Pretenţii. Decizia nr. 465/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2013

Decizia nr. 465/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-03-2013 în dosarul nr. 1767/3/2012

Dosar nr._

(58/2013)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.465

Ședința publică de la 14.03.2013.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

JUDECĂTOR - M. I.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenta reclamantă M. D. A. și de către recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1851 din 16.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă M. M.-M..

P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul D. M., în calitate de reprezentant al recurentei reclamante M. D. A., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar și consilierul juridic A. C., în calitate de reprezentant al recurentului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, conform delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimata reclamantă M. M.-M..

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.

Reprezentantul Ministerului Public, de asemenea, arată că nu are cereri prealabile de formulat.

Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Reprezentantul recurentului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii excepției lipsei de interes a capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse cu privire la reclamante și autorii acestora și respingerea acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de interes.

Cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative, arată că înțelege să reitereze excepția lipsei de interes prin raportare la dispozițiile art. 3 din Legea nr.221/2009.

Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că anumite măsuri administrative, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative prevăzute de art.3 din Legea nr.221/2009 au caracter politic, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.

Prin urmare, reclamantele nu au justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr.221/2009 arată în mod clar care măsuri administrative au caracter politic. Astfel, în mod greșit, instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de reclamante și părinții acestora, din moment ce caracterul politic este recunoscut de drept.

Avocatul recurentei reclamante M. D. A. solicită respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de către recurentul pârât.

Susține că instanța de fond a reținut în mod corect caracterul abuziv al măsurii dislocării și stabilirii domiciliului forțat în Câmpia Bărăganului, în . Ialomița.

Cu privire la recursul declarat de partea pe care o reprezintă, solicită admiterea, schimbarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată și precizată, având în vedere că efectele măsurii administrative abuzive și nedrepte s-au repercutat mult în timp asupra întregii familii.

Reprezentantul recurentului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicită respingerea recursului declarat de către recurenta reclamantă ca nefondat.

Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea recursului declarat de către recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în sensul admiterii excepției lipsei de interes și pe cale de consecință a respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate autorilor recurentei reclamante, din moment ce caracterul politic este recunoscut de drept.

Solicită respingerea recursului declarat de către recurenta reclamantă prin raportare la decizia nr. 1358/2008 a Curții Constituționale și a deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă sub nr._, la data de 19.01.2012, reclamantele M. D. A. și M. M. M. au solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative de dislocare și stabilire domiciliu forțat în Câmpia Bărăganului, în .. Ialomița, luată începând cu data de 18.06.1951, împotriva reclamantelor și a părinților lor, Toconiță T. și Rujița, obligarea pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de daune morale, evaluate prin cererea precizatoare de la fila 40 astfel: câte 25.000 euro pentru fiecare din cei doi părinți și câte 15.000 euro pentru fiecare dintre reclamante.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1, 3, 5 alin. 1 din Legea nr.221/2009.

Prin notele de ședință depuse la termenul din data de 16.10.2012, pârâtul a invocat excepția lipsei de interes referitor la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii dispusă față de reclamante și familia acestora în raport de dispozițiile art. 3 din Legea nr.221/2009 care prevăd expres caracterul abuziv al măsurii.

Prin sentința civilă nr.1851/16.10.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes, a admis în parte cererea, a constatat caracterul politic al măsurii dislocării și stabilirii domiciliului forțat în Câmpia Bărăganului, în ..Ialomița, luată începând cu data de 18.06.1951, împotriva reclamantelor și a părinților lor, Toconiță T. și Rujița și a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea la daune morale.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes invocată de pârât, având în vedere că, deși art. 3 prevede caracterul politic al măsurii administrative, controlul instanței se impune în vederea verificării condițiilor concrete în care a fost luată măsura împotriva reclamantului.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, prin decizia MAI nr. 200/1951 reclamantele și părinții acestora, Toconiță T. și Rujița, au avut, începând cu data de 18.06.1951, domiciliu obligatoriu în .. Ialomița, restricția domiciliară fiind ridicată la data de 20.08.1955, în baza Deciziei MAI nr. 6100/1955.

În raport de probatoriul administrat, văzând și dispozițiile art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a admis primul capăt de cerere și a constatat caracterul abuziv al măsurii.

