Legea 10/2001. Decizia nr. 203/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 203/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 31-01-2013 în dosarul nr. 1329/302/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.203 R
Ședința publică din data de 31.01.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE: S. G.
JUDECĂTOR: G. D. M.
JUDECĂTOR: M. A. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenta reclamantă G. M. T. și de recurentul pârât MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.679A/29.06.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți I. C., I. M., S. A. I., S. E., cauza având, ca obiect, „Legea nr.10/2001”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns: recurenta reclamantă G. M. T., prin avocat L. P., cu împuternicire avocațială la fila 25 dosar, și intimații pârâți I. C., I. M., S. A. I., S. E., prin avocat G. A., cu împuternicire avocațială la fila 24 dosar, lipsind recurentul pârât Municipiul București prin Primarul General.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau acte de depus, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recursuri.
Apărătorul recurentei reclamante G. M. T. solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, precizând că a întemeiat recursul pe dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ., întrucât instanțele au încălcat legea și au făcut o greșită interpretare a legii.
În susținerea recursului, apărătorul recurentei reclamante invocă nefuncționalitatea Legi nr.10/2001, respectiv a acelor texte care prevăd o restituire a bunurilor confiscate în timpul regimului comunist prin alte mijloace, adică măsuri reparatorii impuse de legiuitor prin Legea nr.247/2005 și Legea nr.1/2009, acte normative care, prin edictarea Legii nr.117/2012, suspendă aplicabilitatea textelor de lege anterior menționate. Făcând aplicarea prevederilor constituționale potrivit cărora când între legea internă și legea internațională intervine un conflict, cea care se aplică este legea internațională, respectiv Convenția Europeană, aspect tranșat prin decizia nr.33/2008 a Î.C.C.J., apărătorul recurentei reclamante solicită înlăturarea dispozițiilor Legii nr.10/2001 și soluționarea cauzei în temeiul dreptului comun.
Apărătorul recurentei reclamante mai arată că în analiza acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, trebuie adăugate două elemente: asigurarea securității raporturilor juridice și neatingerea unui alt drept de proprietate, or, în speță, în legătură cu primul element, oricum va fi afectat, fie că va fi admis recursul, fie că va fi respins, însă recurenta reclamantă a mai suferit o dată. În ce privește al doilea element, arată că dispozițiile Legii nr.10/2001 privind retrocedarea în echivalent, nu sunt operante, fiind considerate chiar de Guvernul României ca inexistente. În această situație, apreciază că, în comparație cu Legea nr.1/2009, prin care chiriașilor li se restituie prețul de piață, față de imposibilitatea restituirii în echivalent pentru fostul proprietar, trebuie pus în balanță care drept de proprietate este mai afectat.
Concluzionând, apărătorul recurentei reclamante G. M. T. apreciază că judecătorul este chemat nu doar să aplice legea, ci să facă și dreptate. Solicită admiterea recursului reclamantei și respingerea, ca nefondat, a recursului M. București, fără cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimaților pârâți I. C., I. M., S. A. I., S. E., lasă la aprecierea instanței cu privire la recursul M. București și solicită respingerea, ca nefondat, a recursului reclamantei, și menținerea deciziei tribunalului București, ca fiind legală și temeinică.
În combaterea recursului, apărătorul intimaților pârâți arată că motivele de recurs și pledoaria apărătorului recurentei, s-au axat pe considerente teoretice. În opinia sa, reclamanta nu are un „bun actual” în înțelesul CEDO, aceasta nu a atacat în timpul prevăzut de lege contractele de vânzare-cumpărare ale intimaților, nu există o hotărâre judecătorească prin care aceste contracte să fi fost desființate și nu există o hotărâre judecătorească în contradictoriu cu statul, în care să i se fi recunoscut dreptul de proprietate și dreptul la restituirea bunului.
Există, însă, arată apărătorul intimaților pârâți, două hotărâri judecătorești, din 2007 și 2008, prin care reclamanta a fost recunoscută ca persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, astfel încât nu pot exista aceste două hotărâri, dar și o hotărâre prin care i s-ar recunoaște dreptul la restituirea efectivă a bunului, astfel cum se solicită în prezenta cauză.
Apărătorul intimaților pârâți apreciază că și dacă ne-am afla pe tărâmul art.480 Cod civil, reclamanta nu exhibă un titlu propriu-zis, întrucât ceea ce a stat la baza pretențiilor reclamantei este un proces-verbal de carte funciară din anul 1946, în care recurenta reclamantă figura ca proprietar în virtutea succesiunii de pe urma defunctului său tată. Acest proces-verbal și naționalizarea pe numele reclamantei, arată apărătorul intimaților, reprezintă prezumții de proprietate pe Legea nr.10/2001, dar pe dreptul comun, lipsa unui titlu translativ de proprietate conduce la acordarea preferabilității titlurilor intimaților pârâți.
Depune la dosar concluzii scrise și solicită respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 05.11.2007, înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a IV a civilă, sub nr._/3/2007, reclamanta G. M. T. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, S. A. I., S. E., I. C., I. M., D. M. V., formulând în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, contestație împotriva refuzului acestuia de a soluționa notificarea nr. 1236/10.07.2001 referitoare la restituirea în natură sau în echivalent a imobilul din Bucuresti, . nr. 11, sector 5, compus din teren în suprafață de 210 mp și construcție cu parter și etaj și solicitând, în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, să se constate preluarea abuzivă a imobilului și să fie obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și liberă posesie spațiile pe care le ocupă în temeiul contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii 112/1995.
În drept, au fost invocate prevederile Legii 10/2001 și art. 480 Cod civil.
Pârâții S. A. I., S. E., I. C., I. M., D. M. V. au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse apartamentelor 1 și 2 și cerere de chemare în garanție a M. București, prin Primarul General, . Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora la restituirea prețului plătit actualizat și diferenței dintre prețul actualizat și valoarea de piață a imobilului, precum și a sporului de valoare adus imobilului.
Prin sentința civilă nr. 1124/18.06.2008, Tribunalul București secția a IV a civilă a disjuns capătul de cerere principală având ca obiect contestație formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General și a dispus formarea unui nou dosar, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a celorlalte cereri în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5, sub nr._/302/2008.
Reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată, solicitând și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr._/22.07.1997,_/21.10.1997,_/21.10.1997 încheiate de pârâții persoane fizice în temeiul Legii 112/1995 și repunerea în termenul prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea 10/2001. De asemenea a solicitat introducerea în cauză și a pârâtei Primăria M. București.
