Legea 10/2001. Decizia nr. 464/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 464/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-03-2013 în dosarul nr. 364/3/2012
Dosar nr._
(121/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.464
Ședința publică de la 14.03.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții reclamanți G. I. și S.C. R. G. INVEST S.A., împotriva civile nr. 1974 din 09.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, S. R. PRIN COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR ȘI O. M. S..
P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul Toia P., în calitate de reprezentant al recurentului reclamant G. I., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului pârât M. București prin Primarul General, conform delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurenta reclamantă S.C. R. G. Invest S.A. și intimații pârâți S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și O. M. S..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței la data de 08.03.2013, a unei întâmpinări formulate de către intimata pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, act procedural comunicat și recurentului G. I. potrivit dovezii de citare aflate la dosarul cauzei.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentului reclamant G. I. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul admiterii și a capătului de cerere privind obligarea Municipiului București prin Primarul General să înainteze dosarul aferent notificărilor direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Arată că, este adevărat că dispozițiile art. 16 alin. 2 indice 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat și completat prin OUG nr. 81/2007, stabilește circuitul dosarelor aferente dispozițiilor emise de primarii unităților administrative deținătoare ale imobilelor preluate abuziv, care nu pot fi restituite în natură, în sensul că după trecerea termenului de contestație prevăzut de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile, împreună cu dosarul aferent, se înaintează Instituției Prefectului, în vederea realizării controlului de legalitate, ulterior fiind înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Solicită a se avea în vedere faptul că, în speță, controlul de legalitate cu privire la calitatea recurentului reclamant de persoană îndreptățită la măsuri reparatori prin echivalent, cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului și faptul că acesta nu poate fi restituit în natură, s-a realizat de instanța judecătorească competentă, astfel încât nu se impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze un asemenea control de legalitate. Apreciază că un nou control de legalitate din partea Instituției Prefectului ar fi excesiv și ar prelungi în mod inutil termenul final de soluționare al notificării, constând în derularea procedurii de stabilire a cuantumului despăgubirilor și emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Oricum, instanța de judecată are plenitudine de competență în ceea ce privește controlul de legalitate asupra tuturor măsurilor dispuse atât de Primarul General al Municipiului București, cât și de Prefectul Municipiului București, astfel că un nou control de legalitate din partea Instituției Prefectului ar fi excesiv și ar prelungi în mod inutil termenul de soluționare al notificării, constând în derularea procedurii de stabilire a cuantumului despăgubirilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Solicită a se avea în vedere faptul că nu a fost încălcată nicio dispoziție imperativă a legii speciale privind stabilirea și plata despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv și care nu pot fi restituite în natură, instanța de fond apreciind că se impune înaintarea dosarului administrativ către prefect pentru verificarea modului în care M. București se va conforma dispozitivului hotărârii judecătorești, care a soluționat pe fond notificarea.
Se poate observa faptul că termenul rezonabil de soluționare a notificării stabilit de dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., a fost de mult depășit din culpa exclusivă a recurentului pârât care a refuzat să soluționeze notificarea formulată de către recurentul reclamant, chiar dacă dosar administrativ este complet de 2 ani de zile.
Consideră că recurentul reclamant este prejudiciat prin măsura dispusă de instanța de fond, care a respins cererea privind obligarea Municipiului București de a înainta dosarul aferent notificării direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, atunci când este încălcat art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin depășirea termenului rezonabil în care trebuie soluționată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, instanța judecătorească competentă, care a fost sesizată cu soluționarea efectivă a notificării, poate să aprecieze și asupra faptului că unele dispoziții ale legii speciale, cum este cazul art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care dispun ca dosarul aferent notificării și dispoziția emisă de unitatea deținătoare a imobilului preluat abuziv, se înaintează Instituției Prefectului în vederea efectuării controlului de legalitate asupra măsurilor dispuse de primar, pot să nu fie aplicate dacă această măsură este menită să preîntâmpine producerea unui prejudiciu pentru persoana îndreptățită, urmare a întârzierii nejustificate de soluționare efectivă a notificării.
Solicită obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. 653 din 13.03.2013, pe care o depune la dosar, însoțită de jurisprudență.
