Pretenţii. Decizia nr. 60/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 60/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 18-10-2012 în dosarul nr. 60/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 60/2012
Ședința publică de la 18 Octombrie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Grefier N. P.
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului declarat de pârâții S. G. și R. E. L.-D., împotriva sentinței civile nr. 414/2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._, având ca obiect pretenții.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se constată că s-a înregistrat la dosar în termenul de pronunțare încuvințat, prin serviciul registratură al instanței, obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit în cauză, concluzii scrise și cerere de repunere pe rol a cauzei, formulate de apelanta pârâtă R. E. L. D..
Intimata reclamantă V. (fostă Pieritti) N. a înregistrat la dosar, prin registratura instanței, concluzii scrise.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din data de 11 octombrie 2012, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra apelului civil de față,
P. acțiunea înregistrată la data de 23.07.2009 pe rolul Judecătoriei D. sub dosar nr._, reclamanta Pierotti N. a solicitat în contradictoriu cu pârâții . D., R. E. L. D. și S. G., obligarea acestora la plata sumei de 3340 euro, cu titlu de despăgubiri pentru terenul afectat de superficie și de servitute și la plata sumei de 245.700 euro, cu titlu de despăgubiri pentru terenul reclamantei care nu mai poate fi valorificat la justa lui valoare.
P. sentința civilă nr. 808/2010, Judecătoria D. a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Hunedoara, față de valoarea obiectului cererii.
În fața tribunalului, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 42.188,48 euro, reprezentând lipsa folosinței imobilului teren proprietatea sa, pe perioada 25.07.2006 – 25.11.2011, asupra căruia, prin Sentința civilă nr. 2381/2002 a Judecătoriei D., s-a constituit un drept de superficie și un drept de servitute; a sumei de 209.176 lei, pentru diminuarea valorii proprietății reclamantei ca urmare a constituirii acestor drepturi reale, precum și la plata sumei de 4,135 Euro/mp./lună sau 690,445 euro/lună pentru lipsa de folosință a suprafeței de 167 mp., grevată de drepturile reale menționate, superficie și servitute, cu plata dobânzii legale practicată de BNR de la data obligării la plată.
P. sentința civilă nr. 415/2011, Tribunalul Hunedoara a admis acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâții R. E. L. și S. G., prin mandatar R. E. L., asociați ai . D., radiată și în consecință:
Au fost obligați pârâții să plătească reclamantei următoarele sume: 26.240,71 Euro folos de tras pe perioada 03.11._11, data pronunțării sentinței; 49.544 euro, reprezentând valoarea de depreciere a proprietății imobiliare a reclamantei și 4,135 euro/mp./lună, indemnizație pentru lipsa de folosință a suprafeței de 167 mp., grevate de superficie și servitute, de la data rămânerii definitive a sentinței și pe toată durata existenței acestor dezmembrăminte ale proprietății. Pârâții au fost obligați să plătească reclamantei suma de 2.075 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanta are calitatea de proprietar asupra imobilelor situate în D., ., înscris în CF nr. 5701 nr. top. 3481 – 3494 /49/1/19/1, în CF 5702 nr. top. 3481 – 3494 /49/1/18/2 și nr. top. 3481/3494 /49/1/19/2, în CF 6039 nr. top. 3481/3484 /49/1/19/3.
P. sentința civilă nr. 2381/2002, Judecătoria D. a obligat pe reclamantă să recunoască pârâtei . D., dreptul de superficie asupra unei suprafețe de 162 mp., teren pe care se află edificată construcția respectivei societăți comerciale, înscris în CF 5701 nr. top. 3481 – 3494 /49/1/19/1, precum și să permită acesteia accesul la construcția respectivă, pe o suprafață de 5 mp, instanța stabilind aceste drepturi pe baza unei expertize judiciare, pentru a asigura normala folosință a construcției dobândite de . D..
P. expertiza în construcții executată în prezenta cauză, expertul judiciar a identificat și a estimat valoric și celelalte edificate pe teren având ca proprietar tabular pe reclamanta în cauză, respectiv: garaj, afumătoare, clădirea ce adăpostește grajdul, șura și cocina, cișmeaua din curte și parte din gardul de la stradă și împrejmuirile ce delimitează grădina, constatând că accesul reclamantei este împiedicat la acestea, ceea ce face imposibilă atât finalizarea construcțiilor existente, cât și realizarea unei gospodării – . fiind prea îngustă, astfel că situația creată scade mult valoarea imobilului și, îndeosebi, a celui rămas în proprietatea reclamantei.
