Pretenţii. Decizia nr. 1030/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1030/2015 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 22-10-2015 în dosarul nr. 1030/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA SI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE munca SI ASIGURARI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1030/2015
Ședința publică de la 22 Octombrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. M. C.
Judecător A. Doriani
Grefier S. L.
D.N.A. – S. T. A. I. reprezentat prin:
Procuror A. Rasovan
Pe rol se află judecarea apelului declarat de reclamantul I. C. împotriva sentinței civile nr. 386/04.03.2015 pronunțată de Tribunalul A. - Secția civilă în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că la dosar la data de 21.10.2015, a fost înregistrată o cerere din partea apelantului reclamant prin mandatar, av. A. I., prin care solicită judecarea cauzei în lipsă, nefiind înregistrate alte cereri.
Reprezentanta D.N.A. învederează că nu are cereri de formulat, împrejurare față de care având în vedere actele dosarului, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta D.N.A.- S.T.A. I., solicită respingerea apelului declarat de reclamant ca nefondat și menținerea sentinței pronunțate ca legală și temeinică.
CURTEA DE APEL
Asupra apelului civil de față;
În deliberare, constată că prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul A. sub dosar nr._ reclamantul I. C. a chemat în judecată pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de 3570,39 lei cheltuieli de judecată ocazionate de procesul penal în care a fost inculpat în mod nelegal; obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000.000 lei cu titlu de daune morale.
P. precizarea de acțiune, depusă la data de 25.06.2014 (f.158) reclamantul înțelege să cheme în judecată în calitate de pârât și M. S. prin P..
În motivarea pretențiilor sale reclamantul susține că:
S. T. A. a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa pentru infracțiunile de stabilire cu intenție a unei valori diminuate, față de valoarea comerciala reala a bunurilor aparținând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar, comisă în cadrul acțiunii de privatizare ori de executare silita, de reorganizare sau lichidare judiciara ori cu ocazia unei operațiuni comerciale, ori a bunurilor aparținând autorității publice sau instituțiilor publice, în cadrul unei acțiuni de vânzare a acestora sau de executare silita, săvârșita de cei care au atribuții de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silita, de reorganizare ori lichidare judiciara prev. de art. 10 lit.a din Legea_.
P. Ordonanța nr. 52/P/2007 din 2 octombrie 2007 s-a instituit sechestru asupra bunurilor mobile și imobile ale reclamantului.
La data de 09.03.2000, prin rechizitoriul D. S. T. A. s-a dispus punerea in mișcare a acțiunii penale si trimiterea in judecata a inculpatului-reclamant de față pentru săvârșirea infracțiunii arătate mai sus.
P. sentința penală nr.486/2009 a Înaltei Curți de Casație si Justiție s-a dispus achitarea inculpatului I. C., în temeiul art. 11 pct.2 lit.a raportat la art. 10 lit.d C.proc.pen.
P. decizia penala nr.221/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a respins ca nefondat recursul.
Sentința penală nr.486/2009 a Înaltei Curți de Casație si Justiție a rămas definitivă la data de 24.09.2013.
În perioada 2009-2013 a efectuat o . cheltuieli de judecată în procesul menționat mai sus, respectiv dos. nr._ și_ . Suma totala a acestor cheltuieli reprezintă onorar avocat, onorar experți, cheltuieli de transport de la domiciliul reclamantului din S. până la Curte de Casație si Justiție București, cheltuieli de cazare.
Menționează reclamantul că între anii 1996-2008 a deținut calitatea de consilier local în cadrul Primăriei S.. În anul 2008 datorită dosarului penal nu a mai fost votat deoarece cetățenii din P. se așteptau să fie arestat. În intervalul 2004-2005 a deținut funcția de Viceprimar în cadrul Primăriei S.. Din anul 1970 și până în anul 1980 a fost profesor de limba română la școală din localitatea Pian iar, în perioada 1980-2007 a fost profesor de limba română la școală generală din P.. În perioada 1991- 2005 a deținut funcția de director al școlii generale din P. .A fost membru în PSD S. și vicepreședinte al organizației Din anul 2013 și până în prezent este președinte al Organizației Pensionarilor PSD pe orașul S..
