la muncă sub escortă și pază militarizată, supus la munci epuizante, fără cele mai elementare măsuri de protecție a vieții sau integrității corporale, a locuit în condiții greu de imaginat și nu a avut nici un drept.
În drept s-au invocat disp. art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și art. 1358 C.civ. în vigoare. Ulterior s-a precizat acțiunea ca fiind întemeiata exclusiv pe dreptul comun.
Reclamantul a depus la dosar o completare de acțiune în care precizează temeiurile de drept ale acțiunii, indicând dispozițiile dreptului comun: Noul cod civil - pentru caracterul ilicit al deportării, Constituția din 1938, art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 4, 5, 6, 14 al CEDO, OUG nr. 1/2011, Legea nr. 19/2000 – referitor la calculul daunelor materiale; Se mai solicită introducerea în cauză ca și pârâți a Guvernului R. și a Ministerului Administrației și I. (f. 13,14, 23-27, 102-104).
P. sentința civilă nr. 276/05.06.2012 pronunțată de T. H., au fost respinse excepția netimbrării acțiunii și excepția lipsei calității de reprezentant. A fost admisă excepția tardivității formulării acțiunii, excepția lipsei capacității juridice civile și a calității procesuale pasive a Guvernului R.. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Administrației și I..
A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R., prin M. Finanțelor P..
A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată și completată de reclamanta U. E., în contradictoriu cu pârâții S. R., prin M. Finanțelor P., G. R. și M. Administrației și I..
Pentru a pronunța această hotărâre, în esență, instanța de fond a reținut că în contextul circumstanțelor istorice din anul 1945, în condițiile încetării războiului și condițiilor impuse R. prin Convenția de Armistițiu, se afirmă că în anul 1945 reclamantul a fost deportat în URSS, la muncă în mină, până în anul 1949 când a revenit în țară. Pe timpul celor 4 ani petrecuți în lagăr, a suferit atât fizic cât și psihic, neavând condiții minime de trai decent, hrană, medicamente, asistență medicală, nu i s-a permis să ia legătura cu familia, a fost dus la muncă sub escortă și pază militarizată, supus la munci epuizante, fără cele mai elementare măsuri de protecție a vieții sau integrității corporale, a locuit în condiții greu de imaginat și nu a avut nici un drept.
În temeiul art. 137 c.p.civ., instanța a analizat mai întâi excepțiile ce pot face de prisos analiza cauzei pe fond.
Deliberând asupra excepției netimbrării acțiunii, instanța a respins-o raportat la art. 15 lit. f ind. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele de timbru, ce prevăd că sunt scutite de plata taxei de timbru acțiunile ce vizează stabilirea și acordarea de despăgubiri persoanei fizice pentru daunele morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale sau private, ori dreptului la imagine.
Deliberând asupra excepției lipsei calității de reprezentant instanța a respins-o raportat la delegația de reprezentare de la fila 4 din dosar.
Excepția tardivității formulării acțiunii a fost admisă de instanță, pentru următoarele considerente, consacrate deja printr-o jurisprudență unitară: prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită – așa cum este formulată cauza de față, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea ( art. 8 alin. 1 din Decretul - Lege nr. 167/1958). Această dispoziție reprezintă o normă de drept intern suficient de accesibilă, precisă și previzibilă, fiind satisfăcută astfel exigența din perspectiva jurisprudenței CEDO, a respectării dreptului la un proces echitabil, de acces la instanța (cauza Hentrich împotriva Franței).
În cauza de față, la data de 26.10.2011, reclamantul a formulat împotriva Statului R. o acțiune în pretenții, solicitând despăgubiri bănești pentru acoperirea unui prejudiciu de natura morală și materială, întemeindu-și în drept cererea pe norme de drept comun care reglementează regulile ce guvernează răspunderea civilă delictuală.
Pe de o parte, activitatea delictuală invocată de reclamant a durat până în anul 1949, inclusiv; reclamantul era în imposibilitatea obiectivă să formuleze mai înainte de anul 1990 o astfel de acțiune cu un asemenea obiect - întrerupătoare de prescripție în sensul 16 40> art. 16 lit. b din Decretul nr. 167/1958, acțiune pe care să o îndrepte împotriva statului caracterizat printr-un regim totalitar. Ca urmare a acestei situații, instanța a aprecia t că a operat suspendarea cursului prescripției potrivit art. 13 lit. a din decret.
