Legea 10/2001. Decizia nr. 248/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 248/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-02-2013 în dosarul nr. 4909/3/2009
Dosar nr._
(1961/2012)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.248
Ședința publică din 12.02.2013
Curtea constituită din:
Președinte - S. G. P.
Judecător - M. V.
Judecător - L. D.
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-pârât M. București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr.2238 din 13.12.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele-reclamante Larkin A., L. I. (ambele moștenitoare ale reclamantei L. H., decedată pe parcursul judecății în primă instanță) și W. C..
Cauza are ca obiect acțiune formulată în temeiul Legii nr.10/2001.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă domnul consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât M. București, în baza delegației aflate la fila 36 la dosar și domnul avocat N. A., în calitate de reprezentant al intimatelor-reclamante Larkin A. și L. I. (moștenitoarele reclamantei L. H.) și W. C.. Este prezentă și doamna avocat V. E., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, eliberate de Baroul București, apărător al numitei B. E. – titular al cererii de intervenție în interesul recurentului M. București, reprezentat prin Primarul General.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se că procedura de citare este legal îndeplinită, după care:
Avocatul intimatelor-reclamante depune la dosar o copie a împuternicirii avocațiale semnate de cele două moștenitoare ale reclamantei, arătând că i-a fost transmisă deoarece originalul s-a rătăcit la poștă. Depune și plicul în care i-a fost trimis mandatul în copie.
În ceea ce o privește pe reclamanta W. C., depune la dosar un extras din actul de deces al acesteia, în limba engleză și în traducere în limba română, efectuată de un traducător autorizat. Arată că decesul acesteia a survenit la data de 15.12.2012, așa cum reiese din mențiunile cuprinse în actul de deces; menționează că din informațiile pe care le deține, aceasta nu are moștenitori.
Totodată, solicită a se ține seama de faptul că reclamanta W. Chistel a dat o declarație de renunțare la drepturile litigioase din prezenta cauză în favoarea Hethei L., la data de 15.12.2009, declarația fiind depusă la dosar la filele 43 – 44 în copie certificată pentru conformitate cu originalul. În opinia sa, W. C. nu mai avea calitate procesuală în dosarul de față. Cât privește faptul că W. C. figurează în actul de deces și în declarația de renunțare cu numele W.-Sanner C. precizează că Sanner este numele acesteia înainte de căsătorie, astfel cum rezultă din mențiunea făcută în actul de deces, fiind vorba despre aceeași persoană.
Avocatul reclamantelor menționează și faptul că nu a avut cunoștință despre declarația de renunțare până la recurs, deși aceasta a fost dată înainte de pronunțarea sentinței atacate.
Instanța îi înfățișează reprezentantului recurentului mandatul depus la dosar de domnul avocat N. A. și pune în discuție îndeplinirea procedurii de citare a intimatelor-reclamante Larkin A. și L. I., în raport de dovada calității de reprezentant a apărătorului, precum și calitatea procesuală a reclamantei W. Chistel în raport de declarația acesteia de renunțare la drepturile litigioase.
Reprezentantul recurentului-pârât consideră că mandatul prezentat în copie de partea adversă este valabil, fiind semnat de către moștenitoarele reclamantei L. H.; pe de altă parte, având în vedere că domnul avocat N. a reprezentat-o pe reclamantă în fața instanței de fond, mandatul acestuia nu a încetat prin decesul părții.
În ceea ce privește declarația de renunțare a reclamantei W. Chistel în favoarea Herthei L., apreciază că aceasta este reală și are eficiență, însă trebuia prezentată instanței de fond pentru a se lua act de renunțare.
După deliberare, față de împrejurarea că domnul avocat N. A. le-a reprezentat pe reclamante în faza procesuală anterioară și a făcut dovada că este mandatat de moștenitoarele Herthei L., deși a depus la dosar o copie a delegației, văzând și poziția procesuală a reprezentantului recurentului-pârât, care nu contestă mandatul domnului avocat N., Curtea constată că procedura de citare cu intimatele-reclamante Larkin A. și L. I. este îndeplinită prin prezența apărătorului acestora.
Având în vedere declarația reclamantei W. C. dată în fața unui notar, la data de 15.12.2009, de renunțare la drepturile litigioase pe care le deținea asupra imobilului ce constituie obiect al dosarului de față, Curtea constată că transmisiunea drepturilor litigioase către moștenitoarele reclamantei L. H., respectiv intimatele-reclamante Larkin A. și L. I., a operat anterior decesului acesteia, survenit la 15.12.2012. Prin urmare, procedura de citare pentru termenul de judecată de astăzi este legal îndeplinită, iar decesul reclamantei W. C., care nu mai justifica legitimare procesuală având în vedere declarația sa de renunțare la drepturile privind imobilul situat în București, ., nr.80, nu prezintă relevanță din perspectiva cadrului procesual.
