Acţiune în constatare. Decizia nr. 396/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 396/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 06-09-2012 în dosarul nr. 396/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 396/2012
Ședința publică de la 06 Septembrie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. F. C.
Judecător A. N. – președinte secție
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Grefier N. P.
Cu participarea din partea Parchetului de pe lângă C. de A. A. I.
Procuror A. M.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de reclamanta K. A., împotriva sentinței civile nr. 380/2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței, procedura de citare legal îndeplinită cu părțile la acest termen de judecată, recursul de față este motivat, scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar și s-a solicitat, prin declararea acestuia, judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C. proc. civ.
Se constată că s-a înregistrat la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare formulată de intimata pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice a jud. Hunedoara reprezentând Ministerul Finanțelor Publice, pentru S. R..
Nefiind alte cereri formulate și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului declarat de reclamantă și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală. Susține că măsura luată față de reclamantă, de deportare în URSS, a fost luată pe motive etnice și nu se circumscrie scopului legii speciale. Cu privire la despăgubirile solicitate de reclamantă arată că nici acestea nu se pot acorda, nici în baza legii speciale, față de declararea neconstituționalității art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 și nici în baza legii civile.
Instanța, în deliberare, față de actele dosarului, lasă cauza în pronunțare.
C. DE A.
Asupra recursului civil de față,
P. acțiunea civilă formulată și precizată, înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr._ /23.06.2010, reclamanta K. A. a chemat în judecată, în calitate procesuală de pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii deportării sale în URSS, în perioada 15 ianuarie 1945 – 20 septembrie 1945 și supunerea ei la muncă forțată, de reconstrucție a acestei țări și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 40.000 Euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit pe perioada respectivei măsuri administrative.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în ianuarie 1945, împreună cu alți etnici germani din zona A., a fost ridicată de la domiciliu, de către comisiile formate din organele fostei miliții și securității, împreună cu soldați ruși înarmați, a fost urcată în vagoane de marfă și transportată în Lagărul de la Stalino - Dombas, în Ucraina, unde a fost supusă la muncă grea, a îndurat mizerie, teroare, frigul, foamea, lipsa de îngrijire medicală, primind o alimentație extrem de slabă caloric, trăind la limita supraviețuirii, într-un regim concentraționist, perioada respectivă afectându-i grav sănătatea, astfel că suma de 5.000 euro/lună, este rezonabilă, menită să compenseze prejudiciul moral suferit.
În drept s-au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La un termen ulterior, reclamanta și-a precizat acțiunea și a invocat în completarea temeiului de drept, art. 5 alin. 5 și art. 6 și 13 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și jurisprudența în legătură cu acesta, art. 1 din Protocolul 1 la Convenție și jurisprudența în legătură cu acesta, invocând faptul că avea o speranță legitimă la obținerea unei creanțe față de stat, Decizia Curții Constituționale nr. 186/1999, art. 20-23, 52-53 din Constituția României, precum și art. 998-999 cod civil și 504-506 Cod procedură penală.
Pârâtul a depus întâmpinare, solicitând, în principal, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, respingerea acesteia ca nefondată, sub aspectul cuantumului despăgubirilor pretinse.
P. sentința civilă nr. 380/2011, Tribunalul Hunedoara- Secția I Civilă a respins acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta K. A., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin DGFP a județului Hunedoara, pentru pretenții. Nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Hunedoara a reținut următoarele:
Reclamanta K. A. a fost deportată ca etnic german, în perioada 15 ianuarie 1945 – 20 septembrie 1945, în URSS, la munca de reconstrucție a acestei țări.
P. efectul Decretului – Lege nr. 118/1990, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul român a asimilat situația acestor persoane, categoriei de persoane persecutate din motive politice, de dictatura comunistă instaurată în România, cu începere de la 6 martie 1945, acordându-le o . măsuri reparatorii.