Începând însă cu anul 1990, s-a instaurat un nou regim democratic, care a recunoscut activitatea de reprimare realizat ă de stat prin structurile sale, motiv pentru care s-au emis o . acte normative speciale pentru categorii de persoa ne afectate de regimul totalitar.
Instanța a apreciat că în cauza de față S. R. a acceptat nedreptățile suferite de deportați prin emiterea OG nr. 105/30.08.1999, privind acordarea unor drepturi persoanelor perse cutate în perioada 6 septembri e 1940 - 6 martie 1945, aprobată prin Legea nr. 189/2000, care prevede anumite drepturi de care beneficiază persoanele care se încadrează în astfel de situații . Acest act normativ a fost modific at prin Legea nr. 586/2002 care prevede c ă cererile prevăzute la art. 7 alin. 2 din OG nr. 105/1999 se depun până la 31 decembrie 2003, iar ulterior, prin art. II din Legea nr. 323/2004, s-a s tatuat ca cererile prevăzute la art. 7 alin 2 din OG nr. 105/1999 se depun până la 31 decembrie 2006.
Coroborând dispozițiile legale cu situația deportaților, instan ța a aprecia t că pe rioada în care reclamantul era ținut să dovedească abuzurile regimului A. s-a încheiat la data de 31.12.2006, iar acțiunea a formulat-o la data de 26.10.2011, după aproximativ cinci ani de zile. Până la apariția acestui act normativ, se poate susține î n mod întemeiat c ă prescripția extinctiv ă a fost suspendată, în conformitate cu dispozițiile art. 13 lit. a din același act normativ, întrucât cel împotriva căruia ea curge, a fo st împiedicat de un caz de forță major ă să facă acte de întrerupere, dar, după apariția acestui act normativ, nu se poate afirma același lucru, întrucât prin lege se reglementează dreptul persoanei de a solicita unele drepturi ca urmare a persecuției la care au fost supuse.
În consecință, perioada cuprinsă între momentul intrării în vigoare a legii ș i data formulării cererii nu reprezintă o situație de întrerupere a prescripției, deoarece nu au in tervenit evenimente exterioare ș i piedici insurmontabile cu caracter extra ordinar, absolut imprevizibile și inevitabile, care să -l fi pus pe reclamant în situația de a nu putea face un act întrerupător de prescripție - potrivit art. 13 lit. a si art. 16 lit. b din Decretul nr. 167/1958.
Deliberând asupra excepției lipsei capacității juridice civile și a calității procesuale pasive a Guvernului R., instanța a admis-o, prin raportare la art. 102,108 din Constituție și Legea nr. 90/2001, potrivit cărora G. R. nu participă decât în raporturi juridice de drept administrativ.
A fost admisă și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Administrației și I., în considerarea faptului că la momentul introducerii în c auză a pârâtului nu se solicita nimic în contradictoriu cu acesta, reclamantul precizând doar prin concluziile scrise, adică după închiderea dezbaterilor, că solicită obligarea tuturor pârâților, „în solidar sau fiecare în raport cu culpa sa”. În plus, din acțiune nu rezultă clar care este culpa reținută în opinia reclamantului, în sarcina pârâtului și nici care este cuantumul despăgubirilor pretinse de la acest pârât.
A fost respinsă și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R., prin M. Finanțelor P., raportat la modul în care este formulată acțiunea și din care rezultă că reclamantul consideră S. R. răspunzător pentru prejudiciul suferit, astfel încât instanța va soluționa cauza pe fond.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, instanța a examina t argumentele pe care această excepție este întemeiată ca apărări pe fondul cauzei.
P. invocarea dreptului comun ca temei juridic al capetelor de cerere, acestea constituie o acțiune în realizarea unui drept de creanță, reprezentând un demers ce are ca temei valorificarea răspunderii delictuale.
Au fost analiza te condițiil e răspunderii civile delictuale – constatarea unui prejudiciu născut din săvârșirea unei fapte ilicite, cu vinovăție.
