Legea 10/2001. Decizia nr. 900/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 900/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-05-2013 în dosarul nr. 59607/3/2011
Dosar nr._
(636/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 900
Ședința publică de la 20.05.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. C.
JUDECĂTOR - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-reclamant C. A., împotriva sentinței civile nr. 2250/10.12.2012, precum și împotriva încheierii din data de 14.05.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – contestație la Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul Gîtu E., pentru recurentul-reclamant, C. Alexanderu, în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, eliberată de Baroul București, consilier juridic, M. I., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât, M. București prin Primarul General, în baza delegației de la dosar, lipsește Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul declară că nu mai au cereri de formulat și probe de administrat.
Curtea având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurentului-reclamant, având cuvântul, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile recurate, respingerea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării probei cu expertiză pentru stabilirea valorii de circulație a imobilului în litigiu și soluționarea pe fond a capătului de cerere vizând obligarea Statului R. la plata valorii de circulație a acestuia.
Consilierul juridic al intimatului-pârât, M. București prin Primarul General, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile recurate, ca în opinia sa a făcut o corectă aplicare a deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 07.09.2011, pe rolul acestui Tribunal sub nr._, reclamantul C. A. a chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța, față de nesoluționarea în termenul legal a notificării nr.4431/05.11.2001, ce face obiectul dosarului nr._/07.11.2001 să dispună: obligarea pârâtului M. București, prin Primarul General sa-mi restituie și sa~mi lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren în suprafața de 520 mp. situat în București, ..157, sector 2 sau să-i restituie S. R. Prin Ministerul Economiei și Finanțelor acest imobil prin echivalent, în cazul și în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, și echivalentul pentru construcția aflata pe acel teren la data evacuării, în prezent demolata, respectiv prin plata în numerar a unei sume egale cu valoarea de circulație a acestui imobil, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr.2250/10.12.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea STATULUI R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, la plata despăgubirilor și în consecința a respins acest capăt ca inadmisibil; a admis, în parte, cererea formulată și precizată de reclamantul C. A., a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri pentru imobilul compus din teren în suprafață de 520 mp. și construcție în suprafața totală de 540 mp. și suprafața utila de 450,24 situat în București, ..157, sector 2, despăgubirile urmând a fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor – Legea nr.247/2005 Titlul VII, din care se vor scade despăgubirile acordate pentru imobilul construcție în cuantum de_ ROL și s-a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 05.11.2001, reclamantul C. A. a depus notificarea nr.4431, în baza Legii nr.10/2001, solicitând restituirea în natura a terenului în suprafața de 520 mp situat în București, .. 157, sector 2 și despăgubiri pentru construcția demolată, în baza acestei notificări constitunidu-se la PMB dosarul nr._.
Deși reclamantul a făcut mai multe demersuri în sensul soluționării de către pârâtul M. București a notificării, prin emiterea unei decizii motivate, acesta nu a respectat dispozițiile legii, refuzând să comunice un răspuns.
Potrivit art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001, modificată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art.23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Articolul 26 alin.1 din aceeași lege dispune că dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Potrivit art.25.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, aprobate prin HG nr.250/1997, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În termenul prevăzut pârâtul nu a comunicat necesitatea completării dosarului, ceea ce înseamnă că avea obligația de a soluționa notificarea formulată de reclamant, în cadrul termenului imperativ de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea notificării.
Așa fiind, tribunalul a constatat că este îndreptățit și obligat să analizeze fondul cererii de restituire prin echivalent formulată de reclamant, în condițiile în care această cerere nu a fost soluționată în termenul prevăzut de lege.
Astfel, prin decizia nr.20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Cu privire la fondul notificării, tribunalul a reținut că s-a solicitat prin notificare restituirea în natura a terenului în suprafață de 520 mp. situat în București, ..157, sector 2 și despăgubiri pentru construcția demolată. Prin acțiunea formulată și precizată la termenul de judecata din 10.09.2012, reclamantul a învederat că solicita despăgubiri și pentru teren, raportat la concluziile raportului de expertiza efectuat în cauza.
