Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 331/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 331/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 07-06-2012 în dosarul nr. 331/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 331/2012
Ședința publică de la 07 Iunie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Judecător A. N.-președinte secție
Grefier E. M. H.
Parchetul de pe lângă C. de A. A. I. reprezentat prin
Procuror A. M.
Pe fiind rol judecarea recursului declarat de pârâtul S. R. prin M. FINANȚELOR P. reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. A. împotriva sentinței civile nr. 78/2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat V. H. în reprezentarea intimaților reclamanți, lipsind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței legala îndeplinire a procedurii de citare, faptul că recursul este motivat și se solicită judecarea în lipsă.
Se constată că intimații reclamanți au depus prin serviciul registratură întâmpinare.
Mandatarul intimaților reclamanți declară că nu mai are alte cereri.
Procuror A. M., de asemenea, arată că nu are alte cereri.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța, față de actele și lucrările dosarului, precum și cererea recurenților de judecare în lipsă, constată că este încheiată faza probatorie, cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Mandatarul intimaților reclamanți, avocat V. H., solicită respingerea recursului declarat de pârât, menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică.
Susține, în primul rând, că prima critică adusă hotărârii instanței de fond cu referire la faptul că reclamantul are deschisă calea legii speciale de reparație, solicită să fie înlăturată întrucât nu există la dosar dovada că s-ar fi formulat cerere pe legile de reparație și nici faptul că ar fi beneficiat de alte despăgubiri acordate conform altor norme.
Sub un alt motiv invocat de pârât, cu referire la valoarea cuantumului despăgubirilor solicitate, apreciază că și aceste critici trebuie respinse întrucât suma rezultă din calculul efectuat de experți în raportul de expertiză tehnică efectuat la fond, care nu a fost contestat de nici una din părți.
Față de cele ce preced, precum și motivele invocate pe larg în întâmpinare, solicită respingerea recursului pârâtului. Fără cheltuieli de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public, procuror A. M., solicită instanței admiterea în parte a recursului pârâtului cu referire la motivul ce aduce critici valorii bunurilor imobile.
Învederează că există la dosar punctul de vedere al DGFP pentru S. R., care a fost exprimat ca obiecțiuni la expertiza tehnică încuviințată, însă instanța nu a ținut cont de acest aspect.
Față de faptul că apreciază pertinent acest motiv de recurs, solicită instanței admiterea recursului pârâtului.
Față de lucrările dosarului și cele expuse, cauza rămâne în pronunțare.
C. DE A.
Asupra recursului civil de față,
P. acțiunea civilă formulată și înregistrată pe rolul acestei instanțe sub dosar nr._ astfel cum a fost precizată, reclamanții G. F. – M., B. M. E. și D. I. C., au chemat în judecată pârâtul S. R. prin M. FINANȚELOR P., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța:
- Să se constate caracterul politic al condamnării defunctului G. Romul prin Sentința Penală nr. 139/1960 a Tribunalului M. al orașului Stalin;
- Să fie obligat pârâtul la plata daunelor morale în favoarea reclamanților în sumă de 15.000 euro, respectiv câte 5000 euro în favoarea fiecărui reclamant;
- Să fie obligat pârâtul la plata despăgubirilor în suma de 386.537 lei reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare și menționate în procesul verbal de confiscare încheiat la data de 13.07.1960.
În expunerea de motive arată că reclamanții sunt moștenitorii defunctului G. Romul decedat la data de 19.09.1993 și care, prin sentința penală 139/1960 pronunțată de Tribunalul M. al orașului Stalin a fost condamnat la o pedeapsă de 15 ani închisoare din care a executat în penitenciarul Aiud 5 ani o lună și 8 zile în condiții de detenție inumane, fiind supus unui regim de teroare, suportând bătăi, torturi, foame și frig, tratamente care i-au cauzat sechele de ordin fizic și psihic.
Susțin reclamanții că atât în perioada de detenție cât și după momentul eliberării, întreaga familie a deținutului a fost victima terorii comuniste, reclamanții fiind exmatriculați din facultate și la orice solicitare de ordin profesional, aceștia împreună cu întreaga familie se izbeau de refuzul autorităților din acea perioadă, trăind într-o permanentă teroare prin chemările repetate la securitate dar și prin monitorizările organizate de agenții acestei instituții, aspecte care au fost de natură a cauza reclamanților lezarea demnității și prestigiului personal și social, asupra lor planând anatema de indezirabili.
Cu privire la daunele materiale solicitate, arată că imobilul casă a fost confiscat de statul român prin procesul verbal încheiat la 13.07.1960 și care la acea dată avea o valoare de 92.295 lei, identificându-se cu imobilul înscris în C.F._ S. provenit din conversia C.F. 5438 R., nr. top._.
Arată că acest imobil confiscat prin sentința penală 139/1960 a intrat în posesia C.A.P. R. iar reclamantul G. F. M. a fost nevoit să răscumpere cota de ½ părți pentru a recupera casa părintească, astfel cum rezultă din contractul de vânzare – cumpărare nr. 3816/1983.
Raportat la casa veche (deasemenea confiscată prin aceeași sentință penală) și a cărei valoare la data confiscării a fost stabilită la suma de_ lei, arată că aceasta era situată lângă casa nouă, fiind demolată de S. R. imediat după ce a intrat în posesia C.A.P. R..
În drept invocă prevederile legii 221/2009, iar pentru capătul de cerere vizând acordarea daunelor morale, dispozițiile art. 998-999 cod civil și art. 504-506 Codul de procedură penală.
Pârâtul a depus întâmpinare solicitând admiterea în parte a acțiunii și constatarea prescripției dreptului la acțiune pentru capătul de cerere vizând acordarea daunelor morale.
P. sentința civilă nr. 78/2012 Tribunalul A. a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții G. F.-M., B. M. E., și D. I.-C., împotriva pârâtului S. R. prin M. FINANȚELOR P. și în consecință:
S-a constatat caracterul politic al condamnării tatălui reclamanților, defunctul G. Romul, la pedeapsa de 15 ani muncă silnică, 5 ani degradarea civică și confiscarea totală a averii, aplicată acestuia prin sentința penală 139/1960 a Tribunalului M. al Orașului Stalin.
A fost obligat pârâtul la plata sumei de_ lei în favoarea reclamanților cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate antecesorului acestora.
S-a respins în rest acțiunea.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut și motivat următoarele:
Reclamanții sunt moștenitorii defunctului G. Romul în calitate de fii, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 174/2004 eliberat de B.N.P. I. S., depus la fila 3 din dosar.
Din înscrisurile comunicate de C.N.S.A.S. și depuse la filele 73-110 din dosar, rezultă că prin sentința penală 139/1960 pronunțată de Tribunalul M. al orașului Stalin în dosar nr. 140/1960, antecesorul reclamanților a fost condamnat la pedeapsa de 15 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică și confiscarea totală a averii pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, sentința rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia 701/1960 pronunțată de Tribunalul M. Cluj în dosar nr. 583/1960.
Infracțiunea pentru comiterea căreia a fost condamnat antecesorul reclamanților, respectiv crima de uneltire contra ordinii sociale, constituie de drept condamnare cu caracter politic potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din legea 221/2009, astfel că primul capăt de cerere urmează a fi admis.
Din procesul verbal încheiat la data de 13.07.1960 și depus la filele 5-6 din dosar, rezultă că antecesorului reclamanților i s-au confiscat o . bunuri mobile precum și bunurile imobile menționate în cuprinsul acestui act, respectiv una casă din cărămidă acoperită cu țiglă și terasa compusă din 6 camere anexe și terenul aferent în valoare de 92.295 lei, precum și una casă veche construită din cărămidă și acoperiș cu țiglă compus din două camere, una bucătărie și una cămară alimente plus anexe și terenul aferent în valoare de 55.055 lei la data confiscării.
Martorul M. M. audiat în cauză a declarat că l-a cunoscut pe G. Romul fiind vecină cu acesta și că, pe . unde locuia, a existat o construcție compusă din 3-4 camere din cărămidă care a fost demolată în perioada anilor 1956-1960 când s-a înființat C.A.P. Pe același teren – a declarat martora – a mai existat o casă care există și la ora actuală, ambele imobile fiind confiscate de S. R., casa veche fiind demolată ulterior, iar casa nouă fiind transformată în sediul C.A.P. R. (f. 138).
Din extrasul CF nr. 5138 R. depus la fila 155 din dosar rezultă că la data de 22.12.1965, prin încheierea de CF 857, în baza sentinței civile 1979/1960 cota de ½ parte din construcție a fost restituită soției defunctului G. Romul, aceasta fiind întabulată sub B2.
Ulterior, prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 3816/1983 de notariatul de Stat, cealaltă cotă de ½ din imobilul confiscat a fost cumpărată de la C.A.P. R. de reclamantul G. F. – M. și soția acestuia, întabulați prin încheierea CF nr. 2098/1983 sub B4-5(f.155).
Din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că valoarea actualizată a casei vechi demolate de către stat este de 184.054 lei, iar valoarea de piață a cotei de ½ părți din imobilul confiscat abuziv a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză de către expert Gugoasă L. ca fiind de 190.280 lei.
În cauză s-a efectuat un raport de expertiză vizând actualizarea valorii bunurilor mobile confiscate prin procesul verbal la care s-a făcut referire mai sus, și a căror valoare a fost stabilită de expert Cozneac V. la suma de 12.203 lei.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din legea 221/2009 se poate solicita instanței acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, dacă acestea nu au fost restituite.
În speță s-a făcut dovada restituirii doar a cotei de ½ din imobil, motiv pentru care instanța va dispune obligarea pârâtului la plata contravalorii imobilului vechi demolat, a contravalorii cotei de ½ din imobilul confiscat și nerestituit (cota pe care reclamantul G. F. – M. a fost nevoit să o răscumpere de la C.A.P. R. în anul 1983), precum și la plata valorii bunurilor mobile menționate în cuprinsul procesului verbal de confiscare, suma care totalizează 386.537 lei.
Cât privește cererea de acordare a daunelor morale solicitate, aceasta urmează a fi respinsă.
P. Decizia nr. 1358/2010 C. Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate invocată de S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P. și a constatat că prevederile art.5 alin.(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În esență, C. a reținut că dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Astfel, observând paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, C. conchide că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Tot astfel, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății, fiind încălcat art. 1, alin. 3 din Constituție.
C. a constatat și încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia „În România, respectarea [...] legilor este obligatorie”, având în vedere că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată. Astfel, în primul rând, violarea acestei legi s-a produs prin paralelismul de reglementare privind daunele morale realizat prin Decretul-lege nr. 118/1990, și OUG nr. 214/1999, pe de o parte, și prin Legea nr. 221/2009, pe de altă parte. În al doilea rând, încălcarea Legii nr. 24/2000 s-a produs prin faptul că reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată, astfel cum pretind expres dispozițiile acestui act normativ. În al treilea rând, textul de lege criticat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.
Decizia prin care C. Constituțională, în exercitarea controlului concret, posterior, rezolvă, prin admitere, excepția de neconstituționalitate este obligatorie și produce efecte erga omnes și nu numai între părțile litigante, deși este pronunțată în cadrul unui litigiu care există în fața justiției între anumite părți determinate.
Prevederea declarată neconstituțională rămâne în legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației Constituției, încetează.
Așadar, ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, „prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele, pentru viitor, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art.145 alin.(1) din Constituție”.
În speță, articolul care constituia temeiul legal al acordării daunelor morale fiind declarat neconstituțional și-a încetat efectele și nu mai poate fi aplicat de instanță care este obligată să respecte deciziile Curții Constituționale.
De altfel cererea reclamanților întemeiată pe dispozițiile art. 998 Cod civil este prescrisă în condițiile în care termenul general de prescripție în cazul cererilor în răspundere civilă delictuală este de 3 ani conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, începând să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Este evident că acest termen de prescripție nu a început să curgă până la data de 22.12.1989 având în vedere contextul social – istoric și menținerea regimului politic care a dispus aceste măsuri, însă după această dată, nimic nu i-a împiedicat pe reclamanți să formuleze o cerere în acordarea daunelor morale în termenul general de prescripție de 3 ani.
Sub aspectul temeiului legal constând în dispozițiile art. 504 cod procedură penală, instanța a constatat că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege, dat fiind faptul că potrivit alin. 3 „privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. 1 lit. j ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. 1 lit. j”, astfel încât s-a apreciat că răspunderea Statului R. pe acest temei nu poate fi angajată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul, invocând în drept prevederile art.304 pct. 9 C. proc. civ.
În expunerea criticilor, se arată, în esență, următoarele:
- Dispozițiile art. 5 alin 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 fac referire la echivalentul bunurilor confiscate și care nu au fost restituite în condițiile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, or aceste legi se referă strict la bunuri imobile trecute abuziv la stat. Instanța nu a arătat dacă reclamanții au urmat calea legilor de reparație în domeniul proprietăților.
- Hotărârea este nelegală m ai ales sub aspectul faptului că a admis o valoarea a imobilelor confiscate stabilită printr-o expertiză care nu respectă metodologiile de evaluare, nu respectă metoda analizei comparative a vânzărilor din zonă, ci se rezumă la formule de calcul aritmetic, deși s-au formulat obiective la aceasta.
P. întâmpinarea formulată, intimații au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În recurs nu s-au depus înscrisuri noi.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, C. constată următoarele:
Prima critică adusă hotărârii atacate sub aspectul bunurilor ce pot forma obiect al despăgubirilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu poate fi primită.
Potrivit dispozițiilor art. 5 lit. b din Legea 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestor persoane, soțul sau descendenții acestora până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin (4) în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al unor măsuri administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Acest text legal nu face distincție între bunuri mobile și imobile, referindu-se generic la „bunurile confiscate”. Generalitatea formulării unui text legal conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se introduce distincții pe care textul respectiv nu le conține.
P. urmare, unde legea nu distinge nici interpretului nu i se îngăduie a face distincție; ubi lex non distinquit, nec nos distinguere debemus.
Referirile din textul mai sus citat la dispozițiile Legii 10/2001 și Legii 247/2005, legi care au ca obiect de reglementare bunuri imobile, nu justifică interpretarea recurentului că și dispozițiile Legii 221/2009 se referă exclusiv la bunuri imobile.
Legea nr. 10/2001 și Legea 247/2005 vizează în mod expres – chiar în titulatura acestora - obiectul de reglementare, respectiv regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, or, legiuitorul prin dispozițiile art. 5 lit. b din Legea 221/2009 a prevăzut dreptul persoanei care a suferit condamnare cu caracter politic sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și descendenții acestora, la despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, indiferent că sunt bunuri mobile sau imobile.
Bineînțeles, dacă în conformitate cu prevederile Legii 10/2001 și 247/2005 pentru bunurile imobile confiscate s-au acordat despăgubiri sau au fost restituite în natură, în temeiul dispozițiilor Legii 221/2009 nu mai pot fi acordate despăgubiri.
În speță, contrar susținerilor recurenților, s-au efectuat verificări sub aspectul acordării despăgubirilor în temeiul legilor de reparație în domeniul proprietăților – aspect ce rezultă din adresa nr._/2010 depusă la dosarul instanței de fond, fila 41.
Or, este evident că atât timp cât nu s-a formulat notificare în temeiul și condițiile Legii 10/2001, reclamantul nu a beneficiat, în temeiul acestei legi, de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Critica referitoare la cuantumul stabilit de instanța de fond urmare a expertizei efectuate în cauză, este fondată.
Cu referire la situația de fapt, în prezenta hotărâre nu se impune a se relua, întrucât recurentul nu aduce nici o critică privitoare la aceasta, respectiv la modul de confiscare al bunurilor și bunurile care au făcut obiectul acestei măsuri.
Este reală susținerea recurentului că modul de evaluare a bunurilor confiscate nu respectă dispozițiile legale prevăzute de art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, iar expertiza administrată în cauză nu cuprinde metodele de evaluare, ci reprezintă doar calcule aritmetice, de indexare a unor valori.
Or, textul legal arătate se referă la echivalentul bunurilor confiscate, deci valoarea de piață a imobilului, respectiv a bunurilor mobile confiscate.
Raportul de expertiză efectuat de expert contabil și expert evaluator, nu are în vedere analiza prețurilor imobiliare și nu aplică metoda comparației, utilizând altă metodă pentru imobilul demolat.
Deși aceste aspecte au constituit obiecțiuni la raportul de expertiză, nelegal instanța de fond nu le-a luat în considerare.
Pentru cele ce preced, C., în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va admite recursul pârâtului, va casa hotărârea atacată și va dispune trimiterea cauzei
(continuarea deciziei civile nr. 331/7.06.2012 pronunțată de C. de A. A. I. – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
pentru rejudecare aceleași instanțe de apel, urmând a se administra proba cu expertiza tehnică de către experți evaluatori, cu respectarea metodelor legale de evaluare, ce au în vedere prețuri de piață.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. împotriva sentinței civile nr. 78/2012 pronunțată de Tribunalul A. – Secția I Civilă.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 07.06.2012.
Președinte, C. G. N. | Judecător, M. F. C. | Judecător, A. N. |
Grefier, E. M. H.(CO) cf. art. 261 C. semn. Grefier șef M. R. |
Redc. CGN/08.06.2012
Tehn. EH/2 ex/2.07.2012
Jud. fond: L. V.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 169/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA | Legea 10/2001. Decizia nr. 33/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
