Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 524/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 524/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 25-10-2012 în dosarul nr. 524/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 524/2012
Ședința publică de la 25 Octombrie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
JudecătorCarla M. C.
Grefier M. R.
Cu participarea d-nei procuror A. P. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat prin D.G.F.P. H. și de P. de pe lângă T. H. împotriva sentinței civile nr. 123/2012 pronunțată de T. H. –secția I civilă în dosar nr._ .
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează procedura legal îndeplinită, faptul că recursurile sunt scutite de la plata taxelor judiciare și nu s-a depus întâmpinare. Recurentul pârât solicită judecarea în lipsă.
Reprezentanta Ministerului Public arată că nu are cereri de formulat.
Nemaifiind cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta Parchetului pune concluzii de admitere a celor două recursuri promovate de P. de pe lângă T. H. și M. Finanțelor P., casarea sentinței tribunalului și în rejudecare respingerea acțiunii. În cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii 221/2009 întrucât măsura administrativă a deportării în URSS a defunctului Hemmem F. a fost luată înainte de 6 martie 1945.
Față de actele dosarului și cele invocate, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursurilor civile de față;
P. acțiunea civilă înregistrată la T. H. la data de 14.05.2010 sub nr._, precizată ulterior, reclamanta V. G. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurii de deportare a tatălui său H. F., la muncă de reconstrucție în fosta URSS pe perioada 15.01.1945 – 27.10.1949 și să se dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 5000 euro/lună, pentru prejudiciul moral și fizic suferit de tatăl său pe perioada deportării ca urmare a privării de libertate în mod ilegal, respectiv suma de 285.000 euro rezultată pentru întreaga perioadă de deportare. S-au cerut și cheltuieli de judecată.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, art. 998 și art. 999 C.civ., art. 504 – 506 Cod procedură penală și art. 5 punct 5, art.6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20-23 și 52-53 din Constituția României și Decizia nr. 186/1999 a Curții Constituționale.
În fapt, reclamanta a arătat că tatăl său H. F. a fost ridicat în ziua de 15 ianuarie 1945 de la domiciliul său din localitatea Orăștie, deși avea doar 16 ani, fiind deportat în fosta URSS, împreună cu alți cetățeni de etnie germană, în contextul istoric al strămutării germanilor după al Doilea Război Mondial, din toate țările foste aliate cu Germania ajunse sub influență sovietică.
A mai arătat reclamanta că pe toată durata deportării, tatăl său a fost nevoit să locuiască în regiunea minieră Dombas din Ucraina, unde a lucrat în subteran, în mină de cărbune și a trăit în condiții foarte grele, periculoase, în lagăr suferind de foame, frig, lipsa condițiilor de igienă și de asistență medicală, muncitorii fiind duși și aduși de la lucru sub pază militară.
Condițiile de muncă în mină erau foarte grele, se lucra pe burtă, în galerii înguste și pline de apă, muncitorii nu aveau nici un fel de echipament de protecție, iar in acest context s-a îmbolnăvit la plămâni, boală pe care a avut-o până a decedat, și în plus a suferit un accident de muncă, fiindu-i retezate degetele de la un picior, astfel că nu a mai putut merge normal niciodată.
A menționat totodată că a beneficiat de prevederile Decretului - Lege nr.118/1990, ridicând îndemnizația până la data decesului (25.12.1994), iar în prezent mama reclamantei - H. A. beneficiază de o indemnizație lunară în cuantum de 200 lei în calitate de soție supraviețuitoare.
La dosar a formulat cerere de intervenție în interes propriu H. A., soția defunctului H. F., care a solicitat a fi introdusă în cauză în calitate de moștenitor legal și a arătat că își însușește acțiunea introdusă de fiica sa, așa cum a fost formulată și precizată, în sensul admiterii acesteia atât sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii de deportare dispusă împotriva soțului său, cât și cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului laplata daunelor morale.
