Pretenţii. Decizia nr. 169/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 169/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 29-03-2012 în dosarul nr. 169/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 169/2012
Ședința publică de la 29 Martie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N.-președinte secție
Judecător M. F. C.
Judecător C. M. C.
Grefier M. R.
M. Public - P. de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia prin
Procuror A. M.
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de reclamantul I. B., pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat prin DGFP H. și de M. Public prin P. de pe lângă T. H. împotriva sentinței civile nr. 304/2011 pronunțată de T. H. –Secția I Civilă în dosar nr._ .
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților, fiind prezentă în instanță reprezentanta M. Public.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Completul de judecată a fost constituit în raport de disp. art. 98 alin 6 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești cu participarea judecătorului desemnat în planificarea de permanență, în persoana doamnei judecător C. M. C., față de lipsa unuia din titularii completului, d-na judecător C. G. N., fiind întocmit proces verbal în acest sens.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează procedura legal îndeplinită, faptul că cele trei recursuri sunt scutite de la plata taxelor judiciare și s-a depus întâmpinare din partea recurentului pârât M.F.P. prin D.G.F.P. H. (fax). Recurentul pârât solicită judecarea în lipsă.
Reprezentanta Ministerului Public arată că nu are cereri de formulat
Nemaifiind cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta Parchetului pune concluzii de admitere a recursului declarat de M. Public prin P. de pe lângă T. H. și de pârâtul M. Finanțelor P., modificarea sentinței atacate, respingerea acțiunii reclamantului. Măsura administrativă a deportării nu se circumscrie Legii 221/2009, fiind luată împotriva mamei reclamantului pe motive etnice, astfel că nu se poate constata caracterul politic al acesteia. Cu privire la recursul reclamantului pune concluzii de respingere a acestuia, arătând că în mod corect prima instanță a respins cererea de acordare a daunelor morale.
Față de actele dosarului și cele invocate, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursurilor civile de față;
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului H. sub nr._ reclamantul I. B. a chemat în judecată pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare a mamei sale, pe numele de fată Kast R. la munca de reconstrucție în fosta URSS, pe perioada 15.01.1945 – 18.01.1950, și să dispună obligarea pârâtului la plata de daune morale pentru prejudiciul moral și fizic suferit de mama sa, pe perioada deportării în cuantum de 5.000 euro/lună, respectiv la plata sumei de 300.000 euro pentru întreaga perioadă de deportare.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, și ale art. 998-999 cod civil, art. 504-506 Cod procedură penală, art. 5, art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și art. 20-23, 52-53 din Constituția României revizuită.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că mama sa a fost ridicată împreună cu alte două surori ale sale și un frate din casa părintească din . și dusă la munca de reconstrucție în fosta URSS, pe data de 15.01.1945.
P. întâmpinare și note de ședință, pârâtul S. R. a solicitat în principal respingerea acțiunii reclamantului ca inadmisibilă și în subsidiar ca nefondată. De asemenea s-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție care a fost unită cu fondul (fila 11-13, 46, 52).
P. sentința civilă nr. 304/2011 T. H. a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a admis în parte acțiunea reclamantului în sensul constatării caracterului politic al măsurii administrative a deportării în URSS a numitei I. R., în perioada 22.01.1945 – 18.01.1950, respingând în rest acțiunea.
Pentru a pronunța această sentință, T. a constatat că măsura deportării cetățenilor români de etnie germană în fosta URSS și supunerea acestora la muncă forțată, în scopul reconstrucției acesteia, în domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009, se circumscrie situațiilor prevăzute generic de art. 4 al. 2 din Legea nr. 221/2009.
Astfel, din economia dispozițiilor art. 4 al. 2, art. 5 al. 1 indice 1 din Legea nr. 221/2009 și art. 3 din OUG nr. 214/1999 cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 568/2001 și Legea nr. 173/2006 s-a reținut că prin măsură administrativă abuzivă se înțelege orice măsură luată de organele fostei miliții, securități sau orice alte organe, ca urmare a săvârșirii unei fapte, în scopurile menționate la art. 2 al. 1, cu consecințele prevăzute de art. 3 lit. a-e din aceeași ordonanță.