Inculparea reclamantului și supunerea la procedurile judiciare timp de 5 ani i-au creat un prejudiciu moral constând în lezarea onoarei, demnității, reputației, suferințe de ordin psihic și atingerea vieții private, fiindu-i știrbită imaginea la locul de muncă, în familie și în societate.
În aprecierea importanței valorilor morale lezate, solicită să se aibă în vedere vârsta reclamantului, profesia, funcția, nivelul de pregătire și de cultură generală, întrucât intensitatea prejudiciului moral depinde de valoarea nepatrimonială lezată, de însemnătatea pe care o are pentru persoana de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.
A fost supus la cercetări prin care viața profesională și privată i-a fost perturbată, începând cu încălcarea dreptului la confidențialitate, prin interceptarea convorbirilor telefonice și terminând cu oprobiul public la care a fost supus ca urmare a informațiilor trimise de organul de anchetă, către media si audio- video.
În privința daunelor morale ca și cuantum și temei de drept sunt supuse reparației, în condițiile art.504 și urm. C.proc.pen., acele prejudicii morale ce pot fi puse în legătură cu o condamnare definitivă desființată urmare rejudecării și finalizată prin achitare sau cele care sunt urmarea privării de libertății, restrângerii libertății.
În Codul de procedură penală se admite că în activitatea autorităților judiciare se pot produce erori judiciare, motiv pentru care s-a reglementat soluția de achitare care la repus pe reclamant în situația de dinainte de învinuire.
Daunele morale repară prejudiciile ce constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la demnitate și onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.
În ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral, acesta se stabilește, după cum s-a arătat ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și măsura în care au fost lezate, interpretarea percepției consecințelor vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială.
În drept: art. 504 alin.2 și 3, art. 506 Cod procedură penală, Codul Civil, art.52 alin.3 din Constituția României, cu aplicarea art.96 alin.1 și art.97 lit.j din Legea nr.303/2004, art.5 și 6 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 Protocolul nr.1 la CEDO.
Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. a depus întâmpinare(f.144-146) solicitând respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală motivând, în esență, că nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii patrimoniale a Statului, că în cazul de față nu se poate reține că reclamantul ar fi fost condamnat definitiv, nici că ar fi fost privat în mod nelegal de liberate, nici că ar fi fost supus vreunei măsuri printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată ca urmare a unei erori judiciare.
Pârâtul M. S. a depus întâmpinare (f.162-163), solicitând respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă.
TRIBUNALUL A.-Secția Civilă, prin sentința civilă nr.386/04.03.2015 pronunțată în cauză a respins acțiunea. Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî, astfel, tribunalul a reținut următoarele:
P. Rechizitoriul din 9 martie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de casație și Justiție – D., S. T. A. I., reclamantul a fost trimis în judecată pentru infracțiunea prev. de art.10 lit. a din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în calitate de consilier local al Mun. S. a adoptat în ședința de consiliu din data de 19.12.2006, alături de alți consilieri locali, Hotărârea de consiliu nr.506/2006 prin care s-a aprobat vânzarea terenului în suprafață de 243.923 m.p., situat administrativ în M. S., locul numit „Șirinii Lancrămului”, deși cunoșteau nemijlocit valoarea de inventar a terenului, amplasamentul acestuia și faptul că acest teren era situat în intravilan, la un preț inferior valorii reale, iar la data de 15.02.2007 au aprobat încheierea contractului de vânzare–cumpărare cu S.C. Romaqua Group S.A. Borsec, în mod nelegal, având ca scop obținerea dreptului de proprietate asupra terenului de către S.C. Romaqua Group S.A. Borsec în mod necuvenit, la un preț inferior valorii reale, cauzând un prejudiciu cert în sumă de 3.380.772,78 euro.