P. sentința civilă nr. 123/2012 T. H. a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P..
S-a admis în parte, atât acțiunea precizată a reclamantei V. G., cât și cererea de intervenție în interes propriu formulată de H. A. împotriva pârâtului S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P., și în consecință:
S-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării în
fosta URSS, a numitului H. F., pe perioada 15.01._49.A fost respinsă în rest acțiunea, cât și cererea de intervenție,
A fost obligat pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P. să plătească reclamantei și intervenientei suma de 600 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut și motivat în esență că:
Referitor la aspectul privind includerea măsurii deportării cetățenilor români de etnie germană în fosta URSS și supunerea acestora la muncă forțată, în scopul reconstrucției acesteia, în domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009, instanța a constatat că această măsură se circumscrie situațiilor prevăzute generic de art. 4 al. 2 din Legea nr. 221/2009.
Astfel, din economia dispozițiilor art. 4 al. 2, art. 5 al. 11 din Legea nr. 221/2009 și art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999 cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 568/2001 și Legea nr. 173/2006 s-a reținut că prin măsură administrativă abuzivă se înțelege orice măsură luată de organele fostei miliții, securități sau orice alte organe, ca urmare a săvârșirii unei fapte, în scopurile menționate la art.2 al.1, cu consecințele prevăzute de art. 3 lit. a-e din aceeași ordonanță.
S-a reținut totodată că principiul de interpretare teleologică a unei norme juridice, bazat pe argumentul „a fortiori” ( cine poate mai mult poate și mai puțin) presupune extinderea aplicării unei norme de la un caz reglementat de lege la unul nereglementat în mod expres, dar care rezultă din finalitatea legii. Astfel, instanța a apreciat că, dacă legiuitorul a considerat ca fiind măsură administrativă abuzivă fapta unei persoane care, în scopurile prev. de art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, a avut de suferit una din consecințele prev. de art. 3, ceea ce-i dă dreptul la despăgubiri, prin urmare, cu atât mai mult este îndreptățită la despăgubiri o persoană care deși nu a săvârșit o astfel de faptă, a suferit consecințele unei măsuri administrative abuzive, cum a fost deportarea în URSS într-un lagăr de muncă forțată.
Faptul că este așa rezultă din analiza dispozițiilor art.1 din Decretul-Lege nr. 118/1990, care a recunoscut, printre altele și persoanelor deportate în străinătate, după data de 23 august 1944, anumite drepturi, acordându-le în acest sens o indemnizație lunară.
În plus caracterul politic al măsurii deportării în fosta URSS a cetățenilor români de etnie germană pe care S. R. l-a recunoscut ca atare, rezultă și din prezentarea de către Președintele României în Parlament la data de 17 decembrie 2006 a Raportului Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – așa numitul Raport T. – în cuprinsul căruia se reține că „în acest context politic avea să se desfășoare deportarea în URSS a zeci de mii de sași și șvabi din ordinul Moscovei și cu complicitatea căpeteniilor comuniste din țară” – pagina 158.
În speță nu poate fi reținută apărarea formulată de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. cum că măsura deportării nu s-ar încadra în perioada de aplicare a Legii nr. 221/2009, câtă vreme doar acest act normativ conține prevederi care permit recunoașterea caracterului politic al unei măsuri administrative, în timp ce OG nr. 105/1999, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr.189/2000, acordă unele măsuri reparatorii deportaților în străinătate pe perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, fără a recunoaște explicit caracterul politic al măsurii.
T. a apreciat că măsura deportării cetățenilor români de etnie germană în fosta URSS în lagăre de muncă constituie o măsură administrativă cu caracter politic, care se include în sfera de reglementare a art.4 al.2 din Legea nr.221/2009.
Referitor la posibilitatea de a acorda reclamantei și intervenientei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl, respectiv soțul, instanța, raportat la dispozițiile art.3307 al.4 cod procedură civilă, a avut în vedere soluția pronunțată în Recursul în interesul legii ce face obiectul Deciziei nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, potrivit căruia s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 al. 1 lit. a teza I-a din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării acestor decizii în Monitorul Oficial, respectiv data de 15.11.2010.
