Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1041/2013. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1041/2013 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 22-05-2013 în dosarul nr. 6538/62/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,
de conflicte de muncă și asigurări sociale
Decizia nr. 1041/R Dosar nr._
Ședința publică din 22 mai 2013
Completul constituit din:
Președinte - C. B. - judecător
- L. F. - judecător
- G. Ș. - judecător
- L. G. - grefier
Cu participarea procurorului A. P. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B.
Pentru astăzi a fost amânată pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanta P. A. I. împotriva sentinței civile nr. 302/S din 7 decembrie 2012 pronunțate de Tribunalul B. – Secția I Civilă în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, s-a constatat lipsa părților.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 15 mai 2013, conform celor consemnate în încheierea din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanța, în temeiul prevederilor art. 260 alin.1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 22 mai 2013.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul B., reclamanta P. A. I. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic, ce au constat în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 2.03._64 față de mama sa, T. P., conform deciziei nr. 6501/1964 și obligarea pârâtului la plata de daune morale, în cuantum de 2.000.000 euro, respectiv echivalentul în lei al acestei sume la data efectuării plății.
Tribunalul B., prin sentința civilă nr. 302/S/7.12.2012 a respins cererea, pentru următoarele considerente:
Potrivit certificatului emis de Ministerul Justiției – Direcția Instanțelor Militare la data de 04.07.1991, numita T. P. a fost dislocată, împreună cu soțul său- N. Hortenziu, și cu fiica lor, reclamanta din prezenta cauză - P. A. I., din domiciliul lor situat în ., stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu în Orașul Râmnicu – Sărat, județul B., conform Decretului nr. 83/1949, aceste restricții domiciliare fiind ridicate prin Decizia MAI nr. 6501/1964.
Conform prevederilor cuprinse în art. 1 alin. 2 lit. e din Legea nr. 221/2009, măsurile administrative ce au fost luate de către autoritățile regimului comunist în perioada 6 martie 1954-22 decembrie 1989 în temeiul prevederilor Decretului nr. 83/1949 au de drept caracter politic.
Sub acest aspect, este de menționat că, la termenul de judecată din data de 23.11.2012, reclamanta, prin reprezentantul său convențional, a arătat, la interpelarea instanței realizată în conformitate cu prevederile cuprinse în art. 129 alin. 4 din Codul de procedură civilă, că nu înțelege să solicite instanței să stabilească caracterul politic al măsurii administrative ce a fost aplicată față de antecesoarea sa, întrucât acest caracter este stabilit de lege, mențiunile din primul petit la precizării cererii de chemare în judecată, ce a fost înregistrată la dosarul cauzei în data de 20.11.2012, constituindu-se într-un argument al pretenției ce se referă la acordarea daunelor morale, limitele sesizării instanței circumscriindu-se acestei pretenții.
În ceea ce privește cererea pe care reclamanta, în calitate de succesor în drepturi al mamei sale, a formulat-o în sensul obligării pârâtul la plata de daune morale în conformitate cu prevederile cuprinse în art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, tribunalul a reținut următoarele:
Prevederile art. 5 alin.(1) lit. a din Legea nr. 221/2009 au format obiectul unei excepții de neconstituționalitate, ce a fost admisă, de către Curtea Constituțională, prin Deciziile nr. 1358/21.10.2010 și nr. 1360/21.10.2010, ce au fost publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761/15.11.2010.
La adoptarea soluției sale, instanța constituțională a reținut, în esență, următoarele considerente:
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede: ,,Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare;".
Ulterior sesizării Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost modificate prin art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 1 iulie 2010, dispozițiile modificatoare având următoarea redactare:
"Art. I. - Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, se modifică și se completează după cum urmează:
1. La articolul 5 alineatul (1), litera a) se modifică și va avea următorul cuprins:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea;>>".
Cea de-a doua soluție legislativă cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat și completat prin art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 - adică pct. 1 - 3 referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri -, a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, nepublicată la data pronunțării deciziilor anterior indicate, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 - prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - sunt neconstituționale.
Prin urmare, în analiza excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin.(1) lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea s-a raportat la forma pe care acest text de lege a avut-o anterior modificării sale prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, iar, în acest sens, a constat că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel, prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură. Totodată, prin Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, cu modificările ulterioare, apoi prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, a fost stabilit dreptul la restituire în natură, iar în măsura în care aceasta nu este posibilă, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, asupra imobilelor preluate abuziv de stat în perioada comunistă. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare, a unit procedurile administrative de restituire a bunurilor vizate de legile menționate mai sus.
De asemenea, cetățenii aparținând minorităților naționale au beneficiat de reglementări speciale în materia restituirii proprietăților, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005.
Având în vedere toate aceste reglementări, Curtea a constatat că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
În ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea Constituțională a apreciat că nu poate exista decât o obligație ,,morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională a Ungariei, prin Hotărârea nr. 1 din 8 februarie 1995, stabilind că măsura compensării prevăzută de Actul nr. XXXII din 1992, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia ,,Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constata că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, ,, Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că ,,În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea constată că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea a observat că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia,,În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 - "Unicitatea reglementării în materie" prevede că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ. În același sens, art. 16, cu denumirea marginală "Evitarea paralelismelor", stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Or, Curtea observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, "Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern [...]", iar art. 6 alin. (1) ,,Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative" prevede că reglementările cuprinse în actul normativ "trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte". Or, Curtea constată că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că "pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită." Așa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei).
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, "Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției(…).
Tribunalul a constatat că, în intervalul de timp instituit de textul constituțional mai sus menționat, Parlamentul României nu a modificat textul art. 5 alin.(1) lit. a din Legea nr. 221/2009, astfel că, în conformitate art. 147 din Constituția României, el și-a încetat de drept efectele juridice.
Așa fiind, tribunalul a constatat că, la acest moment procesual, textul de lege pe care reclamanta a fundamentat pretenția de obligare a pârâtului S. R. la plata de daune morale, rezultate din măsura administrativă cu caracter politic ce a fost aplicată antecesorilor săi, nu există, astfel că, asemenea pretenții nu au putut fi admise, ele neavând un suport juridic.
Potrivit dispozițiilor legale, reprezentate de art. 31 alin.(1) din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt definitive și general obligatorii. Prin urmare, statuarea pe care instanța constituțională a făcut-o cu privire la neconstituționalitatea art. 5 alin.(1) lit. a din Legea nr. 221/2009, text de lege pe care sunt fundamentate pretențiile formulate în prezenta cauză, se impune atât instanțelor judecătorești, cât și părților din litigiul în care textul de lege constatat ca fiind neconstituțional a fost invocat drept fundament al pretențiilor formulate.
De la caracterul obligatoriu al deciziilor pe care Curtea Constituțională le-a pronunțat în sensul dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 legiuitorul nu a instituit nicio derogare, din contră, a statuat în mod imperativ că aceste decizii sunt obligatorii erga omnes, nicio persoană sau o instituție neputând să le nesocotească.
Soluția este, de altfel, justificată, întrucât, odată ce în urma controlului de constituționalitate, s-a constatat că anumite dispoziții legale, adoptate de legiuitor și intrate în vigoare, sunt contrare legii fundamentale, ele nu pot constitui temei pentru valorificarea unor drepturi și nici nu pot fi invocate de către instanțele judecătorești ca temei al unor hotărâri judecătorești, întrucât, statuarea asupra neconstituționalității acestora are drept efect revocarea lor .
Așa fiind, tribunalul a apreciat că, de la data expirării termenului instituit de art. 147 din Constituția României, nu există un temei legal pentru admiterea unor pretenții de felul celor pe care reclamanta le-a formulat în cadrul prezentului proces, iar, principiul instituit de acest text constituțional, precum și principiul edictat prin art. 31 alin.(1) din Legea nr. 47/1992 nu pot fi înfrânte.
Așa cum s-a arătat, partea reclamantă a formulat, pe parcursul desfășurării procesului, o precizare a cererii de chemare în judecată, prin care au arătat că, în urma declarării ca neconstituțional a textului de lege pe care l-au invocat în cererea introductivă de instanță drept temei juridic al pretențiilor lor, înțeleg să fundamenteze aceste pretenții pe dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât, ea este lipsită de un,, bun”, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.
Tribunalul a înlăturat susținerea pe care partea reclamantă a făcut-o în sensul celor mai sus arătate, pentru considerentele ce succed:
Din considerentele pe care instanța constituțională le-a reținut la adoptarea soluției pe care a pronunțat-o, conform celor mai sus redate, rezultă că această instanță a analizat și conformitatea legii interne cu norma europeană, statuând în sensul celor mai sus expuse, astfel că, în conformitate cu principiile instituite de textele de lege redate anterior, aceste statuări sunt opozabile erga omnes și general obligatorii.
Apoi, a reținut, așa cum s-a subliniat, că declararea ca neconstituțional a art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 a avut drept efect revocarea acestui text de lege la data la care a expirat termenul instituit de art. 147 din Constituția României, astfel că, nu s-a putut reține că ne aflăm în prezența unui conflict între norma internă și norma europeană, conflict care trebuie soluționat în favoarea normei europene, întrucât nu există o normă internă care să susțină pretențiile pe care reclamanții le-au formulat în cadrul prezentului proces.
De asemenea, instanța a reținut, în acord cu statuările făcute de instanța constituțională, că reclamanta poate obține măsuri reparatorii pentru prejudiciul pe care l-au încercat ca urmare a aplicării față de antecesorii săi a unei măsuri administrative cu caracter politic, în condițiile stipulate de Decretul – Lege nr. 118/1991, astfel că susținerea pe care aceasta a făcut-o în sensul că statul nu a reglementat modalitatea de dezdăunare a persoanelor ce au avut de suferit de pe urma regimul dictatorial instituit în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, este lipsită de temei.