Reprezentantul intimatului pârât M. București prin Primarul General solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 06 ianuarie 2012, pe rolul Tribunalului București – Secția a IV a Civilă astfel cum a fost precizată (fila 223), reclamantul G. I. a solicitat în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primar General, O. M. S. personal (pe capătul de cerere în despăgubiri decurgând din delict, ca prepus) și pârâtul S. R. prin Comisia Centrală a Despăgubirilor, soluționarea pe fond a notificărilor înregistrate sub nr. 1552 și 1553 din 25 iulie 2001, prin acordarea, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General, de măsuri reparatorii cu privire la imobilul din București, .. 113, sector 3, obligarea pârâtului M. București prin Primar General la înaintarea directă a dosarului administrativ către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și obligarea acesteia din urmă la înregistrarea dosarului, obligarea pârâtului M. București prin Primar General la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul creat prin refuzul nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, constând în diferența dintre data la care trebuia soluționată notificarea (adică la 24 martie 2011) și valoarea de piață la zi a măsurilor reparatorii la valoarea de piață a imobilului, plus dobânda legală.
Reclamantul a arătat că a formulat o notificare conform Legii nr.10/2001, prin care a solicitat restituirea prin echivalent a imobilului apartament menționat însă, deși au trecut zece ani de la înregistrarea notificării, aceasta nu a fost soluționată; prin urmare, solicită soluționarea directă a notificării de către instanță, prin acordarea măsurilor reparatorii.
În fine, prin nesoluționarea la timp a notificării, s-a creat un prejudiciu prin scăderea valorii de piață a bunului, de care sunt răspunzători M. București prin Primar General și O. M. S. personal (ca prepus al Primăriei).
Pârâtul S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat necompetența, lipsa calității procesuale pasive, prematuritatea și inadmisibilitatea capetelor de cerere, excepții respinse la termenul din 26 octombrie 2012.
A fost întocmită o expertiză topometrică ce a identificat terenul în litigiu și una evaluatoare ce a stabilit valoarea bunului la 01 septembrie 2003, la 24 martie 2011 și la zi.
Prin sentința civilă nr. 1974 din 09 noiembrie 2012, Tribunalul București- Secția a IV a Civilă a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanții G. I. și . SA în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primar General, O. M. S. și pârâtul S. R. prin Comisia Centrală a Despăgubirilor; a constatat, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General că reclamanții au dreptul la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, cu privire la terenul de 4.581 mp. din București, fost .. 113, sector 3 și construcția în suprafață desfășurată de 419,67 mp. de pe acest teren; a respins celelalte pretenții și capete de cerere, ca neîntemeiate; a obligat pârâtul M. București prin Primar General la plata sumei de 1.600 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a analizat pe fond cauza reținând în fapt, că la data de 25 iulie 2001, reclamantul a adresat notificarea nr. 1552/1553 prin Biroul Executorului Judecătoresc „S. și N.” Primăriei Municipiului București, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, în vederea restituirii prin echivalent a imobilului teren de 4.800 mp. și construcție din București, .. 113, sector 3, cu privire la care pretinde că a aparținut autorilor săi și a fost abuziv preluat de stat și apoi demolat.
Notificarea a fost înregistrată la Primăria Municipiului București și nu a fost soluționată până în prezent.
În raport de dispozițiile art. 26 alin. 3 și de dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, tribunalul a analizat direct, în fond, solicitarea reclamantului, apreciind că lipsa unui răspuns al unității de ținătoare echivalează cu o respingere a solicitării de reparații pentru bunul preluat.
S-a constatat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de fostul notariat al Tribunalului Ilfov sub nr._ din 26 decembrie 1919 (filele 139 – 140 dosar fond), defunctul P. I. M. a dobândit un teren de 4.800 mp. în Dudești C., ulterior București, .. 113, sector 3, teren pe care au fost edificate construcții.
Imobilul a fost moștenit de soția și fiii săi R. T. (T.) și P. Ș..
Prin sentința penală nr. 49/1960 a Tribunalului M. București a fost condamnat P. Ș. la șapte ani muncă silnică și confiscarea totală a averii (fila 117 dosar fond).