Cât privește capătul de cerere având ca obiect la daune morale, Tribunalul a avut în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului la data de 19.01.2012, când art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009, care prevedea acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura abuzivă a stabilirii domiciliului forțat, fusese declarat neconstituțional prin Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 71/15.11.2010.

Tribunalul a constatat că potrivit deciziei în interesul legii nr.12/2011, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1.358/2010 și nr.1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin.(1) lit. a) teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Astfel cum a reținut Curtea Constituțională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Curtea a constatat că Decretul Lege nr. 118/1990 (de prevederile căruia a beneficiat și reclamantul din prezenta cauză) prevedea deja acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, diferența față de art.5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 (și, păstrând raționamentul, și față de despăgubirile solicitate în temeiul art. 998 și art. 999 C.civ.) constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și o sumă globală, în cea de-a doua situație.

De altfel, Curtea Constituțională a analizat inclusiv aspectul referitor la încălcarea unei speranțe legitime prin înlăturarea caracterului previzibil și accesibil al Legii. Astfel, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

În același timp, Tribunalul a avut în vedere și cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul legii nr. 12/2011, potrivit cărora prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

Cât privește o eventuală discriminare ce ar putea fi invocată de reclamante, Tribunalul a avut în vedere cele statuate de Înalta Curte, potrivit cărora situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale). Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului. În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În raport de considerentele reținute anterior, Tribunalul a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanta M. D. A. și pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Prin recursul declarat, recurenta reclamantă M. D. A. a solicitat schimbarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată și precizată.

În motivare, recurenta a arătat că din înscrisurile depuse la dosar cauzei rezultă faptul că prin decizia MAI nr.200/1951 atât ele, cât și părinții acestora, Toconiță T. și Toconiță Rujița au avut, începând cu data de 18.06.1951 domiciliul obligatoriu în . Ialomița, restricția domiciliară fiind ridicată abia la data de 20.08.1955, prin Decizia MAI nr.6100/1955. Efectele măsurii administrative abuzive și nedrepte s-au repercutat mult în timp asupra întregii familii, deși doar Toconiță T. fusese membru PNL – Aripa B. și nu prezenta „încredere” în fața puterii nou instalate fiind urmărit oriunde s-a aflat în țară după încetarea restricției domiciliare.

Recurenta a susținut că instanța de fond a reținut în mod corect caracterul abuziv al măsurii dislocării și stabilirii domiciliului forțat în Câmpia Bărăganului, în . Ialomița, însă a respins fără motivare reparația cuvenită defuncților Toconiță T. și Toconiță Rujița, solicitată sub forma daunelor morale. Aceștia nu au beneficiat de nici o compensare materială pentru suferințele îndurate atât în perioada de domiciliu forțat, cât și ulterior, fiind siliți să trăiască cu un stigmat nedrept.

Recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii excepției lipsei de interes a capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse cu privire la reclamante și autorii acestora și respingerii acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de interes.

În motivare, recurentul pârât a susținut că hotărârea recurată a fost dată, în parte, cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

Cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative, recurentul pârât a reiterat excepția lipsei de interes.

Astefl, s-a arătat că, având în vedere dispozițiile art.3 din Legea nr.221/2009, capătul de cerere relativ la constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care au fost supuse reclamantele și autorii acestora este lipsit de interes, motivat de faptul că în enumerarea de la art.3 se regăsește această măsură administrativă la care au fost supuși aceștia.

Reclamantele nu au justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr.221/2009 arată în mod clar care măsuri administrative au caracter politic.

Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de reclamante și părinții acestora, din moment ce caracterul politic este recunoscut de drept.

În calea de atac a recursului nu s-au administrat probe noi.

Curtea, analizând cu prioritate recursul declarat de recurentul pârât, față de critica acestuia vizând primul capăt de cerere, constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Teza juridică susținută de reclamante constă în faptul că acestora, cât și părinților lor, li s-au produs un prejudiciu moral ca urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu forțat, această măsură administrativă având un caracter politic.

Într-adevăr, din actele și lucrările dosarului, așa cum a reținut și instanța de fond, reclamantele și autorii acestora, în baza deciziei MAI nr. 200/1951, au avut, începând cu data de 18.06.1951, domiciliu obligatoriu în .. Ialomița, restricția domiciliară fiind ridicată la data de 20.08.1955, în baza Deciziei MAI nr. 6100/1955.