T. a mai reținut că principiul de interpretare teleologică a unei norme juridice, bazat pe argumentul „a fortiori” ( cine poate mai mult poate și mai puțin) presupune extinderea aplicării unei norme de la un caz reglementat de lege la unul nereglementat în mod expres, dar care rezultă din finalitatea legii. Astfel, instanța a apreciat că, dacă legiuitorul a considerat ca fiind măsură administrativă abuzivă fapta unei persoane care, în scopurile prev. de art. 2 din OUG nr. 214/1999, a avut de suferit una din consecințele prev. de art. 3, ceea ce-i dă dreptul la despăgubiri, prin urmare, cu atât mai mult este îndreptățită la despăgubiri o persoană care deși nu a săvârșit o astfel de faptă, a suferit consecințele unei măsuri administrative abuzive, cum a fost deportarea în URSS într-un lagăr de muncă forțată.
În privința caracterului politic al măsurii deportării cetățenilor români de etnie germană în fosta URSS instanța nu are nici o îndoială, câtă vreme această măsură s-a dispus exclusiv pe criterii etnice, fiind o consecință directă a prevederilor din Convenția de Armistițiu încheiată la 12 septembrie 1944 între Guvernul României și Guvernele Uniunii Sovietice, a Regatului Unit al Marii Britanii și Statele Unite ale Americii, pe care România l-a recunoscut ca atare prin Decretul-Lege nr. 118/1991 și OUG nr. 214/1999.
În ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale, ca urmare încălcării unor drepturi fundamentale ale omului, astfel cum au fost consfințite de art. 2, 4, 5, 9, 13 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, și care au fost preluate ulterior atât de Convenția EDO în cuprinsul art. 4, 5, 10 și 14 cât și de actuala Constituție a României, făcând obiectul de reglementare al articolelor 23, 34, 41, 42 și 53, instanța, raportat la dispozițiile art. 330 indice 7 al. 4 cod procedură civilă, a avut în vedere soluția pronunțată în Recursul în interesul legii, ce face obiectul Deciziei nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, astfel că acest petit a fost respins.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul care a solicitat modificarea acesteia și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, în sensul obligării pârâtului la plata daunelor morale în cuantumul solicitat, arătând în esență că Decizia CCR 1358/2010 este aplicată greșit de instanța de fond, atâta timp cât acțiunea a fost promovată la data când disp. art. 5 din Legea 221/2009 erau pe deplin aplicabile.
De asemenea, s-a arătat că daunele morale puteau fi acordate și în temeiul altor acte normative precum Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție și art. 998-999 cod civil.
Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. și P. de pe lângă T. H., care au solicitat modificarea acesteia în sensul respingerii în întregime a acțiunii reclamantului, arătând în esență că deportarea etnicilor germani în URSS în ianuarie 1945, nu constituie o măsură cu caracter politic în sensul Legii 221/2009.
Recursurile au fost întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 și art. 304 indice 1 cod pr. civilă.
CURTEA, analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, constată următoarele:
Cu privire la recursul pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. și al Parchetului de pe lângă T. H..
Reclamantul a sesizat instanța cu o acțiune prin care a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative constând în deportarea mamei sale, I. R., într-un lagăr de muncă în URSS, în perioada 15.01.1945 – 18.01.1950, unde a fost supusă la muncă obligatorie.
Temeiul de drept al cererii reclamantului este Legea 221/2009, a cărei titulatură este neechivocă în sensul că are în vedere condamnările și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 3 din Legea 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe actele normative enumerate limitativ la literele a-f. În cazul acestor măsuri administrative, instanța nu mai este îndrituită să cerceteze dacă faptele imputate persoanei au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, legiuitorul considerând că toate faptele enumerate în aceste texte de lege au urmărit un astfel de scop.