Ca urmare, în baza sentinței civile nr. 5740/1964 a Tribunalului Raional T. V., au fost partajate construcțiile, atribuindu-se statului cele trei încăperi din față, din corp A, iar restul coproprietarei R. T., menținându-se indiviziunea în cote de ½ pe teren (filele 119 – 122 dosar fond).
Ulterior, prin decizia nr. 1542/1995, în urma unui recurs în anulare s-a dispus achitarea lui P. Ș. și înlăturarea măsurii confiscării (filele 73 – 77 dosar fond).
Prin Decretul nr. 922/1966 a fost expropriat și restul imobilului de la R. T. (T.) și demolat, neexistând date privind acordarea unor despăgubiri (filele 164 – 168, 190, 192 dosar fond).
În urma moștenirii succesive a fiecăruia din cei doi foști coproprietari (R. T. și P. Ș.), reclamantul a devenit proprietarul și unicul deținător al drepturilor cuvenite de pe urma imobilului ce a aparținut defuncților (vezi certificat de moștenitor nr. 30/1996 emis de Biroul Notarilor Publici „D. Ș.” și nr. 60/1997 emis de Biroul Notarilor Publici „T. C.” – fila 71 dosar fond).
În prezent, imobilul construcție, care, așa cum rezultă din anexa la expropriere – poziția 12 (fila 168 dosar fond) la data exproprierii avea o suprafață desfășurată de 419,67 mp., a fost demolat, iar terenul, având, potrivit sentinței de partaj din 1964 și expertizelor pe care s-a întemeiat, o suprafață reală de 4.581 mp. (filele 119 – 122 dosar fond) este ocupat de elemente de sistematizare (alei, trotuare, spații verzi, imobilul de la nr. 51, stradă), astfel că imobilul nu poate fi restituit în natură.
Trebuia precizat că va fi reținută suprafața faptică reală reținută în sentința din 1964 iar nu cea aproximativ declarată de reclamant și de autorii săi (4.800 mp.), aceasta din urmă putând fi rezultatul unor erori de măsurătoare.
În drept, tribunalul a apreciat că preluarea a ½ din teren și a imobilului construcție conform Decretului de expropriere nr. 922/1966 este abuzivă conform art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001; chiar dacă s-ar considera că titlul statului este valabil, art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001 consideră abuzivă preluarea imobilului de către stat chiar și cu titlu valabil, astfel cum este definit prin art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998.
Cât privește confiscarea părții lui P. Ș., măsura fiind ulterior înlăturată în urma recursului în anulare, preluarea este fără titlu și abuzivă, inclusiv în sensul art. 2 lit. b din Legea nr. 10/2001.
Față de cele expuse mai sus, constatând că autorii reclamantului au fost proprietarii bunului și acesta a fost preluat abuziv din patrimoniul lor și că nu este posibilă restituirea în natură, în baza art. 26 alin. 1 și art. 10 alin. 1 și următoarele din Legea nr. 10/2001 a fost admisă în parte cererea, numai în contradictoriu cu pârâtul M. București, și a fost constatat dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale.
A fost respinsă solicitarea de obligare a Primăriei la înaintarea directă a dosarului administrativ către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fără controlul de legalitate al Prefectului conform art. 9 alin. 5 din HG nr. 361/2005 și art. 16 din OUG nr. 81/2007 de modificare a Legii nr. 247/2005, întrucât, deși legalitatea acordării măsurilor reparatorii a fost verificată de tribunal și nu mai poate face obiectul unei cenzuri a organului administrativ (prefectul), totuși, controlul de legalitate al prefectului e mai larg decât strict verificarea acordării măsurilor reparatorii, extinzându-se și asupra altor aspecte administrative legate de înaintarea dosarului către Comisie, precum și conformitatea actelor dispuse de Primarul General cu cele stabilite prin hotărârea judecătorească, aspecte suplimentare celor care privesc strict soluționarea pe fond a notificării de către instanță.
De altfel, nu s-a putut dispune o măsură neconformă cu legea; cât timp legea pretinde avizul, nu există posibilitatea înlăturării unei dispoziții legale în vigoare.
