Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 241/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 241/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 26-04-2012 în dosarul nr. 241/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 241/2012
Ședința publică de la 26 Aprilie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Judecător A. N.-președinte secție
Grefier M. R.
M. P. - P. de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia prin
Procuror A. M.
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin D. H. și de M. P.-P. de pe lângă T. H. împotriva sentinței civile nr. 389/2011 pronunțată de T. H. în dosar nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă B. V. cu procură de reprezentare pentru intimatul petent B. V., lipsă fiind părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează procedura legal îndeplinită, faptul că recursurile sunt scutite de la plata taxelor judiciare și nu s-a depus întâmpinare.
Instanța procedează la verificarea identității mandatarului intimatului petent.
Întrebat fiind de instanță dacă are studii juridice, reprezentantul petentului arată că nu are astfel de studii, împrejurare față de care se aduce la cunoștința acestuia că potrivit art. 68 Cod pr. civ. nu poate pune concluzii.
Reprezentanta Ministerului P. arată că nu are cereri de formulat, împrejurare față de care instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta Parchetului pune concluzii de admitere a recursului declarat de M. P., a constata că prizonieratul în URSS nu se circumscrie Legii 221/2009 și nu are caracter politic în sensul acesteia. Pe aceleași considerente, pune concluzii de admitere a recursului declarat de pârâtul M. Finanțelor P..
Față de actele dosarului și cele invocate, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursurilor civile de față;
P. acțiunea civilă înregistrată la această instanță sub nr._, reclamantul B. V. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii administrative a prizonieratului său în fosta URSS pe perioada 11.11.1944 – 09.10.1948 și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro prejudiciul moral suferit.
Nu s-au cerut cheltuieli de judecată.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2001.
În fapt, s-a arătat că se solicită despăgubiri morale pentru suferințele fizice și morale la care a fost supus reclamantul pe timp cât a fost în lagăr, captiv, păzit cu arma, constituit ca prizonier de război în URSS.
A fost supus la muncile cele mai grele, a fost bătut, înfometat, ținut în barăci improvizate, în frig și ger la -40 grade C și -60 grade C.
A mai arătat că, în tot acest timp demnitatea de om i-a fost călcată în picioare, fiind plin de păduchi și cu boli incurabile.
Suferințele din prizonierat l-au traumatizat fizic și moral, traume pe care le-a purtat în trup și suflet toată viața, de aceea, acum la vârsta bătrâneții este grav bolnav, suferințe pe care nu le poate vindeca nici o lege din lume.
P. sentința civilă nr. 389/2011 T. H. a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B. V. împotriva pârâtului S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P. și în consecință:
S-a constat caracterul politic al măsurii administrative a prizonieratului în fosta URSS a reclamantului B. V., pe perioada 24.08._48.
S-a respins în rest acțiunea, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință T. a reținut următoarele:
Caracterul politic al măsurii ținerii în prizonierat a ostașilor români a fost recunoscut de S. R. fără putință de tăgadă, atât prin dispozițiile art.1 al.2 lit.b din Decretul-Lege nr.118/1990 cât mai ales, prin raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România prezentat în Parlamentul României, unde se reține că „în primele zile de după 23 august 1944 au avut loc și primele fapte de genocid prin capturarea unui număr important de prizonieri, aproximativ 100.000 de militari și civili de pe frontul de la Iași, cu toate că ostilitățile dintre români și sovietici încetaseră ca urmare a declarării stării de armistițiu (…). Acțiunea a fost o represiune în masă, petrecută pe teritoriul țării noastre împotriva unei armate care nu mai opunea rezistență ci practic, devenise aliată (…). Eliberarea prizonierilor români s-a făcut cu întârziere nemaiîntâlnită în istoria conflictelor militare, mulți dintre aceștia fiind exterminați în lagărele de muncă sau închisori, fără ca Guvernul României să fifăcut proteste energice pentru eliberarea lor, supraviețuitorii fiind eliberați după 6 sau chiar 12 ani de detenție în URSS” (pag. 157 -158).
Astfel, s-a reținut din probele dosarului aspectul că S. R. după instaurarea oficială a regimului comunist la 6 martie 1945 nu a întreprins acele demersuri politice și diplomatice necesare punerii de îndată în libertate a prizonierilor de război – cetățeni români – ținuți captivi prin lagărele din fosta URSS.
În aceste condiții, s-a constatat că măsura ținerii în prizonierat în fosta URSS, după data de 6 martie 1945, a militarilor români constituie o măsură administrativă cu caracter politic, care se include în sfera largă de reglementare a art. 4 al.2 din Legea nr.221/2009, în conformitate și cu opinia Asociației Foștilor Deținuți Politici H. (fila 40).