Respectivul act normativ a fost adoptat de legiuitorul român, îndată după Revoluția din decembrie 1989, în scop reparator, declarat, prin însăși titulatura sa, respectiv, în scopul acordării unor drepturi materiale și alte facilități, persoanelor persecutate din motive politice, de dictatura instaurată, cu începere de la 6 martie 1945.
Caracterul politic al măsurii deportării etnicilor germani, în URSS, după instituirea regimului comunist în România, este stabilit, de regulă, de către autoritatea administrativă abilitată în acest sens, Comisia de aplicare a Decretului – Lege nr. 118/1990. În speță, această calitate i-a fost recunoscută reclamantei, fiindu-i acordată indemnizația prevăzută de respectivul act normativ. (f. 5)
Or, deportarea etnicilor germani – între care și reclamanta – în URSS, în perioada ianuarie 1945- 20 septembrie 1945, s-a făcut pentru reconstrucția acestei țări, cu toată împotrivirea guvernului român, pe temeiul pct. 2 din Convenția de Armistițiu semnată la 12 septembrie 1944, la Moscova și a cărei clauze și condiții au fost impuse României în circumstanțele istorice determinate de refacerea alianțelor de război și la presiunea Comisie Aliate de Control, instituită în România pentru respectarea acestei convenții și nu pentru că vreuna din aceste persoane s-a manifestat ostil față de regimul comunist ori și-a exprimat dezacordul față de politica statului.
Or, obiectul acțiunii reclamantei vizează constatarea caracterului politic al măsurii deportării sale, în URSS și obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin aceasta.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a, a Legii nr. 221/2009, legiuitorul român a prevăzut dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, de a solicita obligarea statului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmând ca instanța să țină seama de măsurile reparatorii acordate deja, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.
Or, reclamanta nu se încadrează în prevederile articolului de lege respectiv.
De altfel, prin Decizia nr. 1358/2010, C. Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate, invocată de pârâtul în cauză, a normei juridice conținute de articolul 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituția României, coroborat cu cele ale art. 31 alin. 3 a Legii nr. 47/1992, republicată, dispozițiile legale declarate neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, în Monitorul Oficial, dacă în acest interval de timp, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord normele juridice declarate neconstituționale, cu prevederile Constituției.
Cum, în intervalul celor 45 de zile, legiuitorul român nu a reglementat situația creată, în sensul că nu a pus de acord prevederile art. 5 alin. 1 lit. a, cu prevederile Constituției, norma juridică respectivă a fost lipsită de orice eficacitate.
Pe cale de consecință, raportat la cele ce preced precum și la practica Curții de A. A. I. în materie, instanța de fond a adus o soluție de respingere a acțiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată pe temeiul de drept invocat, art. 5 al Legii nr. 221/2009.
Sub aspectul art. 5 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, invocat de reclamantă ca temei a acțiunii sale, Tribunalul Hunedoara a constatat că, într-adevăr, de la data ratificării Convenției și a protocoalelor adiționale, prin Legea nr. 30/1994, România recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, drepturile și libertățile fundamentale, așa cum sunt definite în Titlul I a respectivei Convenții, obligându-se să le respecte.
Tocmai în vederea executării acestei obligații, în Constituția României prin art. 20, a instituit preeminența aplicării tratatelor și pactelor care se referă la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în caz de neconcordanță a prevederilor acestora cu legile sale interne.
Între aceste drepturi fundamentale, la art. 5 din Convenției, este prevăzut, ca atare și dreptul la libertate și siguranță, acesta fiind consacrat tot ca drept fundamental, inviolabil, prin art. 23 din Constituția României, în vigoare.
Dar, în condițiile în care România a ratificat Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, prin Legea nr. 30/1994 publicată în Monitorul Oficial nr. 135/1994, prevederile acesteia ca și jurisprudența dezvoltată de C. de la Strassbourg, în legătură cu ele, nu pot fi avute în vedere și nu pot fi aplicate pentru fapte și situații produse anterior acestui moment, al ratificării.