P ărinții reclamantului au suferit un prejudiciu enorm prin tratamentele cărora le-a fost supus pe durata deportării în URSS în intervalul de timp care face obiectul prezentului proces, prejudiciu a cărui reparație integrală nu este omenește posibilă. La fel de evident este și faptul că există o indisolubilă legătură de cauzalitate între acest prejudiciu, născut atât din privarea de libertate, obligarea la muncă forțată, împiedicarea păstrării legăturilor de familie, lipsirea hrană, căldură, asistență medicală, expunerea la condiții foarte grele de muncă în lipsa oricăror mijloace de protecție și suferințele fizice și psihice îndurate de tatăl reclamantei, pentru care s-au pretins despăgubirile care fac obiectul judecății în prezenta cauză.
Față de împrejurarea că s-au invocat art. 3, 7-9, 29 art. 12, 13, 30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, și aceasta fost adoptată în anul 1948 de Organizația Națiunilor Unite - la care România aderă doar în anul 1955, tocmai ca răspuns la atrocitățile celui de- al Doilea Război Mondial, ea nu poate reprezenta temei juridic al constatării unei fapte săvârșite în ianuarie 1945 ca fiind ilicită.
Raportat la art. 4, 5 pct.5, art.6, art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie avut în vedere faptul că aceasta este ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 și pentru identitate de raționament ca și în cazul analizei aplicabilității Declarației Universale a Drepturilor Omului, nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi reținută ca temei al constatării caracterului ilicit al măsurii deportării și internării cetățenilor români în lagărele de muncă ale URSS. România a ratificat Convenția pent ru apărarea drepturilor omului ș i a libe rtăților fundamentale, încheiată la R. la 4 noiembrie 1950, amendat ă prin protocoalele nr. 3 din 6 mai 1963, nr. 5 din 20 ianuarie 19 66 și nr. 8 din 19 martie 1985 și completată cu Protocolul nr. 2 din 6 mai 1963, care fac parte din aceasta numai prin Legea nr. Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pent ru apărarea drepturilor omului ș i a libertăților fundamentale ș i a protocoalelor adiționale la aceasta convenție (publicată in Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994) nefiind aplicabilă situațiilor născute anterior ratificării, așa cum este cea dedusă judecății. Același raționament este aplicabil și în cazul în care ne raportăm la Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, care, nefiind în vigoare la data producerii prejudiciului, nu poate sta drept temei pentru constatarea caracterului ilicit al faptei care a produs prejudiciul. Reglementând legea aplicabilă faptelor ilicite ca izvoare de obligații (răspunderii civile delictuale) art. 103 din Legea nr. 71/2011, prevede că răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este guvernată de legea în vigoare în momentul săvârșirii faptei ilicite.
C oncluzionând nu s-a reținut n ici caracterul ilicit al măsurilor luate în vederea deportării și internării cetățenilor români de etnie maghiară și germană în lagăre de muncă în URSS și nici nu se poate reține – din punct de vedere juridic - în sarcina pârâtului, o vinovăție pentru luarea acestor măsuri. Mai mult, dat fiind contextul istoric în care această măsură a fost luată nu se poate vorbi despre un caracter ilicit al acesteia în sensul că ea ar încălca o normă juridică aflată în vigoare la momentul la care măsura a fost luată. Dimpotrivă, S. român a executat, prin respectiva măsură, ordinele primite de la Comisia aliată de Control aflată de fapt sub ordinele Comandamentului R., astfel încât instanța a respin s cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamantul U. E., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. .
Împotriva aceste sentințe a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului, reclamantul susține că sentința atacată a fo s t dată cu aplicarea greșită a legii și o stabilire nereală a stării de fapt. Astfel, în mod greșit instanța de fond s-a raportat, ca și context istoric la lovitura de stat dată Regelui M., când în realitate din probe rezultă că deportarea după armistițiul din 12.09.1944 s-a făcut din dispoziția Guvernului R. și nu a regelui. Consideră irelevantă suportarea de către România a poverilor războiului, pentru că reclamantul a fost deportat la muncă forțată în URSS pe criterii etnice.
Apreciază că instanța a motivat pe baza unor temeiuri de drept abrogate, și că nu interesează „durata activității delictuale” ci menținerea până în prezent a situațiilor juridice derivate din starea persoanei care subzistă și în prezent. Din această perspectivă nu s-a analizat cauza în temeiul art. 1358 alin. 41, art. 302, art. 74 lit . g și art. 278 și 2004, art. 98, 123 și 144, art. 289 și 528 1221, art. 489, art. 1216, 1218 și 1316, art. 1367, art. 1368 alin. 2, art. 1532 alin. 23 din Legea 287/2009 rep. Se susține că potrivit art. 2502 lin. 2 din NCC sunt imprescriptibile drepturile privitoare la acțiunea în apărarea unui drept nepatrimonial, iar instanța nu a analizat și acest text de lege. Consideră irelevantă raportarea instanței la suspendarea prescripției dreptului la acțiune, până în anul 1990 în condițiile în care acțiunea pendinte este întemeiată pe o lege intrată în vigoare la 1.10.2011.