Într-adevăr, astfel cum a arătat recurentul pârât, în enumerarea de la art. 3 lit. d din Legea nr.221/2009 se regăsește menționată decizia nr.200/1951 MAI, în preambulul acestui articol enunțându-se în sensul că această măsură administrativă, ca și celelalte mai jos enumerate în cuprinsul art. 3, constituie de drept condamnări cu caracter politic: „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: (…) e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne”.

Chiar dacă prin acest act normativ s-a statuat că măsura administrativă luată față de reclamante și autorii acestora prin decizia administrativă MAI nr.200/1951 are caracter politic, Curtea apreciază că se impune din partea instanței stabilirea corectă a situației de fapt, pentru a se putea aprecia asupra aplicabilității corecte a normei de drept incidentă.

Așa cum a precizat în mod judicios și prima instanță, este necesară verificarea și constatarea de către instanță a aplicabilității normei de drept prevăzută de Legea nr. 221/2009 la cazul particular dedus judecății, fiind necesar a se analiza în fiecare caz în parte dacă nu cumva sunt incidente cazurile de excepție prevăzute la art. 7 din același act normativ.

Altfel spus, deși Legea nr.221/2009 stabilește în art. 2 anumite condamnări care au caracter politic „de drept”, această normă trebuie interpretată și aplicată coroborat cu art. 7 din aceeași lege, efectele art. 2 fiind condiționate de îndeplinirea cerințelor impuse de art. 7, aspect care impune cu necesitate intervenția instanței, care are a aprecia dacă faptele deduse analizei, deși se încadrează în categoria celor pentru care condamnările pronunțate sunt considerate de drept cu caracter politic nu cumva sunt vizate de art. 7 din același act normativ care dispune în sensul că: „prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie”.

Mai mult, constatarea caracterului politic de către o instanță de judecată are natură reparatorie din punct de vedere moral, o asemenea constatare cu privire la măsurile dispuse de regimul dictatorial anterior reflectând în conștiința persoanei persecutate un sentiment de atenuare a nedreptăților îndurate, o satisfacție rezonabilă.

Curtea nu poate să nu aibă în vedere corecta reținere a situației de fapt în cauză de către prima instanță, precum și dispozițiile articolului mai sus indicat care impun din partea instanței a proceda la o atare conduită, în sensul stabilirii corecte a situației de fapt, pentru a se putea aprecia asupra aplicabilității corecte a normei de drept incidentă.

Or, în cauză, din actele și lucrările dosarului rezultă cu certitudine că față de reclamante și autorii acestora s-a luat măsura administrativă de dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu în Câmpia Bărăganului această măsură fiind justificată de către organele regimului comunist prin faptul că a făcut parte din partidele istorice și din vechiul aparat de sta, având rude în Statele Unite ale Americii cu care se bănuia că ar fi purtat corespondență, neinspirând încredere autorităților comuniste de la acea vreme.

Mai mult, Legea nr.221/2009 impune verificarea și constatarea de către instanță a aplicabilității normei de drept prevăzută de Legea nr. 221/2009 la cazul particular dedus judecății, fiind necesar a se analiza în fiecare caz în parte dacă nu cumva sunt incidente cazurile de excepție prevăzute la art. 7 din același act normativ.

Altfel spus, deși Legea nr.221/2009 stabilește în art.3, anumite măsuri administrative care au caracter politic „de drept”, această normă trebuie interpretată și aplicată coroborat cu art. 7 din aceeași lege, efectele acestui9 articol 3 fiind condiționate de îndeplinirea cerințelor impuse de art. 7, aspect care impune cu necesitate intervenția instanței, care are a aprecia dacă faptele deduse analizei, deși se încadrează în categoria celor pentru care condamnările pronunțate sunt considerate de drept cu caracter politic nu cumva sunt vizate de art. 7 din același act normativ care dispune în sensul că: „prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie”.

Pe de altă parte, Curtea are în vedere că dispozițiile art. 4 din Legea nr.221/2009 prevăd în mod expres posibilitatea oricărei persoane îndreptățite de a sesiza instanța cu o astfel de cerere, distinct de solicitarea unor pretenții conform art. 5 din actul normativ de referință astfel că, chiar în opinia legiuitorului, cele două petite au caracter principal, o atare solicitare fundamentată pe art. 4 nefiind nicidecum condiționată de opțiunea de a solicita și despăgubiri. Așa fiind, nu s-ar putea reține nici din această perspectivă lipsa interesului în formularea unei astfel de cereri, în caz contrar ajungându-se la a lăsa fără efect un text legal în vigoare. Or, legea trebuie interpretată în sensul în care produce efecte și nu în acela în care este lipsită de efect.