Imobilul în litigiu este situat în București, ..157, sector 2 și a fost proprietatea lui G. C., care l-a dobândit prin actul de răscumpărare nr.163/1915 al Eforiei Spitalelor Civile. În urma decesului acestuia au rămas moștenitori N. C. și I. C., în calitate de ascendenți, conform procesului verbal din 22.03.1947 întocmit de Judecătoria IV mixta București, în dosar nr. 660/1947, prezentat în original de reclamant. Potrivit acestui proces verbal, imobilul era compus din teren în suprafața aproximativa de 640 mp și fabrica de tâmplărie, atelierul care se găsește deasupra fabricii, 11 apartamente, o magazie de scânduri tencuită și 5 magazii de scânduri.
De pe urma defunctului I. C. a rămas moștenitor reclamantul C. A., conform certificatului nr.882/21.06.1988.
Imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin decretul nr.365/22.11.1985, de la moștenitorii defunctului C. I., la detalierea acestuia precizându-se teren în suprafață de 520 mp și construcție în suprafață totala de 540 mp. și suprafața utilă de 450,24.
Prin sentința civila nr.5707/15.09.1988 pronunțata de Judecătoria sector 2 în dosar nr.6002/1988 pârâții Consiliul Popular sector 2 și ICRAL Foisor au fost obligați la plata despăgubirilor în cuantum de_ ROL, pentru construcția expropriata și demolată.
După cum rezultă din raportul de expertiza efectuat în cauză, . imobilului care a purtat adresa ..157 este ocupat parțial de zona carosabilă a . și blocul de locuințe nr.231, precum și rețele edilitare subterane ce deservesc acestei construcții.
Tribunalul a reținut că raportat la limitele învestirii, conturate prin notificarea formulată, se impune analizarea îndreptățirii reclamantului la a primi măsuri reparatorii pentru imobilul descris de părți.
Având în vedere prevederile art.2 alin.1 lit.h și lit.i din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, preluarea imobilului în litigiu prin Decretul nr.365/22.11.1985 este calificată de tribunal ca fiind abuzivă, motiv pentru care tribunalul a apreciat că imobilul face obiectul de reglementare a legii speciale de reparație.
Potrivit art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali și testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Conform art. 4 alin.3 din același act normativ, depunerea cererii de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul Legii nr.10/2001, operând o repunere de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru succesibilii care, după data de 06 martie 1945, nu au acceptat moștenirea.
Reclamantul C. A., în calitate de coproprietar, a formulat notificare în baza Legii nr.10/2001, astfel încât este îndreptățit să formuleze cerere de acordare a măsurilor reparatorii, având calitatea de persoana îndreptățită.
În ceea ce privește modalitatea concretă de reparație, tribunalul a reținut că prin notificarea formulată reclamant a solicitat restituirea în natura pentru imobilul teren și construcție, că prin cererea introductivă de instanță a solicitat același lucru, în subsidiar acordarea de despăgubiri, așa cum s-a subliniat și mai sus.
În acest sens, art.7 alin.1 din Legea nr.10/2001, stabilește ca regulă, faptul că imobilele preluate abuziv se restituie în natură, consacrându-se principiul restituirii în natură, principiu reluat și de dispozițiile art. 9 din lege. În plus, tribunalul a reținut că, art. 10 din lege prevede că, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar, pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Tribunalul a reținut și incidența prevederilor art.10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, potrivit cu care, în toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.
Sub aspectul modalității concrete de restituire, tribunalul reține din cuprinsul raportului de expertiza efectuat în cauza, terenul este în prezent afectat de elemente de sistematizare descrise mai sus. Ca atare, sunt aplicabile dispozițiile art.24 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora (1) în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.