Față de dispozițiile art. 194, 205-206 și urm. din C odul civil, nu există nici un impediment legal pentru o persoană juridică existentă legal, precum G. R., să aibă incapacități juridice civile. În mod greșit s-a reținut și lip sa calității procesual pasive a Guvernului, pe aceleași temeiuri fără nici o justificare în fapt sau în drept, neincidente în cauză. Cu privire la lipsa calității procesual pasive a pârâtului MAI, susține că a solicitat în contradictoriu cu acest pârât și cu G. R., constatarea caracterului ilicit al ridicării de la domiciliu a reclamantului și deportarea sa în URSS, și obligarea pârâților în solidar sau proporțional cu culpa la reparații patrimoniale pentru prejudiciul nepatrimonial suferit, și pentru încălcarea drepturilor patrimoniale constând în salariu aferent muncii prestate în URSS în perioada 15.01._49. Temeiul de drept al acestei cereri îl constituie art. 221 din Legea 287/2009 rep.
În ce privește motivarea pe fondul cauzei, apelantul susține că este străină cauzei pentru că s-a reținut că este vorba despre părinții reclamantului, când în realitate acțiunea se referă la reclamant. Instanța a analizat apoi fapta ilicită, probabil, a Statului R., prin prisma neaplicării Declarației Universale a Drepturilor Omului, a Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților fundamentale ale Omului, în sensul că nu ar reprezenta temeiuri de răspundere civilă, deoarece nu au existat la data deportării, o consideră altă eroare în tratarea cauzei reclamantului. Nu s-au analizat nici alte aspecte relevante din acțiunea reclamantului, precum drepturile și libertățile
(continuarea deciziei civile nr. 64/2012 pronunțată în dosar nr._ )
reclamantului încălcate de pârâți, apărate de dispozițiile art. 1, 5, 6, 7, 10, 12, 14, 19, 21, 22, 23, 25 din Constituția în vigoare la data deportării, de legi și acte internaționale.
Instanța de fond a ajuns la o concluzie contrară realității când a stabilit că nu se poate reține caracterul ilicit al măsurilor luate în vederea deportării cetățenilor români în fosta URSS, și nici o vinovăție în sarcina pârâtului pentru luarea acestor măsuri.
P. întâmpinarea depusă, intimatul S tatul R. prin M . F . P ., prin DGFP H. a solicitat respingerea apelului, susținând în esență, că hotărârea atacată este legală și temeinică.
Anterior analizei legalității și temeiniciei hotărârii atacate, Curtea verificând timbrajul acțiunii, constată următoarele:
P. încheierea din 18.10.2012, instanța de apel a stabilit, raportat la pretențiile reclamantului, și a comunicat reclamantului apelant obligația de a plăti o taxă de timbru, stabilită la valoarea pretențiilor sale, în cuantum de 928.587 lei și timbru judiciar de 5 lei, obligație comunicată acestuia prin citația emisă. Deși această încheiere avea drept de reexaminare 3 zile de la comunicare, apelantul reclamant nu a uzat de acest drept.
Ca urmare, constatând că nu a fost îndeplinită această obligație, în temeiul art. 20 alin. 3 din Legea 146/1997 urmează a se anula ca netimbrat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 276/2012 pronunțată de T. H..
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Anulează ca netimbrat apelul declarat de reclamantul U. E. împotriva sentinței civile 276/5.06.2012 pronunțată de T. H..
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 8 noiembrie 2012.
Președinte, M. F. C. - C.O. semn. conf. art. 261 C.pc.c. Președintele Curții de Apel A. P. | Judecător, A. N. | |
Grefier, M. R. |
Red./Tehn. AN/ 28.12.2012
6 ex/MR ;
jud. fond- D. A. A.
| ← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 565/2012. Curtea de... | Partaj judiciar. Decizia nr. 559/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