De asemenea, instanța a constatat că, în situația în care reclamanta apreciază că, din cauza modalității în care autoritățile statului au înțeles să reglementeze acordarea despăgubirilor victimelor regimului comunist, a suferit un tratament discriminatoriu, ea se poate adresa instanțelor judecătorești cu o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile cuprinse în OG nr. 137/2000.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea în tot a acesteia, în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului se susține că instanța de fond, în mod nelegal a respins întreaga acțiune, chiar dacă a ținut seama de aplicabilitatea în timp a Deciziilor Curții Constituționale din 2010.
Instanța în mod greșit nu s-a pronunțat asupra primului petit din precizarea acțiunii, având ca obiect constatarea măsurilor administrative cu caracter politic față de numita T. P.. În mod greșit a consemnat instanța că s-a revenit asupra acestei solicitări.
Raportat la al doilea petit, respectiv obligarea pârâtului la daune morale, se arată că instanța corect a reținut faptul că art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și în conformitate cu prevederile art. 147 din Constituția României, acest text de lege nu mai era în vigoare la data introducerii prezentei acțiuni.
Față de această situație, în opinia recurentei se produce o gravă încălcare a dreptului la un proces echitabil, dacă ne raportăm la soluțiile pronunțate în cererile introduse anterior abrogării prezentului articol.
Recurenta consideră că declararea art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 ca neconstituțional, în măsura în care unii reclamanți au beneficiat de aceste prevederi și alții nu, încalcă art. 6 alin. 1 din Convenția europeană a Drepturilor Omului, raportat la dreptul fiecărei persoane la un proces echitabil. Mai mult, având în vedere discriminarea între reclamanții cărora le-au fost admise cererile înainte de declararea neconstituționalității și cei cărora li se resping cererile pe baza declarării ca neconstituțional al art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, este încălcat atât art. 14 din Convenția europeană a Drepturilor Omului, cât și din Protocolul nr. 12 alin. 1 din aceeași convenție.
Intimatul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. B., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând sentința atacată în limitele motivelor de recurs, în raport de probele administrate și de dispozițiile legale în materie, Curtea reține următoarele:
Cu privire la primul motiv de recurs se reține că, prin precizarea de acțiune, formulată de către reprezentantul convențional, reclamanta a solicitat expres, să se constate aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic pentru dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 2.03._64 la Râmnicu-Sărat mamei sale, T. P., conform deciziei nr. 6501/1964.
Din încheierea din 23 noiembrie 2012, nu rezultă că reclamanta ar fi revenit asupra acestui petit, ca urmare, interpretarea instanței de fond că acest petit este doar un argument pentru acordarea daunelor morale este eronată.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că mama reclamantei a fost dislocată împreună cu familia, din domiciliul său din județul Ialomița, în Orașul Râmnicu Sărat, în perioada 2.03._64, în baza Decretului nr. 83/1949.
Potrivit art. 1 alin. 2 lit. e din Legea nr. 221/2009, măsurile administrative luate de către autoritățile regimului comunist în perioada 6 martie 1954-22 decembrie 1989, în baza Decretului nr. 83/1949 au, de drept, caracter politic.
Deși măsura administrativă este calificată expres de lege ca având caracter politic, aceasta nu înlătură posibilitatea constatării pe cale judecătorească a acestui caracter. Faptul că legea prevede de drept caracterul politic al acestor măsuri, nu înseamnă că individualizarea constatării caracterului politic de către persoanele îndreptățite să solicite despăgubiri nu este posibilă
Rezultă că acest motiv de recurs este întemeiat.
Cu privire la cel de-al doilea motiv, referitor la discriminarea dintre cei cărora le-au fost admise cererile înainte de declararea neconstituționalității art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 și cei care au formulat astfel de cereri ulterior, în mod corect a reținut prima instanță că, față de temeiul juridic al acțiunii cu care a fost învestită, nu poate face decât aplicarea Legii nr. 221/2009, în forma în care aceasta este în prezent în vigoare, aspectele invocate de reclamantă privind discriminarea neputând fi examinate în cadrul prezentei proceduri.
Rezultă că acest motiv de recurs este neîntemeiat.
Față de aceste considerente, în baza art. 312 alin. 2, raportat la art. 3041 Cod de procedură civilă, se va admite în parte recursul și se va modifica în parte hotărârea atacată, în sensul admiterii primului capăt de cerere, privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supusă mama reclamantei, în perioada 2.03._64. Se vor menține dispozițiile referitoare la respingerea celui de-al doilea capăt de cerere.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE :
Admite în parte recursul declarat de reclamanta P. A. I. împotriva sentinței civile nr. 302/S/7.12.2012 a Tribunalului B. – - Secția I-a Civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că admite în parte acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice, prin reprezentant convențional D.G.F.P. B. și în consecință:
Constată aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic pentru mama reclamantei, T. P., constând în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 2.03._64.
Menține dispozițiile sentinței referitoare la respingerea capătului de cerere privind acordarea daunelor morale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22.05.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. B. L. F. G. Ș.
Grefier,
L. G.
Red. CB./23.05.2013
Dact. L.G./07.06.2013/3 ex.
Judecător fond: L. S.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1230/2013. Curtea de Apel BRAŞOV | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1039/2013. Curtea de... → |
|---|