În cauză, din titlul de proprietate al autorilor reclamantului rezultă că imobilul era compus din imobilul era compus din teren în suprafață aproximativa de 640 mp și fabrica de tâmplărie, atelierul care se găsește deasupra fabricii, 11 apartamente, o magazie de scânduri tencuita și 5 magazii de scânduri, iar conform decretului de preluare rezultă că imobilul era compus din teren în suprafață de 520 mp și construcție în suprafața totală de 540 mp. și suprafața utilă de 450,24, aceste probe fiind de natură să formeze convingerea instanței că în lipsa unor elemente din care să rezulte ca bunurile menționate în actul de proprietate au fost preluate în integralitate de stat se cuvine acordarea de despăgubiri raportat la imobilul descris în decretul nr.365/1985, cu atât mai mult cu cat prin sentința civilă prin care s-a constatat că reclamantul este constructor de buna credință, instanța a avut în vedere construcția preluată de stat prin decretul amintit.
Totodată, în temeiul Titlului VII al Legii nr.247/2005, instanța a constatat că despăgubirile urmează a fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar în condițiile art.11 alin. 2, 4, 5 și 6 din Legea nr.10/2001, din cuantumul despăgubirilor stabilite potrivit standardelor internaționale de evaluare conform legii speciale, la valoarea de circulație a imobilului, vor fi deduse despăgubirile încasate pentru construcție la data exproprierii, în cuantum de 73.471 ROL, acordate prin sentința civila nr.5707/15.09.1988 pronunțată de Judecătoria sector 2 în dosar nr.6002/1988.
Împotriva sentinței și încheierii din data de 14.05.2012, a declarat recurs la data de 08.02.2012 reclamantul C. A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 26.03.2013.
În motivarea recursului, recurentul – reclamant a arătat că instanța de fond în mod greșit a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului S. R. Prin Ministerul Finanțelor Publice. (art.304 pct. 9 cod procedură civilă).
Astfel, analizând excepția lipsei calității procesual pasive prin prisma deciziei nr.27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul – reclamant consideră că instanța de fond a nesocotit dispozițiile legale aplicabile cazului de față și anume cele ale Convenției Europeană a Drepturilor Omului.
Într-adevăr, decizia nr.27/2011 este una obligatorie pentru instanțele de judecată, dar în considerentele acesteia se face mențiunea că acțiunea este inadmisibilă nu pentru că nu există o încălcare a dreptului de proprietate, ci pentru că de vreme ce CEDO a considerat prin hotărârea pilot M. A. și alții contra ROMÂNIEI remediul încălcării l-a constituit acordarea termenului de 18 luni pentru modificarea legislației interne, judecătorul național nu poate în acest termen repara direct prejudiciul dând un alt remediu decât cel stabilit de CEDO.
Este însa evident ca întrucât termenul de 18 luni a expirat și nu există nici un remediu legislativ, iar în mod indubitabil există în continuare o încălcare a drepturilor apărate de convenție, consecința logică este aceea că decizia nr.27/2011 nu mai poate fi incidentă fată de considerentele sale.
Că sistemul actual de despăgubiri este ineficient și de aceea s-a acordat statului român un termen de 18 luni pentru a reglementa această problemă este un lucru deja stabilit prin chiar Decizia nr.27/2011.
În aceste condiții, este evident că decizia 27 își găsește aplicabilitatea doar în termenul de 18 luni reglementat de hotărârea pilot M. A. și alții contra ROMÂNIEI, Înalta Curte apreciind că nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C. E. D. O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza M. A. și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art.6 paragraful 1 din Convenție și art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ori rezultă implicit că după expirarea acestui termen instanțele de judecată nu mai sunt obligate să țină cont de aceasta.