Curtea, apreciind aceste măsuri ca având caracter politic, față de considerentele expuse care complinesc motivarea în fapt și drept a primei instanțe, urmează ca în baza art. 312 Cod procedură civilă, prin raportare la art. 304/1 Cod procedură civilă, să respingă recursul declarat de recurentul pârât ca nefondat.

Analizând recursul declarat de recurentele reclamante, Curtea constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

În ce privește daunele morale solicitate de reclamante în temeiul Legii nr.221/2009, Curtea apreciază că acestea și-ar fi găsit fundamentul în dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a.

Numai că, prin raportare la temeiul de drept art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009, instanța de recurs constată, așa cum și prima instanță a procedat, că a fost sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a acestor prevederi.

Urmare soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. 1 din Constituție: „Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Curtea urmează să constate că până la data soluționării prezentei cauze termenul de 45 zile, anterior menționat, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel încât instanța de recurs nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.

Curtea are, de asemenea, în vedere faptul că în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice.

În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională - cum este și cazul de față - ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

Prin urmare, decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.

Efectele pentru viitor ale deciziilor instanței constituționale prin care au fost declarate neconstituționale unele prevederi legale, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională.

Totodată, Curtea are în vedere decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii nr.12/19 septembrie 2011, obligatorie pentru instanțe în acord cu art. 329din Codul de procedură civilă, prin aceasta stabilindu-se că: „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în cazul de față, reclamantele nu sunt beneficiarele niciunui drept câștigat, la fond, până la data publicării deciziilor Curții Constituționale la care s-a făcut referire, respectiv 15 noiembrie 2010.

Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1¹ din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a a alin. 1 al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

Curtea reține, totodată, că principiul care stă la baza controlului constituționalității legilor este acela potrivit cu care Constituția este superioară legii, așadar orice lege contrară Constituției nu este lege și că a admite contrariul înseamnă a se ajunge la aplicarea unei norme legale care înfrânge Constituția.

Ca urmare a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în temeiul art. 146 lit. c din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată, încetându-și de drept efectele pentru viitor.

Instanța de recurs are în vedere că efectele admiterii excepției se produc erga omnes și, ca atare, în aceleași condiții, atât față de autorul excepției, cât și față de alții. Totodată, are în vedere că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai poate face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării instanțe.

Având în vedere jurisprudența Curții europene, diferența de tratament, devine discriminare numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situații analoage sau comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe o „justificare rezonabilă și obiectivă” (cauza Fredin împotriva Suediei, hotărârea din 18.02.1991, cauza Hoffmann împotriva Austriei, hotărârea din 23.06.1993, cauza Spadea și Scalabrino împotriva Italiei, hotărârea din 28.09.1995, cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, hotărârea din 22.10.1996).

Or, ar constitui o diferență de tratament nejustificată a considera că efectele admiterii excepției, deși se produc în mod necontestat în cauza în care a fost invocată, nu s-ar produce totuși și pentru alte cauze aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale, deoarece primul dosar în care ar fi invocată ar fi stabilit în mod aleatoriu de autorul excepției.

Având în vedere că Legea nr. 47/1992 nu permite invocarea unei noi excepții de constituționalitate în cazul în care dispoziția legală a fost declarată neconstituțională, se impune concluzia că admiterea excepției de neconstituționalitate trebuie să producă erga omnes .

Ca o consecință, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale.

Curtea reține, totodată, că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, a fost deja în atenția Curții Constituționale, așa cum s-a arătat mai sus, astfel că nu este de natură a conduce la alte concluzii, decât cele deja expuse.

Prin urmare, Curtea, văzând considerentele celor două decizii de neconstituționalitate, apreciază prin prisma art. 51 din Constituția României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituțională în analiza compatibilității sale cu norma constituțională, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituție, având în vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție constituțională, ce are ca scop garantarea respectării Constituției și, implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie.

Așa cum a constatat Curtea Constituțională, legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din motive politice, acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.

Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată „necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”.

Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, s-a constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.

În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constituțională a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.