În ce privește temeiul art. 504-506 Cod procedură penală, invocat de reclamantă prin precizarea acțiunii, se constată că acestea reglementează instituția răspunderii statului pentru erori judiciare în procese penale sau în cazul urmăririi penale, fiind circumscrisă la două ipoteze: situația persoanei care a suferit o condamnare penală, iar în urma rejudecării cauzei sale, a fost achitată și situația persoanei care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate sau i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal.
Pentru ambele ipoteze, răspunderea statului este antrenată pentru organele sale coercitive, care au aplicat greșit legea sau au aplicat-o cu rea credință ori prin neglijență și are caracter patrimonial, fiind supusă termenului de 18 luni, iar calitatea procesuală activă aparține victimei erorii judiciare sau, după decesul acesteia, persoanelor care se aflau în întreținerea sa.
Or, în cauză, este evident că reclamanta nu se află în situația de victimă a unei erorii judiciare.
În ce privesc garanțiile Constituționale în ce privesc prevederile art. 20-23, 52-53 din Constituția României, în vigoare, s-a constatat că acestea, ca și celelalte norme cu valoare de principiu, se adresează cetățenilor Republicii România, neputând fi extinse situațiilor consumate în alte epoci și în alte regimuri și nici pentru abuzurile săvârșite de autoritățile statului comunist sau monarhist român, indiferent dacă acțiunile acestora au fost determinate de conjunctura social-politică sau le-au fost impuse brutal.
În ce privesc dispozițiile art. 998-999 Cod civil, invocate în completarea temeiurilor de drept, în susținerea cererii respective, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, având în vedere împrejurarea că reclamanta a suferit deportarea și obligarea la munca de reconstrucție a URSS, în condițiile pct. 12 a Convenției de Armistiții, semnată la 12 septembrie 1944, la Moscova, în împrejurările istorice fără precedent, determinate de refacerea alianțelor de război, clauzele acestei convenții fiind impuse României ca stat perdant, astfel că între condițiile cumulative impuse de această instituție, cel puțin calitatea pârâtului ca autor al faptei prejudiciante și condiția culpei acestuia, nu sunt îndeplinite.
Pe de altă parte, acest temei de drept obligă instanța să examineze prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei și să impună timbrajul corespunzător valorii obiectului cererii, în condițiile Decretului nr. 167/1958 și, respectiv a Legii nr. 146/1997.
În fine, sub aspectul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, este de constatat că reclamanta nu poate invoca, în cauză, speranța legitimă de a obține o creanță față de stat, egală cu valoarea despăgubirilor pretinse, ca urmare a declarării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, unicul temei de drept care le justifica, la momentul înregistrării acțiunii. Este de menționat că în condițiile în care acest temei juridic a fost declarat neconstituțional nu se poate considera că există o contrarietate între prevederile convenției și normele de drept intern ale României, astfel încât instanței să-i fie îngăduit să aplice normele Convenției și, respectiv, jurisprudența acesteia, conform prevederilor art. 20 din Constituție.
De altfel, aceste argumente juridice invocate de reclamantă, axate pe articole din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și hotărâri ale Curții de la Strasbourg, s-a constatat că ele au fost luate în examinare de către instanța noastră supremă, conform Deciziei nr. 12/2011, cu ocazia soluționării recursului în interesul legii.
În consecință, față de cele ce preced, în cauză s-a respins acțiunea reclamantei.
Văzând și dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă și că nu se justifică cheltuieli de judecată, acestea nu au fost acordate.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, care a solicitat modificarea sentinței și admiterea acțiunii așa cum a fost precizată.
În drept se invocă prevederile DL. 118/1990.
P. întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
C., analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate constată următoarele:
Reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune prin care a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative constând în ridicarea sa de la domiciliu din satul Reciu, jud. A. și deportarea în URSS, în perioada 15.01.1945 – 20 septembrie 1945, în lagărul de muncă Stalino - Dumbas, unde a fost supusă la muncă obligatorie pentru reconstrucția acestei țări.