Pe cale de consecință, a fost respins și capătul cererii privind obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la înregistrarea dosarului administrativ trimis de primărie.
În fine, au fost respinse pretențiile privind obligarea pârâtului M. București prin Primar General la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul creat prin refuzul nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, constând în diferența dintre data la care trebuia soluționată notificarea (adică la 24 martie 2011, potrivit reclamantului) și valoarea de piață la zi a măsurilor reparatorii la valoarea de piață a imobilului, plus dobânda legală.
Tribunalul a constatat că, la rigoare, prima dată la care trebuia a fi soluționată notificarea era data de 31 august – 01 septembrie 2003.
Potrivit art. unic din Legea nr. 289/2001 de modificare a Legii nr. 10/2001, termenul de depunere a actelor doveditoare prevăzut la art. 22 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, se prelungește până la data de 01 iulie 2003, iar potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 (în numerotarea de la acea dată) unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe în 60 de zile de la momentul expirării termenului prevăzut de art. 22, adică la 31 august – 01 septembrie 2003.
Această soluție a rămas valabilă inclusiv în momentul republicării Legii nr. 10/2001 din 2005, ceea ce echivalează că obligația Primăriei Municipiului București de a rezolva notificarea era exigibilă din 01 septembrie 2003.
Abia cu prilejul modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 a fost reglementată, prin modificarea art. 22, posibilitatea depunerii actelor doveditoare până la momentul soluționării notificării, ceea ce are efect prelungirea datei la care trebuie soluționată notificarea conform art. 23 din lege (în numerotarea din epocă).
Or, momentul de relevanță este cel când a devenit prima dată exigibilă obligația pârâtului de a soluționa notificarea, adică 01 septembrie 2003.
Prin urmare, raportându-ne la data la care a devenit exigibilă obligația de soluționare a notificării (01 septembrie 2003), când valoarea bunului imobil era de 660.529 lei, valoarea la zi – 5.018.676 lei, este mult superioară, astfel că nu a existat un prejudiciu în sensul reclamat prin acțiune, ci dimpotrivă, un câștig.
Reclamantul nu se poate prevala de repunerea în dreptul de a depune acte și în prelungirea termenului de rezolvare a notificării prin Legea nr. 247/2005, pentru a-și justifica pretențiile, întrucât nu poate transforma un beneficiu acordat lui de legiuitor și nici faptul depunerii cu întârziere de către acesta a unor noi acte în anii 2008 – 2010 (filele 144, 145 etc. dosar fond), sau nedepunerea raportului topo extrajudiciar solicitat (fila 180 dosar fond) într-un motiv de acordare a unor despăgubiri pentru întârzierea în soluționarea unei notificări ce a depins inclusiv de conduita sa.
Acest exemplu concret vine să pună în lumină și considerentul de ordin general al instanței, în sensul că eventualul prejudiciu creat reclamanților prin întârzierea în rezolvarea notificării nu poate fi calculat și pus în legătură cu fluctuațiile pieței imobiliare, cât timp ceea ce se cuvine solicitantului este valoarea în sine a bunului de la momentul analizei cererii, ca moment obiectiv, iar nu valoarea la momentul pe care petentul îl apreciază a fi mai favorabil.
Tot astfel cum nici statul nu poate pretinde a fi diminuată valoarea măsurilor reparatorii până la valoarea bunului la data notificării sau la un alt moment favorabil pârâtului, fluctuația pieței nu poate fi invocată ca motiv și criteriu al pagubei nici de reclamanți.
Până la urmă, ceea ce este just și se cuvine reclamanților este să obțină reparații echivalente valorii pe piață a bunului, iar această valoare este just a fi cea de la momentul acordării acestor reparații, ceea ce echivalează unei reîntregiri a patrimoniului prin echivalentul recunoscut de legea specială.
Fluctuația pieței ar introduce un factor aleatoriu, ambele părți putând reclama, după caz, scăderea sau creșterea valorii bunului pe piață.
Ca atare, a fost respinsă cererea de despăgubiri.
