Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 1168/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1168/2015 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 12-11-2015 în dosarul nr. 1168/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA SI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE munca SI ASIGURARI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1168/2015
Ședința publică de la 12 Noiembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. Doriani
Judecător M. M. C.
Grefier S. L.
Pe rol se află pronunțarea asupra apelurilor formulate de reclamantul G. C. și pârâții D. - B. T. S. și A.J.F.P. S. în numele și pentru S. R. prin M. Finanțelor P., împotriva sentinței civile nr. 1324/1.07.2015 pronunțată de Tribunalul S. în dosar nr._ .
Se constată că la dosar, la data de 11.11.2015, au fost depuse din partea apelantului reclamant concluzii scrise.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 05 noiembrie 2015, prin care s-a dispus amânarea pronunțării la această dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra apelului civil de față:
P. acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului S. sub dosar nr._ reclamantul G. C. a cerut în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. acordarea de despăgubiri de 700.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății, cu titlu de daune morale pentru suferințele avute cu ocazia arestării și despăgubiri materiale în sumă de 19.450 lei, cheltuieli familiale ocazionate de arestarea sa. Solicită și cheltuieli de judecată.
În motivare se arată în esență că reclamantul a fost arestat în perioada 10.11.2011-4.12.2012 (389 zile), fiind acuzat de săvârșirea infracțiunilor de organizare în grup de trafic de droguri, prin decizie penală definitivă fiind achitat. Acesta a suportat regimul de închisoare greu, viața i-a fost marcată de această perioadă, familia sa și el au suferit.
În drept, cererea nu a fost motivată. Ulterior, s-a specificat art.504-507 C.pr.pen.
S-au depus acte privind starea de reținere și s-a administrat proba testimonială.
Pârâtul, prin Administrația Finanțelor P. S. s-a opus admiterii acțiunii și a formulat cerere de chemare în garanție a D.I.I.C.O.T.-B.T. București, A. I. și S.. S-a invocat excepția tardivității formulării acțiunii, față de termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 506 C.pr.pen. și s-a invocat nulitatea acțiunii care nu respectă prevederile art. 194 C.pr.civ.
P. sentința civilă nr. 1324/1.07.2015 Tribunalul S. a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul G. C. împotriva Statului R. prin M. Finanțelor și în consecință a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de lei 9.900 lei despăgubiri materiale, 50.000 lei daune morale și 2000 lei cheltuieli de judecată parțiale. A fost respinsă în fond cererea de chemare în garanție.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantul a fost arestat în perioada 10.11.2011-4.12.2012 (389 zile), fiind acuzat de săvârșirea infracțiunilor de organizare în grup de trafic de droguri.
P. sentința penală nr. 147 din 4.12.2012 a Tribunalului S. reclamantul a fost achitat pentru infracțiunea de trafic de droguri și s-a dispus liberarea sa de îndată.
Răspunderea Statului este operantă ori de câte ori activitatea judiciară iese din cadrul pentru care a fost legitimată de stat.
Potrivit art. 13 din Convenția C.E.D.O.”Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”, expresia directă a obligației statelor de a proteja drepturile omului .
Aplicabile reparării pagubei materiale sau a daunei morale, în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal sunt prevederile art. 504-507 C.proc.pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
P. Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale (Monitorul Oficial nr. 182 din 18 mai 1998), s-a constatat că dispozițiile art. 504 alin. 1 din C. pr.pen. (în redactarea de la acea dată) sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite, în procesele penale, reținându-se principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârșite în procesele penale, principiu care trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori (art.10 lit. a-e din C.pr.pen).
Privarea de libertate este o măsură dispusă de autorități prin care o persoană este ținută împotriva voinței sale, pentru o anumită perioadă de timp, într-un spațiu determinat (limitat) și împiedicată să părăsească acel spațiu, prin constrângere (forță) sau amenințare cu o constrângere prin utilizarea forței. Curtea Europeană a analizat incidența noțiunii de privare de libertate, prin raportarea la spațiul ce nu a putut fi părăsit, la constrângerea fizică sau psihică la care o persoană a fost supusă din partea autorităților sau la timpul în care nu a putut fi părăsit în mod liber un spațiu (și de a lua legătura cu alte persoane, cu excepția rudelor), în cazuri vizând: arestul preventiv, detenția ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse arestul la domiciliu, conducerea la sediul poliției în vederea audierii etc. Potrivit art. 5 parag. 1 teza a II-a, pentru ca privarea de libertate să poată fi considerată licită trebuie îndeplinite următoarele condiții: legalitatea măsurii privative de libertate și măsura privativă de libertate să se încadreze în cele șase cazuri strict și limitativ prevăzute la lit. a)-f) ale art. 5 parag. 1 din Convenția europeană
Legalitatea măsurii privative de libertate presupune ca aceasta să fie dispusă cu respectarea dispozițiilor substanțiale și procedurale din dreptul intern și să fie conformă cu scopul art. 5 de protejare a persoanei împotriva arbitrariului. Legea internă trebuie să fie la rândul ei conformă Convenției europene, inclusiv principiilor generale enunțate expres sau implicit în aceasta. Noțiunea care stă la baza acestei expresii este aceea de procedură echitabilă și adecvată, orice măsură privativă de libertate trebuie să fie dispusă și executată de o autoritate competentă și nu trebuie să aibă un caracter arbitrariu. Respectarea normelor formează o parte integrantă din angajamentele luate de statele contractante și, prin urmare, instanța europeană are competența de a verifica respectarea lor (art. 19 din Convenția europeană). Legea internă trebuie să fie accesibilă și previzibilă, cu posibilitatea persoanei de a cunoaște conținutul dispozițiilor legale în baza cărora se dispune privarea de libertate.
Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, cu modificările ulterioare, a renunțat la terminologia de indicii temeinice în favoarea sintagmei de suspiciune rezonabilă. Suspectul este persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, având toate drepturile prevăzute de lege pentru inculpat (art.77, rap.la art.78).
Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.
Noțiunea de „presupunere rezonabilă” trebuie raportată la sensul dat în jurisprudența CEDO sintagmei de „suspiciune rezonabilă” respectiv existența unor date, informații care să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o infracțiune.
În jurisprudența sa, Curtea a dezvoltat patru rațiuni fundamentale acceptabile pentru detenția provizorie a unui acuzat suspectat de a fi comis o infracțiune: pericol de fugă, riscul ca acuzatul, odată pus în liberate, împiedică administrarea justiției, comiterea unei noi infracțiuni, tulburarea ordinii publice.
Reclamantul a fost arestat și deținut în temeiul unor motive „rezonabile” susceptibile de a-l face suspectat de o infracțiune, cu grad mare de periculozitate socială.
Referitor la lipsirea de libertate, se cere ca dreptul intern să definească clar condițiile de detenție și ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa .
Pentru a alege dintre cele două măsuri preventive privative de libertate: reținerea și arestarea preventivă este necesar să existe probe sau indicii temeinice că fapta interzisă a fost săvârșită [art. 143 alin.(1) 58], adică date din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta imputată [art.143 alin. (3) din Codul de procedură penală].
Sub aspectul prejudiciului, trebuie reținut că prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea judecătorului care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit. Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la libertatea sa, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare În speță, a face subiectul unor cercetări penale și al unor judecăți pe durata a mai mulți ani este o împrejurare susceptibilă de a produce suferințe pe plan moral, social și profesional de natură să lezeze demnitatea și onoarea reclamantului. Acordarea despăgubirilor materiale pentru daune morale este incontestabil compatibilă cu regulile de conviețuirea socială și cu principiile de echitate și justiție care pretind ca statul să răspundă față de victima unei erori judiciare. Repararea prejudiciului trebuie sa fie integrală, fără distincție, după cum acesta este material sau moral. În privința prejudiciului moral, judecătorul apreciază, de la caz la caz, în funcție de situația concretă din speță, dacă prejudiciul trebuie reparat sub formă bănească și care este cuantumul acestei despăgubiri.
Ca urmare, a fost admisă în parte cererea privind despăgubirile materiale, căci prejudiciul material al reclamantului și al familiei sale nu s-au dovedit, acordându-se prin estimare suma de 300 lei/lună x 33 luni, cu motivarea că suma poate reprezenta necesarul pentru constituirea unui pachet de alimente, pe care familia i-a trimis-o lunar. Alte prejudicii și cheltuieli materiale nu s-au dovedit.
În legătură cu reținerea și arestarea reclamantului se observă că privarea și respectiv restrângerea de libertate în mod nelegal rezultă din chiar hotărârea definitivă de achitare. Potrivit dispozițiilor art. 505 alin.(1) C.p.p. „la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă”.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că în cazurile de violare a art. 5 paragraful I al Convenției, privind privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul produs victimei, material și moral, pe perioada detenției nelegale.