Măsura la care a fost supusă mama reclamantului, respectiv deportare în URSS la muncă forțată, nu se încadrează în prevederile limitative ale art. 3 lit. a-f din Legea 221/2009.
Pentru ca această măsură să fie considerată măsură administrativă cu caracter politic, era necesar ca reclamantul să dovedească, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 2 coroborat cu art. 1 alin. 3 din Legea 221/2009, că prin săvârșirea unor fapte anterioare, mama sa a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, și anume persoana respectivă să fi participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945 și că datorită acestor acțiuni s-a luat măsura administrativă față de persoana în cauză.
Art. 2, alin. 1 din OUG 214/1999, la care face referire textul de lege citat anterior, prevede că, constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:
- exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politica;
- susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
- propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente pana la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii fata de aceasta;
- acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forța a regimului comunist;
- respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
- înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenența sau opinie politica, de avere ori de origine socială.
Astfel, în determinarea faptelor considerate politice este utilizat criteriul subiectiv ce are în vedere mobilul urmărit de autorul faptei săvârșite în perioada regimului comunist, acest scop fiind de exprimare a protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la data de 22 decembrie1989. Pentru a se admite acțiunea reclamantului era necesar ca în speță, acesta să dovedească faptul că mama sa a săvârșit fapte care au avut unul din scopurile enumerate la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, ceea ce T. nu a reținut, instanța admițând acest capăt de cerere cu o motivare eronată.
Din actele depuse la dosarul cauzei, instanța de recurs nu poate reține că antecesoarea reclamantului a desfășurat activități care să urmărească scopurile anterior arătate, și anume nu rezultă că ar fi participat la acțiuni de împotrivire la regimul comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945. Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că aceasta și-ar fi exprimat protestul față de dictatura comunistă sau că ar fi avut manifestări contrare regimului de atunci, ori că prin activitatea desfășurată a dorit să-și exprime protestul împotriva dictaturii, a abuzului de putere și al nerespectării drepturilor omului, astfel încât măsura deportării în străinătate, luată în ianuarie 1945, nu poate avea caracter politic în sensul legii speciale, cu atât mai mult cu cât a fost luată anterior instaurării regimului politic la care se referă legea specială (6 martie 1945).
Faptul că antecesoarea reclamantului a beneficiat de disp. Decretului-lege 118/1990 nu are nicio relevanță în cauză. Trimiterea pe care art. 5 alin. 4 din Legea 221/2009 o face la acest act normativ, este realizată în scopul de a nu exclude de la beneficiile actualei legi pe cei care au fost deja beneficiarii unor măsuri reparatorii în temeiul acestui decret, dar aceasta nu înseamnă, în nici un caz, că cei care au beneficiat de Decretul-lege 118/1990, sunt automat și beneficiari ai Legii 221/2009.
Este de observat că Decretul-lege 118/1990 prevedea, la momentul apariției sale „constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei, timpul cât o persoană a fost deportată în străinătate după 23 august 1944,” (art. 1 alin. 2 lit. a din D-l 118/1990). Deci, antecesoarea reclamantului s-a încadrat exact în prevederile acestui decret, ceea ce s-a și reținut în cuprinsul Hotărârii 108/1991, emisă de Comisia de Aplicare a Prevederilor Decretului Lege 118/1990 (fila 7, dosar fond).
Această situație însă nu poate fi echivalată cu caracterul politic al măsurilor administrative la care se referă Legea 221/2009, ci așa cum rezultă din cuprinsul Hotărârii 108/1991 și din prevederile Decretului 118/1990, perioada de deportare în URSS constituie vechime neîntreruptă în muncă și se ia în calcul la stabilirea pensiei, iar pentru această deportare mama reclamantului a primit o indemnizație lunară.