Mai mult din considerentele acestei decizii s-a reținut printre altele că dispozițiile CEDO nu se aplică în cazul unei proceduri judiciare ce tinde la recunoașterea unui drept, care nu mai are nici un fundament legal în legislația internă al unui stat semnatar al Convenției la data pronunțării hotărârii, o soluție contrară echivalând cu o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.
Față de aceste considerente, capătul de cerere privind acordarea daunelor morale a fost respins ca inadmisibil, astfel că instanța de fond a admis doar în parte acțiunea precizată în sensul celor de mai sus.
În baza art. 274 cod procedură civilă pârâtul a fost obligat la plata sumei de 1200 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat .
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul S. R. prin M.F.P. și M. Public - P. de pe lângă T. H., care au solicitat modificarea sentinței și respingerea acțiunii reclamantului, arătând în esență că, deportarea la munca de reconstrucție în URSS a etnicilor germani nu constituie măsură cu caracter politic în sensul Legii 221/2009.
Recursurile au fost întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 și art. 304 indice 1 cod pr. civilă.
Intimata reclamantă și intervenientă nu au formulat întâmpinare.
CURTEA, analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate constată următoarele:
Reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune prin care au solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative constând în deportarea în URSS – Siberia și internarea în lagărul de muncă forțată de la Djerjinsk a tatălui, respectiv soțului, H. F. în perioada 15.01.1945 – 27.10.1949, unde a fost supus la muncă obligatorie pentru reconstrucția acestei țări.
Temeiul de drept al cererii de chemare în judecată a rămas Legea 221/2009, în ceea ce privește petitul formulat în principal, respectiv caracterul politic al măsurii administrative, lege a cărei titulatură este neechivocă în sensul că are în vedere condamnările și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 3 din Legea 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe actele normative enumerate limitativ la literele a-f. În cazul acestor măsuri administrative, instanța nu mai este îndrituită să cerceteze dacă faptele imputate persoanei au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, legiuitorul considerând că toate faptele enumerate în aceste texte de lege au urmărit un astfel de scop.
Măsura la care a fost supus antecesorul reclamantei, respectiv ridicare forțată de la domiciliu, deportare și internare în lagăr de muncă în URSS și supunerea la muncă forțată, nu se încadrează în prevederile limitative ale art. 3 lit. a-f din Legea 221/2009.
Pentru ca această măsură să fie considerată măsură administrativă cu caracter politic, era necesar ca reclamanta să dovedească, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 2 coroborat cu art. 1 alin. 3 din Legea 221/2009, că prin săvârșirea unor fapte anterioare, el a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, și anume persoana respectivă să fi participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945 și că datorită acestor acțiuni s-a luat măsura administrativă față de persoana în cauză.
Art. 2, alin. 1 din OUG 214/1999, la care face referire textul de lege citat anterior, prevede că constituie infracțiuni săvârșite din motive politice
infracțiunile care au avut drept scop:
- exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politica;
- susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
- propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente pana la 22 decembrie 1989 sau manifestarea impotrivirii fata de aceasta;
- acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forța a regimului comunist;
- respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
- înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenența sau opinie politica, de avere ori de origine socială.
Astfel, în determinarea faptelor considerate politice este utilizat criteriul subiectiv ce are în vedere mobilul urmărit de autorul faptei săvârșite în perioada regimului comunist, acest scop fiind de exprimare a protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la data de 22 decembrie1989. Pentru a se admite acțiunea reclamantei era necesar ca în speță, aceasta să dovedească că soțul acesteia a săvârșit fapte care au avut unul din scopurile enumerate la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999.
Din actele depuse la dosarul cauzei, instanța de recurs nu poate reține că antecesorul reclamantei a desfășurat activități care să urmărească scopurile anterior arătate, și anume nu rezultă că ar fi participat la acțiuni de împotrivire la regimul comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945. Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că soțul acesteia și-ar fi exprimat protestul față de dictatura comunistă sau că ar fi avut manifestări contrare regimului de atunci, ori că prin activitatea desfășurată a dorit să-și exprime protestul împotriva dictaturii, a abuzului de putere și al nerespectării drepturilor omului, astfel încât măsura deportării în străinătate, luată în ianuarie 1945, nu poate avea caracter politic în sensul legii speciale, cu atât mai mult cu cât a fost luată anterior instaurării regimului politic la care se referă legea specială (6 martie 1945).
Indiferent că este vorba de internare în lagăr de muncă și deportare în URSS, sau de supunere la muncă forțată, considerentele de mai sus care justifică lipsa caracterului politic al acestei măsuri, în sensul Legii 221/2009, sunt valabile. Greșit a reținut instanța de fond că măsurile la care a fost supusă mama reclamanților, fie că este vorba deportare în URSS, fie că este vorba de ridicare de la domiciliu, și ducerea la muncă forțată în URSS, au caracter politic în sensul Legii 221/2009, așa cum acest caracter a fost privit de legiuitor în art. 1 alin. 3 din lege.
Este de observat, în aceeași ordine de idei că, măsurile invocate de reclamanți au fost măsuri avute în vedere de OUG 105/1999, care se referea la acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice”. Astfel, reclamanta se putea încadra în art. 1 alin. lit. a din OUG 105/1999, care se referă la persoane deportate în ghetouri sau în lagăre de concentrare din străinătate, fiind persoană deportată în lagăr de concentrare, în URSS, măsură luată de regimul politic existent în România înainte de 6 martie 1945, din motive etnice, antecesorii reclamantului fiind persoane de etnie germană.
Dacă este vorba de privare de liberate și ducere la muncă forțată, măsura ar putea fi încadrată în art. 1 alin. 1 lit. b sau d din aceeași OUG 105/1999, care se referă la persoane private de liberate în lagăre de concentrare sau la persoane care au făcut parte din detașamentele de muncă forțată. Acest act normativ are în vedere perioada 6 septembrie 1940- 6 martie 1945, deci măsura luată în ianuarie 1945 se încadrează exact în perioada de referință a acestei legi, iar motivele etnice pentru care a fost luată măsura sunt evidente, antecesorii reclamantului fiind etnici germani.
Din cele arătate mai sus rezultă că voința legiuitorului care a adoptat Legea 221/2009 a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. comunist instaurat la 6.03.1945, prin guvernul P. G., or măsurile care au fost luate anterior acestei date nu puteau viza răsturnarea acestui regim politic, fiind evident că, măsurile luate în speță au avut legătură directă cu înfrângerea României în războiul împotriva Uniunii
(continuarea deciziei civile nr. 524/2012 pronunțată în dosar nr._ )
Republicilor Socialiste Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii și a celorlalte Națiuni Unite.
În urma acestui război s-a încheiat Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 între guvernul român pe de o parte, și guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, decizia de deportare aparținând Comisiei Aliate de Control pentru România, deportarea cetățenilor români de etnie germană și maghiară, în URSS, nefiind prevăzută în Convenția de Armistițiu.
Față de cele arătate mai sus, se constată că instanța de fond a dat o interpretare greșită prevederilor legii speciale, deportarea realizată de armata sovietică cu privire la cetățenii români de etnie germană și maghiară, nu se încadrează în dispozițiile Legii 221/2009, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 indice 1 cod pr. civilă, recursurile declarate de pârât și de P. de pe lângă T. H. vor fi admise, iar sentința va fi modificată în parte, în sensul respingerii în întregime a acțiunii reclamanților.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P. și de M. Public, prin P. de pe lângă T. H. împotriva sentinței civile nr. 123/2012 pronunțată de T. H. – Secția I Civilă.
Modifică sentința atacată în sensul că respinge în întregime acțiunea formulată de reclamanta V. G. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta H. A. în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică din 25.10.2012.
Președinte, C. G. N. | Judecător, M. F. C. | Judecător, C. M. C. |
Grefier, M. R. |
Red. CGN/29.10.2012
Tehn. MR/22.11.2012
2 ex/MR
Jud. fond – I.E.I.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 529/2012. Curtea de... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 2/2016. Curtea de Apel... → |
|---|