Prejudiciul moral încercat de reclamant este nu doar rezultatul lipsirii și respectiv restrângerii de libertate a acestuia, ci și urmarea directă a inculpării sale și trimiterii în judecată. P. aceste acțiuni au fost vătămate drepturile sale personale, nepatrimoniale ca: nume, onoare, reputație, imagine și încrederea acordată în societate, cu consecințe directe în planul existenței materiale cu conținut patrimonial. Desigur că statul datorează justiție cetățenilor săi, iar asigurarea acesteia nu se poate face fără tragerea la răspundere a celor care săvârșesc fapte penale. Activitatea de urmărire penală implică și ea anumite aprecieri și interpretări de ordin subiectiv care pot diferi de cele ale instanțelor de judecată așa încât tragerea la răspundere penală nu se poate face fără anumite riscuri și nu este posibil ca această vastă activitate a statului să nu fie însoțită de unele erori judiciare. Tocmai de aceea este reglementată răspunderea statului pentru astfel de erori. Dincolo de aceste considerente obiective rămâne însă tragedia indubitabilă a celui trimis în judecată pe nedrept, cu toată rezonanța procesului penal, iar statul este dator să asigure victimelor erorilor judiciare, repararea pe cât posibil a prejudiciului suferit.
Arestarea nelegală și restrângerea libertății reclamantului au avut consecințe asupra acestuia, vătămându-i onoarea, creditul moral, poziția socială, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de acesta. Consecințele s-au produs în aceeași manieră în planul familiei sale, iar aceste consecințe pot fi considerate cu atât mai grave pentru o persoană care nu a săvârșit o faptă penală. La stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant și familia sa. În speță, s-a reținut faptul că reclamantul a săvârșit fapta imputată (a transportat droguri), dar nu cu intenția de a încălca legea, ci crezând că transportă haine (naiv).
În această situație, stabilirea cuantumului despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective, se face prin apreciere, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată și include o doză semnificativă de apreciere. P. raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, întinderea despăgubirilor acordate pentru repararea daunelor morale, față de perioada arestării nelegale a reclamantului se apreciază la suma de 50.000 lei (1470 lei pe lună, mai mult decât salariul mediu pe țară).
În ce privește cererea de chemare în garanție, în temeiul art. 504-507 C.pr.pen. a fost respinsă, căci răspunderea în materie revine pârâtului și nu altor persoane (care acționează în numele lui).
În baza art. 451-453 C. proc. civ., urmare a admiterii acțiunii în sensul arătat și ținând cont de cuantumul cheltuielilor de judecată, dar și de proporția în care acțiunea a fost admisă, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului 2000 lei cheltuieli de judecată parțiale.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamantul G. C., AJFP S. în numele și pentru pârâtul S. R. prin MFP București și M. Public - P. de pe lângă ÎCCJ - D. - B. T. S..
P. apelul declarat, reclamantul G. C. a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul măririi cuantumului daunelor morale acordate la nivelul solicitat prin acțiunea inițială și anularea în parte a hotărârii, respectiv a dispozițiilor prin care s-au acordat daune materiale și cheltuieli de judecată.
Se susține în motivarea apelului că reclamantul a fost deținut în perioada 10.11.2011 – 04.12.2012, fiind acuzat de săvârșirea infracțiunilor de organizare și finanțare a traficului ilicit de droguri de mare risc în formă continuată, infracțiunea de trafic ilicit internațional de droguri de mare risc în formă continuată și aderarea și sprijinirea unui grup infracțional organizat, în scopul săvârșirii unor infracțiuni grave.
În urma procesului penal, acesta a fost achitat și pus în libertate.
Art. 5 paragraf 5 din CEDO, precum și dispozițiile art. 504 – 507 Cpp permit repararea pagubelor de natură materială și morală ivite prin privarea ilicită de libertate a individului.
P. arestarea reclamantului s-a produs o ingerință gravă în libertatea sa, ceea ce duce la o reparație echitabilă conform art. 52 alin 3 din Constituție.
Instanța fondului constată aceste ingerințe, însă acordă un cuantum al despăgubirilor extrem de redus, raportându-l în mod vădit eronat la salariul mediu pe țară.
În condițiile în care nu s-au solicitat veniturile nerealizate, ci daune morale pentru suferințele psiho – fizice, umilința prin încălcarea drepturilor privind demnitatea umană și dreptul la imagine, este evident că modul de a judeca al primei instanțe este eronat, iar pe cale de consecință, soluția este netemeinică și nelegală.
În ceea ce privește daunele materiale, reclamantul a renunțat la ele în fața instanței de fond, iar cheltuielile de judecată nu au fost solicitate, sub rezerva solicitării acestora separat și nici nu s-a depus vreo chitanță în acest sens.
P. apelul declarat de AJFP S. în numele și pentru pârâtul S. R. prin MFP București s-a solicitat admiterea cererii de chemare în garanție a D. – Structura Centrală – Serviciul T. A., D. – BT S. și a procurorului care a întocmit rechizitoriul de trimitere în judecată în dosar nr._ al Tribunalului S..
Se susține că instanța nu s-a pronunțat pe excepția tardivității formulării acțiunii peste termenul legal de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, potrivit art. 541 pct. 2 NCPP.
În consecință, se solicită admitere apelului și respingerea acțiunii civile.
