Revendicare mobiliară. Decizia nr. 576/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 576/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 08-11-2012 în dosarul nr. 576/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 576/2012
Ședința publică de la 08 Noiembrie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Judecător A. N.- președinte secție
Grefier N. P.
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de pârâtul S. R. prin M. FINANȚELOR P. reprezentat prin D.G.F.P. HUNEDOARA, împotriva deciziei civile nr. 92/A/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._ / având ca obiect revendicare mobiliară.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din data de 01 noiembrie 2012, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
P. sentința civilă nr. 8782 din data de 14 decembrie 2011, pronunțată de Judecătoria D., a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanții L. G. E., L. M. și B. M., în contradictoriu cu pârâții S. R. prin M. Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor P. Hunedoara și .. Nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, cu referire la actele și lucrările dosarului, prima instanță a reținut și motivat următoarele:
Conform procesului-verbal de inventar încheiat la data de 08 octombrie 1940, în prezența reprezentantului Prefecturii județului Hunedoara, Primarului Brănișca, reprezentantul Postului de jandarmi Brănișca și delegatului mișcării legionare, s-a procedat la preluarea „în folosul Statului și a națiunii române” a bunurilor rezultate din averea imobilă a proprietarului I. I. dată în arenda evreilor S. Bernart și Ernest – bunurile preluate fiind indicate punctual în actul încheiat (fila 6 din dosar).
P. procesul-verbal încheiat la data de 04 februarie 1941, bunurile confiscate de la frații S. Bernart și Ernest, au fost predate către Primăria comunei Brănișca fiind încredințate în paza și supravegherea locuitorului R. N. (filele 10-12 din dosar).
La data de 27 august 1941 s-a întocmit un referat cu privire la modul de administrare al inventarului viu și mort expropriat de pe moșia Jojika și care a aparținut fraților S. ce erau constituiți în Societatea „Mureșana” din D., ocazie cu care s-au consemnat constatările făcute și care priveau bunurile ce lipseau de la inventar. Astfel, cu ocazia controlului efectuat s-a constatat că inventarul viu rămas se găsea plasat în parte la o moșie arendată și o parte la locuitorii din . și folosință, iar inventarul mort era colectat în magaziile din . în custodia și paza notarului acestei comune. Referitor la inventarul viu, s-a consemnat și împrejurarea că acesta urma fie a fi vândut, fie a fi dat în administrarea Societății „Mureșana”. Totodată, prin referatul întocmit s-a concluzionat printre altele că, Societatea „Mureșana” ce aparținea fraților S. urma a fi somată pentru achitarea vitelor pe care aceasta le-a primit sub regimul legionar (filele 13-16 din dosar).
La data de 19 iunie 1970 numiții T. E. și Jakab I. au dat o declarație autentificată sub nr. 9928/1970 de notariatul de Stat Județean Hunedoara D. prin care au arătat că au cunoștință despre împrejurarea că numiții S. Bernart și Ernest au fost arendașii unei ferme din . despre faptul că acestora li s-a confiscat și vândut prin licitație, pe motive rasiale, în anul 1942, următoarele bunuri: vin de calitate superioară peste 20.000 litri, vin nou calitate superioară – 2 vagoane, rachiu de 45 grade – 7.000 litri, porci îngrășați – 200 bucăți în greutate de peste 150 kg, vite cornute – 80 bucăți, cai – 25 bucăți, fân – 300.000 kg, cereale (orz, porumb și grâu) – 20 vagoane, lemne de foc – 100 vagoane, butoaie – 5 vagoane, un autoturism marca Mercedes Bencz Nurburger, a căror valoare totală a fost apreciată de declaranți la suma de 2.366.000 lei (filele 17-18 din dosar).
Cu referire la raportul de expertiză efectuat în cauză, instanța a arătat că bunurile menționate în procesul-verbal întocmit la data de 08 octombrie 1940 au fost evaluate la suma de 1.059.626 lei, fără însă ca în raportul întocmit să fie indicate temeiurile care au condus la stabilirea acestei valori, respectiv criteriile avute în vedere pentru stabilirea prețului pe fiecare produs (prețul pieței, preț de fabricație, etc.).