P. Sentința penală nr.486/2011 pronunțată în dosar nr._ de către Înalta Curte de Casație și Justiție–Secția Penală s-a dispus achitarea reclamantului – inculpat în baza art. 11 pct.2 lit.a rap. la art. 10 lit. d din Codul de procedură penală, pentru săvârșirea infracțiunii reținută în sarcina sa prin rechizitoriu, soluția fiind menținută și în recurs prin Decizia penală nr.221/5 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție– Completul de 5 judecători.
Reține prima instanță, că obligația Statului la repararea pagubei în cazul condamnării sau luării unor măsuri privative de libertate – indiferent de temeiul achitării și de infracțiunea pentru care a intervenit achitarea – decurge din raporturile de drept public și poate fi antrenată în condițiile stabilite în noua reglementare a codului de procedură penală prin art. 538-539, răspunderea statului intervenind prin raportare la prevederile art. 52 al. 3 din Constituția României în două situații: condamnarea constatată a fi nelegală prin pronunțarea unei hotărâri ulterioare de achitare și privarea de libertate ori restrângerea libertății unei persoane în mod nelegal, constatată prin ordonanță a procurorului sau prin hotărâre judecătorească.
La data promovării acțiunii –24.03.2014– prevederile art.504–506 C.pr.pen invocate de reclamant în motivarea acesteia nu mai erau aplicabile câtă vreme intraseră în vigoare dispozițiile noului cod de procedură penală, în actuala reglementare, textele de lege invocate găsindu-și corespondent în prevederile art. 538–540 C.pr.pen așa cum s-a reținut.
Reclamantul nu se găsește în niciuna din condițiile cerute de dispozițiile legale menționate pentru angajarea răspunderii patrimoniale a statului, în speță, nefiind vorba de o condamnare inițială urmată de pronunțarea unei hotărâri ulterioare de achitare și nici de privarea ori de restrângerea libertății reclamantului, acesta nefiind nici reținut și nici arestat preventiv de organele judiciare.
P. urmare, cauza care determină antrenarea răspunderii statului, factorul prejudiciabil, este actul de justiție declarat nedrept iar nu cercetările care s-ar face în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni.
Cercetarea penală a reclamantului pe o perioadă mai lungă de timp este o procedură reglementată de Codul de procedură penală și de alte acte normative în vigoare care se aplică tuturor persoanelor cercetate într-un dosar penal fără privilegii și fără discriminări, nefiind nimeni mai presus de lege potrivit dispozițiilor constituționale, așa încât, acțiunea fundamentată pe dispozițiile legale din Codul de procedură penală referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare, este neîntemeiată.
Deopotrivă nefondată se privește a fi prezenta cerere și sub aspectul temeiului legal invocat cu privire la răspunderea civilă delictuală prevăzută și reglementată de Codul civil.
În acest sens, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se impune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unui prejudiciu, săvârșirea unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și în fine, săvârșirea cu vinovăție a faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu.
Ori de câte ori se dovedește că una din condițiile sus menționate nu este îndeplinită, răspunderea civilă delictuală nu poate fi antrenată.
Este incontestabil că cercetarea penală a reclamantului pe intervalul 2007 – 2012 i-a produs acestuia suferință psihică, fiindu-i lezate totodată demnitatea și onoarea, imaginea publică și reputația, așa cum martorii au declarat cu ocazia audierii acestora, toate acestea constituind elemente semnificative pentru conturarea unui prejudiciu moral.
În speță însă, nu se poate discuta de o faptă ilicită a organelor de urmărire și cercetare penală a reclamantului, acțiunea acestora nefiind una potrivnică legii și care să se circumscrie noțiunii de faptă ilicită.
Fapta ilicită ca element al răspunderii civile delictuale este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, cauzează prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane, putând fi considerată ca fiind un act de conduită prin săvârșirea căruia se încalcă regulile generale de comportament în cadrul societății, stabilite prin lege.
P. urmare, cercetarea penală a reclamantului nu întrunește caracteristicile unei fapte ilicite pentru că cel ce exercită prerogativele permise de lege, nu poate fi considerat că acționează ilicit, chiar dacă prin exercițiul normal al dreptului său aduce anumite atingeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane.