În motivarea apelului se arată că acțiunea formulată de reclamant este tardivă, însă instanța nu s-a pronunțat asupra acestei excepții.
În condițiile în care hotărârea penală a rămas definitivă la 26.11.2013, reclamantul nu a respectat termenul prevăzut de art. 541 alin 2 NCPP, astfel că acțiunea este tardiv formulată.
Acțiunea este și total neîntemeiată, neîncadrându-se în dispozițiile legale invocate, în condițiile în care art. 504 VCPP enumeră limitativ cazurile în care poate fi antrenată răspunderea statului. Astfel, reclamantul nu a fost condamnat definitiv și apoi achitat, nu a fost reținut nelegal și nici nu a fost privat de libertate pentru vreo faptă prescrisă, amnistiată sau dezincriminată.
Analizarea legalității restrângerii libertății se verifică prin raportare la dispozițiile art. 2 din Protocolul nr. 4, care stabilește condițiile în care exercitarea acestui drept poate fi restrânsă în condițiile prevăzute de lege: să constituie o măsură necesară într-o societate democratică, să se întemeieze pe scopuri legitime ca securitatea națională, siguranța națională, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora.
Se arată că, la momentul la care a fost dispusă măsura arestării, aceasta era legală, iar temeinicia acesteia nu poate fi cenzurată printr-o procedură ulterioară, cum este cea din prezenta cauză, și că din perspectiva scopului legitim și a proporționalității, măsura era justificată.
Cu privire la daunele materiale, se solicită respingerea acestora ca nedovedite, nefiind depus niciun document justificativ.
Apelantul pârât mai solicită admiterea cererii de chemare în garanție, apreciind că sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de dispozițiile art. 72, 73 și următoarele NCPC.
Este neîntemeiată respingerea cererii de chemare în garanție pe motiv că răspunderea ar reveni Statului R. și nu persoanei direct răspunzătoare pentru măsurile eronate luate în legătură cu privarea de libertate a reclamantului, care în speță este D..
Tocmai cercetarea penală și trimiterea în judecată a reclamantului nu s-au circumscris cadrului legal, cât timp în baza acelorași probe din dosar, procurorul a luat măsura arestării și a restrângerii libertății, deși, atât în faza de cercetare, cât și ulterior, probele erau aceleași și dovedeau că „inculpatul a transportat droguri, dar nu cu intenția de a încălca legea, ci crezând că transportă haine”.
P. apelul declarat de M. Public – P. de pe lângă ÎCCJ – D. – B. T. S. se solicită admiterea apelului și anularea sentinței nr. 1324/2015 și pronunțarea unei noi hotărâri, legale și temeinice, potrivit motivelor ce vor fi arătate:
1.În mod greșit instanța de fond a admis în parte acțiunea formulată de reclamant în ceea ce privește capătul de cerere vizând acordarea de despăgubiri materiale și cheltuielile de judecată, în condițiile în care reclamantul a renunțat ulterior, expres, la aceste capete de cerere, încălcând astfel principiul disponibilității care guvernează procesul civil.
2.Printr-o interpretare eronată a dispozițiilor art. 539 și urm. CPP, instanța de fond a admis în parte acțiunea cu privire la daunele morale.
3.În subsidiar, se apreciază că este mult prea mare cuantumul despăgubirilor morale acordate în raport de criteriile ce trebuie avute în vedere în astfel de situații.
Apelantul susține mai întâi că instanța fondului a omis faptul că reclamantul a precizat expres că renunță la judecarea capătului privind daunele materiale, și, mai mult, în concluziile orale formulate pe fondul cauzei, reprezentantul reclamantului a arătat că nu solicită cheltuieli de judecată. Cu toate acestea, instanța fondului a acordat parțial atât daune materiale, cât și cheltuieli de judecată, încălcând astfel dispozițiile art. 9, 22, 397, 406 C.pr.civ.
În al doilea rând, se susține că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 538 și 539 Noul C. proc. pen. care reglementează situațiile în care o persoană este îndreptățită să solicite repararea pagubei, acestea fiind doar două: eroarea judiciară și privarea nelegală de libertate.
În speță, nu se poate reține însă o privare nelegală de libertate a reclamantului, deoarece nu există nicio hotărâre în care să se constate explicit nelegalitatea măsurii privative de libertate, în acest sens instanța de apel urmând să aibă în vedere și dispozițiile art. 5 paragraf 5 din CEDO.
Achitarea inculpatului, care se află arestat, la finalul procedurii, nu duce sine die la concluzia nelegalității detenției/arestării preventive.
Coroborând textele legale menționate cu actele existente la dosarul cauzei, se poate observa că reținerea, arestarea și trimiterea în judecată a reclamantului s-au circumscris cadrului legal, nereprezentând în niciun caz vreo abatere de la normele procedurale penale.