În acest sens au fost reținute prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acte normative care stabilesc o . drepturi.

Instanța de recurs reține, prin raportare la Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, că instanța de contencios european a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o ,,speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.

Instanța de recurs urmează să aibă în vedere, totodată, faptul că instanța de contencios european nu a sancționat sub aspectul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a Articolului 6 paragraful 1 din Convenție împrejurarea că în cursul procedurii interne, Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea dispozițiilor legale incidente în cauză.

Ceea ca a sancționat instanța de contencios european în alte cauze a fost intervenția statului prin puterea legislativă, având ca scop modificarea în favoarea sa a unei legi aplicabile cauzei în care statul era parte și prin aceasta crearea unei șanse de câștig a procesului (a se vedea cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, cererea nr._/87, hotărâre din 9 decembrie 1994, și cauza C. c Româaniei, cererea nr._/98, hotărâre din 27 mal 2003).

Or, în situația de față, nu s-a ridicat problema intervenției legislative a statului, ci a declarării neconstituționalității unor dispoziții legale incidente în cauză.

Referitor la incidența art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie pornit de la faptul că instanța europeană a fost confruntată cu problema de a ști în ce măsură intervenția puterii legislative sau a puterii executive într-o procedură judiciară aflată în curs de derulare este de natură să pună în discuție dreptul la un tribunal garantat de acest text.

Curtea a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).

Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.

Făcând aplicarea acestor principii în cauza de față, se constată, pe de o parte, că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului sau a executivului în vederea influențării soluționării litigiului, de natură să aducă atingere principiului preeminenței dreptului și noțiunii de proces echitabil sau a principiului egalității și nediscriminării, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe de altă parte, intervenția a avut loc în principal, așa cum s-a reținut anterior pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat de către autoritatea cu competențe în această materie, contrar normelor de tehnică legislativă și principiilor constituționale.

Dată fiind distincția evidentă pe care Curtea europeană o realizează sub acest aspect, Curtea va constata și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garantat de art. 21 din Constituție, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.

Nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

Pe de altă parte, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare.

Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului. În situația analizată însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Tot astfel, raportat la premisa existenței deja a unei reglementări instituite în același scop, concluzie dedusă din raționamentul juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios constituțional, Curtea apreciază că reclamantul a avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, iar acesta a și beneficiat de măsurile compensatorii, acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

În mod greșit recurenta reclamantă a susținut că instanța de fond nu a motivat soluția sa de respingere a pretențiilor lor constând în daune morale.

Art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă dispune în sensul că: „modificarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Curtea reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

În aplicarea dispozițiile art.261 pct.5 Cod de procedură civilă, există o jurisprudență constantă a CEDO în cauzele pronunțate împotriva României, respectiv cauzele Albina și V. I., în care Curtea a statuat faptul că dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor și, întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, ., nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate", adică în mod concret examinate de către instanța sesizată.

Din considerentele sentinței recurate rezultă că instanța de fond a analizat condițiile cerute de lege incidente cauzei și a constatat că cererea reclamantelor vizând daunele morale nu poate fi primită dat fiind pronunțarea de către Curtea Constituțională a celor două decizii sus-enunțate, precum și decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii nr.12/19 septembrie 2011, apreciind că situaței de fapt reținute îi sunt aplicabile aceste decizii.

În cauza de față, Curtea, în raport de prevederile art. 261 din Codul de procedură civilă, apreciază că nu poate fi reținută nici o neregularitate procedurală relativă la motivarea hotărârii atacate, întrucât din expunerea de motive rezultă cu evidență structurarea argumentelor avute în vedere de instanța de fond, care au constituit temei al soluției adoptate de către aceasta, așa încât acest motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă este nefondat.

În consecință, în temeiul art.312 alin. 1 raportat la art. 304/1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de recurenta reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta reclamantă M. D. A. și recurentul pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.1851/16.10.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă M. M.-M..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 14 martie 2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M.-A. I. D. M. I.

N.-G.

GREFIER

M. C.

Red.I.D.

Tehnored.I.D/B.I

2 ex/1.04.2013

-------------------------------------------------

T.B-Sectia a IV-a Civila – A.I.T.

← Cereri. Decizia nr. 822/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Acţiune în constatare. Decizia nr. 737/2013. Curtea de Apel... →

Pretenţii. Decizia nr. 465/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 465/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI