Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1039/2013. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1039/2013 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 22-05-2013 în dosarul nr. 11823/62/2010
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,
de conflicte de muncă și asigurări sociale
Decizia nr. 1039/R Dosar nr._
Ședința publică din 22 mai 2013
Completul constituit din:
Președinte - C. B. - judecător
- L. F. - judecător
- G. Ș. - judecător
- L. G. - grefier
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public – procuror A. P. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B.
Pentru astăzi a fost amânată pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamanții F. A., F. M. și F. V. și de pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUPLICE PRIN DIRECȚIA GENRALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B. împotriva sentinței civile nr. 244/S din 16 octombrie 2012 pronunțate de Tribunalul B. – Secția I Civilă, în dosarul nr._ /2012.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, s-a constatat lipsa părților.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 15 mai 2013, conform celor consemnate în încheierea din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanța, în temeiul prevederilor art. 260 alin.1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 22 mai 2013.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Constată că prin sentința civilă nr. 244/S din 16 octombrie 2012 Tribunalul B. – Secția I Civilă a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamanții F. A., F. V., F. V. și F. M., toți cu domiciliul ales în B., ., ., ., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în București, ., sector 5, cu sediul procesual ales la Direcția Generală a Finanțelor Publice B., cu sediul în B., .. 7 și, în consecință:
A constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive de stabilire a domiciliului obligatoriu, începând cu 1949, la care au fost supuși antecesorii reclamanților, F. E. și F. A. ( în prezent decedați).
A respins restul pretențiilor reclamanților.
În motivarea hotărârii se arată că, din coroborarea conținutului Adresei nr._/1994 emisă de Poliția Municipiului F. (fila 15 dosar fond), cu cel al adresei nr. 3179/1991 emisă de Ministerial Justiției (fila 42) și documentația C.N.S.A.S. (filele 88-89 dosar fond), rezultă că antecesorii reclamanților au fost supuși măsurii administrative a stabilirii de domiciliul din cel inițial Șarul Dornei, județul Suceava, în F., județul B., în baza Decretului 83/1949 .
Prin Decizia MAI nr. 2100 din 27.07.1952 au fost ridicate restricțiile domiciliare la data de 30.07.1955 ( fila 42 dosar fond), cei vizați de măsura stabilită rămânând cu domiciliul în F. până în anul 1979 (fila 15).
Reclamanții au făcut dovada că sunt descendenții autorilor lor supuși acestei măsuri, cu privire la care se solicită constatarea caracterului politic (filele 6-14 și 43 dosar fond).
Aspectele relatate de reclamanți cu privire la declararea ca și chiaburi a autorilor acestora și dislocarea din localitatea de domiciliu, ca și greutățile prin care a trecut familia acestora urmare deciziei luate de organele politice ale vremii, sunt confirmate și de martorii audiați de instanță, S. D. ( fila 128, dosar fond) și L. L. ( 129, dosar fond).
Exproprierea bunurilor care fac obiectul cererii de acordare despăgubiri către reclamanți, s-a făcut în baza Decretului nr. 83 din 2 martie 1949, pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187/1945, pentru înfăptuirea reformei agrare, temei juridic în baza căruia s-a luat și măsura stabilirii domiciliului obligatoriu din Șarul Dornei în F., conform Adresei nr. 3179/1991 emisă de Ministerial Justiției ( fila 42, dosar fond).
Art. 3 al Legii nr. 221/2009 stabilește actele normative pe care s-au întemeiat măsurile luate de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu în perioada de referință și care constituie măsuri administrative cu caracter politic, în speță având acest caracter măsura stabilirii de domiciliu obligatoriu la care a fost supus reclamantul .
Prevederile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 stabilesc că, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. 3 aplicându-se în mod corespunzător.
Astfel, în afara măsurilor administrative pentru care legea prevede de drept caracterul politic, conform art. 3 din lege, beneficiarii acestui act normativ au posibilitatea să dovedească faptul că și alte măsuri cu caracter administrativ au avut caracter politic, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. 3 din lege.
