Revendicare imobiliară. Decizia nr. 46/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA

În expunerea de motive, apelanta a invocat următoarele critici:

- 1. instanța de fond a omis să pună în dezbaterea părților necesitatea timbrării acțiunii principale, respectiv acțiune în revendicare și grănițuire a unei suprafețe de teren de sport intravilan de circa 22.860 mp, fiind încălcate dispoziții imperative ale Legii 146/1997.

- 2. instanța de fond a încălcat competența instanței de contencios administrativ prin anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate . nr. 3810/1997 care este un act administrativ emis de o autoritate centrală.

- 3. reclamanta nu a formulat și nici nu avea dreptul să formuleze în fața instanței civile un capăt de cerere privind anularea parțială a unui act administrativ de autoritate, astfel încât Tribunalul S. s-a pronunțat cu privire la o chestiune cu care nu a fost sesizat, încălcând legea procesuală sub acest aspect. Problema legalității certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost ridicată pe calea excepției de nelegalitate, doar în apelul împotriva sentinței 596/2007, sentință prin care acțiunea a fost respinsă. Chiar dacă ÎCCJ a casat sentința 596/2007 și decizia 87/2009 reclamanta avea obligația fie de a cere anularea actului administrativ, fie de a reitera excepția de nelegalitate în fața aceluiași tribunal.

- 4. instanța de rejudecare nu se poate prevala de îndrumarea obligatorie dată de Înalta Curte, deoarece instanța de casare nu a dat și nici nu avea dreptul să dea ca indicație obligatorie verificarea pe cale directă a legalității unui act administrativ, pentru că litigiul nu a fost calificat ca fiind unul de contencios administrativ, iar instanța civilă nu avea competența de a anula un act administrativ emis de o autoritate centrală.

- atâta timp cât problema legalității actului administrativ putea fi ridicată doar pe cale de excepție, nicio altă instanță de judecată nu era în drept să ignore hotărârile judecătorești irevocabile date în cauză cu privire la inadmisibilitatea unei astfel de excepții, or instanțele de contencios administrativ au stabilit irevocabil, cu putere de lucru judecat, că excepția nu poate fi primită.

- principiul general de procedură invocat de instanța de casare conform căruia judecătorul fondului este și judecătorul excepției nu își poate găsi aplicarea în speță, atâta timp cât printr-o lege specială s-a instituit o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun.

- instanța de rejudecare a creat reclamantei o situați nejustificată, din punct de vedere juridic, în sensul că, după ce a decăzut din dreptul de a cere anularea pe cale directă a actului administrativ și după ce instanțele competente au respins excepția de nelegalitate ca inadmisibilă, reclamanta a beneficiat de o anulare a actului de către o instanță care nu este competentă material.

- atâta timp cât dreptul apelantei a fost recunoscut și acordat de stat, Consiliul Local S. nu avea dreptul să emită HCL 94/2001 și HCL 185/2002 privind trecerea în domeniul public a acestei suprafețe de teren fără a urma procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică.

- 5. sentința este nelegală pentru faptul că prin încheierea de ședință din 5.04.2012 instanța de fond a respins fără o motivare temeinică, clară, coerentă excepția de nelegalitate a actelor administrative amintite, respectiv HCL 94/2001, HCL 185/2002 și HG 978/2002.

- 6. instanța nu avea dreptul de a anula încheierea de întabulare nr. 2285/1998 din CF_ S., și nici de a rectifica suprafața imobilului de la 40.905 la 17.200 mp, deoarece astfel de măsuri s-ar fi putut lua doar dacă desființarea titlului pârâtei s-ar fi realizat în condițiile legii.

- 7. instanța de fond nu a examinat împrejurarea dacă după anul 1937 terenul în cauză a trecut în proprietatea Statului R., persoană juridică distinctă de cea a Municipiului S.. În realitate, terenul fiind destinat ca teren de antrenament pentru sportivii care foloseau terenul de fotbal dat în administrare de S. R. fostei întreprinderi de stat Independența SA, a fost împrejmuit, amenajat și întreținut încă înainte de 1990 de către pârâtă.

- 8. instanța s-a folosit de expertiza topografică și de concluziile unui expert care nu avea calitatea de a se pronunța asupra unor chestiuni juridice și care și-a depășit atribuțiile profesionale.

- 9. anulându-se ilegal titlul de proprietate al pârâtei, nici capătul de cerere privind predarea suprafeței de teren de 23.705 mp și nici cel privind grănițuirea nu au fost admise în mod legal și temeinic, suprafața reală în litigiu nefiind de 23.705 mp, ci de 22.868 mp, astfel că instanța a dat în plus o suprafață de teren de 837 mp.

- 10. sentința este criticată pentru respingerea cererii de chemare în garanție, apreciindu-se că reținerea instanței de fond în sensul că introducerea în capitalul social al apelantei a terenului în litigiu s-a făcut cu titlu gratuit, este nefondată, fiind infirmată de înscrisurile depuse la dosar și care emană de la autoritățile competente. Astfel, majorarea capitalului social s-a făcut de drept, în baza legilor speciale în materie, respectiv OUG 88/1997, așa cum a fost completată prin Legea 99/1999 și Legii 137/2002, privind accelerarea privatizării.

Apelul a fost întemeiat în drept pe art. 282 și urm. Cod pr. civilă.

M. S. prin primar a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelurilor declarate și menținerea sentinței Tribunalului ca fiind legală și temeinică, cu obligarea apelanților la cheltuieli de judecată.

CURTEA, analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma criticilor formulate, constată că apelurile de față sunt nefondate, și urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Asupra apelului formulat de ..

Primul motiv de apel se referă la faptul că acțiunea nu a fost timbrată de reclamant la valoarea terenului, motiv care este nefondat având în vedere că ne aflăm în rejudecarea cauzei, limitele rejudecării fiind trasate de ÎCCJ prin decizia 2186/2010, modalitatea de taxare a acțiunii neconstituind obiect de litigiu în căile de atac. Pe de altă parte, netimbrarea sau timbrarea insuficientă a unei acțiuni nu poate duce la nulitatea sentinței pronunțate, cum în mod eronat susține apelanta pârâtă, ci, eventual, dacă se impune completarea timbrajului, instanța investită cu soluționarea unei căi de atac va dispune obligarea părții la plata taxelor de timbru aferente, în conformitate cu art. 20 alin. 5 din Legea 146/1997, ceea ce nu este cazul în speță. P. urmare, acest motiv de apel se va respinge, fiind nefondat și lipsit de interes.

P. motivele de apel numerotate cu 2 și 4 apelanta critică sentința pentru necompetența Tribunalului S. de a anula certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea pârâtei, act administrativ unilateral emis de o autoritate centrală.

Acest motiv de apel nu poate fi analizat decât prin prisma dispozițiile art. 315 alin. 1 cod pr. civilă, în conformitate cu care hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Astfel, instanța de casare a statuat cu putere de lucru judecat că instanțele de contencios administrativ în fața cărora s-a invocat excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, nu au examinat excepția pe fond, revenind instanței civile obligația de a asigura verificarea efectivă a mijlocului de apărare constând în invocarea ilegalității actului administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a Legii 554/2004.

Într-adevăr, prin sentința nr. 109/F/CA/2008 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția de C. Administrativ și Fiscal, rămasă irevocabilă prin decizia 4328/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că nu este posibilă cenzurarea legalității actelor administrative individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii 554/2004, dispozițiile art. 4 alin. 1 din legea contenciosului administrativ, în vigoare la acea dată, venind în contradicție cu principii fundamentale convenționale și comunitare. Având în vedere aceste aspecte reținute în mod irevocabil atât de instanțele de contencios administrativ cât și de instanța civilă de casare, din prezenta cauză, sunt lipsite de orice suport juridic susținerile făcute de pârâtă în motivul 3 de apel, și anume că reclamantul trebuia să invoce din nou excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în fața Tribunalului S. (fila 13, dosar apel).

În ceea ce privește competența instanței de fond criticată de apelantă prin prisma art. 2 lit. d și art. 3 pct. 1 Cod pr. civilă, considerăm că nu mai poate fi supus dezbaterii judiciare acest aspect, atâta timp cât instanța de casare a impus analiza valabilității certificatului în fața jurisdicției civile, de către judecătorul acțiunii, care este și judecătorul excepției. De asemenea, cauza a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului S., secția civilă, or acest tribunal nu se mai putea desesiza și nu putea investi o altă instanță, cu atât mai puțin una de grad superior (Curtea de Apel), decât cu încălcarea flagrantă a disp. art. 315 alin. 1 cod pr. civilă.

În cadrul acestor motive de apel, pârâta critică de fapt decizia instanței de casare, susținând fără temei juridic că Înalta Curte „nu avea dreptul să dea ca indicație obligatorie verificarea legalității pe cale directă a actului administrativ”, sau că „principiul judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției, nu-și poate găsi aplicare”. Considerăm că aceste critici exced dreptului procesual român, întrucât nu este posibil să se supună dezbaterii în fața instanțelor inferioare, a ceea ce instanța de casare a statuat și a dispus cu caracter obligatoriu.

A analiza din nou caracterul litigiului ca fiind unul civil, sau unul administrativ, cum susține în mod eronat apelanta, înseamnă a anula efectul judecății anterioare și a exercita un recurs la recurs. Nu este lipsit de relevanță faptul că constituționalitatea art. 315 alin. 1 cod pr. civilă a fost analizată de nenumărate ori de Curtea Constituțională, aceasta statuând că dacă judecării de la instanța de fond nu ar fi obligați să se supună îndrumărilor instanței de control judiciar, putând reitera erorile comise prin soluția ce a fost desființată, s-ar ajunge la exercitarea repetată a căilor de atac și la prelungirea duratei soluționării cauzelor în mod nepermis (Decizia CCR 332/2001, 854/2006, 1440/2011, 48/2012).

P. urmare, toate criticile referitoare la necompetenta instanței civile de a analiza valabilitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea pârâtei vor fi respinse ca nefondate, prin prisma dispozițiilor date de instanța de casare, care se impun instanței inferioare în mod obligatoriu, în temeiul art. 315 alin. 1 cod pr. civilă.

Argumentele mai sus arătate sunt valabile și pentru a justifica respingerea apelului declarat de pârâtul M. E., Comerțului și M. de A. București, singura critică pe care acesta a adus-o sentinței fiind aceea a necompetenței Tribunalului S. de a anula un act administrativ emis de o autoritate centrală. Așa cum s-a arătat mai sus, prin decizia instanței de casare s-a stabilit în mod obligatoriu competența jurisdicției civile a tribunalului de a analiza legalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, emis în favoarea pârâtei.

Revenind la apelul declarat de pârâta ., se constată că sub aspectul fondul dreptului, cauza a fost soluționată corect de către Tribunalul S., acesta fiind obligat să se pronunțe asupra valabilității certificatului de atestare a dreptului de proprietate, chiar prin prisma dispozițiilor instanței de casare. Nu pot fi reținute susținerile pârâtei din motivul 3 de apel în sensul că Tribunalul s-a pronunțat asupra unei chestiuni cu care nu a fost sesizat, dimpotrivă reclamantul a sesizat instanțele cu analiza valabilității titlului prezentat de pârâtă, prin definiție, o acțiune în revendicare prin comparare de titluri presupunând analiza valabilității titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante.

În urma analizei celor două titluri prezentate de părți, în mod corect Tribunalul a acordat preferință titlului prezentat de reclamant întrucât este mai preferabil titlului obținut de pârâtă. Astfel, conform raportului de expertiză efectuat în cauză de expertul B. C., suprafața de 22.868 mp figurează atât în proprietatea reclamantului, proprietar tabular asupra suprafeței de 27.997 mp înscrisă în CF_ mp, nr. top 4252/1/1/1/1/3, cât și a pârâtei care este proprietară pe suprafața de 40.905 mp teren din CF 15.765 S., nr. top 4252/2. Constatând această situație nefirească, instanța de fond a procedat la compararea titlurilor prezentate de cei proprietari, în cadrul acțiunii în revendicare cu care a fost investită.

Terenul în suprafață totală de 71.540 mp, cu destinația de târg de vite a devenit proprietatea Municipiului S. în baza încheierii de carte funciară nr. 9342/1937, fiind înscris inițial în CF 9811 S. sub A+1613, nr. top 4252/1/1/1/1 (f. 42, dosar_ /2012, Tribunalul S.). Imobilul a fost supus mai multor dezmembrări succesive, astfel încât au fost create trei noi numere top, respectiv 4252/1/1/1/1/1, în suprafață de 19.500, 4252/1/1/1/1/2, în suprafață de 24.043 mp și 4252/1/1/1/1/3, în suprafață de 27.997 mp, proprietarul unic al acestor terenuri fiind M. S., terenul aparținând domeniului public.

Numărul top 4252/2 teren de construcții de 17.200 mp a fost creat prin dezmembrarea efectuată în anul 1969, acesta fiind transcris în CF 15.765 S.. P. încheierea nr. 2457/3.10.1969 s-a întabulat dreptul de administrare operativă cu titlu de transfer de la Consiliul Popular S. în favoarea Uzinei Independența S.. Pârâta a avut în posesie și administrare numai această suprafață de teren de 17.200 mp, astfel că certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu putea cuprinde decât această suprafață de teren, restul suprafeței de 23.705 mp făcând parte din nr. top 4252/1/1/1/1/3, care se afla în posesia și proprietatea Municipiului S.. În consecință, în mod corect a statuat Tribunalul S. că certificatul de atestare a dreptului de proprietate este lovit de nulitate pentru suprafața de 23.705 mp, atâta timp cât acest teren nu se afla în patrimoniul societății comerciale la data înființării, conform art. 1 din HG 834/1991, pârâta nu avea nici măcar posesia acestui teren, el fiind folosit de M. S., cu destinația de târg (piața Obor), deci nu era nici necesar desfășurării activității acesteia.

Pe de altă parte, s-a dovedit că întregul teren face parte din domeniul public al Municipiului S., potrivit anexei 2, poziția 130-145 din HG 978/2002 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului S., astfel că nu putea face obiectul constituirii dreptului de proprietate, conform art. 3 din HG 834/1991 (fila 38-39, dosar_, Curtea de Apel). Toate operațiunile de carte funciară și erorile comise cu ocazia întocmirii documentației pentru eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate sunt explicate detaliat de expertul B. C., atât în expertiza efectuată în prima judecată a fondului (dosar_, fila 209-215, Jud. S., vol. I și fila 272-276, vol. II) cât și cu ocazia rejudecării (dosar_, Tribunalul S. (fila 119-125).

P. motivul nr. 5 de apel, este criticată încheierea de ședință din 5.04.2012 prin care Tribunalul S. a respins cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate a HG 978/2002, HCL 94/2001 și HCL 185/2002, privind includerea terenului în litigiu în domeniul public al Municipiului S.. Sub acest aspect este de observat că, într-adevăr motivarea respingerii cererii de sesizare a instanței de contencios administrativ este ambiguă și neclară, însă aceasta nu poate conduce la constatarea nelegalității sentinței pronunțate de instanța de fond. După cum se poate observa apelanta a criticat această încheiere fără a solicita instanței de apel să sesizeze ea instanța de contencios cu soluționarea excepției de nelegalitate a actelor administrative invocate, așa cum îi permitea Legea contenciosului administrativ, ci a solicitat în mod direct, constatarea nelegalității sentinței, pentru acest motiv, ceea ce nu este posibil, neputând fi reținut nici un motiv de nelegalitate din această critică.

De altfel, cu toată lipsa de coerență a motivării încheierii din 5.04.2012, se poate deduce că Tribunalul S. a respins cererea de sesizare a instanței de contencios având în vedere disp. art. 315 alin. 1 cod pr. civilă și limitele rejudecării, așa cum au fost trasate de Înalta Curte, care a reținut în mod irevocabil faptul că reclamantul este proprietar al imobilului din anul 1937. Față de aceste rețineri, se constată că respingerea cererii de sesizare este corectă, și se impune respingerea acestui motiv 5 de apel.

P. motivul 6 de apel este criticată sentința pentru faptul că „instanța nu avea dreptul de a anula încheierea de carte funciară 2285/1998 și de a rectifica suprafața imobilului de la 40.905 mp la 17.200 mp”. Motivul astfel cum a fost formulat este de neprimit, pentru că dacă instanța nu avea dreptul de a anula o încheiere de carte funciară sau de a rectifica o suprafață de teren, atunci cine putea să o facă, atâta timp cât problema este litigioasă.

Admiterea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri și anularea titlului prezentat de pârât este un caz clasic de rectificare de carte funciară prevăzut de art. 34 pct. 1 din Legea 7/1996, care permite instanței să anuleze încheierea de carte funciară, atâta timp cât a fost anulat titlul în baza căruia înscrierea a fost făcută. Fiind anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafața de 23.705 mp comasată în mod ilegal cu suprafața de 17.200 mp, prin încheierea nr. 2885/5.03.1998, în mod corect s-a impus și anularea parțială a acestei încheieri de întabulare. De asemenea, constatându-se că această suprafață de teren în mod greșit a fost inclusă în nr. top 4252/2, a fost rectificată suprafața acestui topografic de la 40.905 la 17.200 mp, atât cât are acest imobil în realitate, conform constatărilor făcute de experți în cadrul lucrărilor efectuate în speță.

Motivul nr. 7 de apel este formulat ambiguu și nu se înțelege care este defapt critica pe care apelanta pârâtă înțelege să o aducă sentinței, solicitându-se instanței să verifice niște aspecte contrare celor care rezultă în mod indubitabil din probele administrate. Or, atâta timp cât rapoartele de expertiză și extrasele de carte funciară au dovedit cine a fost proprietarul imobilului începând cu anul 1937, iar HG 978/2002 dovedește apartenența imobilului la domeniul public al Municipiului S., este contrar logicii juridice a se pretinde instanței de judecată să administreze probe contrare acestor dovezi, pârâta fiind liberă să propună și să aducă în fața instanței orice alte dovezi considerate utile soluționării cauzei.

P. motivul nr. 8 este criticată sentința pentru aceea că s-a bazat pe concluziile unui raport de expertiză întocmit de un expert care a făcut afirmații care îi depășesc limitele investirii. Susținerea este nefondată întrucât afirmațiile expertului au fost făcute în baza cărților funciare in extenso și a încheierilor de carte funciară pe care s-a bazat lucrarea de expertiză, astfel că nu se poate susține cu temei că expertul și-a depășit atribuțiile, toate afirmațiile acestuia referindu-se la aspecte care țin de competența unui expert cu specialitate topografică. Pe de altă parte, pârâta avea posibilitatea să formuleze obiecțiuni la raport sau să propună probe contrare, fiind evident că, atâta timp cât s-a administrat o probă judiciară la cererea ambelor părți și necontestată de acestea, acea probă va sta la baza soluției ce se va pronunța în cauză.

Apelanta critică sentința prin motivul de apel numerotat cu 9 pentru faptul că instanța de fond a dispus predarea unei suprafețe de teren de 23.705 mp, deși conform expertizei suprafața reală a imobilului în litigiu este de 22.868 mp, deci s-a acordat o suprafață în plus de 837 mp. Considerăm motivul de apel ca fiind nefondat întrucât instanța de fond a avut în vedere calculele matematice efectuate cu ocazia unificării celor două numere topografice care se regăsesc în documentația care a însoțit încheierea nr. 2885/1998 și suprafețele de teren așa cum sunt înscrise ele în cărțile funciare (fila 41-43, dosar_, Jud. S., vol. I). Așadar, prin documentația de la fila 42 s-a propus unificarea nr. top 4252/1/1/1/1/2, în suprafață de 23.705 mp cu nr. top 4252/2, în suprafață de 17.200 mp și s-a obținut nr. top unificat 4252/2, în suprafață totală de 40.905 mp, care s-a înscris în favoarea pârâtei în CF_ S. (fila 44), cu precizarea că s-au avut în vedere suprafețele înscrise în carte funciară. De altfel, la fila 50 din dosarul_ există un memoriu justificativ întocmit chiar de pârâtă în care se precizează expres că suprafața pe bază de titlu este de 17.200 mp, iar suprafața determinată în plus față de titlu, rezultată din măsurători topografice este de 23.705 mp.

Pe de altă parte, pârâta nu va trebui să predea efectiv suprafața măsurată de 23.705 mp, ci suprafața predată este, de fapt cea determinată de expert în urma stabilirii liniei de graniță pe aliniamentul IC prim, conform raportului de expertiză care face parte din sentința instanței de fond și care se regăsește la fila 275 din dosarul mai sus amintit. Odată stabilită linia de graniță au fost separate cele două numere topografice, respectiv nr. top 4252/1/1/1/1/3, care revine reclamantului și nr. top 4252/2, care rămâne în proprietatea pârâtei, suprafața acestuia din urmă fiind de 17.200 mp, însă această suprafață este cea care este înscrisă în cartea funciară, fiind posibil ca suprafața reală să difere de suprafața de cartea funciară. Oricum, pârâta nu poate rămâne cu o suprafață efectivă și deci reală mai mică de 17.200 mp, deoarece aceeași instanță de fond a dispus rectificarea suprafeței nr. top 4252/2 de la 40.905 mp la 17.200 mp.

Ultimul motiv de apel vizează netemeinicia respingerii cererii de chemare în garanție a Statului R., Ministerului E. și Comerțului și Autorității pentru Valorificarea Arhivelor Statului, apelanta solicitând obligarea chemaților în garanție la plata contravalorii terenului, conform raportului de evaluare.

Instanța de apel consideră că nu sunt îndeplinite condițiile instituției chemării în garanție, astfel că în mod corect a fost respinsă această cerere de Tribunalul S..

Cererea de chemare în garanție a fost întemeiată în drept pe prevederile OUG 88/1997 și ale Legii 99/1999, terenul ce a format obiectul litigiului fiind adus de S. R. ca aport la capitalul social al societății pârâte, în schimbul acestui aport instituția implicată în privatizarea societății comerciale, primind acțiuni.

Analizând prevederile art. 32 indice 4 din OUG 88/1997 așa cum a fost aprobată și modificată prin Legea 99/1999 se constată că S. R., prin instituțiile publice implicate în privatizare, și-a asumat obligația de a despăgubi societățile comerciale privatizate, atunci când instanțele judecătorești au dispus restituirea către foștii proprietari a bunurilor preluate de stat.

În speță, nu este vorba despre restituirea unui imobil către un fost proprietar al cărui bun să fi fost preluat abuziv de S. R. în perioada regimului comunist, preluările abuzive fiind cuprinse exhaustiv în art. 2 din Legea 10/2001. Dimpotrivă, în cauză este vorba de un teren care a aparținut Primăriei Municipiului S. din anul 1937, care nu intrat nicicând în proprietatea Statului R., iar restituirea terenului în favoarea reclamantului s-a dispus în urma admiterii acțiunii în revendicare acordându-se preferabilitate titlului exhibat de acesta, față de titlul prezentat de pârâtă, fără însă a se constata că S. R. a procedat la o preluare abuzivă a terenului și fără a se anula titlul statului.

Este de reținut faptul că inclusiv în documentația de dezmembrare a nr. top 4252/1/1/1/1, anexă a încheierii nr. 2885/1998 (f. 41-42, dosar_, Jud. S.), s-a reținut că întregul teren înscris în CF 9811 S., târg de vite cu magazie cu 4 încăperi și atelier service auto, în suprafață de 71.540 mp, este proprietatea Primăriei Municipiului S.. De asemenea, documentația și memoriul justificativ în vederea obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate au fost întocmite de consiliul de administrație al ., iar nu de instituțiile statului, chemate în garanție, chiar în acest memoriu propunându-se emiterea certificatului atât pentru suprafața din titlu de 17.200 mp, cât și pentru suprafață deținută în plus, de 23.705 mp, care la acel moment era proprietatea Primăriei Municipiului S..

Instituțiile statului implicate în procesul de privatizare (M. emitent al certificatului, fostul FPS actual A. sau M. Finanțelor) nu pot fi obligate să răspundă pentru evicțiune, nici în temeiul legilor speciale privind privatizarea și nici în temeiul codului civil, atâta timp cât documentația pentru emiterea certificatului a fot întocmită de societatea pârâtă, pentru suprafața pe care aceasta a propus-o, cu recunoașterea faptului că deține, în plus față de titlu, o suprafață de 23.705 mp (f. 50,_, Jud. S.) și care era proprietatea reclamantului.

Expertul B. C. afirmă fără echivoc că la data efectuării documentației topografice în baza HG 834/1991, pârâta nu avea nici un titlu, nici măcar de administrare operativă asupra altui imobil decât asupra nr. top 4252/2, în suprafață de 17.200 mp. Mai mult, din punct de vedere topografic, nr. top 4252/1/1/1/1/2, de 23.705 mp este un număr top fictiv, nu a existat cu această suprafață la data de 5.03.1998 și deci nu putea fi comasat cu nr. top 4252/2, încheierea de întabulare 2885/1998 fiind fără obiect în ceea ce privește comasarea (f. 212-214, dosar_, Jud. S., vol. I). Neexistând ca număr top distinct și nefiind proprietatea Statului, în mod evident terenul nu putea face obiectul unui certificat care doar atestă un drept de proprietate asupra unui teren care face parte din patrimoniul societății comerciale. Or, această situație nu poate fi imputată instituțiilor publice ale statului, implicate în procesul de privatizare, nefiind îndeplinite condițiile instituției civile a chemării în garanție, întemeiată pe art. 60-63 cod pr. civilă.

Față de cele arătate mai sus, se constată că toatele motivele de apel formulate de apelanți, sunt nefondate, împrejurare față de care, în baza art. 296 cod pr. civilă, se vor respinge apelurile declarate de pârâții M. E., Comerțului și M. de A. București și .> (continuarea deciziei civile nr. 46/2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar civil nr._ )

SA S. împotriva sentinței civile nr. 447/11.04.2012 pronunțată de Tribunalul S. – Secția civilă.

În baza art. 274 cod pr. civilă, vor fi obligați apelanții pârâți M. E., Comerțului și M. de A. București și . să plătească intimatului reclamant M. S. prin P. suma de 7440 lei, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat, conform ordinului de la plată nr. 231/8.06.2012 (fila 38).

Pe de altă parte, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 332 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 12 februarie 2002, dacă judecătorii de la instanța de fond nu ar fi obligați să se supună îndrumărilor instanței de control judiciar, putând reitera erorile comise prin soluția ce a fost desființată, s-ar ajunge la exercitarea repetată a căilor de atac și la prelungirea duratei soluționării cauzelor în mod nepermis.Pe de altă parte, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 332 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 12 februarie 2002, dacă judecătorii de la instanța de fond nu ar fi obligați să se supună îndrumărilor instanței de control judiciar, putând reitera erorile comise prin soluția ce a fost desființată, s-ar ajunge la exercitarea repetată a căilor de atac și la prelungirea duratei soluționării cauzelor în mod nepermis.Pe de altă parte, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 332 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 12 februarie 2002, dacă judecătorii de la instanța de fond nu ar fi obligați să se supună îndrumărilor instanței de control judiciar, putând reitera erorile comise prin soluția ce a fost desființată, s-ar ajunge la exercitarea repetată a căilor de atac și la prelungirea duratei soluționării cauzelor în mod

În numele legii

DECIDE

Respinge apelurile declarate de pârâții M. E., Comerțului și M. de A. București și . împotriva sentinței civile nr. 447/11.04.2012 pronunțată de Tribunalul S. – Secția civilă.

Obligă apelanții pârâți M. E., Comerțului și M. de A. București și . să plătească intimatului reclamant M. S. prin P. suma de 7440 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică azi, 28 Iunie 2012.

Redc. /Tehn C.M.C. 9 ex/23.08.2012

M.R./27.08.2012

Jud. fond – D. R.L.