A mai reținut instanța că, potrivit art. 1 din Legea 641/1944 – „Sunt și rămân abrogate pe data publicării lor, toate măsurile legislative prin care s-au luat dispozițiuni discriminatorii privitoare la evrei. P. efectul abrogării acestor legi, se anulează toate dispozițiunile juridice date pe baza lor de orice autorități publice, fie dispozițiuni generale, fie individuale, inclusiv cele cuprinse în hotărâri judecătorești. De asemenea se anulează toate dispozițiunile discriminatorii luate fără bază legală împotriva evreilor de către autoritățile publice”, iar potrivit art. 19 – „Bunurile și drepturile de orice fel, intrate prin efectul dispozițiunilor legislative abrogate de articolul 1 în patrimoniul Statului, respectiv al Centrului Național de Romanizare sau a oricărui alt dobânditor, se socotesc că n-au ieșit niciodată din patrimoniul titularilor deposedați și vor fi restituite acestora în condițiunile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei formalități de transcriere sau întabulare”.
Ca modalitate de restituire, se arată în continuare, legiuitorul a prevăzut în art. 20 că restituirea bunurilor mobile și imobile se făcea în starea în care au fost preluate, ținându-se seama de uzajul normal, precum și faptul că restituirea bunurilor mobile consumate, dispărute sau care lipsesc din orice altă cauză, se face prin plata de către Stat a valorii reale a bunului – art. 26 alin. 3.
Au fost apreciate ca relevante în cauză sunt și dispozițiile art. 36 din lege, potrivit cărora – ,,Termenele fixate pentru dobândirea, conservarea sau stingerea drepturilor de orice natură, decăderile și prescripțiunile relative la bunurile și drepturile prevăzute de art. 19, sunt întrerupte pe tot timpul scurs de la data dispozițiunii de scoatere a bunului sau dreptului respectiv din patrimoniul evreului până la 1 Martie 1945”.
Din interpretarea logico-juridică a dispozițiilor art. 19 din Legea 641/1944 instanța a apreciat că, de la data adoptării acesteia, bunurile și drepturile preluate prin efectul dispozițiilor legale abrogate reintrau de drept în patrimoniul etnicilor evrei, moment din care aceștia, în calitate de proprietari erau cei care suportau riscul pierii fortuite a bunurilor.
În această ordine de idei instanța a argumentat că, astfel cum rezultă din actele de la dosar, conform referatului întocmit la data de 27 august 1941 este posibil ca inventarul viu constatat la data întocmirii actului să fi fost dat în administrarea Societății ,,Mureșana” ce aparținea fraților S. Bernart și Ernest, astfel că la data apariției Legii 641/1944 aceste bunuri să se fi aflat deja în stăpânirea celor doi.
În referire la demersurile efectuate de S. Bernart și Ernest pentru recuperarea bunurilor preluate în anul 1940, instanța a constatat că o solicitare în acest sens a avut loc și în anul 1970 atunci când s-a autentificat declarația dată de numiții T. E. și Jakab I..
Din acest punct de vedere, instanța a apreciat că există suspiciuni rezonabile în sensul că în anul 1970, numiții S. Bernart și S. Ernest să fi fost despăgubiți pentru bunurile ce le-au fost preluate în 1940 și întrucât reclamanții nu au făcut dovada, conform art. 1169 Cod civil, unei situații contrare, instanța a apreciat acțiunea formulată ca fiind nefondată.
S-a mai argumentat că, și în situația în care s-ar aprecia că antecesorii reclamanților nu ar fi fost despăgubiți pentru bunurile mobile preluate în anul 1940, potrivit art. 36 din Legea 641/1944, termenele pentru prescripțiunile relative la bunurile și drepturile prevăzute de art. 19, erau întrerupte pe tot timpul scurs de la data dispozițiunii de scoatere a bunului sau dreptului respectiv din patrimoniul evreului până la 1 martie 1945, ceea ce conduce la aprecierea că, pe de o parte, legea nu a declarat imprescriptibilă acțiunea în restituire, iar pe de altă parte că termenul de prescripție al acțiunilor în restituire începea să curgă la data de 01 martie 1945.
Astfel, referitor la termenele de prescripție, dat fiind faptul că Decretul nr. 167/1958 a fost adoptat ulterior datei de 01 martie 1945, instanța a apreciat că la data respectivă, cu privire la prescripție, erau aplicabile dispozițiile art. 1890 cod civil potrivit cu care “toate acțiunile reale și personale pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie prin 30 ani”.