În continuare, Curtea pune în discuție admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție formulate de B. E. în interesul recurentului-pârât M. București, copia cererii aflată la dosar fiindu-i comunicată apărătorului intimatelor-reclamante.
Avocatul titularei cererii de intervenție solicită admiterea în principiu a cererii sale, motivat de faptul că este proprietar al imobilului în litigiu, pe care l-a cumpărat în anul 1996 în baza Legii nr.112/1995. Arată că s-a judecat timp de 14 ani cu reclamantele din prezenta cauză în procese având ca obiect revendicare prin comparare de titluri, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, constatarea nulității deciziei de preluare de către stat a imobilului – în toate aceste cauze fiind respinse cererile reclamantelor; arată că a depus la dosar, împreună cu cererea de intervenție, hotărârile judecătorești despre care face vorbire.
Arată, așadar, că înțelege să susțină recursul declarat de M. București, prin Primarul General, apreciind că soluția primei instanțe este nelegală și solicită admiterea, în principiu, a cererii de intervenție.
Reprezentantul recurentului-pârât solicită, la rândul său, admiterea în principiu a cererii de intervenție, întrucât titulara acesteia justifică un interes să intervină în cauză alături de M. București, prin Primarul General.
Avocatul intimatelor-reclamante arată că nu se opune la admiterea în principiu a cererii de intervenție, dar solicită să i se comunice înscrisurile anexate la această cerere și acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de conținutul acestora. Ține să precizeze că nu intenționează să tergiverseze soluționarea cauzei, dar, pentru a se apăra cu privire la cererea de intervenție, dorește să evidențieze modalitatea în care intervenienta a dobândit imobilul.
Totodată, arată că nu i-au fost comunicate nici dovezile atașate la recursul Municipiului București și are nevoie de timp pentru a le studia.
După deliberare, Curtea încuviințează în principiu cererea de intervenție formulată de B. E. în interesul recurentului-pârât M. București, reprezentat prin Primarul General, în temeiul art.49 alin.3 și art.51 C. proc. civ. și dispune introducerea acesteia în cauză în calitate de intervenient accesoriu. Curtea constată, totodată, că nu se impune acordarea unui termen pentru a se formula întâmpinare la cererea de intervenție.
Curtea acordă cuvântul asupra probelor.
Reprezentantul recurentului-pârât solicită administrarea probei cu înscrisurile deja depuse la dosar.
Avocatul intimatelor-reclamante solicită proba cu înscrisuri, respectiv documente din dosarele invocate în cererea de intervenție și în recurs, care vizează modalitatea în care s-a făcut transferul de proprietate și dacă la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare erau îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr.112/1995.
Precizează că, față de hotărârea pronunțată la fond, probele pe care dorește să le administreze vizează modalitatea în care instanțele de judecată pot să îndrepte anumite nedreptăți făcute de-a lungul timpului.
Oricum, solicită acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de înscrisurile aflate la dosar.
Reprezentantul recurentului-pârât arată că nu se opune la amânarea judecății la cererea părții adverse.
Avocatul intervenientei solicită respingerea cererii de amânare, întrucât înscrisurile depuse la dosar de recurent și de intervenientă sunt hotărâri judecătorești pronunțate în contradictoriu cu intimatele-reclamante din cauza de față, despre care partea adversă nu poate susține acum că nu are cunoștință, procesele respective fiind chiar promovate de către reclamantele din cererea de chemare în judecată.
În ceea ce privește solicitarea intimatelor de a depune la dosar documente din acele dosare, consideră că este o probă nerelevantă față de soluțiile pronunțate și dovedite prin înscrisurile aflate deja la dosar.
Avocatul intimatelor-reclamante insistă în admiterea cererii de administrare a unor probe, precizând că dorește să depună și sentința de divorț a intervenientei, pentru a dovedi că înstrăinarea către aceasta s-a făcut fără a se respecta prevederile Legii nr.112/1995, fiind schimbată destinația imobilului.
În plus invocă prescripția dreptului la acțiune în raport de prevederile legii speciale.
La interpelarea instanței, recunoaște că acest aspect nu constituie obiect al cererii sale, dar este un argument ce vizează o stare de legalitate ce ar trebui avută în vedere de instanță.
Reprezentantul recurentului se opune la administrarea acestei din urmă probe solicitate de partea adversă, întrucât, în raport de obiectul pricinii se pot administra numai probe cu privire la aplicarea Legii nr.10/2001.
Avocatul intervenientei apreciază, la rândul său, că proba solicitată de intimatele-reclamante nu este relevantă față de obiectul litigiului, iar, cu privire la aspectul sesizat la acest moment de avocatul părților adverse, s-au pronunțat deja hotărâri judecătorești.
După deliberare, Curtea încuviințează cererile formulate de recurent și de intervenientă, de administrare a probei cu înscrisurile depuse la dosar și respinge cererea intimatelor-reclamante, constatând că înscrisurile invocate de acestea nu sunt utile cauzei, având în vedere limitele învestirii în recurs și cadrul procesual stabilit în cauză.
Curtea respinge cererea avocatului intimatelor-reclamante de acordare a unui nou termen pentru a lua cunoștință de înscrisurile depuse la dosar, constatând că toate aceste documente reprezintă hotărâri judecătorești, în care părțile pe care le reprezintă au participat în calitate de reclamante.
De asemenea, Curtea reține că la filele 52 – 53 din dosarul de fond se află adresa din 30.06.2009, care conține relații despre situația juridică a imobilului și un istoric al litigiilor de care avocatul reclamantelor are cunoștință.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului, precum și asupra excepției lipsei capacității de folosință a reclamantei L. H., pe care instanța o invocă din oficiu, ca motiv de recurs de ordine publică, în raport de decesul acesteia, survenit pe parcursul judecății în primă instanță.
Reprezentantul recurentului-pârât M. București, prin Primarul General solicită admiterea excepției și constatarea nulității sentinței în raport de încetarea capacității de folosință a reclamantei; solicită, în această situație, admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru stabilirea cadrului procesual.
Pe fond, solicită admiterea recursului; critică sentința atacată pentru lipsa dovezii calității de persoane îndreptățite a reclamantelor și, în al doilea rând, pentru lipsa calității de unitate deținătoare a bunului în discuție, imobilul neaflându-se în patrimoniul primăriei.
Solicită a se reține că prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat restituirea în natură a imobilului; nu solicită cheltuieli de judecată.
Intervenienta B. E., prin avocat, consideră că motivul invocat din oficiu, privind nulitatea hotărârii în raport de lipsa capacității de folosință a reclamantei L. H., ar putea avea importanță în măsura în care părțile reclamante ar fi prejudiciate, dar, prin sentința pronunțată, interesele acestora nu au fost vătămate, așa încât solicită respingerea excepției.
Pe fond, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate și respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată. Susține că tribunalul a fost învestit cu o cerere, nemodificată pe tot parcursul procesului, de anulare a dispoziției primarului și de obligare a pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul ce a aparținut autorului reclamantelor și că, dispunând restituirea bunului în natură, instanța a acordat ceea ce nu s-a solicitat.
Arată că solicită obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei, reprezentând onorariu avocat, potrivit facturii și chitanței pe care le depune la dosar.
Intimatele-reclamante Larkin A. și L. I., prin avocat, solicită, în primul rând, amânarea pronunțării pentru a formula concluzii scrise.
Arată că lasă instanța să aprecieze asupra excepției nulității sentinței, precizând, încă o dată, că nu a avut cunoștință despre decesul reclamantei la momentul pronunțării hotărârii recurate.
Cu privire la recursul declarat de M. București, prin Primarul General și însușit de intervenienta B. E., solicită, în principal, respingerea acestuia, iar, în subsidiar, admiterea în parte, în sensul de a se dispune emiterea unei dispoziții de acordare de despăgubiri.
În ce privește prima critică din recurs, aceea că instanța a soluționat litigiul pe fond, solicită a se avea în vedere îndrumările cuprinse în Decizia nr.XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora instanța poate să dispună restituirea imobilului în natură.
Apreciază că acest text este acoperitor pentru instanța de fond, care, în urma probelor administrate, a constatat că, în ce privește modalitatea în care s-a făcut transferul imobilului de la stat, deținător al bunului, fără titlu, sunt conexe anumite nulități. Or, reclamantele nu mai pot sesiza instanța cu privire la aceste nulități, ce se referă la faptul că intervenienta a cumpărat imobilul în baza Legii nr.112/1995, prezumându-se că aceasta era titulara contractului de închiriere pentru imobilul respectiv și trecuse termenul stabilit de lege pentru formularea notificărilor. Or, din dovezile pe care reclamantele le dețin, reiese clar că intervenienta nu avea contract de închiriere, fiind evacuată din imobil.
Așa cum reiese din expertiza efectuată la fond, deși intervenienta a cumpărat bunul în baza unei legi speciale, la un preț subvenționat, a schimbat destinația imobilului, transformându-l în restaurant, fără a avea autorizație de construire.
Recunoaște că instanța de fond a pronunțat o soluție inovatoare pentru țara noastră, dar corect motivată, apreciind că este singura modalitate de a le da o reparație foștilor proprietari, potrivit Legii nr.10/2001; nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare, urmând să aprecieze asupra cererii de amânare a pronunțării pentru a se formula concluzii scrise.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 10.02.2009, sub nr._, reclamantele C. W. și H. L., în contradictoriu cu M. București reprezentat prin Primarul General, conform art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, au formulat contestație împotriva Dispoziției Primarului General nr.1435/18.09.2003, susținând că nu le-a fost comunicată în niciun fel și de rezultatul căreia au luat la cunoștința conform adresei cu nr._ din 05.01.2009, prin care se precizează că s-a respins notificarea reclamantei H. L. și a defunctului frate W. M. Alfred, privind restituirea imobilului situat în București, . nr.80, sector 2.
În fapt, reclamanta H. L. a arătat că este moștenitoarea bunicului său W. I., care, conform contractului de vânzare-cumpărare din data de 14.05.1919, autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția notariat sub nr.9050, a cumpărat de la numita A. Rosenthal imobilul situat la acea vreme la adresa din București, . Polonă nr.118.
Încă din anul 1940, având în vedere dispozițiile privitoare la cărțile funciare din 27.04.1938 și în baza procesului verbal nr.9304 încheiat între judecătorul delegat cu întocmirea lucrărilor de înființare a cărților funciare și I. W., s-a dispus înscrierea în cartea funciara a imobilului situat în București . nr.80, în suprafața de 336 mp și construcție, în favoarea bunicului său I. W..
În timpul vieții, prin contractul de donație nr.285/1941 autentificat de Notarul Public I. P. și transcris la Tribunalul Ilfov Secția Notariat sub nr.705/25.01.1945, bunicul I. W. i-a donat fiului M. W., respectiv tatălui reclamantei L. H., imobilul situat în București ..80, fosta Gh.C. nr.188, în mod irevocabil, luându-se, totodată, act de renunțarea numitului S. W. (celălalt fiu al bunicului I. W.) la orice fel de pretenții prezente sau viitoare cu privire la imobilul ce a făcut obiectul donației.
În anul 1964, prin sentința civilă nr.880/24.02.1964, pronunțată de Tribunalul Raionului 1 Mai București în dosarul cu nr.180/1964, s-a admis acțiunea promovată de Sfatul Popular al Raionului 1 Mai în contradictoriu cu tatăl său, W. M., iar, în raport de prevederile art.1 lit.d din Decretul nr.111/1951, s-a dispus în mod abuziv trecerea în proprietatea statului a imobilului proprietatea acestuia, situat în București, ..80, fosta G. C. nr.80.
După moartea tatălui său M. W. și a mamei sale Fieda W., decedați în exil, în Austria, în septembrie 1967, respectiv iulie 1991, au rămas, moștenitori de drept, reclamanta L. H. și fratele său W. M. Alfred, fapt dovedit prin certificatul de moștenitor nr.39 din 04.06.1997, eliberat de BNP G. Ș.-C..
În urma decesului fratelui său, M. Alfred W., survenit la data de 09.05.2003, conform certificatului de moștenitor nr._/01.08.2004, a rămas drept unica moștenitoare soția sa C. W., ca efect al renunțării la moștenire a celor trei nepoate de fiu, respectiv Lea Nathalie Micaela W., Karin Laure Aline W. și Laetitia D. Caroline W..
Au solicitat reclamantele ca, dacă în momentul de față nu mai este posibilă restituirea în natură pentru imobilul solicitat, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, art.10 alin.7 raportat la art.11 alin.6, trebuie ca entitatea deținătoare să dispună să le fie acordate măsuri reparatorii în echivalent bănesc, acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală.
Astfel, au solicitat anularea Dispoziției Primarului General nr.1435/18.09.2003, prin care s-a respins notificarea cu privire la imobilul ce face obiectul demersului judiciar, obligarea pârâtului să emită o noua decizie prin care să dispună acordarea de măsuri reparatorii în conformitate cu art.24 alin.2 din Legea nr.10/2001, modificată și completată.
În vederea dovedirii calității de moștenitoare ale autorului W. I., respectiv ale autorului deposedat M. W., reclamantele au depus la dosar certificatul de moștenitor nr.39/04.06.1997, eliberat de B.N.P. G. Ș.-C., prin care se constată că acestea sunt moștenitoare, în calitate de fiică – L. H., și soția supraviețuitoare a fiului decedat – W. M. Alfred, reclamanta W. C..
Din extrasul de carte funciară, tribunalul a reținut că autorii W. I. și M. W. au fost înscriși în Cartea Funciară cu acest imobil, în perioada 1940-1941, iar prin notificarea nr.1084/04.07.2001, moștenitorii autorului deposedat M. W., respectiv descendenții de gradul I, W. M. Alfred și L. H., au solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii echivalente privind imobilul situat în prezent pe . nr.80, sectorul 2, format din teren și construcție, preluate de la autorul acestora M. W., aceștia pretinzând că a fost vorba despre o preluare abuzivă a imobilului.
Din adresele nr.3579/30.11.2009, emisă de S.C. Apolodor S.A. – Serviciul Fond Locativ, nr.3430/08.03.2010 emisă de Consiliul General al Municipiului București – Administrația Fondului Imobiliar și nr.481/16.03.2010 emisă de S.C. Apolodor S.A., instanța de fond a mai reținut că, după preluarea de la autorul M. W., fiind considerat bun abandonat, imobilul a intrat în fondul locativ de stat, iar, până în anul 1990, a fost supus închirierii, fiind folosit cu destinația de locuință și aflat în administrarea S.C. Apolodor S.A.
Fiind locuință aflată în fondul locativ de stat, în temeiul Legii nr.112/1995, Primăria Municipiului București, prin mandatarul S.C. Apolodor S.A., a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr.288/1996 în favoarea chiriașei B. E., iar, prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr.2034/15.12.1997, această instituție a dispus ieșirea din indiviziune cu statul asupra imobilului, în ceea ce o privește pe fosta chiriașă B.; administratorul S.C. Apolodor S.A. a comunicat că în prezent nu mai există chiriași în imobil.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză de către expertul inginer D. G., tribunalul a constatat că, în ceea ce privește imobilul identificat în prezent pe . nr.80, sectorul 2, există identitate cu imobilul cumpărat de către autorul W. I. în anul 1919, cel preluat în anul 1964 și imobilul existent în prezent pe teren, ce formează obiectul notificării adresată de către moștenitorii autorului deposedat. În prezent, construcția nu este folosită cu destinație de locuință, având destinație comercială, în care funcționează restaurantul „La Calderon 80”.
Prin sentința civilă nr.2238/13.12.2011, Tribunalul București - Secția a V a Civilă a admis acțiunea formulată de reclamantele L. H. și W. C., în contradictoriu cu M. București, reprezentat prin Primarul General, a anulat Dispoziția nr.1435 din 18 septembrie 2003, emisă de Primarul General al Municipiului București și a dispus restituirea în natură, către reclamantele L. H. și W. C., a imobilelor preluate abuziv de la autorul W. I., situate în București, ., nr.80, sectorul 2, constând în: terenul de 335,20 mp, identificat conform raportului de expertiză întocmit de către expertul ing.D. G., de la fila nr.120 din dosar și clădirea situată pe el, compusă din parter, cu hol, 4 camere, vestibul, baie, culoar, wc, cămară, bucătărie, terasă și pivniță.
Având în vedere starea de fapt reținută din probele administrate în cauză, tribunalul a constatat că, potrivit art.2 alin.1 lit.e din Legea nr.10/2001, imobilul preluat de la autorul M. W. face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv.
Conform art.4 alin.2 din Legea nr. 10/2001, moștenitoarele L. Herta (în calitate de fiică) și W. C. (în calitate de soție supraviețuitoare, moștenitoare legală a fiului W. M. Alfred, solicitant și decedat la 09.05.2003), sunt persoane îndreptățite să beneficieze de măsurile reparatorii ale legii.
Potrivit art.7 alin.1 din Legea nr.10/2001, regula instituită este că imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură, iar, alin.11 al aceluiași articol, prevede că „nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995, pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege”.
Or, tribunalul a reținut că, deși o parte din imobil a format obiectul unui contract de închiriere cu destinație de locuință, iar, prin contractul de vânzare cumpărare nr.288/1996, a făcut obiectul unei vânzări către chiriașa B. E., ulterior, imobilul a dobândit o altă destinație decât cea prevăzută de Legea nr.112/1995, în prezent funcționând un restaurant.
Prin Legea nr.112/1995 legiuitorul a înțeles să faciliteze dobândirea unor locuințe din fondul locativ de stat, de către chiriași, la prețuri sociale, care nu aveau corespondență cu valoarea reală de piață a imobilului, în considerarea asigurării unei locuințe proprietate personală pentru această categorie de persoane și nu a înțeles să favorizeze dobândirea imobilelor pentru a li se da alte destinații decât cea de locuință.
Din adresele menționate, precum și din Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr.2034/15.12.1997 rezultă că chiriașa nu ocupa întregul imobil și că, prin acest act administrativ, s-ar fi dispus ieșirea din indiviziune cu statul, deși instituția menționată nu are atribuții legale pentru a dispune o eventuală ieșire din indiviziune.
În consecință, s-a apreciat că imobilul preluat de la autorul M. W. nu este folosit cu destinația de locuință, în mod abuziv fiind dată o altă destinație comercială, astfel că nu putea face obiectul Legii nr.112/1995, iar înstrăinarea invocată nu constituie un impediment la restituirea imobilului în natură.
În ceea ce privește modul de soluționare a notificării adresată potrivit Legii nr.10/2001, tribunalul a constatat că, prin notificarea nr.1084/04.07.2001, moștenitorii L. H. și W. M. Alfred au solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii echivalente, în condițiile în care nu ar fi posibilă restituirea imobilului în natură.
Prin Dispoziția nr.1435/18.09.2003, Primarul General al Municipiului București le-a respins cererea de restituire în natură, apreciind că cei doi solicitanți nu au făcut dovada dreptului de proprietate și nici dovada calității de moștenitor.
Dispoziția este nelegală și netemeinică, întrucât, prin contractul de vânzare cumpărare nr.9050/14.05.1919, referitor la autorul W. I., și prin contractul de donație nr.285/1941, solicitanții au dovedit dreptul de proprietate pe care l-a deținut autorul M. W., asupra imobilului preluat prin sentința civilă nr.880/1964 pronunțată în baza Decretului nr.111/1951.
Referitor la calitatea de moștenitori, tribunalul a reținut că cei doi solicitanți, prin certificatul de moștenitor nr.39/04.06.1997, au dovedit că sunt descendenții autorilor W. M., în calitate de fiu și fiică, și ai autorului W. I., în calitate de nepoți de fiu și de fiică.
În consecință, tribunalul a considerat că este posibilă restituirea în natură a imobilului, aceasta constituind cea mai bună reparație ce poate fi acordată moștenitorilor autorului deposedat, astfel că, a admis cererea reclamantelor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General, în drept invocând dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că instanța de fond în mod total greșit a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, . nr.80, sector 2, anulând Dispoziția nr.1453/2003 emisă de Primarul General al Municipiului București, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitor de către reclamante.
Din înscrisurile depuse la dosarul administrativ nu reiese că imobilul în litigiu a aparținut numitului W. I. și nici că această persoană a fost succedată de reclamantele L. H. și W. C..
Față de dispozițiile art.22-23 din Legea nr.10/2001, republicată, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoană ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor, acte ce pot fi însă depuse și ulterior, până la soluționarea notificării.
Or, în speță, acest lucru nu s-a întâmplat, actele avute în vedere de Comisia pentru aplicarea Legii nr.10/2001 la pronunțarea dispoziției contestate neputând constitui o dovadă a dreptului de proprietate.
Pe de altă parte, înscrisurile anexate notificării, ca și cele depuse în fața instanței de judecată nu fac dovada și nu suplinesc necesitatea probării dreptului inclusiv în ceea ce privește întinderea acestuia și a raporturilor referitoare la proprietatea imobilului în litigiu, la determinarea precisă a acestuia.
În acest context, în lipsa unui probatoriu adecvat, tribunalul a dispus restituirea în natură a imobilului solicitat de reclamante, cu încălcarea art.9 din Legea nr.10/2001.
A mai precizat recurentul că imobilul în cauză nu mai aparține Municipiului București, acesta fiind vândut fostului chiriaș, B. E., prin contractul de vânzare-cumpărare nr.N00288/30.09.1996, conform Legii nr.112/1995. În plus, în imobil, la data soluționării cauzei pe fond, nu mai existau alți chiriași.
În speță, acest contract de vânzare-cumpărare nu a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească, este perfect valabil și, în acest caz, sunt incidente dispozițiile art.7 alin.11 din Legea nr.10/2001.
Soluția instanței de fond în privința măsurilor reparatorii ce se pot acorda este surprinzătoare, tribunalul nemotivând, în drept, care este temeiul juridic în baza căruia a dispus restituirea în natură, respectiv pentru care a considerat că vânzarea efectuată în temeiul Legii nr.112/1995 nu este conformă cu prevederile legale indicate.
În cauză, nu s-a pus problema comparării titlurilor de proprietate, pentru a se reține că la data înstrăinării imobilului de către M. București nu s-au respectat dispozițiile Legii nr.112/1995, ci instanța a fost învestită cu o cerere de anulare a actului emis de pârât în procedura Legii nr.10/2001.
De altfel, chiar reclamantele nu au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, ci doar acordarea de măsuri reparatorii potrivit art.24 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Recurentul a susținut, totodată, că instanța de fond s-a aflat într-o gravă eroare atunci când a constatat că prin Dispoziția nr.2034/1997 s-ar fi dispus ieșirea din indiviziune cu statul. În realitate, acest act administrativ, cât și procesul verbal de predare primire nr._/1999 s-au întocmit în baza unei hotărâri judecătorești (pronunțată în dosarul nr._/1997), care consfințea partajul imobilului litigios între B. E. și stat.
A mai învederat recurentul că între părțile în litigiu au existat și alte litigii, având ca obiect restituirea în natură a imobilului din București, . nr.80, sector 2, nulitatea absolută a deciziei civile de preluare a imobilului de către stat, nr.635/04.07.1964, hotărâri pe care le atașează prezentului recurs.
În ședința publică din data de 06.11.2012, s-a învederat instanței de recurs că reclamanta L. H. a decedat la data de 11.05.2010, astfel cum rezultă din certificatul de deces în limba engleză nr._, depus în traducere legalizată la dosar.
Instanța a dispus introducerea în cauză a reclamantelor Larkin A. și L. I., în calitate de moștenitoare ale reclamantei L. H..
Totodată, la același termen de judecată, s-a atașat și declarația reclamantei W. C. dată în fața unui notar, la data de 15.12.2009, de renunțare la drepturile litigioase pe care le deținea asupra imobilului ce constituie obiect al dosarului pendinte, în favoarea reclamantei L. H., în limba română și apostilată.
În privința acesteia, ulterior, Curtea a constatat că transmisiunea drepturilor litigioase către moștenitoarele reclamantei L. H., respectiv intimatele-reclamante Larkin A. și L. I., a operat anterior decesului acesteia, survenit la 15.12.2012. Prin urmare, procedura de citare pentru termenul de judecată din 12.02.2013 este legal îndeplinită, iar decesul reclamantei W. C., care nu mai justifica legitimare procesuală având în vedere declarația sa de renunțare la drepturile privind imobilul situat în București, ., nr.80, nu prezintă relevanță din perspectiva cadrului procesual.
În cauză s-a formulat cerere de intervenție în interesul recurentului M. București de către fostul chiriaș al imobilului litigios, B. E., încuviințată în principiu de Curte, în temeiul art.49 alin.3 și art.51 Cod procedură civilă.
În recurs au fost încuviințate și cererile formulate de recurent și de intervenientă, de administrare a probei cu înscrisurile depuse la dosar și a fost respinsă cererea intimatelor, constatând că înscrisurile invocate de acestea nu sunt utile cauzei, raportat la limitele învestirii în recurs și cadrul procesual stabilit în cauză.
În ședința publică din 12.02.2013, Curtea a acordat cuvântul părților asupra excepției lipsei capacității de folosință a reclamantei L. H., invocată din oficiu, ca motiv de recurs de ordine publică, în raport de decesul acesteia, survenit pe parcursul judecății în primă instanță.
Examinând cu prioritate excepția invocată, în raport de dispozițiile art.137 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Decesul reclamantei H. L. a survenit la data de 11.05.2010, așa cum reiese din actul depus la dosar de succesorii acesteia - certificatul de deces nr._, iar sentința tribunalului, recurată în prezenta cauză, a fost pronunțată la data de 13.12.2011, așadar după decesul acestei părți.
Excepția nulității hotărârii recurate față de lipsa capacității de folosință a reclamantei H. L. este fondată, Curtea reținând că nulitatea actelor de procedură este sancțiunea procedurală care intervine în cazul actului de procedură ce nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l total sau parțial de efectele firești.
După cum implică sau nu existența unei vătămări, nulitățile se clasifică în nulități condiționate de existența unei vătămări (art.105 alin.2 C.proc.civ.), care reprezintă regula și nulități necondiționate de existența unei vătămări (art.105 alin.1 C.proc.civ., ș.a.).
În literatura juridică se admite că există și alte cazuri de nulitate, în afara celor prevăzute de art.105 C.proc.civ., menționându-se aici netimbrarea sau insuficienta timbrare, greșita compunere a completului de judecată și nerespectarea termenelor prohibitoare, în toate aceste cazuri nulitatea nefiind condiționată de existența unei vătămări. Aceste situații privesc condițiile externe ale actului de procedură.
Pentru condițiile proprii actului de procedură (privitoare la forma și conținutul acestora) se aplică art.105 alin.2 C.proc.civ., însă, pentru a fi valabile, actele de procedură trebuie să respecte și o . condiții exterioare, precum competența instanței, alcătuirea legală a acesteia, respectarea termenelor procedurale în care trebuie efectuate actele de procedură, plata taxelor de timbru, îndeplinirea condițiilor de exercițiu al dreptului la acțiune.
Dintre aceste condiții, art.105 alin.1 C.proc.civ. se referă numai la necompetența instanței, însă nulitatea actului de procedură poate interveni și în celelalte situații; cum acestea nu cad sub incidența art.105 alin.2 C.proc.civ., înseamnă că este vorba tot de o nulitate necondiționată.
Lipsa capacității procesuale de folosință atrage nulitatea actului de procedură, nulitate necondiționată de existența vreunei vătămări, deoarece capacitatea procesuală este o condiție de exercițiu a dreptului la acțiune, deci o condiție extrinsecă actului de procedură.
În speța de față, nulitatea hotărârii instanței de fond a fost invocată de instanță în faza procesuală a recursului, în acord cu dispozițiile art.108 alin.1 C.proc.civ., prin raportare la lipsa capacității procesuale de folosință, care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual, excepția lipsei capacității de folosință fiind o excepție de fond, absolută și peremptorie.
În cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosință începe la nașterea lor și încetează la moartea lor. Actele de procedură făcute de o persoană fără capacitate de folosință sunt nule. Sancțiunea lipsei capacității procesuale de folosință este nulitatea absolută a actelor de procedură săvârșite după momentul decesului.
Declararea nulității unui act de procedură are ca efect scoaterea acestui act din cauză, deci lipsirea actului de procedură respectiv de efectele pe care i le dă legea – quod nullum est nulum producit efectum.
Efectul de invalidare a actului de procedură îndeplinit cu nerespectarea prescripțiilor legale se produce din chiar momentul ivirii nulității, iar nu din momentul constatării acesteia, întrucât nulitatea lipsește actul de efectele sale în ceea ce privește funcția sa procedurală.
Cum, în cauză, decesul reclamantei H. L. a intervenit pe parcursul soluționării pricinii în fond, înainte de pronunțarea hotărârii de către tribunal, cauza fiind analizată în contradictoriu cu o persoană decedată, iar nulitatea în astfel de situații nu este condiționată de existența unei vătămări, Curtea, conform art.304 pct.5 Cod procedură civilă și art.312 alin.5 Cod procedură civilă, va admite recursul declarat de recurentul pârât M. București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr.2238/13.12.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele – reclamante Larkin A., L. I. (ambele moștenitoare ale reclamantei L. Herta, decedată), va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului București, judecata urmând a fi reluată de la data de 11.05.2010, cu respectarea cadrului procesual astfel determinat după decesul reclamantei H. L..
Față de dispozițiile art.49 ali.3 și art.52 Cod procedură civilă, Curtea va admite, pentru aceleași considerente și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta B. E., cerere în interesul recurentului M. București.
În privința măsurii pe fond dispusă de prima instanță, văzând soluția de casare, instanța ce va rejudeca pricina va avea în vedere și criticile din prezentul recurs, cu referire expresă la posibilitatea de restituire a imobilului în litigiu în natură, în condițiile în care acesta a făcut obiectul vânzării, anterior soluționării notificării, potrivit Legii nr.112/1995. De asemenea, tribunalul urmează a cerceta, în prealabil, dacă s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului reclamantelor, precum și a transmiterii drepturilor succesorale ale acestui defunct către petentele L. H. și W. C., dar și regimul juridic al imobilului solicitat prin notificare (prin raportare la temeiurile din Legea nr.10/2001, susținute a fi încălcate de pârâtul M. București prin Primarul General).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.2238/13.12.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele – reclamante LARKIN A., L. I. (ambele moștenitoare ale reclamantei L. Herta, decedată).
Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare Tribunalului București.
Admite cererea de intervenție accesorie în interesul recurentului M. București formulată de intervenienta B. E..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 12.02.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
S.-G. P. M. V. L. D.
GREFIER
E. C.
Red.M.V.
Tehdact.R.L./B.I.
2 ex./15.03.2013
TB-S.5 –S.V.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1368/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 250/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