În baza art. 274 Cod de procedură civilă a fost obligat pârâtul M. București prin Primarul General, căzut în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată constând într-o parte din onorariul de avocat (având în vedere că o parte a acțiunii a fost respinsă), onorariul pentru expertiza topo, dar nu și cel pentru expertiza evaluatorie, suportată pentru un capăt de cerere respins; trebuie avut în vedere și că, prin prisma termenului de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, pârâtul este de drept în întârziere cu privire la neîndeplinirea obligației de a răspunde notificării, emiterea dispoziției ulterior acțiunii nerezolvând în nici un fel problema necesității recurgerii la o procedură judiciară pentru a-l determina să-și execute îndatorirea legală.
Împotriva acestei sentințe, la data de 11 decembrie 2012, a declarat recurs G. I. și . SRL, arătând că recursul privește capătul de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să trimită direct dosarul aferent notificărilor către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.
În motivare arată că, pentru a respinge acest capăt de cerere, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței că cererea este neîntemeiata, având în vedere dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care dispune că dispoziția emisă de Primarul General al Municipiului București, împreună cu dosarul administrativ, se înaintează Prefectului Municipiului București, pentru efectuarea controlului de legalitate, chiar dacă în speța prezentă controlul respective va fi mai restrâns, având în vedere soluționarea de către instanța judecătorească a notificărilor formulate de G. I..
Referitor la capătul de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului M. București de a trimite dosarul administrativ aferent notificărilor nr. 1552 și nr. 1553/2001, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, după cum urmează:
Este adevărat că art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat și completat prin OUG nr. 81/2007, stabilește circuitul dosarelor aferente dispozițiilor emise de primarii unităților administrative deținătoare ale imobilelor preluate abuziv, care nu pot să fie restituite în natură, în sensul că după trecerea termenului de contestație stabilit de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile/deciziile împreună cu dosarul aferent se înaintează Instituției Prefectului, în vederea realizării controlului de legalitate, cât și faptul că prefectul, după ce verifică din punct de vedere legal dispozițiile, emite un ordin cu propuneri de acordare de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, pe care îl înaintează pe bază de proces-verbal către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilelor și emiterii titlului de despăgubiri.
În speță însă, controlul de legalitate cu privire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul preluat abuziv, cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului și faptul că acesta nu poate să fie restituit în natură, s-a realizat de instanța judecătorească competentă ,în urma acestui control de legalitate stabilindu-se că reclamanții aveau calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, astfel că nu se impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze un asemenea control de legalitate.
Oricum, instanța de judecată are plenitudine de competență în ceea ce privește controlul de legalitate asupra tuturor măsurilor dispuse atât de Primarul General al Municipiului București, cât și de Prefectul Municipiului București, astfel că un nou control de legalitate din partea Instituției Prefectului ar fi excesiv și ar prelungi în mod inutil termenul final de soluționare a notificării noastre, constând în derularea procedurii de stabilire a cuantumului despăgubirilor și emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Solicită instanței de recurs să aibă în vedere că nu a fost încălcată nici o dispoziție imperativă a legii speciale privind stabilirea și plata despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv și care nu pot să fie restituite în natură, instanța de fond apreciind că se impune înaintarea dosarului administrativ către prefect, pentru verificarea modului în care M. București se va conforma dispozitivului hotărârii instanței judecătorești, care a soluționat pe fond notificarea, deși o asemenea măsură nu ar fi de natură să scurteze termenul de soluționare a notificării noastre, având în vedere și faptul că termenul rezonabil de soluționare a notificării, stabilit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a fost de mult depășit, din culpa exclusivă a pârâtului M. București, care a refuzat să soluționeze notificarea acestora, chiar dacă dosarul administrativ aflat la acest pârât este complet de doi ani de zile.
De asemenea, solicită instanței de recurs să aibă în vedere că măsura dispusă de instanța de fond, care a respins cererea de obliga re a Municipiului București de a înainta dosarul aferent notificării formulată de reclamanți, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, îi prejudiciază, lungind și mai mult termenul de soluționare definitivă a notificării, soluționare care include în mod obligatoriu și procedura de stabilire efectivă a despăgubiri lor pentru un imobil care nu poate să fie restituit în natură, procedură care se află în competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit prin decizia nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, atunci când este încălcat art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin depășirea termenului rezonabil în care trebuie soluționată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, instanța judecătorească competentă, care a fost sesizată cu soluționarea efectivă a acestei notificări, poate să aprecieze și asupra faptului că unele dispoziții ale legii speciale, cum este cazul cu dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în dosar, care dispun că dosarul aferent notificării și dispoziția/ decizia emisă de unitatea deținătoare a imobilului preluat abuziv, se înaintează Instituției Prefectului, În vederea efectuării controlului de legalitate asupra măsurilor dispuse de primar, pot să nu fie aplicate, dacă această măsură este menită să preîntâmpine producerea unui prejudiciu pentru persoana îndreptățită, urmare întârzierii nejustificate de soluționare efectivă a notificării.
Atâta timp cât reclamanți s-au adresat instanței judecătorești cu cererea de soluționare pe fond a notificării, această instanță a verificat toate aspectele privind legalitatea măsurilor reparatorii solicitate, pentru imobilul preluat abuziv, astfel că nu se mai impune trimiterea dosarului către prefect, în vederea efectuării controlului de legalitate, fie și în forma simplificată apreciată ca fiind necesară de către instanța de fond, dosarul aferent notificării, însoțit de hotărârea judecătorească pronunțată de instanță, putând să fie înaintat direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilului și emiterii titlului de despăgubiri.
Solicită să se aibă în vedere că în situația dosarelor soluționate de alte unități deținătoare (ministere, alte instituții centrale) sau de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, dosarele aferente notificărilor, însoțite de deciziile emise, sunt înaintate direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilelor care nu pot să fie restituite în natură și emiterii titlurilor de despăgubire.
În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței în sensul admiterii și a capătului de cerere ce face obiectul recursului prezent și obligării pârâtului M. București prin Primarul General de a trimite dosarul administrativ aferent notificării nr. 1552 și nr. 1553/2001, împreună cu hotărârea irevocabilă pronunțată în cauză, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În drept, și-au întemeiat motivarea recursului pe baza dispozițiilor art. 299, 304 pct. 9, art. 3041 și 312 pct. 3 Cod de procedură civilă.
La data de 08 martie 2013 a depus la dosarul cauzei întâmpinare Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Intimata consideră „recursul” promovat de recurenții-reclamanți G. I. și . SA ca fiind neîntemeiat. Recursul formulat privește în exclusivitate capătul al doilea din cererea de chemare în judecată, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General de a trimite dosarul cu notificările transmise prin executor judecătoresc sub nr. 1552/2001 și sub nr. 1553/2001 direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, capăt de cerere ce în mod întemeiat a fost respins de instanța de judecată ca neîntemeiat.
Astfel, art. 16 alin 21 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, prevede că „dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta”.
Dispozițiile legale anterior citate prevăd atât faptul că entitatea notificată are obligația legală de a emite o dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001 precum și faptul că dosarele de despăgubire aferente dispozițiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001 trebuie să fie centralizate la Prefecturi, unde se va acorda avizul de legalitate privind dispozițiile emise în temeiul Legii nr. 10/2001.
Apreciază că instanța de fond a înțeles, în mod corect, interdependența dintre obligațiile ce revin Comisiei Centrale, și cele ale entității învestite cu soluționarea notificării, în speță M. București.
Instanța de judecată nu poate obliga la transmiterea dosarului direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor chiar în lipsa unui aviz de legalitate al dispoziției privind acordarea de măsuri.
Totodată, instanța de fond nu poate să invalideze un act normativ emis de Parlamentul României în temeiul atribuțiilor sale constituționale, se referă aici la Titlului VII din Legea nr. 247/2005, și nici nu poate pretinde să devină un legiuitor pozitiv.
Învederează instanței faptul că în practica judiciară s-a conturat opinia constantă în sensul respectării etapelor administrative prevăzute în mod expres de lege, „neexistând nici un motiv pentru care condiția avizului de legalitate să nu fie respectată în procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr._”.
De altfel, în practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege, iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar, în principiu, i-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel „legislator pozitiv” (a se vedea cauza Broniowski contra Poloniei).
Pentru considerentele arătate în întâmpinare solicită instanței să respingă ca neîntemeiat recursul formulat de reclamanți, urmând să se mențină sentințe recurată ca fiind temeinică și legală.
În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 554/2004, republicată, Legea nr. 247/2005, HG nr._, art. 115 – 119 Cod de procedură civilă.
Nu s-au depus înscrisuri noi în recurs.
Examinând sentința recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză împotriva acesteia, precum și prin prisma prevederilor art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat.
Curtea constată astfel că este corectă soluția tribunalului pe capătul de cerere vizat de criticile recurenților prin raportare la dispozițiile exprese ale legii, precum și la cadrul procesual cu care a fost învestită instanța – o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 .
Având în vedere că în cauză Primăria Municipiului București a fost învestită cu o notificare formulată la data de 25.07.2001, notificare nesoluționată până în prezent, vătămarea pricinuită reclamanților în exercitarea drepturilor acestora fundamentate pe prevederile legii speciale de reparație prin neemiterea până la acest moment a unei dispoziții motivate poate fi examinată în cauza dedusă judecății, cum corect a reținut și prima instanță, neexistând niciun impediment în acest sens, fiind evident că reclamanții, în raport de conduita unității deținătoare, nu pot fi lipsiți de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
., având în vedere raportul juridic dedus judecății, precum și dispozițiile art. 22 alin. 1 din aceeași lege, care prevăd că „persoana îndreptățită va notifica... persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”, respectiv dispozițiile art. 26 alin. 3, care arată că „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului...”., instanța în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, poate să dispună ea însăși, în cadrul acestui control, restituirea imobilului ce face obiectul litigiului.
Se respectă în acest mod și Decizia nr. XX/2007 pronunțată într-un recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite cu privire la interpretarea acestor texte legale aplicabile în speță, prin care s-a statuat că într-un astfel de caz, lipsa răspunsului entității investite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat.
Constatând în cadrul analizei contestației formulate în speță calitatea de persoană îndreptățită a reclamanților la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, instanța de fond era ținută să facă aplicarea dispozițiilor care, prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instituie o procedură administrativă specială de stabilire a cuantumului despăgubirilor care se cuvin persoanelor îndreptățite la restituire prin măsuri reparatorii în echivalent, supusă ulterior unui control de legalitate în fața instanței de contencios administrativ.
Potrivit dispozițiilor O.U.G. nr.81/2007, legiuitorul a urmărit centralizarea dispozițiilor emise de autoritățile administrație publice, pe județe, la nivelul prefectului, acesta fiind cel însărcinat să le înainteze la Comisia Centrală, după acordarea avizului de legalitate.
Curtea reține că în speță, în condițiile în care tribunalul a fost învestit cu o acțiune în soluționarea căreia era ținut să respecte normele Legii nr. 10/2001 care reglementează procedura contestației și, respectiv, cele statuate prin Decizia XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, care nu pot fundamenta un petit ce vizează un aspect ulterior etapelor prevăzute de legea specială de reparație menționată pentru soluționarea notificării, și care excede, deci, controlului de legalitate exercitat de tribunal în limitele acestei legi, instanța de fond nu putea să înlăture aplicabilitatea art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în sensul că dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe, la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării – dacă este cazul – propriului control de legalitate.
Curtea reține astfel că realizarea efectivă a dreptului recunoscut reclamanților nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal prezentat anterior, în conformitate cu principiul preeminenței dreptului ., care impune respectarea prescripțiilor procedurale ale legii speciale naționale in cazul fiecărei persoane îndrituite/obligate prin dispozițiile ei, in scopul realizării obiectivului propus față de toți destinatarii legii, indiferent de calitatea acestora.
In consecință, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenții-reclamanți G. I. și . SA împotriva civile nr. 1974 din 9 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, S. R., prin COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR și O. M. S., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14 martie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
M.-A. N.-G. I. D. M. I.
Grefier,
M. C.
Red.M.A.N.G.
Tehnodact.M.A-N.G./C.F.
2ex./29.04.2013
T.B.-S.4.-L.E.F.
| ← Evacuare. Decizia nr. 159/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partaj judiciar. Decizia nr. 107/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