Cu referire la hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Iași și depusă de reclamanți la dosar, instanța a constatat că aceasta a fost desființată prin Decizia nr. 2951/03 aprilie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
S-a mai reținut că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
P. decizia civilă nr. 92/A/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara-secția I civilă, a fost admis apelul introdus de reclamanții L. G.-E., L. M. și B. M. împotriva sentinței civile nr. 8782/2011 pronunțată de Judecătoria D., pe care a schimbat-o în totalitate în sensul admiterii acțiunii civile formulată de reclamanții L. G.-E., L. M. și B. M., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. - Direcția Generală a Finanțelor P. a județului Hunedoara. În consecință, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 1.059.626,00 lei către reclamante, sumă reprezentând valoarea reală a bunurilor mobile preluate la data de 8 octombrie 1940. A fost respinsă acțiunea reclamanților față de pârâta ., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că antecesorii reclamanților apelanți, S. B. și S. Ernest, în prezent decedați (certificat de calitate de moștenitor nr. 1/1997 – fila 58; certificat de moștenitor nr. 40/2005 – filele 59-60; certificat de calitate de moștenitor nr. 24/2001 și acte de stare civilă – filele 62-77 în dosarul primei instanțe), au desfășurat activități comerciale în . au arendat mai multe terenuri și au întemeiat o fermă agricolă.
Întrucât aceștia erau evrei, în data de 08 octombrie 1940, în temeiul art. 8 din Legea pentru trecerea proprietăților evreiești în patrimoniul statului, autoritățile statale din acea vreme au preluat de la aceștia bunurile inserate în procesul-verbal de inventariere din data de 08 octombrie 1940.
Conform procesului-verbal de inventar încheiat la data de 08 octombrie 1940, în prezența reprezentantului Prefecturii județului Hunedoara, Primarului Brănișca, reprezentantul Postului de jandarmi Brănișca și delegatului mișcării legionare, s-a procedat la preluarea „în folosul Statului și a națiunii române” a bunurilor rezultate din averea imobilă a proprietarului I. I. dată în arenda evreilor S. Bernart și Ernest – bunurile preluate fiind indicate punctual în actul încheiat (fila 6 din dosarul primei instanțe și declarația numiților T. E. și Jakab I., din data de 19 iunie 1970 autentificată sub nr. 9928/1970 de Notariatul de Stat Județean Hunedoara D. – filele 16-17 în dosarul primei instanțe).
Inițial, aceste bunuri au fost preluate de către stat, iar ulterior prin procesul-verbal din 04 februarie 1941, au fost preluate de către Primăria Comunei Brănișca, fiind încredințate în paza și supravegherea locuitorului R. N. (filele 10-12 din dosarul primei instanțe).
La data de 27 august 1941 s-a întocmit un referat cu privire la modul de administrare al inventarului viu și mort expropriat de pe moșia Jojika și care a aparținut fraților S. ce erau constituiți în Societatea „Mureșana” din D., ocazie cu care s-au consemnat constatările făcute și care priveau bunurile ce lipseau de la inventar.
Cu ocazia verificărilor efectuate, s-a constatat că inventarul viu rămas se găsea plasat în parte la o moșie arendată și o parte la locuitorii din . și folosință, iar inventarul mort era colectat în magaziile din . în custodia și paza notarului acestei comune.
Referitor la inventarul viu, s-a consemnat și împrejurarea că acesta urma fie a fi vândut, fie a fi dat în administrarea Societății „Mureșana”, același referat concluzionând, printre altele că, Societatea „Mureșana” ce aparținea fraților S., urma a fi somată pentru achitarea vitelor pe care aceasta le-a primit sub regimul legionar (filele 13-16 din dosarul primei instanțe).
P. raportul de expertiză efectuat în cauză, bunurile menționate în procesul-verbal întocmit la data de 08 octombrie 1940 au fost evaluate la suma de 1.059.626 lei (raport de expertiză – filele 104-114 în dosarul primei instanțe).
În referire la caracterul prescriptibil ori imprescriptibil al acțiunii în revendicare de față, Tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea 641/1944 – „Sunt și rămân abrogate pe data publicării lor, toate măsurile legislative prin care s-au luat dispozițiuni discriminatorii privitoare la evrei. P. efectul abrogării acestor legi, se anulează toate dispozițiunile juridice date pe baza lor de orice autorități publice, fie dispozițiuni generale, fie individuale, inclusiv cele cuprinse în hotărâri judecătorești. De asemenea se anulează toate dispozițiunile discriminatorii luate fără bază legală împotriva evreilor de către autoritățile publice”, iar potrivit dispozițiilor art. 19 din același act normativ: – „Bunurile și drepturile de orice fel, intrate prin efectul dispozițiunilor legislative abrogate de articolul 1 în patrimoniul Statului, respectiv al Centrului Național de Romanizare sau a oricărui alt dobânditor, se socotesc că n-au ieșit niciodată din patrimoniul titularilor deposedați și vor fi restituite acestora în condițiunile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei formalități de transcriere sau întabulare”.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea 641/1944, restituirea bunurilor mobile și imobile se face în starea în care au fost preluate, ținându-se seama de uzajul normal, iar restituirea bunurilor mobile consumate, dispărute sau care lipsesc din orice altă cauză, se face prin plata de către Stat a valorii reale a bunului – potrivit dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea 641/1944.
Apreciind că dispozițiile art. 36 din lege, potrivit cărora: ,,Termenele fixate pentru dobândirea, conservarea sau stingerea drepturilor de orice natură, decăderile și prescripțiunile relative la bunurile și drepturile prevăzute de art. 19, sunt întrerupte pe tot timpul scurs de la data dispozițiunii de scoatere a bunului sau dreptului respectiv din patrimoniul evreului până la 1 Martie 1945”conduce la concluzia că, pe de o parte, legea nu a declarat imprescriptibilă acțiunea în restituire, iar pe de altă parte că termenul de prescripție al acțiunilor în restituire începea să curgă la data de 01 martie 1945 și, în continuare, argumentația primei instanțe de fond în sensul că, la data de 1 martie 1945, fiind aplicabile dispozițiile Codului civil relative la prescripție, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 1980 în speță este aplicabil termenul de prescripție de 30 de ani, calculat de la data de 1 martie 1945 – nu poate fi primită.
Potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 19 din Legea nr. 641/1944, bunurile preluate de la antecesorii apelanților reclamanți urmează a fi privite ca bunuri care nu au ieșit niciodată din patrimoniul acestora, prin efectul legii, antecesorii redobândind dreptul de proprietate asupra bunurilor, așa încât acțiunea în revendicarea acestora este imprescriptibilă.
Interpretarea primei instanțe de fond în sensul că prin prevederile cuprinse în dispozițiile art. 36 din Legea nr. 641/1944, legiuitorul face trimitere la termenele de prescripție prevăzute de dispoziții în vigoare la data actului normativ cu privire la acțiunea în restituirea bunurilor la care face referire art. 19 din Legea nr. 641/1944 nu poate fi primită, dispozițiile art. 36 referindu-se la întreruperea cursului termenelor pentru dobândirea, conservarea sau stingerea drepturilor relative la bunuri și drepturi, pierdute în condițiile art. 1 și 19 și respectiv la perimarea acțiunilor în justiție privitoare la acele drepturi și bunuri – drepturi care aveau ca obiect bunurile la momentul preluării și drepturi pe care le puteau exercita persoanele vizate prin măsurile legislative discriminatorii privitoare la evrei și nu dreptul de a redobândi bunurile în materialitatea lor sau prin echivalent valoric, cum a interpretat prima instanță de fond.
În consecință, în condițiile în care actul normativ nu prevede un termen de prescripție cu privire la acțiunea în restituirea bunurilor preluate ca urmare a măsurilor legislative discriminatorii privitoare la evrei, în speță sunt aplicabile regulile generale, principiul general fiind acela al imprescriptibilității acțiunii în revendicare a bunului, mobil sau imobil, bun care a ieșit din patrimoniul proprietarului în mod nelegitim.
În referire la critica vizând argumentația primei instanțe de fond în sensul că, existând presupunerea rezonabilă că parte din bunurile preluate (inventarul viu) de la antecesorii apelanților reclamanți au reintrat în patrimoniul acestora în calitate de asociați ai societății ,,Mureșana” și că, față de declarația autentică a numiților T. E. și Jakab I., din anul 1970 care poate fi interpretată în sensul că în anul în care a fost dată s-au făcut demersuri în sensul restituirii bunurilor preluate de stat în anul 1940 – acțiunea apare ca fiind neîntemeiată – Tribunalul apreciază că și această critică este fondată.
În lipsa unei dovezi care să ateste în mod cert restituirea bunurilor sau a echivalentului acestora, bunuri asupra cărora dreptul de proprietate a fost redobândit prin efectul legii, nu se poate reține că o astfel de restituire ar fi operat.
În consecința celor care preced, având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea merceologie, Tribunalul a constatat că, la data de 08 octombrie 1940, în temeiul art. 8 din Legea pentru trecerea proprietăților evreiești în patrimoniul statului, autoritățile statale au preluat de la antecesorii apelanților reclamanți bunuri mobile în valoare de 1.059.626,00 lei, bunuri care nu au fost restituite și care nu se mai găsesc.
Având în vedere și dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 641/1944 potrivit cu care: ,,restituirea bunurilor mobile consumate, dispărute sau care lipsesc din orice altă cauză, se face prin plata de către Stat a valorii reale a bunului”,apelul reclamanților a fost admis, cu consecința reformării în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii și obligării statului la plata valorii bunurilor către reclamanți, acțiunea fiind respinsă față de pârâta . apel, aceasta neavând calitate procesuală pasivă în cauză.
Cu ocazia dezbaterii cauzei în fond nu s-au mai solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva aceste decizii a declarat recurs S. R. prin M. Finanțelor P. prin DGFP Hunedoara, solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii față de recurent.
În motivarea recursului, pârâtul susține că în mod legal a reținut judecătoria că acțiunea reclamanților este nefondată raportat la prevederile Legii 641/1944 pentru abrogarea măsurilor legislative antievreiești. Instanța de fond a reținut că în anul 1945 era în vigoare art. 1890 cod civil și în această situație reclamanții puteau revendica bunurile mobile în termen de 30 de ani, care începea să curgă de la data de 1 martie 1945, potrivit art. 36 din legea 641/1944.
O altă critică se referă la susținerea reclamanților potrivit căreia pârâții trebuiau să facă dovada că împrejurării că au fost restituite bunurile reclamanților, însă recurenta afirmă că potrivit art. 1169 cod civil, această sarcină a probei revenea reclamanților. Deși, reclamantele susțin că a existat o încercare de recuperare a bunurilor preluate de la antecesorii lor, în anul 1970, pe cale administrativă, ocazie cu care numiții T. E. și Jakab I. au dat declarații autentice, nu se specifică ce demersuri au fost făcute și cărui organ administrativ s-au adresat pentru recuperarea bunurilor, motivul pentru care nu s-a finalizat procesul de recuperare a bunurilor. Față de prevederile art. 59 din Legea 641/1944, care stipulează că în cel mult 10 zile de la dat cererii Centru Național de Românizare va restitui toate titlurile de proprietate și actele de orice natură, la cererea celor îndreptățiți, apreciază că instanța de fond în mod corect a reținut că este posibil ca inventarul viu constatat la data întocmirii actului din 27 august 1941 să fi fost dat în administrarea Societății „Mureșana”ca aparține fraților S. Bernard și Ernest, astfel că la data apariției Legii 641/1944 aceste bunuri să se fi aflat deja în stăpânirea celor doi.
., arată că lasă la aprecierea instanței soluționarea recursului.
Intimații reclamanți au solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată în recurs. Intimații consideră că, față de prevederile ar. 1 și 19 din legea 641/1944 bunurile preluate abuziv de stat au fost trecute de drept în proprietatea evreilor deposedați și singura acțiune pe care o pot promova pentru recuperarea acestor bunuri este acțiunea în revendicare. Proprietarii bunurilor revendicate sunt antecesorii reclamanților, bunurile revendicate au rămas în proprietatea pârâtului și nu există nici o dovadă de restituire a acestora. Din analiza dispozițiilor Legii 641/1944 nu rezultă că există un termen pentru revendicarea bunurilor astfel că se aplică dreptul comun, iar față de art. 36 din lege dreptul la acțiune este născut începând cu 1.03.1945. Practica judiciară a statuat că acțiunea în revendicare, indiferent că este a unui bun mobil sau imobil, este imprescriptibilă, fără diferență între drepturile reale mobiliare sau imobiliare, în condițiile în care dreptul de proprietate este un drept perpetuu care nu se stinge prin neuz. Aceste dispoziții se regăsesc și în noul cod civil. În ceea ce privește sarcina probei, reclamanții au probat faptul că bunurile au fost preluate de la antecesorii lor, cu înscrisurile depuse la dosar, și în măsura în acre pârâții susțin că le-au restituit trebuiau să facă dovada în condițiile art. 1169 cod civil. Chiar dacă s-ar face dovada că bunurile au fost restituite societății „Mureșana” acestea nu au fost restituite antecesorilor reclamanților, ci noilor asociați impuși de către pârât.
Analizând legalitatea deciziei atacate, prin prisma motivelor de recurs, raportat la art. 304 cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Recursul pârâtului vizează două aspecte de drept: prescripția dreptului la acțiune în revendicare bunuri mobile și proba restituirii bunurilor preluate de S. român de la cetățenii evrei.