Instanța de fond, deși admite în parte acțiunea reclamantului, nu motivează în ce anume a constat caracterul nelegal al măsurii preventive.
În alt treilea rând, în subsidiar, se susține că este mult prea mare cuantumul despăgubirilor morale acordate de instanța de fond, instanța neținând cont de dispozițiile art. 540 C. proc. pen., potrivit cărora, la stabilirea și întinderea reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate.
În acest sens, se face trimitere la mai multe decizii de speță ale CEDO, în care s-au acordat despăgubiri cu titlu de daune morale, de până la 6000 euro, pentru o detenție de 7 ani și 2 luni.
Intimatul M. Public – P. de pe lângă ÎCCJ – D. – B. T. S. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea în parte a apelului declarat de către reclamant, numai cu privire la solicitările vizând daunele materiale și cheltuielile de judecată și admiterea apelului declarat de către pârâtul S. R. numai în ceea ce privește solicitarea vizând respingerea acțiunii formulate de reclamant.
Cererea de chemare în garanție a D. nu poate fi primită deoarece, potrivit dispozițiilor legale incidente, răspunderea revine exclusiv Statului R., iar M. Public, prin D., nu este prepus al MFP. Procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege, în exercitarea atribuțiilor sale, el nefiind un prepus în raport cu M. Public.
Cu privire la excepția tardivității, apelantul S. R. este în eroare, deoarece instanța de fond a pus în discuție excepția tardivității și s-a pronunțat asupra ei, în sensul respingerii, prin încheierea din 27.05.2015.
Intimatul reclamant G. C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului formulat de pârâtul S. R. și admiterea apelului formulat de D. numai cu privire la daunele materiale și cheltuielile de judecată nesolicitate, dar acordate de către instanță.
CURTEA, verificând potrivit art. 479 din Codul de procedură civilă, în limitele cererilor de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, reține următoarele:
I.Mai întâi se impune analizat motivul de apel invocat de pârâtul S. R. referitor la tardivitatea formulării cererii, respectiv la depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art.541 alin.2 NCPP.
Pentru clarificarea acestui aspect, Curtea a pus în discuție legea aplicabilă speței, respectiv Vechiul sau Noul Cod de procedură penală, întrucât în raport de actul normativ incident în cauză se stabilește și termenul în care acțiunea se poate promova, respectiv dacă acțiunea de față este sau nu formulată în termen.
Din acest punct de vedere este de reținut faptul că NCPP a intrat în vigoare la data de 1.02.2014.
Reținerea și arestarea reclamantului a avut loc între 10.11.2011-4.12.2012, sentința penală nr. 147/4.12.2012 rămânând definitivă la data de 26.11.2013 prin pronunțarea deciziei nr. 3718/2013 a ÎCCJ.
Este adevărat că prin art. 541 alin.2 NCPP se prevede că acțiunea (pentru repararea pagubei) poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.
P. această normă s-a modificat termenul special de prescripție reglementat în vechea lege de procedură penală de la 18 luni la 6 luni.
În lipsa unei dispoziții contrare, această situație tranzitorie (starea generatoare a prejudiciului [dreptul la reparare] este situată sub veghea reglementare, acțiunea este formulată sub imperiul noii reglementări) în ceea ce privește termenul de prescripție aplicabil cererilor formulate după . NCPP devin incidente principiile de aplicare a legii civile în timp – art. 6 alin.4 din N.C.Civil.
Potrivit acestui text de lege prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
În consecință, contrar celor susținute de apelantul pârât S. R. termenul de prescripției va fi cel prevăzut de legea în vigoare la data la care prescripția a început să curgă. Atunci când dreptul la acțiune pentru repararea pagubei s-a născut anterior intrării în vigoare a NCPP, în baza unor hotărâri judecătorești rămase definitive anterior intrării în vigoare a NCPP, va fi aplicabil termenul de prescripție de 18 luni.
Termenul de prescripție de 6 luni va fi aplicabil doar atunci când hotărârile judecătorești au fost pronunțate după . NCPP.
P. urmare, în cauză este incident VCPP, astfel că acțiunea putea fi introdusă în termen de 18 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii penale.
În speță, hotărârea penală a rămas definitivă la data de 26.11.2013, iar acțiunea a fost înregistrată la data de 9.01.2015, fiind respectat termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin.2 VCPP.
Apelantul a mai susținut și că instanța fondului nu s-a pronunțat asupra acestei excepții, deși a fost invocată.
Această susținere denotă o evidentă nestudiere a dosarului cauzei.