Cu alte cuvinte, derularea procesului penal finalizat cu o sentință de achitare menținută în căile de atac, reprezintă o cauză licită pentru care S. nu poate fi ținut să răspundă, indiferent de consecințele pe plan moral, fizic și psihic pe care procesul le-ar fi putut avea asupra reclamantului, pe toată perioada cercetării sale acesta beneficiind de prezumția de nevinovăție concretizată în speță prin dispozițiile hotărârilor care au vizat achitarea sa pentru fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea lui în judecată.
Având în vedere considerentele mai sus expuse, Tribunalul a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat, în termenul legal, apel, reclamantul I. C., solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
În expunerea de motive apelantul susține că instanța de fond în mod eronat a concluzionat că nu sunt întrunite elementele antrenări răspunderii civile delictuale.
Deși neuniformă practica judiciară relevă că multe instanțe înțeleg să acorde compensații bănești pentru prejudiciile morale cauzate prin fapte ilicite.
În acest sens, invocă ca și practică judiciară o speță soluționată de Judecătoria Reșița în care se reține că singura concluzie în acord cu practica CEDO, care a făcut o . aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral, este în sensul că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
În același sens se invocă sentința pronunțată de Judecătoria Râmnicul V. în dosar nr._, în care se reține că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate instanța deducând producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un asemenea prejudiciu, soluție care, deși atipică în raport cu regimul general al răspunderii apare în esența ei justificată pentru ca, dat fiind caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă este practic imposibilă.
Mai susține apelantul că a fi respinsă o acțiune strict pe considerentul că reclamantul nu a făcut proba faptei ilicite de natură a produce prejudiciul moral pretins, reprezintă, în opinia sa, două chestiuni total diferite, care trebuie tratate cu foarte mare atenție în practica judiciară, tocmai pentru a nu-i fi creat justițiabilului un prejudiciu moral și mai mare, reflectat prin sentimente de nedreptate, de inferioritatea, de umilință, de neîncredere că faptele ilicite reclamate nu pot fi sancționate nici măcar de un judecător.
În drept, se invocă: art.456 și urm. Cod de procedură civilă.
Intimatul S. R., prin M. Finanțelor P., prin DRFP B., prin reprezentant teritorial Administrația Județeană a Finanțelor P. A., a depus întâmpinare în această fază procesuală (f.15,16) prin care solicită respingerea apelului ca nefondat, motivând că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.
De asemenea, intimatul M. S., prin P. a depus întâmpinare (13,14) prin care solicită respingerea apelului ca nefondat, apreciind ca fiind legală și temeinică hotărârea primei instanțe.
CURTEA, verificând, potrivit art. 479 din Codul de procedură civilă, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, reține următoarele:
Apelul este nefondat.
Astfel, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art.504 Codul de procedură penală. raportat la art. 52 alin.(3) din Constituția României și art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.
P. art.52 alin. (3) din Constituția României și art.96 alin.(1) din Legea nr. 303/2004 se prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar prin art.504 alin.(1) și (2) din Codul de procedură penală (forma în vigoare până la 1 februarie 2014-) sunt stabilite situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale.
Potrivit art.504 alin.(1) din Codul de procedură penală, orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Totodată, potrivit art.504 alin.(2) din Codul de procedură penală are dreptul la repararea pagubei și persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Aceste dispozițiile legale se regăsesc în noua reglementare a Codului de procedură penală în art. 538–540.
Modurile de restrângere a libertății în cursul procesului penal prevăzute de dispozițiile art.136 din vechiul Cod de procedură penală (în vigoare în perioada suspusă discuției: 2009-2013) fiind: reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara și arestarea preventivă.