În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune în revendicarea bunurilor mobile: potrivit art. 36 din Legea 641/1944 pentru abrogarea masurilor legislative anti-evreești, „termenele fixate pentru dobândirea, conservarea sau stingerea drepturilor de orice natura, decăderile si prescripțiunile relative la bunurile si drepturile prevăzute de art. 19, sunt întrerupte și termenele de perimare a acțiunilor în justiție, privitoare la aceste bunuri si drepturi, sunt suspendate pe tot timpul scurs de la data dispozițiunii de scoaterea bunului sau dreptului respectiv din patrimoniul evreului pana la 1 Martie 1945”. Art. 19 din lege stabilea că bunurile și drepturile de orice fel intrate prin efectul dispozițiilor legislative abrogate de art. 1 în patrimoniul statului se consideră că nu au ieșit niciodată din patrimoniul titularilor deposedați și urmează a le fi restituite, fără îndeplinirea vreunei formalități. Art. 59 din lege stabilește un termen de 10 zile de la data înregistrării cererii de restituire la Centru Național de Românizare, în care trebuiau predate bunurile.
Așadar, art. 36 din Legea 641/1944 stabilește un termen pentru dobândirea sau conservarea bunurilor sau drepturilor, termen care începe să curgă de la 1.03.1945. Această dată este termenul de la care începe să curgă și termenul de prescripție, deci acțiunea care se poate promova în temeiul acestei legi este una prescriptibilă.
Chiar dacă prin lege au fost restituite de drept bunurile mobile sau imobile preluate de la cetățenii evrei, este posibil să nu fi fost transferată și posesia acelor bunuri. Cu toate acestea, legea a stabilit un termen imperativ în care să fie restituite bunurile, la cererea persoanelor îndreptățite.
Acțiunea pornită de reclamanți în revendicare bunuri mobile, este o acțiune de conservare a unui drept de proprietate, deci-prin prisma textelor de lege reținute anterior, este prescriptibilă.
Așa cum corect a reținut instanța de fond, în lipsa unei prevederi exprese a legii, termenul de prescripție este stabilit de dreptul comun în materie, care este Codul civil. Astfel, prin art. 1890 cod civil s-a prevăzut că toate acțiunile pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile și pentru care nu a stabilit un termen de prescripție se prescriu în termen de 30 de ani.
În speța de față, prin legea 641/1944 nu s-a stabilit un termen de prescripție a dreptului la acțiune a cetățenilor evrei cărora li s-a restituit de drept proprietatea, dar nu și posesia bunurilor mobile, astfel că devine incident art.
(continuarea deciziei civile nr. 576/08.11.2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
1890 cod civil. Termenul de prescripție începe să curgă de la 1.03.1945, cum s-a stabilit prin art. 36 din legea 641/1944, astfel că era împlinit la data de 1975. acțiunea de față de fost promovată în anul 2011, mult peste acest termen stipulat în lege.
Reclamanții revendică bunurile mobile, însă nu pot face dovada negativă că nu le-au primit. De aceea, sarcina probei revine în acest caz, potrivit art. 1169 cod civil, pârâtului, dacă afirmă că le-a restituit. Pe de altă parte, deși reclamanții afirmă că în anii 1970 antecesorii lor au încercat recuperarea bunurilor, nu au adus nici o dovadă a demersurilor pretins efectuate sau rezultatul acestor demersuri.
Având în vedere aceste argumente, Curtea constată că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a prevederilor legale, și în temeiul art. 312 cod procedură civilă, urmează a admite recursul pârâtului și a modifica hotărârea atacată în sensul respingerii apelului reclamanților, menținând ca legală și temeinică sentința nr. 8782/2011 pronunțată de Judecătoria D..
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor prin DGFP Hunedoara împotriva deciziei civile nr. 92/A/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara și în consecință:
Modifică decizia atacată în sensul că respinge apelul declarat de reclamantele L. G. E., L. M. și B. M. împotriva sentinței civile nr. 8782/2011 pronunțată de Judecătoria D., pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 8 Noiembrie 2012.
Președinte, C. G. N. | Judecător, M. F. C. | Judecător, A. N. |
Grefier, N. P. |
Redc. A.N.
Tehn. A.N.
2 ex/15.02.2013
Jud. fond – A.L.S.
Jud. apel – C.V.C./G.P.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 551/2012. Curtea de... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 50/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