Prin sentința civilă nr. 3224/08.04.2009 a Judecătoriei Sectorului 5 București, instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, a admis excepția lipsei calității procesual active a reclamantei cu privire la acțiunea în revendicare, a respins acțiunea în revendicare, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins acțiunea reclamantei privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, ca prescrisă, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta G. M. T., iar prin decizia civilă nr. 1406A din 22.12.2009 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă s-a respins apelul ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 1063/14.10.2010 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Curtea a admis recursul formulat reclamanta G. M., a modificat decizia recurată, în sensul că:a admis apelul formulat de apelanta reclamantă împotriva sentinței civile nr. 3224 din 08.04.2009 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, Judecătoria Sectorului 5 București, retinandu-se ca, prin sentința civilă nr. 1498 din 08.10.2008 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, devenita irevocabilă, prin care s-a soluționat notificarea formulată în temeiul Legii 10/2001, s-a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu. Calitatea de persoană îndreptățită în temeiul legii speciale, echivalează cu calitatea de fost proprietar (respectiv moștenitor al fostului proprietar), care constituie condiția esențială pentru a obține, fie restituirea în natură a imobilului, fie restituirea în echivalent.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, iar la termenul din data de 20.04.2011, având în vedere decesul paratei D. M. V., intervenit la data de 14.04.2011, s-a constatat că mostenitorii acesteia, paratii I. M. si I. C., preiau calitatea procesuală pasivă.
La termenul din data de 18.05.2011, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat în raport cu sentința civilă nr. 127/20.01.2003 a Tribunalului București – Secția a III-a civilă, invocata de parati ca neîntemeiată; a respins cererea de repunere în termenul de introducere a acțiunii de nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, ca neîntemeiată; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, pentru considerentele expuse pe larg în încheierea de ședință de la acea dată.
Tot la termenul de judecată de la 18.05.2011, instanța a dispus disjungerea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție formulate de paratii S. A. I., S. E., I. C., I. M., formandu-se dosarul nr._ .
Prin sentința civilă nr.4717/01.06.2011, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâți în raport cu sentința civilă nr.127/30.01.2003 a Tribunalului București ca neîntemeiată, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr._/22.07.1997, nr._/21.10.1997, nr._/21.10.1997, fiind respins ca prescris acest capăt de cerere și a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta Gangtz M. T., în contradictoriu cu pârâții S. A. I., S. E., I. C., I. M. și Primăria M. București, s-a constatat că imobilul din Bucuresti, . nr. 11, sector 5 a trecut în patrimoniul Statului fără titlu valabil, fiind respinsă acțiunea în revendicare ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, prealabil, că a fost învestită doar cu capetele privind constatarea nevalabilității titlului statului si revendicare, având în vedere admiterea excepției prescrierii dreptului material la acțiunea în nulitate absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr._/22.07.1997,_ și_/21.10.1997.
Asupra situației de fapt, instanța a reținut potrivit înscrisurilor administrate în cauză că reclamanta a fost titulara dreptului de proprietate asupra imobilului din Bucuresti, . nr. 11, sector 5, pana in anul 1950, cand a trecut in patrimoniul statului, in baza Decretului nr. 92/1950. Sub aspectul calitatii procesuale active a reclamantei, respectiv a statului de fost proprietar caruia i-a apartinut imobilul, s-a mai reținut că instanta de recurs (Curtea de Apel Bucuresti), prin decizia civila nr. 1063/14.10.2010 pronuntata in dosarul nr._/302/2008, a recunoscut partii atat calitatea procesuala activa, cat si cea de fost proprietar. De altfel, prin sentinta civila nr. 1498/08.10.2008 a Tribunalului Bucuresti, s-a stabilit cu caracter irevocabil ca reclamanta este persoana indreptatita la masuri reparatorii pentru imobilul din Bucuresti, . nr. 11, sector 5, iar, prin sentinta civila nr. 163/11.02.2o07 a Tribunalului Bucuresti, irevocabila, s-a retinut ca, in dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului, s-au depus procesul verbal de carte funciara nr._/1940 emis de Comisiunea pentru Infiintarea Cartilor funciare Bucuresti, precum si acte de stare civila, ce atesta legatura de rudenie cu titularul initial al dreptului de proprietate.
Ca urmare a aparitiei Legii nr. 10/2001, reclamanta a formulat notificare, ce a fost inregistrata de catre P. M. Bucuresti sub nr. 1236/10.07.2001, prin care a solicitat restituirea in natura sau prin echivalent a imobilului din Bucuresti, . nr. 11, sector 5.
In ceea ce priveste capatul avand ca obiect nevalabilitatea titlului statului, instanta, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, a apreciat ca poate analiza acest aspect. Desi art. 2 lit. i din Legea nr. 10/2001, prevede ca prin imobile preluate abuziv se intelege si orice imobil preluat fara titlu valabil sau fara respectarea dispozitiilor legale in vigoare, totusi acest aspect trebuie stabilit de catre instanță, dat fiind că prezentul litigiu nu se circumscrie acestei legi speciale, ci dreptului comun.
S-a constatat că imobilul din .. 11, sector 5 a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele Tuttnauer M., pozitia 7837.Or, legiuitorul a statuat in art. 2 lit. a din Legea nr. 10/2001 că „În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg si imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare”, aceasta lege calificand decretul in baza caruia a fost preluat imobilul in cauza ca fiind un titlul nevalabil.
Reținând și că acest decret era contrar dispozițiilor interne, constituționale și legale, precum și pe cele internaționale în vigoare la data preluării, pe de o parte, iar pe de alta parte autoarei reclamantei nu îi erau aplicabile prevederile actului normativ, instanța a constatat ca imobilul din .. 11, sector 5 a fost preluat fără un titlul valabil.
Referitor la capătul având ca obiect revendicarea imobilului, instanța a avut în vedere decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie nr. 33 din 09.06.2008 în cadrul unui recurs în interesul legii și reținând că imobilul face parte dintre cele nationalizate in perioada 1945-1989, cu privire la care s-au instituit o legislatie si o procedura speciala de retrocedare, instanta a apreciat ca nu poate analiza cererea din perspectiva unei actiuni tipice (clasice) de revendicare (in cadrul careia se compara titlurile provenite de acelasi proprietar sau de la proprietari diferiti, dandu-se prioritate unuia dintre acestea), intrucat ar insemna, pe de o parte, sa se eludeze normele speciale si principiul potrivit caruia specialia generalibus derogant (prevederile speciale deroga de la cele generale), iar pe de alta parte sa se creeze o procedura paralela de restituire a imobilelor.
Astfel, instanta a considerat ca este necesară examinarea cauzei si prin prisma Legii nr. 10/2001, în virtutea căreia a reținut că, întrucât nici o instanta nu a constatat ca titlurile paratilor (contractele de vanzare-cumparare) au fost incheiate cu rea-credință si cu eludarea Legii nr. 112/1995, rezulta ca acestia stapanesc apartamentele in baza unui titlu la fel de valabil ca si cel al reclamantei.
Prin urmare, instanța a reținut că paratii detin un „bun actual”, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului.
In ceea ce priveste situatia reclamantei, drepturile fostului proprietar sunt conferite de Legea nr. 10/2001, fie in sensul restituirii in natura cand acest lucru este posibil (respectivul bunul nu a fost instrainat in baza Legii nr. 112/1995 sau este in fiinta, nefiind demolat), fie prin echivalent (atunci cand retrocedarea in natura nu este realizabila).
Din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, reclamanta detine un bun constand in dreptul de creanta avand ca obiect despagubirile aferente imobilului nationalizat, avand in vedere sentinta civila nr. 163/01.02.2007 a Tribunalului Bucuresti prin care s-a dispus acordarea de masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul din Bucuresti, . nr. 11, sector 5, precum si sentinta civila nr. 1498/08.10.2008 a Tribunalului Bucuresti prin care s-a constatat ca reclamanta este persoana indreptatita la masuri reparatorii prin echivalent.
Cum, in speta, pârâții au dobandit apartementele cu buna-credinta, comportandu-se de la momentul achizitionarii (1997) si pana in prezent ca adevarati proprietari, acestia nemaiposedand o altă locuință, instanța a apreciat ca privarea lor de dreptul de proprietate ar reprezenta o sarcina exorbitanta, care nu s-ar incadra in exceptia reglementata de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, potrivit careia lipsirea unei persoane de bunul sau poate avea loc numai pentru cauza de utilitate publica, ci cel mult ar reprezenta o reparatie in folosul fostului proprietar. Insa, tot Curtea a reamintit in cauza mai sus citata ca „atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate”.
In aceste conditii, instanta a apreciat, avand in vedere ca reclamanta a formulat notificare in baza Legii nr. 10/2001, că acesta urmeaza a beneficia de prevederile art. 29 alin. 1 si 2 din Legea nr. 10/2001, in sensul ca este indreptatită la despagubiri corespunzatoare valorii de piata a imobilului.
Aceasta modalitate de reparare a prejudiciului suferit de reclamantă, ca urmare a preluarii nelegale a bunului, asigura un just echilibru intre interesul public, cel al fostului proprietar si respectiv cel al cumparatorului de buna-credinta.
Instanța și-a fundamentat soluția și din perspectiva jurisprudenței CEDO, făcând o analiză detaliată a cauzelor relevante în materie, inclusiv hotărârea pilot M. A. și alții impotriva Romaniei.
Asadar, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie si a jurisprudentei recente a Curtii, instanța a constatat că reclamanta nu deține un „bun actual”, care să justifice ocrotirea acestuia inclusiv pe calea unei acțiuni în revendicare, ci doar dreptul de a obține despăgubiri (drept de creanță), care reprezintă o valoare patrimonială, protejată de art. 1 Protocolul 1 la Convenție, care, însă, nu presupune retrocedarea bunului în natură, astfel că acțiunea în revendicare a fost respinsă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta Gangtz M. T. și pârâta Primăria M. București prin Primarul General, iar prindecizia civilă nr. 679/29.06.2012, Tribunalul București Secția a III-a Civilă a respins apelurile, ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, cu privire la excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei M. București invocată în temeiul art. 20 și 21 din Legea nr. 215/2001,că pârâta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului, pe capătul de cerere privind constatarea trecerii imobilului revendicat fără titlu în patrimoniul statului, dar și în calitate de parte în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a solicitat a se constata, așa încât, atâta vreme cât aceasta și-a exercitat anumite drepturi în plan contractual, pe bună dreptate a fost reținută cauza în calitate de pârâtă.
Tribunalul a reținut caracterul nefondat al criticii formulate de recurentul pârât referitoare la inadmisibilității cererii în revendicare în dreptul comun, dat fiind că în ciclul procesual anterior, prin sentința civilă nr. 3224/8.04.2009 Judecătoria Sectorului 5 București a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată pe aceleași argumente, hotărârea rămânând irevocabilă sub acest aspect, cauza fiind trimisă spre rejudecare tocmai pentru soluționarea cererii în revendicare pe fondul ei (inițial fiind respinsă ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă), astfel că, în prezenta cauză, nu se mai poate repune în discuție o astfel de excepție, fără a se încălca efectul pozitiv al lucrului judecat, ce se impune în cauză, fără posibilitatea de a se statua diferit și având în vedere . De asemenea, instanța a avut în vedere și Decizia în interesul Legii nr. 33/2008,potrivit căreia instanța supremă nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, Legea nr. 10/2001, fiind necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a constatat că susținerile apelantei-pârâte, potrivit cărora, statul ar fi dobândit cu titlu valabil imobilul în litigiu, în baza Decretului nr. 92/1950, sunt vădit neîntemeiate, instanța reținând în mod corect că prin art. 2 lit. a din Legea 10/2001, acest act normativ a fost calificat în mod expres ca pe un titlu nevalabil de preluare a imobilelor în proprietatea statului.
Referitor la apelul declarat de reclamantă, prin care s-au formulat critici numai cu privire la soluția dată asupra acțiunii în revendicare, tribunalul reținut că în mod corect instanța de fond a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată, având în vedere că aceasta nu a contestat în justiție contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 către pârâți, cu consecința consolidării dreptului de proprietate al pârâților.
Tribunalul a reținut că reclamanta a formulat cererea în revendicare după . Legii nr. 10/2001, problemă care a fost tranșată prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în RIL de Înalta Curte de Casație și Justiție, în virtutea căreia, tribunalul a apreciat că în cauză acțiunea în revendicare nu poate fi analizată decât în raport de dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol Adițional, care impun verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă.
S-a constatat că, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său.
Dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene fiind acela că „speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (în acest sens fiind Decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
În același context, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004). În același sens, în cauza Brezny si Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care s-a invocat lipsirea de proprietate în condiții contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase sa restituie proprietățile confiscate în 1973 si 1976 din cauza neîndeplinirii uneia dintre condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia acționau numai ca solicitanți, sperând că li se vor restitui bunurile confiscate, dar fără a demonstra „că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului”.
Este adevărat, pe de altă parte, că pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, în cauza P. contra României, Curtea Europeană a atras atenția și asupra art. 2 alin.2 din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, stabilind că „nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului”.
Împrejurarea că prin Legea nr. 1/2009 au fost abrogate dispozițiile legale mai sus-menționate nu are nicio relevanță sub aspectul analizat, recunoașterea vechiului drept asupra imobilului în litigiu realizându-se ca atare după ratificarea României a Primului Protocol Adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, situație în care tribunalul constată că reclamanta s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenției, dar numai dacă ar dovedi în cauza de față că întrunește toate condițiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv.
Această situație juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (actul normativ aplicabil în materia acestor imobile), prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite la restituire (în natură sau în echivalent, dacă prin ipoteză restituirea în natură este imposibilă, cum este și cazul de față) ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească de restituire.
Acest aspect era reglementat expres și de art. 2 alin.2 din Legea nr.10/2001, anterior abrogării acestei prevederi prin Legea nr. 1/2009, text legal conform căruia „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.”
De altfel, așa cum se prevede expres de art. 480 C.civ. invocat de reclamantă ca temei al acțiunii ei, dreptul de proprietate este un drept exclusiv și absolut, dar care trebuie exercitat „în limitele determinate de lege”.
În acest sens, tribunalul a observat că apelanta - reclamanta a formulat o primă cerere în revendicare abia la data de 12.11.2007.
Tribunalul a avut în vedere Cauza M. A. contra României, în care fostul proprietar deținând hotărâri judecătorești care dobândiseră autoritatea de lucru judecat pentru o parte din bunurile preluate abuziv de către stat, hotărâri din care rezulta îndeplinirea condițiilor legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.
Îndeplinirea acestor condiții acordau doar dreptul la o despăgubire în procedura legilor interne de reparație, instanța europeană apreciind, însă, că îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii de „bunuri” și de criteriile deținute în jurisprudența Curții, că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
În cauza invocată, Curtea a observat că nici o instanță sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut moștenitorilor fostului proprietar în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu, hotărârile invocate de reclamante, deși toate constatau că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, neconstituind un titlu executoriu pentru restituirea acelui apartament.
În prezenta cauză, așa cum s-a arătat mai sus, reclamanta nu deține hotărâri judecătorești din care să rezulte că preluarea de către stat a imobilului a fost ilegală și nici o hotărâre judecătorească definitivă și executorie sau o dispoziție emisă de autoritatea administrativă prin care să îi fie recunoscut dreptul de a li se restitui apartamentul în litigiu deținut de pârâții persoane fizice.
Rezultă așadar, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție si a jurisprudenței recente a Curții, că prima instanță a constatat în mod corect că reclamanta nu deține un „bun actual”, care să justifice ocrotirea acestuia inclusiv pe calea unei acțiuni în revendicare, ci doar dreptul de a obține despăgubiri (drept de creanță), care reprezintă o valoare patrimonială, protejată de art. 1 Protocolul 1 la Convenție, care, însă, nu presupune retrocedarea bunului în natură.
Față de cele prezentate mai sus, instanta a retinut ca s-a constatat in favoarea fostilor proprietari incalcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al CEDO de către Curte, in situatii diferite de cea a reclamantei din prezenta cauza, când s-a justificat existenta unui bun in sensul Conventiei, respectiv o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmata de desfiintarea acesteia sau imposibilitatea punerii in executare, ulterior momentului din care in sarcina Statului R. s-a nascut obligatia respectarii Conventiei. Or, în cauza de fata, reclamanta nu a facut dovada recunoasterii calitatii de proprietar al imobilului in litigiu, printr-un act emis de puterea judecatoreasca sau de cea executiva, anterior dobandirii drepturilor de proprietate de catre parați in aplicarea Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, cum in cauză, apelanta - reclamanta a contestat titlul statului pentru aceasta proprietate dupa o perioada mai lunga de la incheierea contractului de vanzare-cumparare in temeiul Legii nr. 112/1995, cum nu exista o hotărâre de retrocedare anterioara înstrăinării apartamentului si nici o hotărâre care sa fi invalidat contractul de vanzare-cumparare al intimaților - pârâți, in spiritul protejării drepturilor "reale si efective" (exprimat in cauza Sporrong si Lonnroh contra Austriei), se impune aplicarea paragrafului III din Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceea de a mentine situatia juridica creata in mod valabil in aplicarea Legii nr. 112/1995, respectiv respectarea principiului siguranței circuitului civil și a bunei-credințe a subdobânditorului unui imobil cu titlu oneros prin prisma art. 1 din Protocolul 1 al CEDO.
Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (in anul 1950, dată la care Statul R. nu era semnatar al Convenției), nu intră sub protecția Articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, iar Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.
Ceea ce a sancționat CEDO in cauzele care privesc statul roman este fie încălcarea flagranta a unei hotărâri judecătorești pronunțate in favoarea foștilor proprietari prin vânzare apartamentului in cursul litigiului (cauza P. contra României), ceea ce nu este cazul in speța, fie vânzarea de catre stat a unui bun al altuia catre terți de buna - credința, combinata cu absenta pana in prezent a despăgubirii (S. contra României), situație care, desi se regăsește in speța, isi are remediul in Legea 1/2009 si in Decizia 33/2008 a ICCJ, întrucât ingerința care ar rezulta din admiterea acțiunii in revendicare este contrara voinței legiuitorului roman.
Ocrotirea drepturilor concrete si efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrara spiritului practicii CEDO (cauza Pinc și Pincova contra Cehiei) care s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice si la nelegalitatea unei masuri de lipsire formala de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătoreasca.
Astfel, in cauza R. contra României, CEDO a statuat ca persoanele care si-au dobândit cu buna-credinta bunurile nu trebuie sa fie aduse in situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat in trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproporționate.
Curtea a reamintit ca un echilibru just trebuie menținut intre exigentele interesului general al comunității si imperativele de aparare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus insa daca eu, proprietarul actual, suport o incarcatura speciala si exorbitanta. Curtea a precizat ca atenuarea vechilor atingeri nu pot crea noi greutăți disproporționate.
Tribunalul a considerat că în cauză sunt lipsite de relevanță susținerile apelantei-reclamante, referitoare la vânzarea făcută cu încălcarea legii, pentru faptul că bunul vândut a fost deținut de stat fără titlu valabil, prin urmare vânzarea nu era permisă, în raport de contextul celor invocate mai sus și de faptul că, aceste aspecte puteau fi invocate doar cu ocazia judecării cererii privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii 112/1995.
Prima instanță reținând ca prescris dreptul material la acțiune pe capătul privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, a respins acțiunea în revendicare reținând că simpla constatare a nelegalitatii titlului statului valoreaza doar o recunoastere a unui drept la despăgubiri-masuri reparatorii prin echivalent-, sens in care statul R. a fost invitat, prin aceasta hotarare, ca, in termen de 18 luni, sa eficientizeze mecanismul de acordare a despăgubirilor și că reclamanta nu deține un bun actual, spre deosebire de pârâții persoane fizice chemați în judecată, care beneficiază de consolidarea dreptului lor, prin necontestarea, în termenul legal, a nevalabilității titlurilor lor de proprietate.
Chiar dacă, la data formulării cererii erau în vigoare disp. art. 2 alin. 2 din Legea 10/2001, prevederi care recunoșteau calitatea și dreptul de proprietate al reclamantei, tribunalul reține că statul a procedat la vânzarea imobilului anterior intrării în vigoare a Legii 10/2001, iar dispozițiile legale invocate de reclamantă în favoarea temeiniciei cererii de revendicare formulate, confirmau calitatea de proprietar avută la data preluării abia după emiterea unei decizii sau după pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile a bunului preluat de stat către fostul proprietar, ceea ce reclamanta nu deținea în prezenta cauză.
Apelanta-reclamantă a susținut că instanța ar fi trebuit să aibă în vedere că aceasta se află în posesia unui titlu de proprietate asupra imobilului, împrejurare care a fost confirmată de instanță prin hotărârea apelată, dar, în același timp, prima instanță a avut în vedere că și pârâții persoane fizice, stăpânesc imobilele revendicate în baza unor titluri la fel de valabile ca și cel al reclamantei și, că, în plus, aceștia sunt cei care dețin un bun actual, condiție pe care reclamanta nu o îndeplinește în cauză. În condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare nu au fost desființate, tribunalul reține că titularii acestora dețin un bun în sensul Convenției, iar în aplicarea deciziei în interesul legii, aceștia sunt protejați în fața unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun - admiterea unei asemenea acțiuni lipsindu-i de dreptul de proprietate și aducând atingere securității raporturilor juridice.
Reclamanta nu a oferit o explicație a motivului pentru care a rămas în pasivitate față de posibilitatea oferită de legea specială de reparație, aceea de a solicita anularea contractelor și, în cazul obținerii unei soluții favorabile, de a primi în natură imobilul, deși după . Legii 10/2001, putea să atace în justiție contractele de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea nulității acestora, în interiorul termenului special de prescripție de un an, de la . legii, termen care a fost prelungit succesiv.
Or, neexercitarea cererii de constatare a nulității în termenul special de prescripție, prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea 10/2001, a determinat consolidarea dreptului de proprietate dobândit de pârâți, atât sub aspectul cauzei contractelor de vânzare-cumpărare, dar și sub aspectul respectării condițiilor impuse de legile speciale în domeniu. Întrucât contractele prin care pârâții au dobândit apartamentele din imobilul litigios nu au fost constatate nule pe calea acțiunii în justiție, tribunalul reține că aceste acte juridice beneficiază de prezumția că au fost încheiate legal, fiind protejate de principiul securității raporturilor juridice, pârâții fiind evident deținătorii unui bun, în sensul Convenției.
Contrar solicitării apelantei-reclamante de înlăturare a legii speciale, în soluționarea prezentei acțiuni în revendicare, tribunalul a constatat că prima instanță, a reținut că reclamanta nu deține un bun actual, nu din perspectiva acestei legi, ci chiar din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atâta timp cât nici o instanță sau autoritate administrativă nu a conferit reclamantei un drept la restituirea în natură a imobilului revendicat, iar constatarea nevalabilității titlului statului, acordă reclamantei doar dreptul de a obține despăgubiri, (drept de creanță), care reprezintă o valoare patrimonială, protejată de art. 1 Protocolul 1 la Convenție, care, însă, nu presupune retrocedarea bunului în natură.
Aprecierea existenței unui bun în patrimoniul apelantei-reclamante, implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atât a unui bun actual, cât și a unei speranțe legitime de valorificare a dreptului de proprietate, ambele sintagme făcând referire la dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesie, ca stare de fapt.
Dacă prin jurisprudența anterioară a Curții Europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil, în perioada de referință, menționată mai sus, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, în jurisprudența actuală a Curții (cauza A.) s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres restituirea în natură a bunului.
Tribunalul a considerat ca lipsită de relevanță susținerea apelantei-reclamante, în sensul că în prezent vorbim despre o inexistență, o imposibilitate de funcționare a sistemului de despăgubiri, avându-se în vedere chiar pasivitatea acesteia, care nu a înțeles să își concretizeze vreme de 5 ani, respectiv din anii 2007 și 2008, hotărârile judecătorești care îi erau favorabile.
Pe cale de consecință, tribunalul a reținut ca legală și temeinică hotărârea instanței de fond, apreciind ca voința legiuitorului, determinată și de prevederile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 112/1995, confirmată și prin Decizia nr. 33/9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, este aceea de a menține situația juridica creata in mod valabil in aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea de către Stat a imobilelor.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs recurenta reclamantă G. M. T. și recurentul-pârât Municipiul București prin Primarul General .
În motivarea recursului declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, acesta a criticat decizia pronunțată, invocând în primul rând excepția lipsei de interes în privința capătului de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului.
În acest sens, recurentul a arătat că odată cu apariția Legii nr. 10/2001, au fost definite în mod concret atât imobilele preluate în mod abuziv cât și modalitățile de reparație.
Astfel, art. 2 descrie și enumera ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, iar lit. g se referă la orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum a fost definitiv la art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998.
Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 194 5- 22 decembrie 1989, au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea și ca atare, reclamanta nu justifică un interes în promovarea unui astfel de capăt de cerere.
În cazul în care se va trece peste această excepție, recurenta a solicitat să se constate că locuințele trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 au fost calificate în mod expres de legiuitor ca fiind preluate cu titlu și au format obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995.
Trecerea în proprietatea statului făcută în condițiile art. 645 cod civil a avut ca efect stingerea dreptului de proprietate al fostului proprietar asupra imobilului în litigiu și constituirea unui drept de proprietate în favoarea statului.
Stabilirea concordanței sau a neconcordanței dispozițiilor decretului nr. 92/1950 cu prevederile Constituției de la acel moment, este apanajul instanței de judecată, iar nelegalitatea măsurii preluării imobilului de către stat, se apreciază prin raportare la legea fundamentală în vigoare la acel moment și se pronunță expres în fiecare caz în parte.
În consecință, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului declarat de reclamanta G. M. T., aceasta a invocat prevederile art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă, susținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1 din Protocolul I la Convenție, a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Recurenta a arătat că instanța de apel a abordat greșit actele dosarului și relațiile dintre părți raportat la situația legislativă actuală creată prin Legea nr.117/2012, prin edictarea căreia, sistemul ineficient de despăgubire, funcționând deficitar, nu mai există.
Recurenta a arătat că instanța de apel nu a avut în vedere împrejurarea că posibilitatea de a obține o despăgubire pentru imobilul preluat de stat în mod abuziv nu există, Fondul Proprietatea fiind epuizat în întregime.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat până în prezent Statul Român pentru neelaborarea unui sistem de despăgubire echitabil, eficient, subliniind nefuncționarea celui instituit prin Legile nr.10/2001 și 247/2005, iar la ora actuală, prin edictarea Legii nr. 117/2012 sistemul ineficient nu mai există.
În această situație, când prevederile legale care reglementau o promisiune de despăgubiri au fost suspendate, în lipsa unor prevederi naționale care să asigure respectarea dreptului de proprietate, susține recurenta, acțiunea în revendicare trebuie judecată după nomele Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale Codului civil, întrucât constituie singurul remediu efectiv care să se încadreze în prevederile art. 41 din Constituție.
Cu alte cuvinte, falimentul procedurii de retrocedare în echivalent a imobilului (recunoscut de Legea nr. 117/2012) impune reevaluarea în cadrul procesual prezent a acțiunii în revendicare, a modalității concrete de reparare a prejudiciului produs prin expoliere de către regimul comunist.
Efectul juridic al acestei statuări îl reprezintă reactivarea acțiunii în revendicare reglementată de dreptul comun, cu circumstanțele prevăzute de decizia nr. 33/2008.
În privința principiului neafectării securității circuitului civil, acesta protejează în silogismul juridic al instanței supreme, deopotrivă, pe proprietarul expoliat și pe chiriașul cumpărător, iar, indiferent de soluția adoptată, securitatea circuitului civil va fi afectată.
În aceste condiții, susține recurenta, trebuie aleasă varianta care a determinat cea mai mică atingere aducă circuitului civil.
Or, raportat la mecanismul legal, viabil, de despăgubire a chiriașilor cumpărători edictat de Legea nr. 1/2009, în contrapunere cu ineficiența celui de despăgubire al proprietarilor expoliați de statul comunist, recurenta apreciază că circuitul civil va fi mai puțin afectat prin admiterea acțiunii.
În privința existenței unui bun, conform art. 1 din Protocolul I la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, recurenta, invocând Cauza A. și alții împotriva României, susține că este deținătoarea unui bun actual în sensul Convenției.
Din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O (Cauza P. împotriva României, S. împotriva României, V. împotriva României, Broniowski, P. împotriva României), recurenta susține că în cauză nu este vorba de o simplă vânzare a bunului altuia, ci această vânzare a survenit cu încălcarea flagrantă a unei norme legale.
Astfel, Legea nr. 112/1995, recunoscând dreptul recurentei de proprietate și obligând statul să o repună în posesia imobilului, acesta a vândut apartamentul pârâților, ceea ce în acord cu jurisprudența C.E.D.O (Cauza Zwierzynski împotriva Poloniei) înseamnă a nega preeminența legii într-un stat de drept.
Recurenta arată că, reținând ca premisă existența dreptului de proprietate ca bun în patrimoniul său la momentul vânzării apartamentului, se impune observarea existenței unei „ingerințe” în exercițiul dreptului de proprietate al titularului, cu consecința privării de proprietate, care în cauză, susține recurenta, nu este justificată.
În acest sens, recurenta a arătat că instanța europeană a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor naționalizate și a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt justul echilibru între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale.
Prin urmare, arată recurenta, în litigiul de față, aceasta se află în posesia titlului originar de proprietare, beneficiind de recunoaștere legislativă a dreptului de proprietate, iar demersurile inițiate pentru recuperarea bunului, au rămas fără efecte, întrucât deși a formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001, nu a obținut până în prezent nici o despăgubire efectivă. În același timp, pârâții dispun la rândul lor de un bun, însă viciul care afectează titlul autorului lor, Statul, radiază implicit și în privința propriului lor titlu, fapt de natură să impună preferabilitatea titlului reclamantului ca fiind mai bine caracterizat.
Această apreciere nu este de natură să ignore raționamentul cuprins în decizia în interesul legii nr. 33/2008, care prevede posibilitatea ca în anumite situații să se procedeze la operațiunea de comparare a bunurilor.
Prin urmare, întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției, reclamanta susține a se face aplicarea directă a Convenției cu consecința constatării preferabilității titlului său de proprietate.
Aprecierea în sensul că recurenta ar avea posibilitatea să obțină despăgubiri de la stat, pe baza unei acțiuni viitoare separate pe calea dreptului comun, nu oferă certitudinea eficacității unui asemenea demers, raportat la existența legii speciale nr. 10/2001 care se aplică cu prioritate, ceea ce impune admiterea acțiunii în revendicare drept unică măsură reparatorie posibilă.
Recurenta a mai arătat că, deși este corectă afirmația că statul poartă răspunderea lipsei de configurare a unui mecanism eficace de despăgubire, tocmai această premisă, alături de cele menționate mai sus, au deschis calea acțiunii în revendicare, ca unic remediu procesual.
Pe de altă parte, se arată că nu se poate opune nici argumentul relativ la suportarea de către pârâți a consecințelor răspunderii statului, deoarece acest risc a fost eliminat prin adoptarea Legii nr.1/2009 care oferă posibilitatea obținerii valorii de despăgubiri bănești pentru imobil.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor expuse mai sus, Curtea reține următoarele:
I. În ceea ce privește recursul declarat de recurentul pârât Municipiul București, prin Primarul General, Curtea constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce succed:
Recurentul pârât a criticat hotărârea instanței de apel invocând în primul rând excepția lipsei de interes în privința capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, având în vedere că imobilul în litigiu intră în domeniul de aplicare al Legii 10/2001.
Excepția în discuție, care are caracter absolut, putând fi invocată în orice stare a pricinii, de părți sau chiar de instanță, din oficiu, este fondată, întrucât, atâta vreme cât preluarea in temeiul Decretului Lege nr. 92/1950 este considerată abuzivă prin însăși Legea 10/2001 (art. 2 lit. a), este lipsită de interes solicitarea de a se constata ceea ce legea prevede in conținutul ei în mod expres.
Recurenta reclamantă nu poate obține vreun folos practic nou prin admiterea unui asemenea capăt de cerere, respectiv prin obținerea unei hotărâri judecătorești care să constate ceea ce legea prevede deja in mod explicit, astfel că, în cauză se impunea respingerea ca lipsit de interes a primului capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.
Mai mult, prin sentința civilă nr. 163/01.02.2007 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă, a fost obligat pârâtul să emită dispoziție motivată prin care să soluționeze notificarea formulată în temeiul Legii 10/2001 și să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, iar prin sentința civilă nr. 1498/08.10.2008 pronunțată de Tribunalul București secția a IV a civilă, definitivă și irevocabilă, s-a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Legii 247/2005 pentru imobil, ceea ce înseamnă că, implicit, prin hotărâri judecătorești a fost recunoscut caracterul abuziv al preluării în temeiul Decretului 92/1950, ceea ce face lipsit de interes demersul de față.
Având în vedere soluția dată acestei excepții, în virtutea căreia recursul va fi admis, conform art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 C.pr. civ., nu se mai impune analizarea celorlalte critici invocate de recurentul pârât prin motivele de recurs, referitoare la fondul capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.
II. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta reclamantă G. M. T., Curtea constată că acesta este nefondat, având în vedere următoarele:
Criticile recurentei reclamante cu privire la respingerea acțiunii în revendicare, ce pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, sunt nefondate, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 480 din Codul civil din 1864 și a prevederilor Legii 10/2001 din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și a dispozițiilor art.1 din Protocolul I adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Astfel, prezenta acțiune în revendicare, formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, întemeiată pe prevederile art. 480 din Codul civil din 1864, a fost introdusă pe rolul instanței, la data de 12.11.2007 și privește un imobil ce intră în domeniul de aplicare al Legii 10/2001.
Recurenta reclamantă a urmat procedura prevăzută de Legea 10/2001 și a solicitat în instanță valorificarea dreptului pretins, iar prin sentința civilă nr. 163/01.02.2007 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă, a fost obligat Municipiul București, prin Primarul General, să emită dispoziție motivată prin care să soluționeze notificarea formulată în temeiul Legii 10/2001 și să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, .. 11, sector 5, pentru care s-a adresat notificarea nr. 1236/10.07.2001.
De asemenea, prin sentința civilă nr. 1498/08.10.2008 pronunțată de Tribunalul București secția a IV a civilă, definitivă și irevocabilă, s-a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Legii 247/2005 pentru imobilul menționat mai sus ( fiind soluționat astfel primul capăt de cerere formulat de reclamantă în cadrul acțiunii de față, disjuns prin sentința civilă nr. 1124/18.06.2008).
Recurenta reclamantă a formulat în prezenta cauză cerere de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de intimații pârâți în baza Legii 112/1995, cerere care a fost respinsă ca prescrisă prin sentința judecătoriei, sub acest aspect soluția primei instanțe nefiind apelată și intrând în puterea lucrului judecat.
În raport cu aceste circumstanțe concrete ale speței, instanța de apel a aplicat în mod corect decizia in interesul legii nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie, conform art.330 ind. 7 alin. 4 Cod Proc.Civ. care a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, în sensul următor:
a) concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială;
b) În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea speciala și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În cuprinsul deciziei se arata că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 din Codul civil, iar obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, față de posibilitatea contestării dispoziției emise de autoritatea competentă, instanța având în această situație jurisdicție deplină, conform art. 26 din lege, fiind garantată astfel respectarea art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Cu atât mai mult, se arată în decizia menționată, persoanele care au utilizat procedura Legii 10/2001, nu mai pot exercita ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via si principiul securitatii raporturilor juridice consacrat in jurisprudenta CEDO (cauza Brumarescu contra Romaniei).
În aceasta situație se află și recurenta reclamantă, care a urmat calea Legii 10/2001, iar prin sentința civilă nr. 163/01.02.2007 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă, a fost obligat Municipiul București, prin Primarul General, să emită dispoziție motivată prin care să soluționeze notificarea formulată în temeiul Legii 10/2001 și să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu. De asemenea, prin sentința civilă nr. 1498/08.10.2008 pronunțată de Tribunalul București secția a IV a civilă, definitivă și irevocabilă, s-a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Legii 247/2005 pentru imobil.
Pe de altă parte, în aplicarea principiului de drept specialia generalibus derogant, se impune concluzia că dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, fiind speciale și derogatorii față de dreptul comun privitor la acțiunea în revendicare imobiliară, trebuie aplicate cu prioritate, neexistând un drept de opțiune al reclamanților între aceste norme și cele care reprezintă dreptul comun. Or, dispozițiile art. 45 din Lg. 10/2001 au ca efect consolidarea titlului cumpărătorului în baza Lg.112/1995, respectiv salvgardarea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu statul, dacă persoanele îndreptățite nu au formulat acțiune în anulare sau dacă, formulând o astfel de acțiune, aceasta a fost respinsă (cum este cazul în speță, cererea privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare fiind respinsă ca prescrisă).
În asemenea situație, față de prevederile legii speciale, în cadrul acțiunii în revendicare intentate de fostul proprietar este preferabil contractul de vânzare cumpărare în condițiile menționate mai sus, având în vedere că legiuitorul a instituit altă soluție de drept material în această ipoteză, decât restituirea proprietății imobiliare înseși și a optat pentru plata de despăgubiri prin echivalent, prin raportare la valoarea imobilului, discuția asupra preferabilității titlurilor fiind deplasată la aceste criterii.
Pe de altă parte, cea de-a doua teză a dispozitivului deciziei în interesul legii menționate presupune analizarea în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun a raportului dintre legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, analiză făcută în mod corect de instanțele de fond.
În acest sens, în cuprinsul deciziei menționate, s-a arătat că, deși nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și dreptul comun în materia revendicării, și anume Codul civil, nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
În această situație este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale spetei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securitatii raporturilor juridice civile.
În cauză, în mod corect au reținut instanțele de fond că în privința dreptului la restituire în natură a imobilului revendicat, recurenta reclamantă nu deține un bun, care să se bucure de protecția oferită de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
În acest sens, Curtea are in vedere că în jurisprudența CEDO, semnificația noțiunii de “bun” se raportează atât la bunuri actuale, existente, cât și la valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. În schimb, nu trebuie considerate bunuri, în sensul articolului menționat, speranța de a redobandi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici creanța condițională rămasă fără obiect în urma nerealizării condiției ( cauzele Caracas c. Romaniei, Kopeky c Slovaciei, M. c. Romaniei).
În cauză, recurenta reclamantă nu deține un bun actual, în sensul Convenției, deoarece nici o jurisdicție sau autoritate administrativă nu a recunoscut acesteia dreptul larestituirea în naturăa imobilului litigios .
Recurentei reclamante i-a fost recunoscut prin hotărâri judecătorești doar dreptul la despăgubire (sentința civilă nr. 163/01.02.2007 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă, respectiv sentința civilă nr. 1498/08.10.2008 pronunțată de Tribunalul București secția a IV a civilă, definitivă și irevocabilă).
Constatarea implicită prin aceste hotărâri a caracterului abuziv al preluării nu reprezintă un „bun” în ceea ce privește dreptul la restituire în natură, concluzie care rezultă cu precădere din hotărârea pronunțată în cauza pilot A. și alții c. României, hotărâre care a tranșat problema semnificației noțiunii de bun în această materie.
În cuprinsul acestei hotărâri, Curtea Europeana a reținut că „ existenta unui bun actual in patrimoniul unei persoane, ființează manifest, fără nici o îndoială, dacă, printr-o hotărâre definitivă si executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar si dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului”.
Curtea a constatat că de la . Legilor nr. 10/2001 si 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism special pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
În consecință, Curtea europeană a apreciat că „transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi”.
În speță, Curtea a reținut că „nici o jurisdicție sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor in mod irevocabil un drept la restituirea apartamentului litigios. Hotărârile judecătorești invocate de reclamante, deși constatau că naționalizarea imobilului fusese ilegală, nu constituiau titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament”. În consecință, Curtea a apreciat că „apartamentul litigios nu reprezenta un bun actual, in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta să se poată prevala”.
În același timp, Curtea a observat că, „deși constatarea naționalizării nu implică în mod automat dreptul la restituirea bunului, aceasta generează un drept la despăgubire, dat fiind că, prin hotărâri judecătorești intrate in puterea lucrului judecat, s-a constatat că erau întrunite condițiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv naționalizarea ilegală a bunului si proba calității de moștenitor a proprietarului inițial”.
Aplicând in cauza de față principiile ilustrate în hotărârea pilot, Curtea reține că în mod corect a constatat instanța de apel că recurenta reclamantă nu deține un „bun” în sensul de imobil restituibil în natură, care să beneficieze de protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, aceasta având doar un drept la despăgubire, care însă nu presupune retrocedarea imobilului în natură .
În același timp, intimații pârâți, cumpărători în baza Legii nr.112/1995 beneficiază de un „bun actual”, reprezentat de însuși imobilul in litigiu asupra căruia dețin și posesia concretizată material.
În consecință, în mod corect a fost respinsă acțiunea în revendicare, fără a se putea susține că legea specială intră în conflict cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
În ceea ce privește invocarea lipsei efectivității procedurii speciale în cadrul căreia recurenta reclamantă urmează să își valorifice dreptul la despăgubire, Curtea reține că dreptul la indemnizație vizează raportul juridic născut ca urmare a notificării între persoana îndreptățită și stat, situația terțului dobânditor nefiind influențată de modalitatea și termenele în care, în concret se plătesc respectivele măsuri reparatorii.
O asemenea concluzie se impune, întrucât, dreptul de proprietate al cumpărătorului, protejat la rândul lui de Convenție, nu poate fi afectat de insecuritatea legislativă și administrativă a organelor statale, în jurisprudența Cedo fiind sancționată conduita culpabilă a statului pentru “încălcarea obligației pozitive de a recționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate in posesia sa in baza decretelor de naționalizare”.
Nefuncționalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, în acest sens fiind jurisprudența Curții regăsită inclusiv în hotărârea pilot M. A. și alții împotriva României .
Astfel, prin această hotărâre s-a instituit în sarcina Statului Român obligația ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 par. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare, măsuri cu caracter legislativ și administrativ, apreciindu-se că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare”.
Or, stabilirea obligației statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente(paragraf 232), echivalează în același timp cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.
În acest context, adoptarea Legii nr. 117/04 iulie 2012, pentru aprobarea OUG nr. 4 din 13 martie 2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ general aplicării unor dispoziții din titlul VII ” Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea 247/2005 (la care face referire recurenta reclamantă), prin care s-au suspendat, până la data de 15.05.2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII din Legea 247/2005, se înscrie în marja de apreciere a statului pentru alegerea măsurilor destinate eficientizării sistemului prevăzut de această lege, nefiind incompatibilă cu Convenția europeană.
Prin urmare, lipsa efectivității la acest moment a procedurii prevăzute de legea specială nu justifică admiterea acțiunii în revendicare, astfel cum susține recurenta reclamantă, date fiind cele statuate de Curtea europeană prin hotărârea pilot.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, Curtea constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, astfel că, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul declarat de reclamanta recurenta reclamantă G. M. T., ca nefondat.
În baza art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 C.pr. civ., va admite recursul declarat de recurentul pârât Municipiul București, prin Primarul General, modifica în parte decizia recurată, va admite apelul declarat de pârât, va schimba în parte sentința apelată în sensul că va respinge ca lipsit de interes capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului
Va menține celelalte dispoziții ale sentinței și ale deciziei.
Văzând și disp. art. 377 alin. 2 pct. 4 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta recurenta reclamantă G. M. T., împotriva deciziei civile nr.679A/29.06.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți I. C., I. M., S. A. I., S. E.
Admite recursul declarat de recurentul pârât MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva deciziei civile nr.679A/29.06.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți I. C., I. M., S. A. I., S. E.
Modifică în parte decizia recurată.
Admite apelul declarat de pârâta Primăria M. București, prin Primarul General.
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că respinge ca lipsit de interes capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței și ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 31.01.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
S. G. G. D. M. M. A. M.
GREFIER
M. D.
Red./tehnored M.A.M.
Tehnored. T.I./2 ex
Jud. apel:I. P.
I. L. M.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 4/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 223/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