Potrivit normei la care se face trimiterea de către legiuitor, respectiv art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, prin măsuri administrative abuzive se înțelege orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus:
a) privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări;
b) internarea în spitale de psihiatrie;
c) stabilirea de domiciliu obligatoriu;
d) strămutarea într-o altă localitate;
e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice;
f) exmatricularea din școli, licee și facultăți;
Din conținutul actelor analizate mai sus, rezultă că autorii reclamanților au fost supuși măsurii administrative abuzive de stabilire a domiciliului obligatoriu, iar cererea reclamanțilora apărut întemeiată sub acest aspect și a fost admisă.
Măsura administrativă, cu caracter politic, la care au fost supuși autorii reclamanților este de natură a îndreptăți pe aceștia la acordarea de despăgubiri pentru suferințele îndurate, fiind de notorietate că aceasta a adus atingere valorilor esențiale ale ființei umane, libertatea, integritatea fizică și psihică, dreptul de a dispune de propria persoană, de valorificare a oportunităților vieții fără constrângeri, dreptul la viață liberă, demnitate, onoare, repercusiuni dintre cele mai nefavorabile cu consecințe greu de înlăturat, fiind afectate relațiile de familie și personale.
Cu toate acestea, cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor morale de 600.000 lei nu este întemeiată și a fost respinsă pentru următoarele considerente:
Potrivit prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, la stabilirea cuantumului despăgubirilor urmând a se ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999.
Această dispoziție legală, care constituie temeiul acțiunilor având ca obiect obligarea Statului R. la plata despăgubirilor pentru prejudiciile suferite ca urmare a unor condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic, a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1358/21.10.2010, și a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15.11.2010.
Potrivit prevederilor art. 147 alin. 1 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Decizia Curții Constituționale produce efectele prevăzute de art. 147 alin. 4 din Constituție, fiind general obligatorie.
În momentul pronunțării prezentei hotărâri, acțiunea de față nu-și mai găsește suport legal în Legea nr. 221/2009, prevederile constatate ca fiind neconstituționale încetând să mai producă efecte juridice, având în vedere că, în intervalul de 45 zile prevăzut de legea fundamentală, legiuitorul nu a înțeles să procedeze în modalitatea arătată mai sus.
În condițiile în care cererea introductivă a reclamantului s-a întemeiat pe acest act normative în ce privește acordarea despăgubirilor, iar singurul text de lege care îi conferea acesteia dreptul la acțiune în ceea ce privește obligarea pârâtului la plata daunelor morale nu mai produce nici un efect juridic, cererea rămâne fără temei legal, iar instanța nu poate analiza această cerere, deoarece nu mai există dispoziția legală în raport cu care să fie examinată admisibilitatea cererii și temeinicia pretențiilor.
Încetarea efectelor juridice ale normei care constituie temei de drept al pretențiilor reclamantului semnifică lipsa normei legale interne, astfel că instanța este în imposibilitatea analizării concordanței acesteia cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, pentru a acorda prioritate acestora, conform art. 20 raportat la art. 148 din Constituția României.
În măsura în care legiuitorul va proceda în modalitatea arătată la art. 147 alin. 1 din Constituția României prin modificarea normelor juridice a căror neconstituționalitate a fost constatată, reclamanta își poate valorifica dreptul său odată cu noua legiferare în materie de daune pentru condamnarea suferită de autorul său, chiar și în căile de atac prevăzute de lege.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 12 din 19.09.2011, dată în dosarul nr. 14/2011 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că, „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Nici cererea de acordarea a despăgubirilor pentru bunurile expropriate nu s-a dovedit întemeiată și a fost respinsă.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor expropriate - 2 case, 3 grajduri, 1 șură, 2 vaci, 2 tineret bovin, 2 boi, 1 iapă, 1 tineret cabalin, 1 tineret porcin, 3 oi, 1 plug, 3 coase, 2 furci lopeți, 2 topoare, 1 joagăr, 1 ferăstrău de mână, 2 căruțe, 2 sănii, 1 ham, 1 șa țărănească, 500 kg. cartofi, 3000 kg. fân, 44,230 ha teren, susținând că au fost restituite 24,296 ha, astfel că mai solicită suprafața de 20 ha.