În absența unei noi reglementări interne concluzia ce se impune din hotărârea pilot este aceea că sistemul actual de despăgubire este neconform cu Convenția în sensul că, deși legea nr.10/2001 deschide accesul la o procedura administrativă, iar apoi la una contencioasă, accesul rămâne în continuare teoretic și iluzoriu, întrucât existența un decalaj semnificativ între termenele prevăzute de lege pentru luarea unei decizii, propunerea de compensări, nu oferă nici o garanție părților cu privire la durata și rezultatul etapei, iar contestarea deciziei și punerea acesteia în executare se face tot în conformitate cu procedura prevăzuta de legea nr.247/2005.
Obligarea Municipiului București la emiterea unei dispoziții cu propunere de acordare de despăgubiri este în continuare una iluzorie, nesigură, dând naștere la alte proceduri anevoioase și lipsite de o finalitate directă și previzibilă.
Prin urmare, prin prisma jurisprudenței C.E.D.O., se consideră în continuare că mecanismul de despăgubire prin echivalent cu titluri de participare la Fondul Proprietatea, este o încălcare a prevederilor art.1 din Protocolului adițional nr.1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, deoarece prin această modalitate de despăgubire nu s-a reușit, până în prezent, să se acorde în mod efectiv o despăgubire.
Deși au existat modificări ale legislației în vigoare, lacunele de drept existente în cauzele care au fost deduse judecății Curții sunt în continuare existente în sistemul intern și dau naștere în continuare la condamnări ale statului la C.E.D.O.
Efectele incertitudinii jurisprudențiale nu trebuie să afecteze interesele părții interesate în sensul privării acesteia de la posibilitatea obținerii beneficiului drepturilor sale. Ori din moment ce legislația internă s-a dovedit a fi ineficientă, potrivit art.21 din Constituție, este normal și corect să se facă aplicarea Convenției, prin aplicarea acesteia ajungându-se la eliminarea unor noi condamnări ale statului român pentru lacunele de natură legislativă și administrativă, instanțele interne fiind chiar obligate să o aplice.
Ori decizia nr.27/2011 pronunțată în recursul în interesul legii admitea ideea că mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art.6 din Convenție și de art.1 din Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.
Din moment ce acest sistem nu există la acest moment, nefiind reglementat de S. R. prin nici o lege ulterioară legii nr.10/2001 și legii nr.247/2005 în vigoare la momentul pronunțării cauzei M. A. și alții împotriva României, singura modalitate reală de reparare efectivă a prejudiciului fată de recurent ar fi fost obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata valorii de circulație a acestui imobil.
Recurentul consideră astfel că instanța a aplicat greșit cu titlu prioritar decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, față de art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prima acesteia.
Pentru aceste motive recurentul apreciază că instanța de fond a admis în mod greșit excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și față de cele învederate solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile, respingerea excepției lipsei calității procesual pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării probei cu expertiză pentru stabilirea valorii de circulație a imobilului teren în suprafață de 520 mp. situat în București, ..157, sector 2 și soluționării pe fond a capătului de cerere vizând obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata valorii de circulație a acestuia.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9, 3041, 312 Cod procedură civilă, art. 1, 2, 5, 7, 10, 20, 25, 26, 32 din Legea nr.10/2001, art.52 din Constituția României, art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, legea 247/2005.
Constatându-se legal învestită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurilor de la dosar și dispozițiilor legale incidente în speță, reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, soluționată prin încheierea de ședință din 19.03.2012, Curtea apreciază că, în mod corect, tribunalul, față de dispozițiile deciziei nr.27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Recursul în interesul legii a admis excepția invocată de intimatul S. R. și a reținut că S. R. nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Aceasta întrucât, intimatul S. R. nu are calitatea de unitate deținătoare a imobilului preluat abuziv pentru a fi ținut de obligația de a răspunde la notificare.
Curtea apreciază soluția instanței de fond corectă și din perspectiva cererii subsidiare ce a fost formulată împreună cu cererea principală.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 108 din 23 februarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
De asemenea, în cauză, nu se poate susține că s-ar încălca exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și că ar exista neconcordanță între Convenție și dreptul intern. Aceasta, deoarece jurisprudența Curții Europene lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în cauza P. împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o . modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. 6 și alin.7 al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în cauza pilot M. A. și alții împotriva României (par. 115).
Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene după pronunțarea hotărârii pilot în cauza M. A. împotriva României, din moment ce S. R. a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 par. 1 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.
Referitor la finalitatea procedurii pilot inițiate de Curtea Europeană în cauza A. contra României, se reține că hotărârea sus arătată tranșează problematica retrocedării proprietății confiscate de către statul român în perioada comunistă și, constatând că legislația română actuală contravine dispozițiilor art.6.1 din Convenție și ale art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, obligă statul român să modifice reglementările în materia restituirii proprietăților în sensul respectării textelor legale sus arătate, suspendând judecarea tuturor cauzelor similare aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului pentru un interval de 18 luni.
Prin urmare, procedura emiterii unei hotărâri pilot oferă statului vizat posibilitatea rezolvării problemei de drept care a generat cererile repetitive, acest fapt fiind în interesul justițiabililor care se confruntă cu disfuncționalitățile respective.
Este adevărat că în iunie 2012 s-a împlinit termenul de 18 luni acordat de instanța europeană, iar în prezent, prin adoptarea OUG nr.4/2012 aprobată cu modificări prin Legea nr.117/2012 procedurile acordării unor măsuri reparatorii cu privire la imobilele confiscate sunt în totalitate blocate, însă, prin Decizia Comitetului de Miniștri – organ execuțional al Consiliului Europei – din iunie 2012, s-a dispus prelungirea termenului de grație acordat României în procedura pilot până la data de 12.04.2013, în vedere adoptării de măsuri capabile a oferi o reparație adecvată tuturor persoanelor subiect al legilor de restituire (pct.5 al Deciziei).
În acest context, faptul că Fondul Proprietatea nu este funcțional nu justifică suprimarea unei proceduri legale (în cadrul căreia se pot valorifica pretenții legate de despăgubiri, fiind suspendată numai emiterea titlurilor de despăgubiri – art.1 din OUG nr.4/2012) pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale pretoriană, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărâre judecătorească, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.
Curtea apreciază că nefuncționalitatea Fondului Proprietatea atrage obligația pentru stat, în respectarea dispozițiilor art.6 și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, de a adopta măsuri adecvate pentru a-l face funcțional, iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a legifera (punând în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială), pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției jurisprudențiale a instanței.
Or, obligarea directă a Statului R. la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.
Punerea în executare a hotărârilor prin care S., prin Ministerul Finanțelor Publice, este debitor, se face, de această dată, de la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești.
Desigur, instanțele de judecată nu pot să aibă viziunea de ansamblu a legiuitorului și să realizeze studii de impact privind implicațiile financiare asupra bugetului alocat cu titlu de plată a despăgubirilor și nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăți.
Pe cale de consecință, nu există nici o garanție că obligarea Statului R., prin ea însăși, ar accelera și eficientiza sistemul de acordare de despăgubiri.
Totodată, dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a modalității de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
În cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr.778/22 noiembrie 2010), se arată, că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).
În caz contrar, persoanelor deposedate în perioada de referință a Legii nr.10/2001 li se recunoaște numai dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141,142 și 143).
Așadar, în speță, nu poate fi recunoscută reclamanților decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr.10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005.
Urmare a hotărârii Curții din cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr.10/2001, inițiată de către reclamanți.
Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (paragraf 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 și art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat, menținând sentința civilă recurată ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-reclamant C. A., împotriva sentinței civile nr.2250/10.12.2012, precum și încheierii de ședință din data de 14.05.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 20.05.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. C. D. A. F. P.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red. M.C.
Tehnored. M.C./cs
Ex.2/2013
T.B.Secția a V-a Civilă – M.G.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 126/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Evacuare. Decizia nr. 1733/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
