Pretenţii. Decizia nr. 145/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 145/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 15-03-2012 în dosarul nr. 145/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 145/2012
Ședința publică de la 15 Martie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Judecător A. N.-președinte secție
Grefier M. R.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanta G. M. C. împotriva deciziei civile nr. 530/2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr._ .
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă avocat D. F. pentru recurenta reclamantă și consilier juridic Mațiu P. pentru intimata pârâtă S.C. FDEE „E. Distribuție Transilvania Sud S.A.” – SDEE Sibiu, lipsă fiind recurenta reclamantă.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează procedura legal îndeplinită, faptul că recursul este timbrat și nu s-au depus acte noi.
Mandatara recurentei reclamante depune împuternicire avocațială în original și practică judiciară.
Reprezentantul intimatei pârâte depune plan de încadrare în zonă.
Ambele părți arată că nu au cereri de formulat, împrejurare față de care instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Mandatara recurentei reclamante solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii reclamantei ca fiind admisibilă, cu cheltuieli de judecată. În drept art. 304 pct. 9 Cod pr. civ.
În susținerea criticilor arată că instanța de apel și-a încălcat atributele judecătorești și a aplicat greșit legea prin prisma argumentării cu cazul C.. Instanța reține în motivarea hotărârii descrierea unei hotărâri CEDO care nu are elemente de identitate cu prezenta cauză, mai exact acele elemente de identitate care au condus la soluția pronunțată de Curtea Europeană – zona de protecție, amplasamentul echipamentelor energetice, natura și destinația bunului, noțiunea de interes general în domeniul energetic și cea de interes general. În opinia sa, singura similitudine este aceea a unui litigiu purtat între o persoană privată și societatea de electricitate. Astfel, învederează fila 9 din raportul de expertiză unde se menționează că 740 mp din suprafața deținută de reclamantă este marcată de sarcinile tehnice de natura restricțiilor generate de zona de protecție și de siguranță. În aceste condiții, reclamanta recurentă nu poate edifica construcții de locuit în condițiile legii. Mai arată că în cauza C. invocată de instanța de apel este vorba despre o rețea de interes național și strategic, iar în cauză de față este vorba despre rețea de interes local – în fapt este vorba despre o rețea cu 3 stâlpi ce asigură alimentarea energetică a unui . a doi stâlpi din rețeaua electrică de pe terenul proprietatea reclamantei nu ar afecta în vreun fel rețeaua electrică.
Referitor la susținerile părții din întâmpinare potrivit căreia aceste capacități energetice datează din 1952 și că în 1974 la momentul la care antecesorii reclamantei au dobândit imobilul stâlpii și rețeaua electrică existau, sunt nesusținute probator. Toate înscrisurile depuse la dosar de către intimată datează din 1975, și potrivit acestora în perioada 1975-1978 au avut loc două tipuri de lucrări: lucrări la un traseu nou al liniei electrice aeriene pe marginea drumului județean și a râului Sadu, și lucrări pe traseul fostei linii de pe malul drept al râului. Față de aceste aspecte, susține că lucrările finalizate în anul 1978 au fost abuzive și au condus la amplasarea pe terenul particularilor a echipamentelor energetice. Depune concluzii scrise și chitanță onorar de avocat.
Reprezentantul intimatei pârâte solicită respingerea recursului, menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate.
Arată că electrificarea României s-a făcut în anul 1952 când întreg terenul aparținea statului, că montarea acestor stâlpi s-a făcut cu respectarea Decretului 76/1950 nu în mod abuziv, iar părinții reclamatei au cumpărat în anul 1974 această proprietate fără construcții cu stâlpii și rețeaua existentă. Reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin moștenire și sistare de indiviziune în anul 2010 cu sarcina gratuită ce a grevat proprietatea de această capacitate energetică pe toată existența acesteia, și nu poate avea mai multe drepturi decât predecesorul ei. Deși proprietatea reclamatei este grevată prin exercitarea unui drept de servitute gratuită, apare ca nejustificată cererea acesteia de ridicare a stâlpilor SE 7 și SE 8 pe cheltuiala pârâtei, în condițiile în care montarea stâlpilor s-a făcut cu respectarea legii și este vorba de un serviciu de utilitate publică. Se face referire la diferența de teren menționată în CF de 943 mp și cea în urma măsurătorilor terenului de către expert de 1015 mp, la faptul că stâlpul SE 7 face parte din aliniamentul stradal iar stâlpul SE 8 este la circa 4 m de terenul și imobilul reclamantei, și la schimbarea transformatorului în primul ciclu procesual pentru ca proiecția să se facă pe domeniul public nu în curtea reclamantei. Consideră că instanța de apel nu a încălcat prevederile Constituției care este în acord cu practica CEDO. Vor depune concluzii scrise.
Față de actele dosarului și cele invocate, instanța lasă cauza în pronunțare.
Notă: La data de 06.04.2012 se depun la dosar, prin registratura instanței, concluzii scrise din partea intimatei pârâte însoțite de două fișe mijloc fix de inventar (fax).
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față;
Prin sentința civilă nr. 5468/2011 pronunțată de Judecătoria Sibiu în dosar nr._, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta G. M. C. în contradictoriu cu pârâta . și F. a E. E. - E. Transilvania Sud SA – Sucursala Sibiu, și pe cale de consecință:
A fost obligată pârâta la efectuarea lucrărilor de eliberare a imobilului situat în intravilanul comunei Râu Sadului, județul Sibiu, înscris în Cartea Funciară nr._ Râu Sadului 8 (inițial înscris în C.F. nr.7232 R.), cu nr. top 7833/1/1/2, 7836/1/1/2, în suprafață de 943 mp, reprezentând construcții și teren de construcții, respectiv mutarea postului de transformare a energiei electrice aerian PT „Beberani" amplasat pe un stâlp SE 8 cu nr. de inventar_, echipat cu transformator 20/0.4KV având seria_ și nr. de inventar_ - proprietatea SDEE Sibiu, precum și mutarea stâlpului de aducțiune a curentului electric de la linia de înaltă tensiune nr. 2 al derivației 20 KV Beberani de tip SE 7, mutare realizabilă în afara perimetrului proprietății reclamantei, de pe terenul acesteia pe terenul pus la dispoziția pârâtei de Primăria comunei Râu Sadului pentru amplasarea acestora - pe cheltuiala pârâtei. A fost obligată pârâta la plata de daune cominatorii în cuantum de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere începând cu data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești și până la îndeplinirea efectivă a pârâtei a obligației dispusă de către instanța de judecată, a fost anulat ca insuficient timbrat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor civile și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată parțiale în cuantum de 5000 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a dispus efectuarea unei expertize topografice pentru a se identifica imobilul pe care există postul de transformare a energiei electrice aerian PT „Beberani" amplasat pe un stâlp SE 8 cu nr. de inventar_, echipat cu transformator 20/0.4 KV având seria_ și nr. de inventar_. Din raportul de expertiza întocmit de către expertul I. I. se retine ca acest obiectiv energetic se afla pe proprietatea reclamantei, la o distanta de 0,30 m. Expertul a redat pe o schiță aceasta situație.
Raportul de expertiză în construcții releva faptul că terenul reclamantei este afectat de existența stâlpilor. Expertul B. E. a întocmit un releveu al imobilului în materializarea zonei de protecție și de siguranță și a zonei minime de siguranță față de obiectivele energetice în cauză, arătând că o suprafață de 740,35 mp din terenul reclamantei este marcată de sarcinile tehnice de natura restricțiilor generate de „zona de protecție și de siguranță", iar o suprafață de 284,84 mp din terenul reclamantei este marcată de sarcinile tehnice de natura restricțiilor generate de „zona minimă de siguranță". Astfel, din „suprafața totală de 943 mp a terenului proprietatea reclamantei mai rămân libere de sarcini tehnice și restricții identificate în fapt suprafețele de 202,65 mp și respectiv de 658,16 mp.
Imobilul reclamantei se găsește în intravilanul localității, la nivelul zonei centrale, iar certificatul de urbanism eliberat de autoritatea administrației publice locale statuează faptul că edificarea construcției de locuit trebuie amplasată la aliniamentul stradal, astfel că în condițiile date de această stare de fapt, proprietarul nu poate uza pe deplin de dreptul său proprietar.
Instanța de fond a reținut că art. 41 al. 4 din Legea nr. 13/2007 dispune ca terenurile pe care se situează rețele electrice de distribuție existente la . legii sunt și rămân în proprietatea publică a statului, dar acest text de lege nu poate fi aplicabil reclamantei. Sintagma „sunt și rămân" în proprietatea statului se refera exclusiv la terenurile aflate în proprietatea statului la momentul intrării în vigoare a Legii energiei electrice și care nu pot fi înstrăinate sau dobândite de către terți, și nu la terenurile aflate în proprietatea altei persoane fizice sau juridice, deoarece art. 37 alin. 4 nu poate constitui un temei al exproprierii reclamanților și nici un temei al dobândirii dreptului de proprietate de către Statul Român sau de către pârâtă. Dispozițiile art. 41 alin. 4 din Legea energiei electrice nr. 13/2007 nu consacră trecerea în proprietatea statului a terenului pe care se afla rețele electrice de distribuție.
Prima instanță a considerat că se aduce atingere dreptului de proprietate al reclamantei, consfințit de prevederile art. 44 alin. 3 și art. 136 alin. 2 și 4 din Constituție în acord cu jurisprudența C.E.D.O., care a statuat că o expropriere de fapt, forțată (astfel cum se pretinde a se fi produs în prezenta cauză) este incompatibilă cu dreptul la respect pentru bunurile personale și o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Hotărârea din 24.06.1993 Paparuichalopoulas și alții contra Greciei).
Față de cele reținute, instanța de fond a obligat pârâta la efectuarea lucrărilor de eliberare a imobilului, respectiv mutarea postului de transformare a energiei electrice aerian PT „Beberani" amplasat pe un stâlp SE 8 cu nr. de inventar_, echipat cu transformator 20/0.4KV având seria_ și nr. de inventar_ - proprietatea SDEE Sibiu, precum și mutarea stâlpului de aducțiune a curentului electric de la linia de înaltă tensiune nr. 2 al derivației 20 KV Beberani de tip SE 7, mutare realizabilă în afara perimetrului proprietății reclamantei, de pe terenul acesteia pe terenul pus la dispoziția pârâtei de Primăria comunei Râu Sadului pentru amplasarea acestora - pe cheltuiala pârâtei.
În temeiul art. 1075 C. civ. pârâta a fost obligată la plata de daune cominatorii în cuantum de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere începând cu data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești și până la îndeplinirea efectivă a pârâtei a obligației dispusă de către instanța de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta . și F. a E. E. - E. Distribuție Transilvania Sud SA – Sucursala Sibiu, care a solicitat modificarea în totalitate a acesteia, cu motivarea că instanța pronunțat o hotărâre în totală contradicție cu legislația în domeniul energetic. Stâlpul pe care este montat echipamentul energetic face parte dintr-o linie aeriană, respectând aliniamentul celorlalți stâlpi stradali din care se alimentează consumatorii din zonă, erau la vedere astfel că reclamanta nu poate invoca viciul ascuns al lucrului la data dobândirii dreptului de proprietate, ea a dobândit dreptul de proprietate cu sarcina gratuită care a grevat proprietatea de această capacitate energetică pe toată existența acesteia. Fostul proprietar nu a contestat existența acestor stâlpi, este vorba de un serviciu de utilitate publică și nu încalcă dreptul de proprietate al reclamantei. Montarea acestor stâlpi nu s-a făcut abuziv. Reclamanta nu a avut în vedere prev. art. 44 al.1 din Constituție, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Ea a preluat imobilul cu o sarcină legală, pe care este obligată să o respecte.
Prin decizia civilă nr. 530/2011, Tribunalul Sibiu a admis apelul pârâtei și a schimbat sentința atacată în sensul că a respins capetele de cerere formulate de reclamanta G. M., privind efectuarea lucrărilor de eliberare a imobilului în litigiu, respectiv mutarea postului de transformare a energiei electrice aerian și mutarea stâlpului de aducțiune a curentului electric de pe terenul acesteia, și cererea de obligare a pârâtei la plata de daune cominatorii. A fost păstrată dispoziția cu privire la anularea ca insuficient timbrat a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor civile și a fost înlăturată obligarea pârâtei la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că echipamentul energetic ce face obiectul litigiului a fost pus în funcțiune în anul 1952, fiind executată apoi o lucrare de reconstrucție în anul 1978. La data dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra terenului traversat de liniile electrice, acestea existau cu mult timp în urmă.
Tribunalul a reținut în argumentarea soluției, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza C. și alții împotriva României, din data de 31.05.2011 și cauza Dangulea, D., Grigoriciuc, D. și N. împotriva României, din data de 06.09.2011. Prin acestea Curtea Europeană a reținut că nu s-au încălcat dispozițiilor articolului 1 din Protocol adițional la Convenție, autoritățile naționale respectând justul echilibru între interesul personal și cei public, care trebuie să existe în materia reglementării folosinței bunurilor. S-a reținut că legislația națională în materie și jurisprudența bine conturată a instanțelor naționale, permit reclamanților să obțină despăgubiri pentru prejudiciile cauzate ca urmare a lucrărilor efectuate de societățile din domeniu. In ceea ce privește argumentul reclamanților conform căruia Statul ar fi trebuit să purceadă la o expropriere legala a bunurilor, Curtea a reținut că, în aceasta materie, autoritățile naționale beneficiază de o mare marjă de apreciere a oportunității unei astfel de măsuri, fiind competente să decidă ce măsură servește mai bine scopului urmărit. În spețe, nu s-a dovedit faptul că o eventuală expropriere a terenurilor ar fi servit mai bine interesului public în joc.
În cauza C. și alții împotriva României Curtea a reținut că dată fiind data amplasării stâlpilor pe terenul reclamanților (1984), nu poate examina legalitatea acestei măsuri, decât ulterior datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenției în România. Cu privire la natura ingerinței, Curtea a observat că terenul reclamanților nu a făcut obiectul vreunei proceduri de expropriere după 20 iunie 1994, aceștia nefiind niciodată lipsiți în mod formal de proprietatea lor. Reclamanții erau astfel în măsură să utilizeze terenul, să îl vândă, să îl doneze sau să îl cedeze. Este adevărat că lotul de teren care era ocupat cu fundațiile stâlpilor electrici a fost considerat drept „bun public", în temeiul art. 5 din OUG nr. 63/1998, în vigoare la momentul faptelor, iar conținutul acestei dispoziții, pe care s-au întemeiat instanțele naționale pentru a respinge cererea reclamanților pentru retragerea stâlpilor, a fost confirmat ulterior prin art. 37 din Legea nr. 318/2003.
Totuși, în opinia Curții aceste dispoziții nu au privat reclamanții de proprietatea lor, ci se refereau la punerea în aplicare la nivel național a unei politici de producție și de distribuție a energiei electrice după schimbarea regimului politic în țară. Toate efectele prejudiciabile ale ingerințelor invocate de reclamanți, inclusiv cele rezultate din aplicarea art. 5 din Ol 6 nr. 63/1998, decurgeau din noua legislație națională în materie de producție și de distribuție a energiei electrice și termice.
În privința legalității măsurilor de reglementare a folosinței bunurilor, Curtea a remarca faptul că atât OUG nr. 63/1998 privind energia electrică și termică, în temeiul căreia au fost luate măsurile de limitare a dreptului de proprietate al reclamanților, cât și Legea nr. 3l8/2003 și Legea nr. 13/2007, care au înlocuit-o ulterior, sunt conforme cu dreptul statelor „de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosiri bunurilor", enunțat la al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Analizând proporționalitatea limitării, Curte a reținut că stâlpii electrici amplasați în 1984 pe terenul reclamanților nu ocupă decât o parte din acesta, după cum au subliniat corect instanțele naționale, iar soții C., care, dintre toți reclamanții, sunt în mod evident cei mai afectați de ingerința invocată, au cumpărat . cauză prin contractul din 4 august 1997, și anume la destul de mult timp după înființarea rețelei de înaltă tensiune în litigiu, fiind pe deplin conștienți de limitarea invocata.
În ceea ce privește dispoziția instanțelor de respingere a cererii reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru limitarea adusă drepturilor lor, Curtea a amintit că, atunci |când este vorba de o măsură de reglementare a folosirii bunurilor, lipsa despăgubirii este unul dintre factorii care trebuie luați în considerare pentru a stabili a fost respectat un just echilibru, dar aceasta nu poate, ca atare, să reprezinte o încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1. Caracterul proporțional al unei atingeri dreptului la respectarea bunurilor poate să depindă, de asemenea, de existența unor garanții de procedură care să asigure că punerea în aplicare a sistemului și impactul său asupra proprietarului nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile.
Analizând legile naționale adoptate succesiv în domeniul energetic Curtea a reținut că acestea conțin asemenea garanții. In ceea ce privește accesul titularilor de licențe la terenul persoanelor particulare pe care au fost înființate capacității energetice în vederea efectuării unor operațiuni de revizie, de întreținere și de reparație, exercitarea dreptului de uz și servitute a fost condiționată, de la adoptarea OUG nr. 63/1998, de respectarea principiul echității și minimei afectări a dreptului de proprietate. În plus, aceste legi definesc în mod clar drepturile și obligațiile care le revin titularilor de licențe de funcționare a capacităților energetice și, respectiv, proprietarilor terenurilor pe care se află aceste capacități, în special L. nr. 318 din 8 iulie 2003 a clarificat chestiunea de a ști dacă exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra unor terenuri aparținând persoanelor particulare avea loc cu titlu gratuit sau nu, punând astfel capăt eventualelor incertitudini în domeniu.
În ciuda soluției gratuității pentru care optase organul legislativ la momentul respectiv, Curtea a reținut că proprietarii terenurilor afectați de exercitarea drepturilor de uz și de servitute, în general, iar în special reclamanții, nu se aflau în imposibilitatea absolută de a fi despăgubiți pentru activitățile desfășurate de către titularii de licențe de funcție nare. Dimpotrivă, atât OUG nr. 63/1998, cât și legislația ulterioară le permitea, prin încheierea unui unui acord cu titularul autorizației sau, după caz, prin obținerea unei hotărâri judecătorești, să primească o despăgubire pentru efectele prejudiciabile ale lucrărilor realizate de către titularii autorizațiilor în exercitarea drepturilor lor de uz și de servitute.
În plus, din exemplele de jurisprudență prezentate de guvern reiese că proprietarii de terenuri care făceau obiectul unor restricții ce urmăreau un scop de interes național, precum cele din speță, puteau, nu doar în teorie, ci și în practică, să obțină reparație pentru prejudiciul cauzat de lucrările întreprinse de titularii drepturilor de uz și de servitute, în special prin inițierea unei acțiuni în justiție întemeiate pe dispozițiile de drept comun. Curtea subliniază că instanțele naționale au respins acțiunea în despăgubiri pe motiv că reclamanții nu dovediseră că au suferit un prejudiciu real, la încheierea unei proceduri desfășurate cu respectarea principiului contradictorialității si în cursul căreia partite au putut prezența probe în sprijinul argumentelor lor.
Curtea a mai constat că garanțiile procedurale de care beneficiază proprietarii terenurilor pe care sunt amplasate rețele energetice, precum pe cel al reclamanților, au fost consolidate odată cu adoptarea Legii nr. 318/2003, iar apoi a Legii nr. 13/2007, în prezent în vigoare, criteriile de despăgubire a proprietarilor de terenuri afectați de drepturi de uz și de servitute în beneficiul titularilor de licențe și de autorizații de funcționare a capacităților energetice au devenit din ce în ce mai precise, iar legea acordă de acum înainte titularilor de licențe și de autorizații un termen de maximum 30 de zile de la solicitarea proprietarilor de încheiere a unor acorduri cu ei.
De asemenea, în mod mai general, Curtea a observat că stâlpii amplasați pe terenul reclamanților fac parte dintr-o rețea energetică care alimentează cu electricitate numeroase localități, printre care și pe cea a lor. Astfel, și aceștia beneficiază de servitutea care le afectează terenul. Totodată, restricția privind ridicarea de construcții pe terenul reclamanților se referă doar la zona de protecție a rețelei energetice, și anume, de trei metri de la conductorul extern. Nu a fost prevăzută nici o interdicție absolută de ridicare de construcții (în afara perimetrului de protecție și de siguranță a stâlpilor electrici nici în OUG nr. 63/1998, nici în legile adoptate ulterior în domeniu. Pe de altă parte, din elementele aflate la dosar nu reiese că terenul ar fi fost încadrat ca „neconstruibil" din cauza amplasării stâlpilor și nici că persoanele în cauză ar fi depus o cerere de autorizație de construcție sau de reîncadrare ca teren construibil care să le fi fost refuzată. Toate elementele disponibile sugerează că terenul respectiv este un teren agricol și că reclamanții pot să îl exploateze ca atare.
Raportând principiile jurisprudenței europene la cauza de față, Tribunalul Sibiu a constat că starea de fapt este asemănătoare. Astfel, capacitățile energetice ale căror mutare se solicită prin acțiune au fost create cu mult înainte de dobândirea chiar și de către antecesorii reclamantei, a dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv în 1952, antecesorii cumpărând imobilul în 1974, cu stâlpi și rețea existente, iar reclamanta a preluat dreptul de proprietate prin moștenire pentru cota de ½ în 1999 și sistare de indiviziune în 2010.
Dispozițiile art. 16 din Legea nr. 13/2007, stabilesc drepturile de care beneficiază titularii autorizațiilor de înființare si titularii licențelor pe durata de funcționare a capacității energetice. Proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz si de servitute de către titularii de licențe si autorizații, pot solicita încheierea de convenții, conform prevederilor alin. (5), iar titularii de licențe si autorizații sunt obligați să procedeze la încheierea convențiilor-cadru prevăzute la alin. (5) în termen de maximum 30 de zile de la solicitarea proprietarilor afectați. Proprietarii terenurilor și titularii activităților afectați de exercitarea de către titularii de licența și autorizații a drepturilor prevăzute la alin. 2, vor fi despăgubiți pentru prejudiciile cauzate acestora, la calculul acestora urmând a fi avute în vedere criteriile enumerate de lege.
S-a mai reținut că art. 16 prevede la alin. 10 că dreptul de uz si de servitute asupra terenurilor proprietate privata, se stabilește și se exercită cu respectarea principiului echității, a dreptului de proprietate si a minimei afectări a acestuia.
Instanța de apel a constatat că din expertiza tehnică efectuată în cauză rezultă că suprafața totală a imobilului proprietatea reclamantei este de 943 mp, suprafața liberă, rămasă neocupată de stâlpul de curent, inclusiv zona de protecție și siguranță, este de 860,81 mp. Aprecierea expertului că pe această suprafață liberă nu este posibilă construcția unei case a fost apreciată ca subiectivă. Faptul că din întreaga suprafață de teren, cea ocupată de capacitatea energetică este mică, respectă principiul potrivit căruia dreptul de proprietate al reclamantei este minim afectat. Pentru această afectare reclamanta are dreptul la despăgubiri, așa cum am arătat mai sus.
Pe de altă parte, s-a reținut că reclamantei i s-a emis certificat de urbanism și nicăieri nu s-a specificat că nu este posibilă ridicarea unei construcții din cauza capacităților energetice existente pe teren. Împrejurarea că primăria a arătat că există posibilitatea să pună la dispoziția pârâtei teren pentru amplasarea stâlpului din grădina reclamantei nu are relevanță în speță, câtă vreme, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, aceste capacități energetice nu sunt amplasate acolo cu încălcarea legii.
Faptul că pârâta arată că mutarea stâlpului s-ar putea realiza pe cheltuiala reclamantei, în condițiile art. 41 al. 7 din Lg. nr. 13/2007 nu justifică admiterea acțiunii acesteia, pentru aceleași motive, dar și pentru faptul că nu s-a dovedit existența unei soluții tehnice, oferită de un specialist în domeniul energetic.
Tribunalul a considerat că trebuie avut în vedere și faptul că postul de transformare a energiei electrice și stâlpul a căror mutare se solicită, fac parte dintr-o rețea electrică de interes public, în sensul art. 3 al. 53 din Lg. 13/2007 și de acestea beneficiază toți locuitorii din zonă, inclusiv reclamanta. S-au reținut de asemenea și considerentele CEDO, potrivit cărora nu s-a dovedit faptul că o eventuală expropriere a terenurilor ar fi servit mai bine interesului public în joc.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, care a solicitat modificarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii.
În expunerea de motive recurenta arată că instanța de apel face referire la cauze care nu au legătură cu speța de față, singura similitudine fiind aceea a unui litigiu între o persoană privată și societatea de electricitate ajungându-se în situația în care se aduc argumente dincolo de cele solicitate de apelant și printr-o interpretare a soluțiilor pronunțate în alte cauze, interpretare care nu are legătură cu prezenta speță. Se susține de asemenea că mai bine de jumătate din motivarea deciziei cuprinde extrase din alte hotărâri.
Recurenta face o succintă descriere a stării de fapt și aduce critici cu privire la modul de interpretare a probelor, respectiv a înscrisurilor depuse la dosar, a probelor testimoniale și a expertizei dispuse în cauză.
O altă critică vizează neîndeplinirea de către solicitantul autorizației de înființare a capacității energetice a procedurii legale de expropriere a terenului pentru cauze de utilitate publică, cu despăgubirea proprietarului, procedură impusă de actele normative succesive în materie.
Recurenta susține că nu există și nu a existat un acord al proprietarului pentru amplasarea obiectivelor energetice pe terenul în litigiu astfel că proprietarul se găsește în situația de a fi obstrucționat în exercitarea dreptului de proprietate, iar amplasarea stâlpului și a postului de transformare pe terenul reclamantei fără respectarea dispozițiilor legale reprezintă un abuz.
În drept se invocă art. 304 pct. 8, 9 C. pr. civ.
Recursul este legal timbrat (fila 20).
Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (filele 25-27).
Analizând legalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
În primul rând este de precizat că motivele de recurs privind starea de fapt și interpretarea probelor administrate la fond și în apel vizează temeinicia deciziei atacate și nu legalitatea acesteia și presupun examinarea și aprecierea probatoriului administrat în cauză. Ca urmare a abrogării punctelor 10 și 11 din art. 304 C. proc. civ., prin Legea nr. 219/2005, aspectele vizând temeinicia deciziilor instanțelor de apel nu mai pot fi cenzurate în recurs, astfel că și aceste critici sunt privite ca nefondate.
În privința motivelor vizând referirea instanței de apel la jurisprudența CEDO și ponderea acestor argumente în considerentele deciziei atacate, Curtea le găsește de asemenea nefondate. Art. 20 din Constituție consacră prioritatea pactelor și tratatelor internaționale la care România este parte față de legislația internă. În aceste condiții, relevarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în cauze similare pronunțate recent chiar împotriva României era necesară atât pentru respectarea principiului constituțional menționat, cât și pentru precizarea principiilor aplicabile în cauza de față, apreciată de instanța de apel ca fiind similară cu cele în care s-a pronunțat instanța europeană.
Curtea constată, contrar susținerilor recurentei, că tribunalul a reținut în mod corect incidența în cauză a jurisprudenței CEDO și principiile trasate de această instanță în cauzele C. și alții împotriva României și respectiv Dangulea, D., Grigoriciuc, D. și N. împotriva României.
Este de necontestat că pe terenul reclamantei sunt amplasați un stâlp de aducțiune a curentului electric și un post de transformare a energiei electrice aerian. Starea de fapt stabilită de instanțele de fond pe baza probelor administrate relevă că această amplasare a operat în 1952, cu mult înainte ca imobilul să fie dobândit de antecesorii reclamantei. Ca urmare, la data cumpărării, aceștia cunoșteau grevarea terenului cu cele două obiective energetice și au acceptat această stare a imobilului.
În cauză este evident că există o limitare în folosirea bunurilor de către reclamantă, în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, dar, așa cum a stabilit și instanța de apel, această ingerință respectă raportul de proporționalitate între interesul general și cel individual al reclamantei. Măsurile de limitare a dreptului de proprietate al persoanelor pe ale căror terenuri sunt amplasate obiective energetice au fost dispune de către stat prin acte normative (O.U.G. nr. 63/1998 privind energia electrică și termică, Legea nr. 318/2003 și Legea nr. 13/2007, care au înlocuit-o ulterior), care permit funcționarea optimă a rețelelor electrice de serviciu public în unitățile administrativ-teritoriale și ele urmăresc, fără îndoială, un scop legitim de interes general. Curtea Europeană a statuat în cauzele amintite mai sus, că aceste acte normative sunt conforme cu dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor, enunțat la al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1. Ca urmare, ele se înscriu în marja de apreciere a statelor, iar Curtea Europeană nu poate substitui, cu propria apreciere, pe cea a autorităților naționale cu privire la mijloacele cele mai adecvate pentru a atinge, la nivel intern, rezultatele urmărite de o politică publică.
Cu toate acestea, legislația internă permite proprietarilor să încheie un acord cu titularul autorizației sau, după caz, să obțină o hotărâre judecătorească privind acordarea de despăgubiri pentru efectele prejudiciabile ale lucrărilor realizate de către titularii autorizațiilor în exercitarea drepturilor lor de uz și de servitute. Astfel, conform art. 16 alin. 2 din Legea nr. 13/2007, titularii autorizațiilor de înființare și titularii licențelor beneficiază, în condițiile legii, pe durata lucrărilor de realizare și retehnologizare, respectiv de funcționare a capacității energetice, de un drept legal de uz și de servitute asupra terenurilor și bunurilor proprietate publică sau privată a altor persoane fizice ori juridice.
În ipoteza în care proprietarii sunt persoane de drept privat, cum este cazul reclamantei, devin incidente dispozițiile art. 16 alin. 5 din lege, care prevăd că dreptul de uz și de servitute nu este unul gratuit. Dimpotrivă, exercitarea acestor drepturi se face pe baza unei convenții, încheiată cu titularii dreptului de proprietate asupra terenului, în care se vor stabili condițiile și termenii referitori la durata, conținutul și limitele de exercitare a acestor drepturi, precum și cuantumul indemnizațiilor și a despăgubirilor și a modul de plată a acestora.
Ca urmare, drepturile de uz și de servitute nu sunt gratuite. Articolul 16 din lege face distincție între domeniul public și privat pe care se exercită aceste drepturi legale, prevăzând exercitarea cu titlu gratuit a dreptului de uz și a servituților numai în privința proprietății statului și a unităților administrativ-teritoriale afectate de capacități energetice. Ca atare, o asemenea gratuitate este reglementată de legiuitor numai atunci când este afectat un imobil proprietatea statului și a unităților administrativ-teritoriale.
Dreptul de uz și servituțile legale trebuie stabilite și exercitate cu respectarea echității și a principiului minimei afectări a dreptului de proprietate. Dreptul de uz și de servitute instituite prin lege asupra proprietății private a unui terț reprezintă o limitare adusa dreptului de proprietate al acestuia și în lipsa unei despăgubiri, restrângerea exercitării folosinței bunului reprezintă o sarcină excesivă și împovărătoare pentru proprietar, conform jurisprudenței CEDO.
Pentru menținerea unui just echilibru între interesul general și cel particular, în virtutea principiului echitații și al dreptului proprietarului la respectarea bunurilor sale, este obligatorie acordarea unei despăgubiri care să acopere prejudiciul suportat de proprietar prin restrângerea prerogativelor recunoscute de art. 480 C. civ. Conform art. 44 alin. 5 din Constituție, pentru lucrări de interes general, autoritatea publică este obligată să îl despăgubească pe proprietar pentru daunele aduse solului, plantațiilor ori construcțiilor, precum și pentru orice altă daună.
Legislația în materie cuprinde garanțiile procedurale pentru acoperirea prejudiciului încercat de proprietarii ale căror terenuri sunt amplasate rețele energetice, cum este cel în litigiu, stabilind criteriile de despăgubire a proprietarilor, dar și termene precise de încheiere a acordurilor între proprietari și titularii de licențe și de autorizații.
Ca urmare, în cauză este păstrat justul echilibru care trebuie să predomine în materie de reglementare a folosirii bunurilor între interesul public și interesul privat, cu atât mai mult cu cât obiectivele energetice amplasate pe terenul reclamantei fac parte dintr-o rețea energetică care alimentează cu electricitate mai mulți consumatori, inclusiv pe reclamantă.
În ce privește susținerile recurentei privind obligația pe care statul ar fi avut-o de a expropria suprafața afectată de stâlp și postul de transformare, Curtea reține că jurisprudența CEDO a statuat că într-un domeniu atât de
(continuarea deciziei civile nr. 145/2012 pronunțată în dosar nr._ )
complex și de delicat ca cel al strategiei naționale în domeniul energetic, statul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a-și desfășura politicile sale de interes general. Exproprierea terenului ar fi conferit, în mod evident, reclamanților un drept la măsuri compensatorii, însă nimic nu dovedește că aceasta ar fi servit mai bine scopurilor de interes general vizate de politica respectivă. Indiferent de situație, nu a fost vorba în speță de o alegere în mod vădit arbitrară sau nerezonabilă
Pentru de toate aceste considerente, Curtea constată că criticile reclamantei nu se circumscriu niciunui motiv din cele prevăzute de art. 304 C. pr. civ., astfel că recursul de față este nefondat, urmând ca în temeiul art. 312 C. pr. civ. să fie respins.
Pentru aceste motive,
În numele legii
D E C I DE
Respinge recursul declarat de reclamanta G. M. C. împotriva deciziei civile 530/11.11.2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 15.03.2012.
Președinte, C. G. N. | Judecător, M. F. C. | Judecător, A. N. |
Grefier, M. R. |
Red. M.F.C,
Tehn. M.F.C./27.03.2012
2 ex/MR
Jud. apel – D. T. L., G. C.
Jud. fond – M. P.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 8/2012. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 526/2012. Curtea de... → |
|---|