Expertul a stabilit valoarea chiriei pentru suprafața afectată de drepturile reale ce o grevează, la 4,135 euro/mp./lună, precum și valoarea deprecierii imobilului, proprietatea reclamantei la suma de 49.544 euro.
Instanța de fond a reținut că instituirea unei servituți de trecere constituie o îngrădire a dreptului de proprietate pentru proprietarul fondului aservit, având drept consecință micșorarea valorii economice a acestuia, deoarece exercitarea dreptului de trecere influențează negativ folosirea deplină a terenului aservit, ca fond dominat.
În ce privește dreptul de superficie, s-a reținut că este o excepție de la regula înscrisă în art. 492 C. civ. și că este o creație de compromis a jurisprudenței, justificată de realitate, respectiv de posibilitatea funcționării concomitente a proprietății imobiliare având titulari diferiți. Cum dreptul de superficie este limitat la terenul de sub construcție, echivalând cu o lipsă de folosință a acestuia pe durata construcției, a plantației, a lucrărilor, presupune plata unei indemnizații menită să acopere valoarea acestei lipse de folosință, cererea formulată sub acest aspect a fost apreciată ca întemeiată.
Prima instanță a reținut principiile statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Bock P. în care s-a constatat că stabilirea unui drept de folosință asupra terenului proprietatea unui terț, neputând echivala nici cu o expropriere în fapt și nici cu reglementarea folosirii unui bun imobil, are semnificația unei ingerințe legate de prima frază a primului aliniat din art. 1 din Protocolul I la CEDO și această ingerință aduce nu numai atingere folosinței terenului ci echivalează chiar cu o lipsire de proprietate, întrucât, raportat la celelalte desmembrăminte posibile a acestui drept, superficia are particularitatea de a fi drept perpetuu.
În consecință și având în vedere că între părți nu a intervenit vreo convenție, în considerarea textelor de lege menționate și a jurisprudenței în materie, este de apreciat că acțiunea reclamantei în ce privesc sumele pretinse pentru lipsa de folosință a terenului, la valoarea stabilită de expert și care nu a fost contestată de pârâți, este întemeiată, inclusiv, în ce privește perioada de la care acestea se solicită.
Sub aspectul dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului și edificatelor înscrise în CF D. 5702 și în CF D. 6039, s-a constatat că, deși din punct de vedere juridic, dreptul acesteia este intact, în fapt, din punct de vedere practic, el este grav afectat, pierzând din substanța sa atât datorită desmembrămintelor instituite asupra lui, cât și a construcției proprietatea pârâților, a cărei existență îi creează atât un vădit dezavantaj datorită imposibilității valorificării lui prin vânzare, închiriere, concesiune sau orice formă de procurare licită de profit, cât și un vădit dezavantaj în calea exploatării lui la adevăratul potențial, incluzând și dificultățile în finalizarea construcțiilor, ca și dificultățile de acces la acestea cu vreun mijloc de transport.
S-a mai reținut că prin art. 998-999 Cod civil, este instituită, în termeni generali, protecția drepturilor și bunurilor persoanei, potrivit principiului că orice daună trebuie reparată integral și efectiv, iar prin art. 480 cod civil și prin Constituția României, este garantat și consfințit dreptul de proprietate ca drept sacru și inviolabil.
În ce o privește pe pârâta ., s-a reținut că prin radierea acesteia de la Registrul Comerțului, în baza încheierii nr. 1744/2008 a judecătorului delegat la ORC de pe lângă Tribunalul Hunedoara, aceasta și-a pierdut calitatea de persoană juridică, situație ce echivalează cu lipsa calității procesuale pasive a acestei pârâte, în cauză, patrimoniul acesteia fiind repartizat între asociații ei.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții, solicitând, în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În expunerea motivelor, pârâții arată că în fața primei instanțe au criticat raportul de expertiză întocmit în cauză, formulând obiecțiuni, care, deși întemeiate, nu au fost încuviințate de prima instanță, astfel că se impune casarea cu trimitere pentru administrarea de probe. De asemenea, se critică faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat în dispozitiv cu privire la calitatea procesuală a ., ci doar în considerente.