Este de observat, în aceeași ordine de idei, că măsurile invocate de reclamant au fost măsuri avute în vedere și de OUG 105/1999, care se referea la acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice”. Astfel, mama reclamantului se putea încadra și în art. 1 alin. 1 lit. a din OUG 105/1999, care se referă la persoane deportate în ghetouri sau în lagăre de concentrare din străinătate, antecesoarea reclamantului fiind persoană deportată în lagăr de concentrare, în URSS, măsură luată de regimul politic existent în România înainte de 6 martie 1945, din motive etnice, mama reclamantului fiind persoană de etnie germană.
Acest act normativ are în vedere perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, deci măsura luată în ianuarie 1945 se încadrează exact în perioada de referință a acestei legi, iar motivele etnice pentru care a fost luată măsura sunt evidente, mama reclamantului fiind persoană de etnie germană.
Din cele arătate mai sus rezultă că voința legiuitorului care a adoptat Legea 221/2009 a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. comunist instaurat la 6.03.1945, prin guvernul P. G., or măsurile care au fost luate anterior acestei date nu puteau viza răsturnarea acestui regim politic, fiind evident că, măsurile luate în speță au avut legătură directă cu înfrângerea României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii și a celorlalte Națiuni Unite. În urma acestui război s-a încheiat Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 între guvernul român pe de o parte, și guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, decizia de deportare aparținând Comisiei Aliate de Control pentru România, deportarea cetățenilor români de etnie germană și maghiară, în URSS, nefiind prevăzută în Convenția de Armistițiu.
Față de cele arătate mai sus, se constată că instanța de fond a dat o interpretare greșită prevederilor legii speciale, deportarea realizată de armata sovietică cu privire la cetățenii români de etnie germană și maghiară, nu se încadrează în dispozițiile Legii 221/2009, motiv pentru care recursurile declarate de pârât și de P. de pe lângă T. H. vor fi admise, iar sentința va fi modificată, în sensul respingerii în tot a acțiunii reclamantului.
Cu privire la recursul reclamantului.
Ca urmare a respingerii capătului de cerere principal, se impune respingerea și a capătului de cerere accesoriu, referitor la acordarea de despăgubiri, conform principiului accesorium sequitur principalem, dar, pe de altă parte, cererea de acordare a daunelor morale, indiferent de soluția care s-ar fi dat capătul de cerere principal, nu mai putea fi admisă întrucât disp. art. 5 alin. 1 lit. a din Legea 221/2009 care dădeau dreptul la obținerea de despăgubiri morale, a fost declarat neconstituțional, astfel încât lipsește temeiul juridic pentru admiterea acestor cereri, sub acest aspect hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică.
P. urmare, nu mai există fundamentare legală pentru admiterea pretențiilor reclamantului, Curtea Constituțională apreciind, prin decizia CCR 1358/2010, că este neconstituțional inclusiv să recunoști descendenților dreptul la daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul lor, deoarece prejudiciul moral nu se transmite, fiind intuitu persone.
Susținerile reclamantului recurent în sensul că Decizia CCR 1358/2010 a fost interpretată greșit de T. H., sunt nefondate, pentru motivele care se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Nu are relevanță împrejurarea că această decizie a fost publicată în Monitorul Oficial la o dată ulterioară începerii procesului, iar aplicarea acesteia este obligatorie pentru instanțe începând cu data publicării, cu atât mai mult cu cât publicarea deciziei în Monitorul Oficial a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive.
Instanța de recurs apreciază că aplicarea directă a Deciziilor Curții Constituționale este obligatorie potrivit Constituției României, instanțele de judecată nefiind îndrituite să analizeze legalitatea sau conformitatea cu diverse principii, a deciziilor CCR, întrucât aceste decizii au putere de lege și sunt general obligatorii, refuzul aplicării lor, indiferent din ce considerente, ar însemna o încălcare însăși a Constituției de către cel chemat în primul rând să o respecte și garanteze valorile fundamentale ale statului de drept, securitatea raporturilor juridice și separația puterilor în stat.
Susținerile recurentului în sensul că în speță sunt deplin incidente reglementările internaționale sunt reale, dar niciuna din reglementările invocate nu obligă S. R. la acordarea despăgubirilor morale pentru condamnările cu caracter politic dispuse în perioada comunistă, sau pentru măsurile administrative cu același caracter.