În speță, apelantul reclamant, a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul întocmit de S. T. A. al Direcției Naționale Anticorupție la data de 9.03.2009, în dosarul nr.52/P/2007 pentru fapta prev.de art.10 lit.a) din Legea nr.78/2008, faptă pentru care a fost achitat în toate gradele de jurisdicție (sentința penala nr. 486 din 30.03.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosar nr._, rămasă definită prin Decizia penală nr. 221 din 05.11.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Complet de 5 judecători în dosar nr._ -f.12-60).
De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că pe parcursul urmăririi penale față de reclamant nu s-a luat niciuna din măsurile procesuale privative sau restrictive de libertate, reglementate de art. 136 C. proc. pen.
Pe de altă parte măsurile dispuse de organele de cercetare penală s-au întemeiat pe prevederile legale, iar actele săvârșite pe parcursul cercetării penale nu pot fi încadrate în categoria erorilor judiciare, atâta timp cât pe perioada efectuării acestei cercetări reclamantul a beneficiat de prezumția de nevinovăție, care ulterior s-a și concretizat prin soluția de achitare în temeiul art.11 punct 2 lit.a raportat la art.10 lit.d din Codul de procedură penală.
În atare situație, instanța de fond în mod corect a reținut că în speță nu se regăsește niciuna din situațiile prevăzute expres în art.538-539 din Noul cod de procedură penală (art. 504 alin.(1) și (2) din vechea reglementare), astfel încât reclamantului nu-i pot fi acordate despăgubiri pe acest temei legal.
Totodată, instanța de fond în mod corect a reținut că nu poate fi luată în considerare susținerea privind incidența prevederilor dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale care presupune îndeplinirea cumulativă, a următoarele condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Aceste condiții nu sunt îndeplinite cumulativ, așa cum corect a constatat și instanța de fond.
Astfel, cercetarea penală și trimiterea în judecată a reclamantului nu poate constitui în sine o faptă ilicită atâta timp cât s-a circumscris unui cadru legal, neprezentând nici o abatere de la normele procedural penale. A interpreta altfel situația de fapt ar însemna ca orice trimitere în judecată finalizată cu o soluție de achitare să constituie o faptă ilicită a organului judiciar, de natură să atragă răspunderea Statului pentru prejudiciile suferite de reclamant în cursul procesului, ceea ce este de neacceptat.
(continuarea deciziei civile nr. 1030/22.10.2015 pronunțată în dosarul nr._ )
De asemenea, doctrina în materia dreptului obligațiilor a reținut în unanimitate existența unor cauze care înlătură caracterul ilic al faptei: legitima apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege, îndeplinirea unei activități din ordinul superiorului, exercitarea unui drept subiectiv și consimțământul victimei. Așadar, deși de natură a aduce prejudicii
unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu va avea și caracter ilicit, prin urmare nu se poate pune problema angajării răspunderii civile atunci când ea a fost săvârșită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii.
Astfel, nu este de ajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi comis fapta cu vinovăție.
În consecință, nu poate fi vorba de incidența răspunderii civile delictuale, aplicabile fiind exclusiv prevederile din codul de procedură penală, iar pe de altă parte, aspectele prezentate se înscriu între cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei în general și între împrejurările care înlătură vinovăția, ca element constitutiv al răspunderii civile delictuale, în special.
În fine, hotărârile judecătorești date în primă instanță, invocate de apelant nu au nici o relevanță juridică în cauză, deoarece în sistemul nostru de drept jurisprudența nu constituie izvor de drept, judecătorul fiind chemat să aplice legea la cazul concret dedus judecății.
Față de cele ce preced, Curtea, în temeiul art.480 alin.( 1) din Noul Cod de procedură civilă va respinge apelul declarat de reclamant, păstrând ca legală și temeinică hotărârea primei instanțe.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul I. C. împotriva sentinței civile nr. 386/04.03.2015 pronunțată de Tribunalul A. - Secția civilă în dosarul nr._ .
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 22 octombrie 2015.
Președinte, M. M. C. | Judecător, A. Doriani | |
Grefier, S. L. |
Red./tehnored,AD/30.10.2015
LS/6 ex/30._
Jud.fond: L.V.
| ← Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 1168/2015.... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 450/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