Pârâții susțin de asemenea că, față de conținutul dreptului de servitute și de superficie, reclamanta nu este îndreptățită la despăgubiri. În opinia pârâților, reclamanta ar putea beneficia de despăgubiri doar în condițiile răspunderii civile delictuale, dar acestea nu sunt întrunite. Dimpotrivă, deși drepturile pârâților au fost stabilite prin hotărâre judecătorească, reclamanta este cea care a folosit imobilul pârâților, împiedecându-i să își exercite drepturile.
Se mai susține că în cauză nu poate fi vorba de o lipsă de folosință, deoarece ea nu este rezultatul unei încălcări a legii, ci pârâții dețin drepturile în temeiul unei hotărâri judecătorești.
Pârâții critică soluția primei instanțe și cu privire la reținerile instanței vizând vânzarea terenului, susținând că nimeni nu a împiedicat-o pe reclamantă să dispună de teren.
Pârâții arată de asemenea că își mențin toate susținerile din fața instanței de fond.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe ca apel, față de mențiunile din cuprinsul dispozitivului hotărârii atacate.
Apelanta R.-E. a formulat cerere de ajutor public judiciar, care a fost soluționată prin încheierea din 10.10.2012 în sensul admiterii și scutirii de la plata taxei judiciare de timbru (fila 59).
Intimata reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului (filele 25-28).
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma criticilor invocate, Curtea reține următoarele:
Apelanții critică soluția instanței de fond întrucât aceasta nu s-a pronunțat decât în considerente asupra calității procesuale a ., nu și în dispozitiv. Susținerile apelanților sunt reale, dar Curtea constată că aceste critici nu-i vizează pe apelanți, astfel că aceștia nu justifică un interes propriu în susținerea acestor critici. Cea care ar fi avut interesul să obțină o hotărâre în contradictoriu cu . ar fi fost reclamanta. Lipsa interesului apelanților este cu atât mai evidentă cu cât instanța de fond a reținut că această pârâtă a fost radiată de la Registrul Comerțului, ceea ce înseamnă că aceasta nu mai are capacitate procesuală de folosință.
Ca urmare, aceste critici sunt neîntemeiate.
Pe fondul cauzei, se reține că prin sentința civilă nr. 2381/2002 pronunțată de Judecătoria D. în dosar nr. 152/2002, rămasă irevocabilă prin respingerea căilor de atac, s-a stabilit în favoarea imobilului construcție, înscris în CF 5701 D., proprietatea ., un drept de superficie asupra unei suprafețe de teren de 162 mp. și drept de servitute de trecere pe o suprafață de 5 mp.
Ca urmare a radierii din Registrul Comerțului a ., patrimoniul societății a fost repartizat între asociați, astfel că fiecăruia din cei doi pârâți din prezenta cauză i-a revenit cota de ½ părți conform certificatului constatator nr. 8974 eliberat de ORC la data de 11.03.2008 (fila 13, dosar fond).
Așa cum corect a reținut instanța de fond, instituirea acestor sarcini care grevează imobilul reclamantei reprezintă limitări ale dreptului său de proprietate, așa încât Curtea apreciază, contrar susținerilor apelanților, că cererea în despăgubiri formulată de reclamantă este întemeiată, în caz contrar o astfel de limitare neputând fi privită decât ca o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantei.
Raportat la dreptul de superficie, se constată că legislația națională nu cuprinde norme juridice care să reglementeze dreptul proprietarului terenului la despăgubiri pentru grevarea dreptului său cu un drept de superficie. În această materie însă se impune a fi reținută jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care este constantă în a considera că, deși atribuirea dreptului de folosință a terenului - proprietate a unui terț - în favoarea proprietarului construcției nu echivalează cu o expropriere, grevarea dreptului de proprietate cu un asemenea dezmembrământ reprezintă o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate, legată de prima frază a primului alineat al articolului 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Bock și P. contra României, cauza M. contra României). O asemenea ingerință, chiar stabilită printr-o hotărâre judecătorească opozabilă reclamantei, ar fi disproporționată în cazul în care reclamanta nu ar beneficia de despăgubiri pentru restrângerea dreptului său de proprietate.
În ce privește servitutea de trecere, Curtea constată că dreptul la despăgubiri este reglementat de legislația internă. Astfel, potrivit art. 616 teza finală din vechiul Cod civil, aplicabil în cauză, proprietarul fondului dominant, în favoarea căruia s-a stabilit o servitute de trecere, are îndatorirea de a-l despăgubi pe proprietarul fondului aservit în proporție cu pagubele ce s-ar putea ocaziona. De asemenea, Curtea constată că rațiunile pentru care jurisprudența CEDO a considerat că instituirea dreptului de superficie nu poate fi cu titlu gratuit își găsesc deplină aplicabilitate și în ceea ce privește dreptul de servitute.
Față de cele ce preced, Curtea constată că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pentru limitările aduse dreptului său de proprietate asupra terenului, întrucât grevarea gratuită a proprietății acesteia constituie o sarcină disproporționată care ar trebui suportată de reclamantă, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantei astfel cum este garantat de art. 1 din in Protocolul 1 adițional la CEDO.
În ce privește natura acestor despăgubiri, Curtea reține următoarele:
Atât dreptul de superficie cât și dreptul de servitute de trecere reprezintă dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Acestea sunt drepturi reale imobiliare, ceea ce înseamnă că ele nu creează raporturi juridice între anumite persoane, ci între proprietarii terenului și construcție, în primul caz, respectiv între proprietarii fondului dominant și a celui aservit, în cel de-al doilea caz. D. fiind caracterul real al drepturilor, de ele se pot prevala atât proprietarii actuali ai construcției, în cazul superficiei, respectiv ai fondului dominant, în cazul servituții, cât și dobânditorii ulteriori și pot fi opuse atât proprietarilor actuali ai construcției, respectiv ai fondului servit, cât și proprietarilor ulteriori.
Aceste sarcini sunt impuse, respectiv se stabilesc în favoarea imobilelor, iar nu a persoanelor. Ele se constituie pentru uzul și utilitatea altui imobil, având un alt proprietar și se transmit odată cu transmiterea construcției, respectiv a fondului dominant, având așadar un caracter perpetuu și dăinuind cât timp va exista imobilul sau situația din care s-au născut.
Față de cele reținute, Curtea constată că aceste dezmembrăminte nu sunt drepturi personale, ci drepturi reale. Ca urmare, despăgubirea datorată pentru limitarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului prin instituirea acestor sarcini îmbracă forma unei pagube datorată pentru pierderea sau limitarea unora dintre prerogativele acestui drept.
În cazul superficiei, reclamanta este lipsită de atributele folosinței și posesiei asupra unei suprafețe de 162 mp. din teren, pe care este amplasată construcția apelanților. Sub acest aspect este relevantă jurisprudența CEDO care a statuat că, prin instituirea dreptului de superficie, nu se pune problema pierderii dreptului de proprietate asupra terenului deoarece atribuirea dreptului de folosință a terenului proprietatea unui terț, în favoarea proprietarului construcției nu echivalează cu o expropriere (cauza Bock și P. contra României, cauza M. contra României).
În cazul servituții de trecere, reclamanta nu pierde niciunul din prerogativele dreptului său de proprietate asupra suprafeței de 5 mp., ci operează doar o limitare a folosinței, în sensul că această suprafață se va afla atât în folosința proprietarului fondului aservit (reclamanta), cât și a proprietarilor fondului dominant (pârâții).
Cu privire la întinderea acestor despăgubiri, Curtea reține că paguba cea mai mare pe care un proprietar ar putea-o încerca este pierderea dreptului său ce proprietate, ceea ce l-ar îndreptăți la despăgubiri reprezentând valoarea de înlocuire a bunului asupra căruia poartă dreptul. Ca urmare, în cazul limitării dreptului de proprietate, cum este situația grevării dreptului de proprietate al reclamantei cu cele două dezmembrăminte, despăgubirea nu ar putea fi la nivelul valorii de înlocuire a bunului, întrucât, așa cum s-a reținut anterior, reclamanta nu pierde dreptul de proprietate.
Curtea nu poate accepta susținerea reclamantei, însușită de prima instanță, că aceste despăgubiri trebuie calculate raportat la lipsa de folosință a imobilelor ce fac obiectul dreptului de superficie, respectiv al dreptului de servitute. Obligația de asigurare a folosinței unui bun este specifică raporturilor personale obligaționale, respectiv contractului de locațiune. Potrivit art. 1429 din vechiul Cod civil, în vigoare la data promovării acțiunii, locatorul are, ca îndatorire principală, obligația de plată a prețului locațiunii la termenele stabilite. Așadar, chiria este o instituție specifică raporturilor juridice personale, iar nu celor reale, cum este cazul celor două dezmembrăminte în discuție.
De asemenea, stabilirea unei chirii presupune existența unei relații contractuale temporare, caracterul temporar fiind de natura contractului de locațiune care este, prin esența sa, un contract cu executare succesivă, astfel cum rezultă din prevederile art. 1411 din vechiul Cod civil. În schimb, dreptul de superficie și cel de servitute au un caracter perpetuu, dăinuind pe durata existenței construcției, respectiv a imobilului – fond dominant, ori pe durata situației care le-a impus. În aceste circumstanțe, Curtea constată că stabilirea despăgubirilor sub forma unor prestații lunare echivalente chiriei ce s-ar putea obține prin închirierea suprafețelor de teren grevate de cele două sarcini nu este compatibilă cu natura unor asemenea drepturi.
Sub un alt aspect, Curtea reține că o despăgubire de natura celei solicitată de reclamantă ar putea fi acordată în ipoteza ocupării imobilului fără niciun titlu, respectiv în cazul săvârșirii unui fapt ilicit care ar antrena răspunderea civilă delictuală, ceea ce ar putea justifica inclusiv solicitarea reclamantei de stabilire a lipsei de folosință pe ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii. În cauză pârâții sunt titularii unor drepturi reale asupra imobilului reclamantei, stabilite prin hotărâre judecătorească opozabilă reclamantei, ceea ce exclude existența unei fapte ilicite și implicit atragerea răspunderii delictuale a pârâților, astfel că nici sub acest aspect nu este justificată stabilirea unor despăgubiri de natura celor solicitate de reclamantă.
Pe de altă parte, despăgubirea trebuie să fie rezonabilă și proporțională cu ingerința adusă dreptului de proprietate al reclamantei, prin grevarea lui cu un drept de superficie, respectiv de servitute, pentru că altfel s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei pe seama pârâților, ceea ce este de neprimit. Ori în cauză, stabilirea despăgubirilor sub forma unor prestații periodice, în condițiile în care această obligație este una perpetuă, respectiv pe toată durata existenței materiale a bunurilor asupra cărora poartă cele două dezmembrăminte, nu mai poate fi considerată o despăgubire echitabilă, ci dimpotrivă, o îmbogățire fără just temei a reclamantei.
Față de cele ce preced, Curtea consideră că stabilirea justă a acestor despăgubiri impune raportarea lor la valoarea de circulație a terenului, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză. Pentru aceleași rațiuni, apreciază că stabilirea unei despăgubiri reprezentând o sumă de bani ce urmează a fi achitată o singură dată corespunde acestor principii și reprezintă o despăgubire rezonabilă și echitabilă.
Referitor la cuantumul concret al despăgubirilor, se reține că în fața instanței de fond s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză prin care s-a determinat și valoarea de circulație a terenului în litigiu. Pârâții nu au criticat lucrarea de expertiză în ce privește modul de calcul al acestei valori, obiecțiunilor lor vizând alte aspecte, respectiv modul de calcul al imobilului construcție (fila 130, fond).
P. raportul de expertiză, valoarea de circulație a terenului a fost determinată prin metoda comparației prin bonitate, expertul stabilind, în funcție de coeficienții utilizați, două valori: de 450 lei/mp., aplicând coeficienții de corecție orientați spre valori maximale (fila 109, fond) și de 111 lei/mp., luând în calcul valorile minimale ale acestor coeficienți (fila 110, fond). Având în vedere că părțile nu au contestat aceste valori, că expertul nu a optat pentru una din variante și că diferența dintre cele două valori calculate de expert este foarte mare, expertul neoferind niciun fel de explicații sub acest aspect (cea de-a doua valoare este de aproape 3 ori mai mică decât prima valoare), Curtea va lua în considerare la stabilirea prețului de circulație, media celor două valori, respectiv valoarea de 280,5 lei/mp.
Față de această valoare, se constată că prețul de circulație pentru suprafața de 162 mp, afectată de superficie, este de 45.441 lei, iar pentru suprafața de 5 mp, grevată de dreptul de servitute, este de 1402,5 lei.
Așa cum s-a reținut anterior, suprafața de 162 mp. se află în folosința pârâților, dar rămâne în proprietatea reclamantei. Ca urmare, Curtea apreciază că o despăgubire reprezentând 2/3 din valoarea de circulație a acestei suprafețe este echitabilă și rezonabilă, menită să acopere paguba pricinuită reclamantei, care păstrează atributul dispoziției, în calitate de proprietar al terenului, fără a se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a acesteia pe seama pârâților.
Pentru aceste considerente, Curtea va stabili cuantumul despăgubirilor pentru grevarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra suprafeței de 162 mp cu dreptul de superficie, la suma de 30.000 lei, sumă pe care pârâții vor fi obligați să o plătească reclamantei.
În ce privește dreptul de servitute, așa cum s-a reținut anterior, acesta nu o lipsește pe reclamantă de niciunul din prorogativele dreptului de proprietate, ci doar limitează folosința, care este exercitată, pe o suprafață de 5 mp., atât de reclamantă, cât și de pârâți. Ca urmare, Curtea apreciază că stabilirea unei despăgubiri la o valoare de ½ din valoarea de circulație este echitabilă și rezonabilă, acoperind paguba suportată de reclamantă prin instituirea acestei servituți.
Față de aceste considerente, Curtea va stabili despăgubirile pentru instituirea dreptului de servitute de trecere pe o suprafață de 5 mp., la suma de 700 lei.
În ce privește momentul de la care se stabilesc aceste despăgubiri, Curtea constată că, de principiu, dreptul reclamantei ar trebui să se nască de la data formulării acțiunii, 23.07.2009, în sensul că suma ce se va stabili ar trebui actualizată cu indicele de inflație de la această dată, pentru ca acoperirea prejudiciului să fie efectivă. În cauză însă pârâții au făcut dovada că au fost împiedicați de reclamantă să își exercite drepturile stabilite prin sentința civilă nr. 2381/2002.
Astfel, la data promovării acțiunii, imobilul teren asupra căruia poartă cele două drepturi reale ale pârâților, era în folosința reclamantei, așa cum rezultă din procesul-verbal întocmit la data de 03.11.2009 de B. B. A., prin care s-a pus în executare sentința civilă nr. 463/2006 a Judecătoriei D. și prin care reclamanta a fost evacuată din imobilul construcție, proprietatea pârâților (fila 16, dosar fond, tribunal).
De asemenea, pârâta R. E. L. D. a formulat plângere penală împotriva reclamantei Pierotti N. pentru violare de domiciliu și nerespectarea hotărârii judecătorești. P. sentința penală nr. 1831/2011 pronunțată de Judecătoria D. în dosar nr._, definitivă prin decizia penală nr. 601/2012 a Curții de Apel A. I., inculpata Pierotti N. a fost condamnată la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești (filele 47-56, apel). Instanțele penale au reținut că inculpata, reclamantă în cauza de față, a împiedicat-o pe partea vătămată, pârâta R. E., să folosească imobilul construcție timp de 13 ani, respectiv de la data cumpărării și până în prezent.
Față de cele reținute și având în vedere că potrivit art. 22 alin. 1 C. pr. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, Curtea constată că reclamanta nu este îndreptățită la actualizarea despăgubirilor începând cu data introducerii acțiunii, întrucât pârâții nu au putut să își exercite drepturile care grevează proprietatea reclamantei datorită atitudinii culpabile a reclamante, care a îmbrăcat forma unei fapte penale pentru care a fost condamnată definitiv. Ca urmare, despăgubirile stabilite prin prezenta decizie sunt datorate de la data rămânerii ei definitive și nu de la data formulării cererii de chemare în judecată.
În ce privește soluția primei instanțe de stabilire a despăgubirilor în sumă de 49.544 euro, reprezentând deprecierea proprietății reclamantei, Curtea constată că aceste despăgubiri nu sunt justificate. Aceasta întrucât pe de-o parte, reclamanta rămâne proprietară a întregului teren, iar pe de altă parte, pentru că suprafața care rămâne în folosința exclusivă a reclamantei (552 mp) poate fi folosită cu aceeași destinație pe care a avut-o și anterior instituirii celor două dezmembrăminte, nefiind afectată sub acest aspect valoarea de circulație a imobilului reclamantei. Așa cum s-a argumentat în cele ce au precedat, paguba încercată de reclamantă pentru grevarea dreptului său de proprietate constă în limitarea exercitării prerogativelor dreptului său de proprietate și numai în această măsură se poate reține obligația pârâților la despăgubiri.
Dar chiar dacă s-ar accepta opinia reclamantei că, prin grevarea dreptului său, ar opera o diminuare a valorii imobilului, această diminuare nu poate fi imputată pârâților, câtă vreme limitarea dreptului reclamantei este stabilită prin hotărâre judecătorească obținută în contradictoriu cu reclamanta. Anterior cumpărării la licitație a construcției, aceasta a fost proprietatea reclamantei care, prin propria sa voință a adus-o drept garanție imobiliară și deci, a acceptat implicit că, prin executarea acestei garanții, dreptul său asupra terenului (pe care la dobândit ulterior instituirii garanției imobiliare) urmează a fi grevat de dreptul de folosință de către dobânditorul construcției.
Pentru cele ce preced, Curtea constată că criticile aduse hotărârii primei instanțe prin motivele de apel, întregite cu cele din fața instanței, pe care apelanții au arătat expres că și le mențin, sunt întemeiate în ce privește soluția Tribunalului de obligare a acestora la plata despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii și diminuarea valorii imobilului, în cauză neputând fi atrasă răspunderea delictuală a pârâților câtă vreme aceștia își exercită dreptul se superficie și de servitute în temeiul unei hotărâri judecătorești. Ca urmare, sentința primei instanțe urmează a fi schimbată sub acest aspect, în sensul respingerii acestor petite.
Criticile apelanților sunt fondate și în ce privește obligarea la despăgubiri pentru limitarea dreptului de proprietate al reclamantei, dar numai în ce privește natura și cuantumul acestora, întrucât instanța de fond a reținut în mod corect că o astfel de limitare fără o despăgubire corespunzătoare reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 296 C. pr. civ., Curtea va admite apelul pârâților și va schimba sentința atacată în sensul că va admite în parte acțiunea formulată de reclamanta V. (fostă Pierotti) N. împotriva pârâților R.-Evseli L. D. și S. G. și în consecință:
Va obliga pârâții să plătească reclamantei suma de 30.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru suprafața de 162 mp. grevată de dreptul de superficie și suma de 700 lei, reprezentând despăgubiri pentru suprafața de 5 mp grevată de servitutea de trecere, respingând în rest acțiunea.
În ce privește obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă la fond, Curtea urmează să o mențină, având în vedere că acțiunea reclamantei a fost admisă parțial, iar cheltuielile stabilite de instanța de fond reprezintă onorariul avocatului ales, în cuantum de 1200 lei (filele 119, 120) și onorariul expertului, în sumă de 875 lei (filele 31,101).
În ce privește cererea apelanților de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată în apel, Curtea urmează să o respingă, întrucât apelanții nu au făcut dovada unor astfel de cheltuieli.
În temeiul art. 18 din OUG nr. 51/2008, intimata reclamantă va fi obligată a plata către stat a sumei de 3714 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel, având în vedere că apelanții au beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata acestei taxe de timbru datorate în apel (fila 59), iar calea de atac a fost admisă, intimata fiind, ca urmare, parte căzută în pretenții în sensul prevederilor menționate.
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Admite apelul declarat de pârâții R. E. L. D. și S. G. împotriva sentinței civile nr. 415/2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția I Civilă.
Schimbă sentința atacată în sensul că admite în parte acțiunea formulată de reclamanta V. ( fostă Pierotti) N. împotriva pârâților R. E. L. D. și S. G. și în consecință:
Obligă pârâții să plătească reclamantei suma de 30.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru suprafața de 162 mp, grevată de dreptul de superficie și suma de 700 lei, reprezentând despăgubiri pentru suprafața de 5 mp grevată de servitutea de trecere.
Respinge în rest acțiunea.
Menține obligația pârâților de a achita reclamantei cheltuielile de judecată stabilite de prima instanță.
(continuarea dispozitivului deciziei civile nr. 60/18.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
Respinge cererea apelanților de acordare a cheltuielilor de judecată.
Obligă intimata reclamantă V. (fostă Pierotti) N. la plata către stat a sumei de 3714 lei, reprezentând tacă judiciară de timbru în apel.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 18.10.2012.
Președinte, C. G. N. | Judecător, M. F. C. | |
Grefier, N. P. |
Redc/Tehn. M.F.C./16.11.2012
N.P/7 ex/29.11.2012
Jud. fond – M. I.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 526/2012. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 529/2012. Curtea de... → |
|---|