Temeiul de drept al cererii de chemare în judecată a rămas Legea 221/2009, în ceea ce privește petitul formulat în principal, respectiv caracterul politic al măsurii administrative, lege a cărei titulatură este neechivocă în sensul că are în vedere condamnările și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 3 din Legea 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe actele normative enumerate limitativ la literele a-f. În cazul acestor măsuri administrative, instanța nu mai este îndrituită să cerceteze dacă faptele imputate persoanei au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, legiuitorul considerând că toate faptele enumerate în aceste texte de lege au urmărit un astfel de scop.
Măsura la care a fost supusă reclamanta, respectiv ridicare forțată de la domiciliu, deportare și internare în lagăr de muncă în URSS și supunerea la muncă forțată, nu se încadrează în prevederile limitative ale art. 3 lit. a-f din Legea 221/2009.
Pentru ca această măsură să fie considerată măsură administrativă cu caracter politic, era necesar ca reclamanta să dovedească, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 2 coroborat cu art. 1 alin. 3 din Legea 221/2009, că prin săvârșirea unor fapte anterioare, el a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999, și anume persoana respectivă să fi participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945 și că datorită acestor acțiuni s-a luat măsura administrativă față de persoana în cauză.
Art. 2, alin. 1 din OUG 214/1999, la care face referire textul de lege citat anterior, prevede că constituie infracțiuni săvârșite din motive politice
infracțiunile care au avut drept scop:
- exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politica;
- susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
- propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente pana la 22 decembrie 1989 sau manifestarea impotrivirii fata de aceasta;
- acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forța a regimului comunist;
- respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
- înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenența sau opinie politica, de avere ori de origine socială.
Astfel, în determinarea faptelor considerate politice este utilizat criteriul subiectiv ce are în vedere mobilul urmărit de autorul faptei săvârșite în perioada regimului comunist, acest scop fiind de exprimare a protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la data de 22 decembrie1989. Pentru a se admite acțiunea reclamantei era necesar ca în speță, aceasta să dovedească că soțul acesteia a săvârșit fapte care au avut unul din scopurile enumerate la art. 2 alin. 1 din OUG 214/1999.
Din actele depuse la dosarul cauzei, instanța de recurs nu poate reține că reclamanta a desfășurat activități care să urmărească scopurile anterior arătate, și anume nu rezultă că ar fi participat la acțiuni de împotrivire la regimul comunist instaurat în România la data de 6 martie 1945. Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că soțul acesteia și-ar fi exprimat protestul față de dictatura comunistă sau că ar fi avut manifestări contrare regimului de atunci, ori că prin activitatea desfășurată a dorit să-și exprime protestul împotriva dictaturii, a abuzului de putere și al nerespectării drepturilor omului, astfel încât măsura deportării în străinătate, luată în ianuarie 1945, nu poate avea caracter politic în sensul legii speciale, cu atât mai mult cu cât a fost luată anterior instaurării regimului politic la care se referă legea specială (6 martie 1945).
Împrejurarea că reclamanta este beneficiara Hotărârii 301/1995 emisă de Comisia pentru Aplicarea Decretului-lege 118/1990 a Jud. Hunedoara, nu are nicio relevanță în cauză. Trimiterea pe care art. 5 alin. 4 din Legea 221/2009 o face la acest act normativ emis imediat după Revoluția din decembrie 1989, este realizată în scopul de a nu exclude de la beneficiile actualei legi pe cei care au fost deja beneficiarii unor măsuri reparatorii în temeiul acestui decret, dar aceasta nu înseamnă, în nici un caz, că cei care au beneficiat de Decretul-lege 118/1990, sunt automat beneficiari ai Legii 221/2009.