La termenul de judecată din 27 mai 2015 Tribunalul a pus în discuția părților excepția de tardivitate a formulării acțiunii, asupra căreia s-a și pronunțat în sensul respingerii sale (fila 269 verso, dosar fond). În condițiile în care instanța s-a pronunțat asupra excepției printr-o încheiere interlocutorie, nu mai trebuia să reia discuția asupra acesteia cu ocazia dezbaterii cauzei în fond, fiind o chestiune deja tranșată.
În consecință, acest motiv de apel este nefondat și urmează a fi respins.
II.Cu privire la motivul comun de apel formulat de reclamant și M. Public, P. de pe lângă ÎCCJ – D. referitor la greșita acordare a daunelor materiale și a cheltuielilor de judecată, Curtea reține următoarele:
P. acțiunea inițială reclamantul a solicitat daune morale, daune materiale și cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată din 17.06.2015 reclamantul a declarat că renunță la judecarea capătului de cerere vizând daunele materiale. La acest termen a fost prezent doar reprezentantul Ministerului Public, pârâtul S. R. nefiind reprezentat.
În această situație, raportat la prevederile art. 406 alin.4 NCPC instanța era obligată să amâne cauza și să pună în vedere părții adverse să se pronunțe asupra acestui aspect. Instanța fondului nu a acordat un termen de judecată ci un termen de pronunțare, iar în acest termen de pronunțare pârâtul nu și-a exprimat în niciun fel poziția, astfel că acest lucru poate fi interpretat ca un acord tacit la renunțare. De altfel, nici prin motivele de apel pârâtul S. R. nu a susținut că se opune la această renunțare.
În consecință, se poate aprecia că există un acord tacit la renunțare.
Cât timp reclamantul a renunțat a mai solicita daune materiale, instanța nu putea să se pronunțe asupra acestui petit, dincolo de nerespectarea întocmai a dispozițiilor art. 406 alin.4 NCPC.
Aceasta deoarece instanța se pronunțată în toate cazurile numai în limitele investirii sale, potrivit art. 22 alin.6 NCPC.
În consecință, în mod greșit prima instanță a soluționat pe fondul său petitul vizând acordarea daunelor materiale, aceasta trebuind să ia act de renunțarea la judecată a reclamantului sub acest aspect.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, la cuvântul în dezbateri, astfel cum este consemnat și în încheierea de amânare a pronunțării, reclamantul prin avocat a declarat faptul că „nu solicită cheltuieli de judecată”.
Cheltuielile de judecată se acordă la cererea părții, în virtutea principiului disponibilității, și în limita dovedirii.
Dacă partea nu solicită aceste cheltuieli, instanța nu le poate acorda, chiar dacă partea câștigă procesul.
În acest sens sunt dispozițiile art. 453 alin.1 NCPC potrivit căruia partea care a pierdut procesul va fi obligată la cererea părții care a câștigat procesul să îi plătească cheltuieli de judecată.
P. urmare, acest motiv de apel, sub ambele critici formulate, este fondat și urmează a fi admis, în sensul că se va lua act de renunțarea la judecarea capătului de cerere vizând daunele materiale și nu se vor acorda cheltuieli de judecată.
III.În cele ce urmează Curtea se va pronunța asupra motivelor de apel prin care se contestă temeiul juridic reținut de instanța de fond, din perspectiva chestiunii admisibilității cererii, după care vor fi evaluate motivele ținând de cuantumul daunelor morale acordate (prea mic sau prea mare), conținutul acestora și criteriile valorificate de instanța de fond pentru cuantificarea lor.
Potrivit art. 504 alin.2 și 3 VCPP are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Curtea constată că, în materia reglementată de art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., caracterul nelegal al privării de libertate se impune a fi raportat nu numai la dispozițiile art. 143 și respectiv art. 148 din același cod, când are loc revocarea măsurii preventive conform art. 139 alin. (2) teza I, ci și la terminarea procesului penal prin una din soluțiile enumerate: scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), respectiv, achitarea sau încetarea procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
Din acest punct de vedere, instanța de apel reține că, deși în cadrul hotărârii penale prin care s-a dispus achitarea reclamantului, nu s-a constatat caracterul nelegal al măsurii arestării preventive, dispuse în cursul aceluiași proces penal împotriva acestuia, nu se poate face abstracție de faptul că prin această hotărâre judecătorească definitivă s-a stabilit că există probe certe din care rezultă că reclamantul nu a avut cunoștință (lipsă vinovăție) de caracterul penal al faptei penale pentru care a fost arestat preventiv și trimis în judecată.
Or, hotărârea penală de achitare, rămasă definitivă, se impune instanțelor civile, cu putere de lucru judecat.