Potrivit art. 20 din Constituția României dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, însă nu există nicio neconcordanță între Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care face parte din dreptul intern începând cu anul 1994, și Legea 221/2009, în forma actuală, cu art. 5 alin. 1 lit. a, declarat neconstituțional.
Nici invocarea practicii CEDO nu ar fi de natură să ducă la admiterea cererii reclamantului, instanța europeană amintind în nenumărate rânduri că, adoptarea Convenției Europene nu impune statelor contractante o obligație generală de a repara abuzurile comise de regimurile politice anterioare. Atunci când însă se adoptă o legislație specială în acest sens, drepturile trebuie exercitate în conformitate cu această legislație specială, or Legea 221/2009 nu mai prevede posibilitatea acordării daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic.
Pe de altă parte, în nici un caz nu pot fi invocate prevederile art. 5 din Convenția Europeană referitoare la dreptul la libertate și siguranță, or prevederile art. 6 și 13 din același document internațional și să se constate că prin aceste măsuri a avut loc o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, deoarece prevederile Convenției Europene trebuie respectate de Statele Membre de la data ratificării ei, în cazul României de la data adoptării Legii 30/1994. Cererile înaintate Curții Europene prin care se invocau încălcări ale drepturilor fundamentale care avuseseră loc înaintea intrării în vigoare a Convenției au fost constant respinse ca inadmisibile, ratione temporis.
Așa cum s-a arătat mai sus, instanța europeană a statuat că, Convenția nu obligă statele membre să repare abuzurile comise de comuniști în regimurile politice anterioare și nici să restituie bunurile confiscate de aceștia. Dar, odată ce s-a adoptat o legislație specială aceasta trebuie respectată stricto senso, adică în limitele strict determinate de legea specială, așa cum este în prezent Legea 10/2001 sau Legea 221/2009. Or, această din urmă lege, în forma pe care acum o are, nu mai permite acordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit de reclamanți pentru condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic prevăzute ca atare.
În legătură cu noțiunea de „bun” (se invocă art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție), este de precizat că, prin mecanismul creat, Convenția Europeană aduce protecție doar asupra bunurilor actuale, deja dobândite și, în consecință, nu garantează dreptul de a le dobândi printr-un mod sau altul. Deci speranța dobândirii unui bun, respectiv dreptul de a obține despăgubiri în temeiul Legii 221/2009, nu constituie un „bun actual” în sensul Convenției Europene și nu poate fi protejat prin prisma acesteia. Pentru a avea caracterul unui bun actual sau al unei speranțe legitime este necesar ca dreptul de proprietate sau creanța să fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie, care să constituie titlu executoriu.
P. urmare, nu de puține ori Curtea Europeană a examinat dacă reclamantul are un bun în sensul Convenției, adică dacă are o creanță suficient de bine determinată pentru a fi susceptibilă de executare silită (a se vedea cauza V./României), condiție care în speță nu este îndeplinită, prin simpla adoptare a Legii 221/2009 nu putem vorbi de existența unui bun în sensul Convenției sau de o speranță legitimă și nici de apărarea acestora în temeiul acesteia.
În ceea ce privește susținerea că acțiunea trebuia admisă în temeiul prevederilor art. 998-999 cod civil, Curtea constată că, pe de o parte, instanța de fond nu a analizat cererea reclamantului pe temeiul dispozițiilor dreptului comun, ci doar pe temeiul legii speciale, deci instanța de fond nu a analizat condițiile de admisibilitate ale unei asemenea acțiuni, iar, pe de altă parte, înainte de a analiza condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun, se impunea analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune. Instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material, însă analiza acesteia a fost făcută exclusiv din perspectiva legii speciale, așa cum rezultă din considerentele sentinței, respectiv s-a reținut că dreptul la acțiune în temeiul Legii 221/2009, nu este prescris.
Analiza prescripției trebuia făcută din perspectiva tuturor textelor legale cu care reclamantul a investit instanța de fond, atâta timp cât prescripția a fost invocată de recurentul pârât.
Dacă acțiunea este întemeiată pe dispozițiile Legii 221/2009, atunci aplicăm prevederile conținute în această lege, și anume art. 5 alin. 1, acțiunea fiind prescriptibilă în termen de 3 ani de la . Legii 221/2009, deci acțiunea este formulată în termen legal, dar nu se pot acorda decât drepturile prevăzute în baza acestei legi speciale, și anume doar cele prevăzute în art. 5 alin. 1 lit. b, referitor la daune materiale.
Dacă acțiunea în pretenții este întemeiată pe art. 998-999 cod civil (conform precizării de la fila 48, prin care „se completează temeiurile de drept ale acțiunii”), atunci termenul de prescripție se calculează potrivit codului civil, adică legii generale, nefiind posibil ca acțiunea să fie întemeiată atât pe legea generală cât și pe legea specială, și să luăm din fiecare lege, dispozițiile care ne convin.
Așadar, cererea de acordare a daunelor morale în temeiul dreptului comun prev. de art. 998-999 cod civil, care reglementează răspunderea civilă delictuală, este prescrisă, așa cum corect a sesizat recurentul pârât.
Termenul general de prescripție este de 3 ani, iar el se calculează în cazul cererilor în materie de răspundere civilă delictuală potrivit art. 8 din Decretul 167/1958, adică începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Evident că până la data de 22 decembrie 1989 acest termen de prescripție nu a început să curgă, putându-se considera că termenul este suspendat în temeiul art. 13 lit. a din Decretul 167/1958, dat fiind contextul social-istoric și menținerea regimului politic care a dispus aceste măsuri, însă după această dată nimic nu i-a împiedicat pe reclamanți să formuleze astfel de acțiuni în termenul general
de prescripție de 3 ani. Apreciem că nu putem vorbi de întreruperea termenului de prescripție în temeiul art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul 167/1958,
întrucât întreruperea acestui termen este posibilă doar dacă el nu a expirat, or la data apariției Legii 221/2009 și chiar a altor legi de reparație a abuzurilor comise de comuniști, termenul de prescripție început în anul 1990 era demult expirat.
Capătul de cerere accesoriu referitor la acordarea de daune morale, întemeiate pe art. 998-999 cod civil nu va fi respins însă ca prescris, întrucât instanța de recurs nu a fost sesizată cu o astfel de critică, ci va fi respins ca urmare a respingerii capătului de cerere principal.
Toate argumentele arătate mai sus sunt de natură a justifica temeinicia și pertinența motivelor de recurs invocate de pârâtul S. R. și de P. de pe lângă T. H., și, totodată caracterul nefondat al motivelor de recurs invocate de recurentul reclamant, motiv pentru care, în temeiul art. 304 indice 1 raportat la art. 312 alin. 1, 2 și 3 cod pr. civilă,
(continuarea deciziei civile nr. 169/2012 pronunțată în dosar nr._ )
Curtea va admite recursul declarat de pârâtul S. R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. H. și de M. Public - P. de pe lângă T. H. împotriva sentinței civile nr. 304/2011 pronunțată de T. H. pe care o va modifica în sensul că va respinge în întregime acțiunea civilă formulată de reclamantul I. B. împotriva pârâtului S. R. prin M.F.P. și va respinge recursul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P. și de M. Public prin P. de pe lângă T. H. împotriva sentinței civile nr. 304/2011 pronunțată de T. H. – Secția I Civilă.
Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul I. B. în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P..
Respinge recursul declarat de reclamantul I. B. împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 29.03.2012.
Președinte, A. N. | Judecător, M. F. C. | Judecător, C. M. C. |
Grefier, M. R. |
Red./Tehn. CMC
MR/2 ex/19.04.2012
jud. fond - I. I. E.
| ← Exequator. Recunoaștere înscris / hotărâre străină.... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 331/2012. Curtea de... → |
|---|