Este de observat că Decretul-lege 118/1990 prevedea, în forma în vigoare la data emiterii Hotărârii 301/1995 că „constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei, timpul cât o persoană a fost deportată în străinătate după 23 august 1944,” (art. 1 alin. 2 lit. a din D-l 118/1990). Deci, reclamanta s-a încadrat exact în prevederile acestui decret, ceea ce s-a și reținut în conținutul Hotărârii, fără însă ca această situație să fie echivalată cu caracterul politic al măsurilor administrative la care se referă Legea 221/2009. Beneficiind de prevederile acestui decret, reclamanta s-a bucurat de drepturile conferite de acest act normativ, în sensul că la calcularea pensiei, a fost considerată vechime în muncă perioada cât a fost deportată în URSS.
Indiferent că este vorba de internare în lagăr de muncă și deportare în URSS, sau de supunere la muncă forțată, considerentele de mai sus care justifică lipsa caracterului politic al acestei măsuri, în sensul Legii 221/2009, sunt valabile. Corect a reținut instanța de fond, în sensul că măsurile la care a fost supusă reclamanta, fie că este vorba deportare în URSS, fie că este vorba de ridicare de la domiciliu și ducerea la muncă forțată în URSS, nu au caracter politic în sensul Legii 221/2009, așa cum acest caracter a fost privit de legiuitor în art. 1 alin. 3 din lege.
Este de observat, în aceeași ordine de idei că, măsurile invocate de reclamantă au fost măsuri avute în vedere de OUG 105/1999, care se referea la acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice”. Astfel, reclamanta se putea încadra în art. 1 alin. lit. a din OUG 105/1999, care se referă la persoane deportate în ghetouri sau în lagăre de concentrare din străinătate, fiind persoană deportată în lagăr de concentrare, în URSS, măsură luată de regimul politic existent în România înainte de 6 martie 1945, din motive etnice, reclamanta și soțul acesteia fiind persoane de etnie germană.
Dacă este vorba de privare de liberate și ducere la muncă forțată, măsura ar putea fi încadrată în art. 1 alin. 1 lit. b sau d din aceeași OUG 105/1999, care se referă la persoane private de liberate în lagăre de concentrare sau la persoane care au făcut parte din detașamentele de muncă forțată. Acest act normativ are în vedere perioada 6 septembrie 1940- 6 martie 1945, deci măsura luată în ianuarie 1945 se încadrează exact în perioada de referință a acestei legi, iar motivele etnice pentru care a fost luată măsura sunt evidente, aceștia fiind etnici germani.
Din cele arătate mai sus rezultă că voința legiuitorului care a adoptat Legea 221/2009 a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. comunist instaurat la 6.03.1945, prin guvernul P. G., or măsurile care au fost luate anterior acestei date nu puteau viza răsturnarea acestui regim politic, fiind evident că, măsurile luate în speță au avut legătură directă cu înfrângerea României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii și
(continuarea deciziei civile nr. 396/06.09.2012 pronunțată de C. de A. A. I. – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
a celorlalte Națiuni Unite. În urma acestui război s-a încheiat Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 între guvernul român pe de o parte, și
guvernele Uniunii Sovietice, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, decizia de deportare aparținând Comisiei Aliate de Control pentru România, deportarea cetățenilor români de etnie germană și maghiară, în URSS, nefiind prevăzută în Convenția de Armistițiu.
Față de cele arătate mai sus, se constată că instanța de fond a dat o interpretare corectă prevederilor legii speciale, deportarea realizată de armata sovietică cu privire la cetățenii români de etnie germană, nu se încadrează în dispozițiile Legii 221/2009, motiv pentru care, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 indice 1 cod pr. civilă, recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat.
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de către reclamanta K. A. împotriva sentinței civile nr. 380/2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 6.09.2012.
Președinte, M. F. C. | Judecător, A. N. | Judecător, C. G. N. |
Grefier, N. P. |
Redc. C.G.N./07.09.2012
Tehn. N.P.
2 ex/25.09.2012
Jud. fond – M. I.
| ← Anulare act. Decizia nr. 357/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA | Conflict de competenţă. Sentința nr. 20/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
