Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 609/2013. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 609/2013 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 21-03-2013 în dosarul nr. 6296/62/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECTIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE,
DE CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ Nr. 609/R
Ședința publică de la 21 Martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. J.
Judecător C. Ș.
Judecător A. P.
Grefier G. G.
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, dl. D. D., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B..
Pe rol se află judecarea recursului declarat de reclamantul P. D. D., împotriva sentinței civile nr. 281/16 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul B., în dosarul civil nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa recurentului reclamant P. D. D., precum și a intimatului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B..
Procedura este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la dosar a fost depusă întâmpinare formulată de intimatul pârât, întâmpinare ce a fost comunicată recurentului reclamant, dovada de comunicare fiind atașată la dosarul cauzei.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată, fiind solicitată judecarea în lipsă, astfel că acordă cuvântul reprezentantului Parchetului asupra recursului.
Reprezentantul Parchetului, pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat și menținere a sentinței atacate ca legală și temeinică.
CURTEA
Constată că prin sentința civilă nr. 281/16 noiembrie 2012, Tribunalul B. a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul P. D. D., în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat convențional de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului B..
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Din actele de stare civilă aflate la filele 8-14 din dosar, reiese că reclamantul P. D. D. are calitatea de succesor în drepturi al defunctului D. G., ce a decedat la data de 15 martie 1983, fiind nepotul acestuia.
Din actul aflat la fila 15 din dosarul cauzei, ce constă în adresa D/1522/08.07.1993 emisă de Ministerul Justiției- Direcția Instanțelor Militare, rezultă că numitul D. G., ca urmare a exproprierii dispusă în baza Decretului nr. 83/1949, la data de 02.03.1949, a fost dislocat din localitatea Slobozia, județul Ialomița, stabilindu-i-se domiciliul obligatoriu în localitatea Rîmnicu Sărat, județul B., până la data de 20.09.1963, când, prin adresa MAI nr._, restricțiile domiciliare au fost ridicate.
În calitate de succesor în drepturi al defunctului D. G., uzând de prevederile cuprinse în art. 4 alin. 2 și în art. 5 alin. 1 din legea nr. 221/2009, reclamantul a învestit instanțele judecătorești cu prezenta cerere, prin care, ca și pretenție principală, a solicitat a fi stabilit caracterul politic al măsurii administrative ce a fost luate de autoritățile comuniste față de antecesorul său.
Potrivit art. 1 alin.(1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative similare acestor, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989,, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945”.
Art. 3 din același act normativ stipulează :,, Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958; b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960; c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului; d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.
În fine, art. 5 alin.(1) lit a din Legea nr. 221/2009 prevede că,, Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare(…).
Măsura administrativ ce a fost luată față de autorul părții reclamante nu face parte din categoria celor cărora le-a fost recunoscut de drept, în virtutea legii, caracterul politic, astfel că este necesar să se constată că fapta pentru care această măsură a fost pronunțată se constituie într-o faptă de rezistență față de regimul comunist, respectiv, să se constate că, prin săvârșirea ei, autorul reclamantului a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la 2 alin.(1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Potrivit acestui text de lege, ,, constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
c^1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială”.
Măsura administrativă a dislocării antecesorului reclamantului din domiciliul stabili pe care acesta îl avea în localitatea Slobozia și stabilirea domiciliului obligatoriu al acestuia în localitatea Rîmnicu Sărat, pentru perioada de timp mai sus indicată, a fost determinată de încadrarea acestuia, de către autoritățile comuniste, în categoria moșierilor, cu consecința confiscării întregii averi a acestuia și trecerea ei ,, în proprietatea întregului popor’’, potrivit prevederilor cuprinse în Decretului nr. 83/1949 astfel că, chiar dacă ea este o măsură abuzivă, nu poate fi calificată drept o măsură administrativă cu caracter politic, întrucât, așa cum am arătat, nu a fost adoptată ca urmare a săvârșirii de către autorul părții reclamante a unei dintre faptele la care se referă OUG nr. 214/1999.