În această situație s-a aflat și reclamantul B. V. care luptând pe front, în perioada 24 aprilie 1944 -24 august 1944 în cadrul Divizionului nr.105 Tunuri de M. a căzut prizonier în data de 24.08.1944 fiind ținut în prizonierat, în fosta URSS până în 9 octombrie 1948 (fila 51).
Pentru suferințele fizice și psihice pe care reclamantul le-a încercat în această perioadă și care s-au produs ca urmare a încălcării mai multor drepturi fundamentale ale omului astfel cum au fost consfințite de art.2, 4, 5, 8, 9, 13, 23, 25 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și care au fost ulterior preluate în conținutul art.4,5 și 14 din Convenția EDO și art.23, 34, 41, 42 și 53 din Constituția actuală a României, B. V. a primit o indemnizație lunară în baza Decretului-Lege nr.118/1990, pe perioada 1990-2010 (fila 2, 18).
Referitor la posibilitatea de a acorda reclamantului B. V. despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, instanța, raportat la dispozițiile art.330 indice 7 al.4 cod procedură civilă, a avut în vedere soluția pronunțată în Recursul în interesul legii, ce face obiectul Deciziei nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, potrivit căruia s-a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 al.1 lit.a teza I-a din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării acestor decizii în Monitorul Oficial, respectiv 15.11.2010. Mai mult, din considerentele acestei decizii s-a reținut printre altele, că dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului nu se aplică în cazul unei proceduri judiciare ce tinde la recunoașterea unui drept, care nu mai are nici un fundament legal în legislația internă a unui stat semnatar al Convenției la data pronunțării hotărârii, o soluție contrară echivalând cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Față de aceste considerente, capătul de cerere privind acordarea daunelor morale în sumă de 100.000 euro a fost respins ca inadmisibil.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în fond.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul S. R. prin M.F.P. și M. P. - P. de pe lângă T. H., care au solicitat modificarea sentinței și respingerea acțiunii reclamantei, arătând în esență că, deportarea la munca de reconstrucție în URSS a etnicilor germani nu constituie măsură cu caracter politic în sensul Legii 221/2009.
Recursurile au fost întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 și art. 304 indice 1 cod pr. civilă.
Intimatul nu a formulat întâmpinare.
CURTEA, analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate constată următoarele:
Reclamantul a sesizat instanța cu o acțiune prin care a solicitat despăgubiri morale și să se constate caracterul politic al măsurii administrative constând în prizonierat în URSS, în perioada 11.11.1944 – 09.10.1948, unde a fost supus la muncă obligatorie pentru reconstrucția acestei țări.
Temeiul de drept al cererii de chemare în judecată a rămas Legea 221/2009, în ceea ce privește petitul formulat în principal, respectiv caracterul politic al măsurii administrative, lege a cărei titulatură este neechivocă în sensul că are în vedere condamnările și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 3 din Legea 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe actele normative enumerate limitativ la literele a-f. În cazul acestor măsuri administrative, instanța nu mai este îndrituită să cerceteze dacă faptele imputate persoanei au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, legiuitorul considerând că toate faptele enumerate în aceste texte de lege au urmărit un astfel de scop.
Măsura la care a fost supus reclamantul, respectiv prizonier de război în URSS și supunerea la muncă forțată, nu se încadrează în prevederile limitative ale art. 3 lit. a-f din Legea 221/2009.
Pentru ca această măsură să fie considerată măsură administrativă cu caracter politic, era necesar ca reclamantul să dovedească, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 2 coroborat cu art. 1 alin. 3 din Legea 221/2009, că prin săvârșirea unor fapte anterioare, el a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, și anume persoana respectivă să fi participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945 și că datorită acestor acțiuni s-a luat măsura administrativă față de persoana în cauză.
Art. 2, alin. 1 din OUG 214/1999, la care face referire textul de lege citat anterior, prevede că constituie infracțiuni săvârșite din motive politice
infracțiunile care au avut drept scop:
- exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
- susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
- propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
- acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forța a regimului comunist;
- respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
- înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Astfel, în determinarea faptelor considerate politice este utilizat criteriul subiectiv ce are în vedere mobilul urmărit de autorul faptei săvârșite în perioada regimului comunist, acest scop fiind de exprimare a protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la data de 22 decembrie1989. Pentru a se admite acțiunea reclamantei era necesar ca în speță, aceasta să dovedească că soțul acesteia a săvârșit fapte care au avut unul din scopurile enumerate la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, ceea ce T. nu a reținut, instanța admițând acest capăt de cerere cu o motivare eronată.
Din actele depuse la dosarul cauzei, instanța de recurs nu poate reține că reclamantul a desfășurat activități care să urmărească scopurile anterior arătate, și anume nu rezultă că ar fi participat la acțiuni de împotrivire la regimul comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945. Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că soțul acesteia și-ar fi exprimat protestul față de dictatura comunistă sau că ar fi avut manifestări contrare regimului de atunci, ori că prin activitatea desfășurată a dorit să-și exprime protestul împotriva dictaturii, a abuzului de putere și al nerespectării drepturilor omului, astfel încât măsura deportării în străinătate, luată în ianuarie 1945, nu poate avea caracter politic în sensul legii speciale, cu atât mai mult cu cât a fost luată anterior instaurării regimului politic la care se referă legea specială (6 martie 1945).
Împrejurarea că reclamantul este beneficiarul Hotărârii 975/1991 emisă de Comisia pentru Aplicarea Decretului-lege 118/1990 a Jud. H., nu are nicio relevanță în cauză. Trimiterea pe care art. 5 alin. 4 din Legea 221/2009 o face la acest act normativ emis imediat după Revoluția din decembrie 1989, este realizată în scopul de a nu exclude de la beneficiile actualei legi pe cei care au fost deja beneficiarii unor măsuri reparatorii în temeiul acestui decret, dar aceasta nu înseamnă, în nici un caz, că cei care au beneficiat de Decretul-lege 118/1990, sunt automat beneficiari ai Legii 221/2009.
Este de observat că Decretul-lege 118/1990 prevedea, în forma în vigoare la data emiterii Hotărârii 913/1991 că „constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei, timpul cât o persoană a fost deportată în străinătate după 23 august 1944,” (art. 1 alin. 2 lit. a din D-l 118/1990). Deci, reclamantul s-a încadrat exact în prevederile acestui decret, ceea ce s-a și reținut în conținutul Hotărârii 975/1991 – fila 22 dosar fond - fără însă ca această situație să fie echivalată cu caracterul politic al măsurilor administrative la care se referă Legea 221/2009. Beneficiind de prevederile acestui decret, reclamantul s-a bucurat de drepturile conferite de acest act normativ, în sensul că la calcularea pensiei, a fost considerată vechime în muncă perioada de 3 ani, 10 luni și 28 zile, cât a fost prizonier în URSS.
Indiferent că este vorba de internare în lagăr de muncă și prizonierat în URSS, sau de supunere la muncă forțată, considerentele de mai sus care justifică lipsa caracterului politic al acestei măsuri, în sensul Legii 221/2009, sunt valabile.
Dacă este vorba de privare de liberate și prizonierat, respectiv ducere la muncă forțată, măsura ar putea fi încadrată în art. 1 alin. 1 lit. b sau d din OUG 105/1999, care se referă la persoane private de liberate în lagăre de concentrare sau la persoane care au făcut parte din detașamentele de muncă forțată. Acest act normativ are în vedere perioada 6 septembrie 1940- 6 martie 1945, deci măsura luată în noiembrie 1944 se încadrează exact în perioada de referință a acestei legi.
Din cele arătate mai sus rezultă că voința legiuitorului care a adoptat Legea 221/2009 a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. comunist instaurat la 6.03.1945, prin guvernul P. G., or măsurile care au fost luate anterior acestei date nu puteau viza răsturnarea acestui regim politic, fiind evident că, măsurile luate în speță au avut legătură directă cu înfrângerea României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii și a celorlalte Națiuni Unite. În urma acestui război s-a încheiat Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 între guvernul român pe de o parte, și guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, decizia de privare de libertate aparținând Comisiei Aliate de Control pentru România.
Față de cele arătate mai sus, se constată că instanța de fond a dat o interpretare greșită prevederilor legii speciale, prizonieratul realizat de armata sovietică cu privire la cetățenii români nu se încadrează în dispozițiile Legii 221/2009, motiv pentru care, în temeiul art. 312 cod pr. civilă, recursurile declarate de pârât și de P. de pe lângă T. H. vor fi admise, iar sentința va fi modificată în parte, în sensul respingerii în întregime a acțiunii reclamantului.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite recursul declarat de P. de pe lângă T. H. și de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin D. H. împotriva sentinței civile 389/14.12.2011 pronunțată de T. H..
Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul B. V. împotriva pârâtului S. R. prin M.F.P. pentru despăgubiri.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26 aprilie 2012.
Președinte, C. G. N. | Judecător, M. F. C. | Judecător, A. N. |
Grefier, M. R. - C.M. semn. conf. art. 261 C.p.c. P. grefier E. G. |
Red. G.G.N./27.04.2012
Tehn. M.R.; 2 ex./25.05.2012
jud. fond- I. I. E.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 15/2012. Curtea de Apel... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 401/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