Din Certificatul nr. 508/13.02.1997, al Direcției Județene Suceava a Arhivelor Statului, rezultă exproprierea bunurilor indicate de către reclamanți în cererea lor, potrivit Formularului de inventariere și evaluare a Patrimoniului ( fișele 4 – 5 și 63 – 79 dosar fond).
Această pretenție se regăsește în prevederile art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr. 221/2009, care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al legii de reparație nr.10/2001, modificată și completată prin Legea nr.247/2005, poate fi solicitat în temeiul art.5 alin.(1) lit. b) din Legea nr.221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005.
În domeniul de reglementare al Legii nr.10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr.247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinație). În acest sens sunt dispozițiile art.6 alin.(1) și (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:
„(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.
(2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.”
Rezultă că, în baza art.5 alin. (1) lit. b) din Legea nr.221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
În cauză, bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamanți sunt atât bunuri imobile prin natural lor (terenuri și construcții) cât și bunuri imobile prin destinație (utilajele agricole), toate acestea intrând în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fără ca reclamanții să fi făcut dovada urmării acestei proceduri în cadrul căreia să nu fi obținut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, astfel că nu este îndeplinită condiția impusă în acest sens de art. 5 alin.(1) lit. b) din Legea nr.221/2009, pentru acordarea despăgubirilor solicitate.
De asemenea, se solicită contravaloarea unor bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr.10/2001.
Pe de altă parte, din analiza documentației depuse la dosarul cauzei, rezultă că, atât măsura exproprierii cât și cea privind stabilirea domiciliului obligatoriu, a fost dispusă față de autorii reclamanților în baza Decretului nr. 83/1949, act normativ la care face trimitere art.39 din Legea 18/1991 în sensul că „Persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moștenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeței prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr.187/1945, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localități sau de la autori diferiți, în termenul, cu procedura și în condițiile prevăzute la art. 9” .
La dosar au fost depuse titluri de proprietate, emise în baza legilor fondului funciar, pentru reclamanți sau autorii lor, rezultând că aceștia au urmat procedura specială de restituire a terenurilor, având în cadrul acesteia posibilitatea legală de a contesta atât hotărârile comisiei locale de profil, cât și pe cele ale comisiei județene, în condițiile unor neconcordanțe între suprafața preluată și cea restituită, inclusiv prin promovarea unor acțiuni în justiție prin care să-și valorifice integral dreptul de proprietate în natură sau echivalent (filele 95 – 99 dosar fond) .
Împotriva hotărârii au declarat recurs reclamanții F. A., F. V., F. M. și pârâta DGFP B. reprezentanta Ministerului Finanțelor Publice pentru S. R. invocând aplicarea greșită a legii.
În motivarea recursului reclamanții arată că tuturor persoanelor, atât cele condamnate politic cât și cele supuse unor măsuri administrative, le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009. Caracterul politic conferă dreptul de a solicita acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate de autoritățile securității și miliției. Măsura represivă a fixării domiciliului obligatoriu viza și deposedarea familiilor de bunurile care constituiau principalele lor mijloace de trai. Actele depuse în probațiune au dovedit că reclamanților nu li s-a reconstituit o suprafață de teren de 17.434 ha. Respingerea despăgubirilor fără efectuarea unei expertize de evaluare este nelegală, ceea ce impune trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea recursului pârâta DGFP B. pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că reclamanții nu au dovedit că măsura aplicată antecesorilor lor a avut caracter politic, stabilirea domiciliului fiind consecința declarării acestora ca și chiaburi iar bunurile lor nu au fost confiscate, ci naționalizate.
Analizând hotărârea recurată în raport cu motivele de recurs și actele dosarului, în baza art. 3041 Cod procedură civilă se constată următoarele:
Situația pe care o susțin reclamanții este încadrabilă, în drept, în dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care stabilesc că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3 (text unde se enunță limitativ actele normative și măsurile administrative pe care le-au edictat, considerate ex lege ca având caracter politic), pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) urmând a se aplica în mod corespunzător. Art. 1 alin. (3) impune cerința săvârșirii unor fapte într-unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Din cuprinsul acțiunii introductive reclamanții susțin că antecesorii lor numiții F. E. și F. A. au fost supuși unor măsuri discriminatorii pe criterii de avere, fiind dislocați din . municipiul F.. În cuprinsul cererii reclamanții însă nu au invocat ca motiv al dislocării comiterea unor fapte constând în acțiuni sau inacțiuni de oponentă, de rezistență la regimul politic al vremii și pentru care li s-ar fi aplicat sancțiunea administrativă abuzivă, după cum se statuează în art. 2 lit. e) din OUG nr. 214/1999, la care face trimitere art. 1 alin. (3) din Lege.
Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, permite, într-adevăr, persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, să solicite instanței de judecată constatarea caracterului politic al acestora, sens în care prevede că art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător. Conform art. 1 alin. (3), „constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999".
Scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 sunt:
- exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
- militarea pentru democrație și pluralism politic;
- propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
- respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale;
- înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau de opinie politică, de avere ori de origine socială".
Rezultă că, în interpretarea corectă a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic măsura aplicată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru fapte, prin a căror săvârșire s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Din probele administrate nu rezultă că măsura de preluare a bunurilor agricole să fi fost întemeiată pe unul sau mai multe acte normative, din cele descrise expres de legiuitor, la lit. a)- f) ale art. 3 din legea menționată. Potrivit precizării recurenților reclamanți și a adresei nr.3179/4.07.1991 preluarea bunurilor a fost realizată în baza Decretului nr. 83/1949 care este un decret de naționalizare a bunurilor ca urmare a reformei agrare și nu de confiscare pe motive politice, aspect greșit reținut de prima instanță.
Calitatea de chiabur a părinților reclamanților a fost confirmată de martorii S. D. și L. L. care au arătat că aceștia au avut stabilit domiciliul obligatoriu în F. și li s-a luat averea și utilajele agricole, însă aceste declarații nu sunt suficiente pentru a dovedi scopul luării măsurilor în sensul reglementat de Legea nr. 221/2009. Prevederile Legii nr. 221/2009 vizează doar persoanele persecutate politic în perioada expres indicată de lege și care au săvârșit fapte de opoziție față de regimul politic instaurat la 06 martie 1945, însă autorii recurenților reclamanți nu se încadrează în aceste dispoziții întrucât nu s-a făcut dovada că ar fi săvârșit astfel de fapte de opoziție față de regimul politic.
În consecință, în mod corect recurenta pârâtă a arătat că măsura dislocării autorilor reclamanților nu se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009, instanța de fond reținând greșit caracterul politic al măsurii. Criticile recurenților reclamanți cu privire la despăgubirile solicitate urmează a fi respinse față de neîndeplinirea condițiilor Legii nr. 221/2009, urmând a fi valorificate în baza Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, astfel cum rezultă din actele depuse în recurs.
Raportat la aceste considerente, în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți și a admite recursul declarat de pârâta DGFP B. cu consecința modificării hotărârii instanței de fond în sensul respingerii în tot a acțiunii reclamanților.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE :
Admite recursul declarat de pârâta DGFP B. reprezentanta Ministerului Finanțelor Publice pentru S. R. împotriva sentinței civile nr. 244/S/16.10.2012 pronunțate de Tribunalul B. –secția I civilă pe care o modifică în sensul că respinge în tot acțiunea formulată de reclamanții F. A., F. V., F. M..
Respinge recursul declarat de reclamanții F. A., F. V., F. M. împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 22.05.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. B. L. F. G. Ș.
Grefier,
L. G.
Red. CB../23.05.2013
Dact. L.G./23.05.2013/2 ex.
Judecător fond: V. M.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1041/2013. Curtea de... | Anulare act. Decizia nr. 592/2013. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