În legătură cu petitul referitor la stabilirea în favoarea părții reclamante a dreptului de a beneficia în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2009 de despăgubiri materiale în cuantumul indicat în cererea de chemare în judecată, instanță reține, cu prioritate și sub acest aspect, că un astfel de drept nu poate fi stabilit decât în condițiile în care instanța stabilește că față de titularul actului de învestire sau față de antecesorul acestuia a fost adoptată în perioada de referință a legii o măsură administrativă cu caracter politic, ce a avut drept consecință și deposedarea celui față de care o astfel de măsură a fost adoptată de bunurile ce se aflau în patrimoniul său la data adoptării acestei măsuri, condiție care în speța de față nu este îndeplinită, potrivit celor statuate în considerentele ce preced.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul P. D. D..
În motivarea cererii de recurs se arată că legea nu distinge între condamnații politic și persoanele față de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic. Au fost măsuri luate de regimul comunist și au vizat persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist, persoane care au suferit prejudicii morale și materiale.
În mod greșit nu a fost constatat caracterul politic al măsurii administrative, pe care chiar legiuitorul îl asimilează condamnărilor politice, motivat de faptul că nu a fost administrată nicio probă care să dovedească faptul că bunicul reclamantului a săvârșit una din faptele definite ca infracțiune de art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999.
Legea nr. 221/2009, în art. 5, nu face referire la măsuri reparatorii obținute, ci prevede că se acordă despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri în echivalent.
Intimatul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B., a formulat în cauză întâmpinare, în combaterea criticilor din recurs.
Examinând sentința atacată în raport cu motivele invocate de reclamant, instanța constată că recursul este nefondat.
Probele administrate în cauză nu au dovedit că față de autorul reclamantului s-ar fi luat o măsură administrativă ca urmare a săvârșirii unei fapte care să fi avut unul din scopurile indicate la art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999. Măsura administrativă a dislocării antecesorului reclamantului din domiciliul său, a fost determinată de încadrarea acestuia în categoria moșierilor, cu consecința confiscării întregii averi.
Încadrarea antecesorului reclamantului în categoria moșierilor nu s-a întemeiat pe niciunul dintre actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel încât solicitarea acestuia de constatare a caracterului politic al măsurii este neîntemeiată, după cum neîntemeiată este și cererea de acordare a despăgubirilor morale decurgând din luarea acestei măsuri, de acest drept beneficiind numai persoanele care au făcut obiectul unei măsuri cu caracter politic.
De altfel, prin decizia nr. 12/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii, statuând ca urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza a II-a din Legea nr. 221/2009, și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial
În privința aspectului privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit de autorul reclamantei, instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la Gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
b) Acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;
c) Repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
din analiza textului legal enunțat rezultă ca în partea introductivă sau enumerate toate persoanele care ar putea solicita instanței una din măsurile reparatorii prevăzute la lit. a) – c), fără a însemna însă că oricare dintre aceste persoane poate solicita oricare dintre măsuri.
În condițiile în care nu s-a stabilit că față de autorul reclamantului a fost aplicată o măsură administrativă cu caracter politic, deposedarea de bunurile acestuia nu poate fi o consecință a acestei măsuri.
Pe de altă parte solicitarea de acordare a despăgubirilor materiale pentru plantația de salcâmi, pentru suprafața de teren de 10 ha și casa de locuit din localitatea Perieți, au fost obținute despăgubiri, titlu de proprietate și teren în compensare, ca urmare a demersurilor efectuate în baza actelor normative cu caracter special, respectiv Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 10/2001.
Or, în condițiile Legii nr. 221/2009, art. 5 (1), lit. b, trebuie îndeplinite două condiții: bunurile să fi fost confiscate printr-o hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative și ca bunurile respective să nu fie restituite sau obținute despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 sau Legii 247/2005.
Pentru niciunul dintre imobilele în litigiu nu sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute imperativ de Legea nr. 221/2009.
În privința bunurilor mobile, acestea nu fac obiectul de reglementare a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din lege.
Întrucât succesorii în drepturi ai autorului lor, numitul D. G., au obținut măsurile reparatorii în condițiile actelor normative arătate pentru toate bunurile indicate în cererea de chemare în judecată, recursul urmează să fie respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, menținând sentința civilă atacată ca temeinică ți legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul reclamant P. D. D. împotriva sentinței civile nr. 281/16 noiembrie 2012 a Tribunalului B. pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 21 martie 2013.
Președinte, C. J. | Judecător, C. Ș. | Judecător, A. P. |
Grefier, G. G. |
Red. CJ – 11.04.13
Dact. GG – 10.05.13
2 ex.
| ← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 1192/2013. Curtea de... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