În consecință, în aprecierea Curții, chiar dacă respectivele măsuri privative de libertate au fost analizate de către instanțele penale, învestite cu analiza cererilor reclamantului prin care se solicita revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea acestei măsuri, și apreciate în acest context, ca fiind justificate în lumina cercetărilor penale efectuate până la data adoptării lor, din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, rezultă fără dubiu că prin Sentința penala nr. 147/4.12.2012 a Tribunalului S., s-a reținut că nu sunt probe temeinice din care să rezulte vinovăția reclamantului.
Așa fiind, prezumția sa de nevinovăție, a fost încălcată, reclamantul fiind deținut aproximativ 1 an și 1 lună, pentru o faptă pentru care nu a fost găsit vinovat.
Curtea reține că unul dintre criteriile prin prisma cărora Curtea Europeană examinează legalitatea restrângerii de libertate este cel potrivit căruia organul care a dispus-o, să fi analizat în prealabil posibilitatea luării altor măsuri, nu atât de severe ca o restrângere de libertate, iar acestea să fi fost găsite insuficiente în persoana inculpatului/învinuitului. Astfel, trebuie arătat de ce măsura arestării este absolut necesară și care sunt motivele concrete de luare a acestei măsuri, care nu trebuie să se rezume la o redare generică a prevederilor art. 148 C. proc. pen. Trebuie argumentate la persoana în cauză și conduita acesteia, motivele de drept reținute în justificarea măsurii arestării.
Sub acest aspect, Curtea Europeană a apreciat că o persoană acuzată de o infracțiune trebuie să fie întotdeauna eliberată în procesul pendinte exceptând cazul în care S. poate arăta că există motive “relevante și suficiente" pentru a justifica detenția continuă. Justificarea pentru orice perioadă de detenție, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorități (cauza T. vs. România - parag. 36).
Curtea apreciază că nereținerea în cuprinsul hotărârii de achitare a împrejurării că privarea sau restrângerea de libertate a fost nelegală, nu poate constitui un fine de neprimire al acțiunii reclamantului, câtă vreme reclamantul și-a fundamentat pretențiile atât pe prevederile art. 504 C. proc. pen., cât și pe cele înscrise în art. 21 și 52 alin. (3) din Constituție și, respectiv art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; or, aceste norme, garantează libertatea individuală, statuând că statul răspunde patrimonial pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
În consecință, chiar dacă art. 504 C. proc. pen. prevede limitativ cazurile în care se acordă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar în cauză nu s-a probat existenta unei hotărâri penale care să constate neegalitatea măsurii arestării preventive, față de dispozițiile art. 20 și art. 23 din Constituția României, art. 5 paragraf 5 și art. 6 din Convenția Europeană, acțiunea nu este inadmisibilă, deoarece art. 20 din Constituție reglementează supremația normelor convențiilor internaționale la care România este parte, referitoare la drepturile și libertățile fundamentale, în situația unor neconcordanțe între aceste norme.
Referitor la cuantumul daunelor morale, Curtea reține că la aprecierea cuantumului acestora, conform art. 505 C. proc. pen. și art. 52 alin. (3) din Constituție coroborat cu art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie să fie avută în vedere necesitatea acoperirii consecințelor negative suferite de reclamant și familia sa în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care reclamantului i-a fost afectată situația familială prin arestarea sa preventivă, fără ca prin aceasta să se încerce o reparare cu mult peste vătămarea produsă, de natura a determina o îmbogățire fără justă cauză în persoana acestuia.
Reclamantul a dovedit prin probatoriul administrat în fața primei instanțe, înregistrarea unui prejudiciu moral ca efect al arestării sale preventive o perioadă de 389 zile, a cercetării sale în procesul penal, pe parcursul a cca. 2 ani, timp în care a planat asupra sa suspiciunea că s-ar face vinovat de infracțiunea de trafic de droguri de mare risc, pentru care ulterior a fost achitat definitiv, din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, dar și sub aspect socioprofesional, fiind afectate totodată în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții uman - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă și de familia acestuia.
Prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, și că deși această analiză implică o doză de aproximare, instanțele trebuie să se raporteze la criteriile la care s-a făcut anterior referire și care urmează a fi valorificate în apel, în considerarea criticilor care vizează întinderea daunelor morale.
În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că, în cauză, reclamantul nu a fost condamnat definitiv în procesul penal, ci a fost achitat, pentru considerentele arătate în cuprinsul Sentinței penale nr. 147/4.12.2012, aspecte care nu pot fi reanalizate de către instanța civilă, fiind intrate sub autoritatea de lucru judecat, însăși sentința penală de achitare constituind o reparație a prejudiciului moral suferit ce nu trebuie ignorată, ea cântărind în mod corespunzător în balanța acoperirii în concret a prejudiciului integral și real suferit.
