Acţiune în constatare. Decizia nr. 737/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 737/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-04-2013 în dosarul nr. 33670/3/2009*
Dosar nr._
(301/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.737
Ședința publică de la 22 aprilie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul-reclamant P. A., precum și de recurentul-pârât P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 2333 din 20.12.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._ ,în contradictoriu cu intimații-pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, C. C. PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, M. BUCUREȘTI PRIN CONSILIUL G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de D.G.F.P.M.B .
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat I. Gh. G., în calitate de reprezentant al recurentului-reclamant P. A., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 08.02.2013, emisă de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind recurentul-pârât P. G. al Municipiului București și intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, A. Națională Pentru Restituirea Proprietăților, C. C. Pentru Stabilirea Despăgubirilor, M. București prin Consiliul G. al Municipiului București și S. R. Prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură, a unei întâmpinări formulate de intimata-pârâtă C. C. Pentru Stabilirea Despăgubirilor, la data de 19.04.2013.
Avocatul recurentului-reclamant arată că nu mai are cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursurilor.
Avocatul recurentului-reclamant solicită să se constate ca și considerații teoretice preliminare faptul că, dreptul la despăgubiri prevăzute de Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005 este un drept care odată recunoscut este supus Convenției Europene a Drepturilor Omului și protecției art.44 din Convenția României.
Menționează că Legea nr.10/2001 este ulterioară aderării României la Convenție și în măsura în care se consideră că dreptul la despăgubire este recunoscut este supus protecției C.E.D.O.
Arată că, în concret, acțiunea se bazează pe dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.1 din Protocolul 1 și a invocat dispozițiile art.6 deoarece procedura prevăzută de legea internă este lipsită de eficiență, având în vedere faptul că, timp de 14 ani dosarul nu a fost soluționat în nici un fel, deși dreptul a fost recunoscut, nu a fost pus în practică, astfel încât, lipsa de eficiență a procedurii trebuie apreciată pe parcursul celor 14 ani de la edictarea legii până în prezent și la momentul introducerii acțiunii. Faptul că la acest moment a apărut o nouă lege de restituire, consideră că nu are relevanță prin termenele pe care le prevede, prin lipsa de previzibilitate a aplicării acesteia; analiza acestei cauze trebuie făcută prin prisma celor 14 ani și a normelor existente la data introducerii acțiunii.
Susține că instanța de fond a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului prin admiterea capătului de cerere și din acel moment partea avea un bun iar instanța era în măsură să soluționeze și cel de-al doilea capăt de cerere și să dea eficiență în baza dispozițiilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile atacate în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților cu privire la capătul doi de cerere și obligarea acestora la plata despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul M. București prin P. G. solicită a se avea în vedere că se referă la un alt imobil decât cel în discuție și consideră că pe acest aspect este nul recursul pentru motive străine de natura pricinii.
În situația în care se va analiza recursul pe fond, trecând peste faptul că se referă la un alt imobil decât cel în discuție, solicită a se avea în vedere faptul că, singura critică invocată prin motivele de recurs este că unitatea deținătoare poate soluționa notificarea și nu instanța judecătorească, însă acest aspect a fost tratat și soluționat prin Decizia nr.20/2007 pronunțată în recursul în interesul legii și printr-o practică constantă.
Solicită respingerea recursului, ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 19.08.2009, sub nr._, pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, reclamantul P. A. a chemat în judecată pe pârâții M. București prin Consiliul G. al Municipiului București, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, S. R. prin C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, formulând contestație împotriva refuzului nejustificat al pârâților de a soluționa notificarea înregistrată sub nr.3060/2001, în baza Legii nr.10/2001, și solicitând instanței constatarea calității sale de persoană îndreptățită, în baza Legii nr.10/2001, obligarea pârâților, în solidar, la plata exclusivă și integral în bani a despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv situat în București, Calea Dudești nr.73, sector 3, compus din teren și construcție, evaluat provizoriu la suma de 3.000.000 Ron.
Motivându-și acțiunea, reclamantul a susținut că imobilul solicitat prin notificare a fost proprietatea bunicului său, Valica I. (H.), se compunea din teren în suprafață de 2037 m.p. și 2 corpuri de construcție, iar în baza Decretului nr.92/1950 a fost trecut abuziv în patrimoniul Statului R.. Prin notificarea înregistrată sub nr.3060/2001, reclamantul a solicitat Prefecturii Municipiului București, în baza Legii nr.10/2001, restituirea imobilului, notificarea fiind ulterior înaintată Primăriei Municipiului București – C. de Aplicare a Legii nr.10/2001. Până la data formulării acțiunii, notificarea nu a fost soluționată, situație în care revine instanței de judecată competența de a soluționa cererea de restituire, în conformitate cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Reclamantul a solicitat ca dispozițiile legii speciale de restituire, respectiv ale Legii nr.10/2001, să fie înlăturate de la aplicare, dată fiind lipsa de efectivitate a procedurii de acordare a despăgubirilor reglementate de această lege, durata îndelungată a procedurilor de recunoaștere și realizare a drepturilor, ineficiența despăgubirilor și imposibilitatea realizării efective a dreptului său.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr.10/2001, ale Convenției Europene a Drepturilor Omului – art.6 și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, art.998 și 999 C.civ., deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.XX/2007 și nr.33/2008.
C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat lipsa calității sale procesuale pasive, în raport de dispozițiile art.13 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, care reglementează atribuțiile acesteia în cadrul unei proceduri administrative, distinctă și subsecventă procedurii administrative prevăzută de Legea nr.10/2001.
A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus, de asemenea, întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția prematurității capătului de cerere privind obligarea sa la plata unei sume de bani pentru imobilul preluat abuziv. În motivare, a susținut că, potrivit H.G. nr.361/2005, nu sunt prevăzute competențe privind soluționarea notificărilor de către această autoritate.
M. București prin P. G. a depus întâmpinare, prin care a învederat că termenul de 60 zile prevăzut de Legea nr.10/2001 pentru soluționarea notificărilor este un termen de recomandare, iar notificarea formulată de reclamant nu poate fi soluționată legal decât în conformitate cu procedura administrativă reglementată prin această lege specială de reparație.
La data de 24.01.2011, reclamantul și-a precizat acțiunea, solicitând ca pârâții să fie obligați în solidar la plata, exclusiv și integral în bani, a sumei de 11.847.010 lei, reprezentând despăgubiri.
În subsidiar, a solicitat la data de 31.03.2011 ca, în cazul în care capătul 2 de cerere din acțiune va fi respins, să fie obligată C. C. de Stabilire a Despăgubirilor la emiterea deciziei de acordare a titlului de despăgubire pentru suma de 11.847.010 lei și obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților să emită titlul de conversie și să acorde exclusiv acțiuni la Fondul Proprietatea.
Prin sentința civilă nr.516/28.03.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P., a Statului R. prin C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor și a Statului R. prin Ministerul Economiei i Finanțelor, cu privire la capătul 1 de cerere din acțiune și, pe cale de consecință, s-a respins acest capăt de cerere față de pârâții mai sus menționați, pentru lipsă calitate procesuală pasivă. S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive pe capătul 2 de cerere din acțiune, ca neîntemeiată; s-a respins excepția prematurității acțiunii, ca neîntemeiată; s-a admis acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții, având ca obiect obligația de a face, în baza Legii nr.10/2001; au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 11.847.010 lei cu titlu de despăgubiri pentru imobilul compus din teren și construcție, situat în București, Calea Dudești nr.73, sector 3, reținându-se calitatea acestuia de persoană îndreptățită la restituire.
Prin decizia civilă nr.1211/R/18.10.2011, pronunțată de Curtea de Apel București s-au admis recursurile formulate de pârâți împotriva sentinței instanței de fond, s-a casat sentința recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București, apreciindu-se că instanța de fond a greșit atunci când a analizat acțiunea prin prisma dispozițiilor art.998 – 999 C.proc.civ. și nu prin prisma dispozițiilor speciale cuprinse în Legea nr.10/2001.
În considerentele deciziei de casare s-a reținut că este necesar să se stabilească cadrul procesual pasiv în raportul juridic născut prin transmiterea notificării de către reclamant, dacă acesta are sau nu un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la C.E.D.O.
După casare, cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, sub nr._, iar prin sentința civilă nr.2333/20.12.2012, s-au respins excepțiile privind necompetența materială a Tribunalului București și prematuritatea acțiunii, ca neîntemeiate; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, P. Municipiului București, Consiliul G. al Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și, pe cale de consecință, s-a respins acțiunea față de acești pârâți, pentru lipsă calitate procesuală pasivă. S-a admis în parte cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu P. G. al Municipiului București și a fost obligat acest pârât să emită dispoziție motivată de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru reclamant, în calitate de persoană îndreptățită, pentru imobilul situat în București, Calea Dudești nr.73, sector 3, compus din teren în suprafață de 2037 m.p. și construcțiile amplasate pe acesta, imposibil de restituit în natură; au fost respinse celelalte cereri ca fiind neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a formulat notificare în baza dispozițiilor Legii nr.10/2001, înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr._, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, Calea Dudești nr.73, sector 3, compus din teren în suprafață de 2037 m.p. și construcția aferentă, iar în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, să i se acorde despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului.
Din înscrisurile depuse la dosar, instanța a reținut că acest imobil a aparținut bunicului reclamantului, Valica I. (H.), fiind dobândit de acesta, în parte prin moștenire și, în parte prin contracte de vânzare-cumpărare autentificate încheiate cu ceilalți succesori.
Din actele de stare civilă și certificatele de moștenitor s-a reținut că reclamantul este unicul succesor al bunicului său, iar din raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză s-a constatat că, în urma restructurării zonei, construcțiile existente pe teren au fost demolate, iar terenul este ocupat în prezent de un . spații verzi, de arteră principală de circulație, trotuare și alei pietonale, fiind imposibilă restituirea acestuia în natură.
Valoarea terenului a fost stabilită de expert la suma de 10.605.000 lei, iar valoarea de circulație a construcțiilor la suma de 1.242.010 lei.
Din adresa nr.8399/14.08.2008 eliberată de Direcția de Impozite și Taxe Locale, instanța a reținut că imobilul a fost naționalizat, fără a fi plătite despăgubiri.
Fiind vorba de un imobil preluat abuziv de stat, în perioada de referință a Legii nr.10/2001, s-a apreciat că reclamantul este, în calitate de unic succesor al fostului proprietar al imobilului, persoană îndreptățită la restituirea acestuia prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, iar în condițiile în care pârâtul M. București prin P. G. refuză să soluționeze notificarea înregistrată în termen legal, revine instanței de judecată competența de a soluționa pe fond cererea de restituire, în conformitate cu dispozițiile obligatorii ale deciziei nr.XX/2007.
Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că refuzul soluționării notificării înregistrată în baza Legii nr.10/2001 echivalează cu respingerea cererii de restituire, situație în care instanța de judecată, respectiv tribunalul în a cărei rază teritorială se află unitatea deținătoare, este competent să soluționeze pe fond notificarea.
În consecință, prima instanță a apreciat că excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, ca și excepția prematurității acțiunii, sunt nefondate.
S-a reținut că Legea nr.10/2001 reglementează o procedură de soluționare a notificărilor formulate în baza acestei legi, iar prin Titlul VII din Legea nr.247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Potrivit dispozițiilor art.21 alin.4 coroborat cu dispozițiile art.26 alin.1 din Legea nr.10/2001, soluționarea notificării privind un imobil ce a fost naționalizat și construcțiile demolate, se realizează de unitatea deținătoare, respectiv Municipiului București prin Primar, situație în care excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de ceilalți pârâți a fost apreciată ca fiind întemeiată.
Pe fondul cererii de restituire, în contradictoriu cu M. București prin P. G., instanța a reținut că reclamantul a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea imobilului, iar în condițiile în care imobilul nu poate fi restituit în natură, acesta are dreptul de a primi măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale, respectiv în condițiile prevăzute în Titlul VII din Legea nr.247/2005.
Cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata directă a despăgubirilor bănești a fost apreciată de tribunal ca fiind nefondată, în raport de dispozițiile legii speciale mai sus menționate, iar dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 adițional la C.E.D.O. au fost apreciate ca nefiind incidente în cauză, deoarece reclamantul nu are un bun, în sensul Convenției, care să se bucure de protecția acestei norme internaționale, respectiv nu are o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi constatat dreptul său la restituirea bunului.
Împotriva sentinței instanței de fond au declarat recurs reclamantul și pârâtul M. București prin P. G., criticând-o pentru nelegalitate.
Prin motivele de recurs formulate de recurentul pârât s-a susținut că unitatea deținătoare este singura abilitată prin lege să se pronunțe asupra notificării reclamantului, iar dacă reclamantul a depus actele care dovedesc calitatea sa de persoană îndreptățită la restituire și preluarea abuzivă a imobilului de către stat notificarea lui va fi analizată pe cale administrativă.
Prin motivele de recurs formulate de recurentul reclamant s-a invocat nelegalitatea sentinței instanței de fond, cu privire la modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a celorlalți pârâți și a cererii privind obligarea în solidar a tuturor pârâților la plata despăgubirilor bănești pentru imobilul preluat abuziv, situat în Calea Dudești, nr. 73, sector 3, astfel cum au fost stabilite de expert.
În motivare a susținut că în mod greșit instanța de fond a apreciat că dreptul său la despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv,în baza Legii nr. 10/2001, nu reprezintă un ,,bun,, în sensul Convenției Europene. În opinia recurentului reclamant acest drept există și s-a născut odată cu apariția Legii nr. 10/2001, a căpătat formă actuală prin Legea nr. 247/2005 și se bucură de protecția art. 44 din Constituție, dar mai ales de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului .
A mai susținut că, prin soluția pronunțată, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 6 din Convenție, limitând accesul reclamantului la instanță, în condițiile în care procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 s-a dovedit a fi una ineficientă.
În continuare a arătat că instanța de fond a greșit și atunci când a respins capătul doi de cerere din acțiune pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâților, deși acesta era motivat atât prin invocarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cât și prin invocarea dispozițiilor de drept comun care reglementau răspunderea civilă delictuală, iar probele administrate în cauză dovedeau pe deplin că sunt îndeplinite condițiile angajării acestei forme de răspundere civilă pentru fiecare pârât în parte.
Analizând sentința instanței de fond în raport de criticile formulate de recurenți, Curtea va reține că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Conform dispozițiilor art. 315 Cod Procedură Civilă în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe noi sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Cauza de față a parcurs un prim ciclu procesual finalizat cu pronunțarea în recurs a deciziei civile nr. 1211R/18.10.2011 prin care Curtea de Apel București - Secția a IV a Civilă a dezlegat cu putere de lucru judecat pentru instanța de rejudecare, următoarele chestiuni de drept: acțiunea formulată de reclamanți, în care se invocă refuzul persoanei juridice notificate de a emite decizia sau dispoziția asupra notificării, trebuie soluționată pe fond de instanță, astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii; soluționarea acțiunii trebuie să se facă, conform principiului specialia generalibus derogant , în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și nu conform dispozițiilor de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală, invocate de reclamanți.
Prin aceiași decizie s-a reținut obligația instanței de rejudecare de a stabili cadrul procesual pasiv în raportul juridic născut prin transmiterea notificării, respectiv de a stabili dacă între reclamant și pârâții chemați în judecată prin acțiune există sau nu un raport juridic concret din care să rezulte obligația de despăgubire a acestuia în cadrul legal existent, dar și obligația de a verifica dacă există sau nu în patrimoniul reclamantului un bun ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, care nu apără drepturi teoretice și iluzorii, ci drepturi efective și concrete .
Dezlegarea dată de instanța de recurs celor două probleme de drept, privind calificarea acțiunii și temeiul juridic în raport de care aceasta urmează a se soluționa de către instanță, era obligatorie pentru judecătorii fondului, conform art. 315 alin. 1 Cod Procedură Civilă, iar reiterarea acelorași probleme de drept în recurs, în al doilea ciclu procesual al cauzei nu mai este permisă părților. Recurentul pârât M. București prin P. G. nu mai poate invoca în prezentul recurs competența exclusivă a unității deținătoare de a soluționa notificarea prin decizie/dispoziție motivată, iar recurentul reclamant nu mai poate invoca dispozițiile art. 998-999 c.civ. și criticile privind răspunderea civilă delictuală a pârâților .
Pornind de la calificarea dată de instanța de recurs acțiunii formulată de reclamant, de contestație împotriva refuzului nejustificat al pârâtului M. București prin P. G. de a soluționa notificarea înregistrată în termen legal de către acesta și respectând indicațiile deciziei de casare, instanța de rejudecare a procedat apoi la stabilirea cadrului procesual pasiv în raportul juridic născut prin transmiterea notificării, invocat de reclamant în acțiune, stabilind în mod corect că acest raport există numai între reclamant și pârâtul M. București prin P. G. căruia îi revenea, conform Legii nr. 10/2001 obligația soluționării notificării.
Prin decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a stabilit, cu putere obligatorie pentru celelalte instanțe, conform art. 3307 alin. ultim Cod Procedură Civilă, că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite împotriva refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare. Instanța Supremă a considerat că, în acest caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. 2, că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Asimilarea refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificare cu respingerea notificării, justifică pe deplin calitatea procesuală pasivă în cauză a pârâtului M. București prin P. G., singurul interesat să se apere prin propunerea și administrarea de probatorii cu privire la refuzul invocat, soluția pronunțată de prima instanță în acest sens fiind, în mod evident legală.
Criticând această soluție, recurentul reclamant a susținut că dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv dispozițiile art. 26 din lege ce au fundamentat soluția primei instanțe cu privire la calitatea procesuală pasivă în cauză și dispozițiile care reglementează procedura administrativă de restituire este lipsită de eficacitate și eficiență, deoarece nu se ajunge prin parcurgerea acesteia la acordarea efectivă a despăgubirilor.
A susținut de asemenea că dispozițiile acestei legi speciale se impuneau a fi înlăturate de instanță, iar în condițiile în care recurentul reclamant avea un bun în sensul Convenției Europene, născut odată cu . Legii nr. 10/2001, instanța ar fi trebuit să constate că acesta se bucură de protecția efectivă a convenției .
Tot în decizia de casare s-a reținut însă obligația judecătorului fondului de a analiza în rejudecare dacă există sau nu în patrimoniul reclamantului un bun, ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, cu mențiunea expresă că această normă internațională nu apără drepturi teoretice și iluzorii, ci efective și concrete. S-a reținut, în acest sens că instanța de contencios european a afirmat în mod constant, că în sistemul Convenției nu se garantează dreptul unei persoane fizice sau juridice de a dobândi un bun, iar protecția Convenției se aplică numai cu privire la bunurile actuale, adică în privința bunurilor aflate în patrimoniul celui care pretinde că i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra lor.
În cauza M. A. și alții împotriva C.E.D.O., revenind practic asupra jurisprudenței sale de până la acea dată, a statuat cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții. A precizat însă că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie ,jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii ,au decis în mod expres restituirea bunului. În acest context ,refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor,care reiese din prima fază a primului aliniat al art. 1 din protocolul nr.1 la Convenție .
Recurentul reclamant nu se află în posesia unei astfel de hotărâri, situație în care, în mod corect instanța anterioară a apreciat că acesta nu deține un bun actual în sensul Convenției, ipoteză în care dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar fi putut fi înlăturate .
O astfel de soluție nu încalcă dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană, astfel cum se susține de către recurent.
În aceiași cauză pilot instanța Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut expres că ,așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate… S-a considerat că ,,datorită unei cunoașteri directe a societății lor și a nevoilor acesteia, autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de “utilitate publica”. În mecanismul de protecție instituit de Convenție, acestora le revine, așadar, obligația de a se pronunța primele asupra existentei unei probleme de interes general ce justifica măsuri aplicabile în domeniul exercitării dreptului de proprietate, inclusiv măsuri ce presupun privări și restituiri de bunuri. Prin urmare, ele se bucura aici de o anumita marjă de apreciere, ca in alte domenii asupra cărora se extind garanțiile Convenției…putând expropria bunuri și reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative.
Dreptul recurentului reclamant de acces la instanță există și este pe deplin dovedit chiar de promovarea și primirea de către instanță a prezentei acțiuni prin care se tinde la sancționarea refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea acestuia.
Calitatea procesuală pasivă într-o astfel de acțiune nu poate aparține decât entității învestite de reclamant cu soluționarea cererii de restituire, concluzie desprinsă și din mențiunile obligatorii ale deciziei nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, cum în mod corect a apreciat și instanța de fond.
În consecință, apreciind că sentința instanței de fond este legală, Curtea va dispune, în baza art. 312 Cod Procedură Civilă, respingerea recursurilor ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-reclamant P. A., precum și de recurentul-pârât P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 2333 din 20.12.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._ ,în contradictoriu cu intimații-pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, C. C. PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, M. BUCUREȘTI PRIN CONSILIUL G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de D.G.F.P.M.B .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 22 aprilie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.I.B.
Tehnored.B.I.
2 ex/14.05.2013
---------------------------------------
T.B.-Secția a III-a – L.C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 465/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 4/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