Pe de altă parte, desfășurarea cercetărilor penale, chiar finalizate cu constatarea nevinovăției reclamantului, nu are în sine un caracter ilicit, întrucât nicio normă de drept intern sau internațional nu conține o prevedere în acest sens. Așa cum rezultă din dosarul penal, soluția adoptată în cauza penală a fost una favorabilă reclamantului și nu s-a făcut dovada caracterului abuziv al anchetei efectuate cu privire la faptele imputate reclamantului - adică în deplină cunoștință de cauză asupra nevinovăției acestuia.
În altă ordine de idei, suma stabilită cu titlu de daune morale de instanța de fond nu respectă cerința justului raportului de proporționalitate între prejudiciu și reparația acordată, suma acordată de instanță nefiind una rezonabilă, echilibrată și îndestulătoare în raport de circumstanțele cauzei și în concordanță de evaluările în echitate pe care Curtea europeană însăși le aplică pentru determinarea întinderii reparației ca urmare a unei încălcări a art. 5 din Convenție.
În consecință, Curtea, apreciind în echitate, va acorda reclamantului cu titlu de daune morale suma de 100.000 lei, astfel că sub acest aspect se impune admiterea apelului reclamantului și respingerea apelului declarat de celelalte părți.
IV.Cu privire la soluția de respingere a cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul S. R., sunt neîntemeiate criticile aduse de apelantul pârât soluției pronunțată de instanța de fond asupra cererii de chemare în garanție formulată împotriva Ministerului Public - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -D..
Instanța are în vedere prevederile art. 72 C. proc. civ., din care reiese faptul că o asemenea formă de atragere a terților într-un proces deja început, este admisibilă ori de câte ori partea care ar cădea în pretenții ar putea să se îndrepte împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubire.
Or, potrivit art. 506 alin. (3) C. proc. pen. "Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin M. Finanțelor P.".
De asemenea, potrivit art. 505 alin. (4) C. proc. pen. "Reparația este, în toate cazurile, suportată de stat, prin M. Finanțelor P.".
Aceste dispoziții legale nu pot constitui fundamentul juridic al chemării în garanție, întrucât nu stabilesc o obligație de garanție în sarcina instituției chemate în judecată cu această calitate procesuală: M. Public - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație - D..
În acest context sunt întemeiate apărările aduse de intimatul chemat în garanție, fondate pe dispozițiile art. 505 alin. (4) C. proc. pen., amintite mai sus.
Față de cele menționate, în temeiul art. 480 C.pr.civilă Curtea va admite apelurile declarate de reclamantul G. C. și M. Public - P. de pe lângă ÎCCJ - D. - B. T. S. împotriva sentinței civile nr. 1324/1.07.2015 pronunțată de Tribunalul S. - Secția I-civilă în dosar nr._ și va schimba în parte sentința atacată în ceea ce privește modalitatea de soluționare a capetelor de cerere vizând daunele morale, (continuarea deciziei civile nr.1168/12.11.2015 pronunțată în dosar nr._ )
daunele materiale și cheltuielile de judecată și rejudecând în aceste limite va stabili la 100.000 lei cuantumul daunelor morale cuvenite reclamantului G. C., va lua act de renunțarea reclamantului la judecarea capătului de cerere vizând daunele materiale și se va înlătura dispoziția vizând obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 lei. Se va menține dispoziția vizând respingerea cererii de chemare în garanție. Va fi respins apelul declarat de AJFP S. în numele și pentru pârâtul S. R. prin MFP București împotriva sentinței civile nr. 1324/1.07.2015 pronunțată de Tribunalul S..
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite apelurile declarate de reclamantul G. C. și M. Public - P. de pe lângă ÎCCJ - D. - B. T. S. împotriva sentinței civile nr. 1324/1.07.2015 pronunțată de Tribunalul S. - Secția I civilă în dosar nr._ .
Schimbă în parte sentința atacată în ceea ce privește modalitatea de soluționare a capetelor de cerere vizând daunele morale, daunele materiale și cheltuielile de judecată și rejudecând în aceste limite:
Stabilește la 100.000 lei cuantumul daunelor morale cuvenite reclamantului G. C..
Ia act de renunțarea reclamantului la judecarea capătului de cerere vizând daunele materiale.
Înlătură dispoziția vizând obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 lei.
Menține dispoziția vizând respingerea cererii de chemare în garanție.
Respinge apelul declarat de AJFP S. în numele și pentru pârâtul S. R. prin MFP București împotriva sentinței civile nr. 1324/1.07.2015 pronunțată de Tribunalul S. - Secția I civilă în dosar nr._ .
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 12 noiembrie 2015.
Președinte, A. Doriani | Judecător, M. M. C. | |
Grefier, S. L. |
Red./tehnored.MMC/4.12.2015
LS/6ex/4.12.2015
Jud.fond:V.A.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 16/2015. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 1030/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
