Pretenţii. Decizia nr. 126/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 126/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-01-2013 în dosarul nr. 869/3/2012
Dosar nr._
(1759/2012)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.126
Ședința publică de la 24.01.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - MARIANA HORTOLOMEI
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - S. R.
Pe rol se află soluționarea recursului promovat de recurenții – reclamanți P. V. E., P. C. – C. și P. M. – G., împotriva încheierii de ședință din data de 18.04.2012 și a sentinței civile nr. 915 din data de 25.04.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Obiectul pricinii – pretenții – despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat M. V., în calitate de reprezentant al recurenților – reclamanți P. V. E., P. C. – C. și P. M. – G. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, emise de Baroul București (fila 19) și consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în baza delegației depuse la fila 20.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că prin serviciul registratură s-au depus următoarele înscrisuri:
- la data de 12.11.2012 adresa nr. C 3126 din data de 08.11.2012, emisă de Arhivele Naționale;
- la data de 22.11.2012, adresa nr. 3839 din 21.11.2012, emisă de Banca Națională a României;
- la data de 28.11.2012, adresa nr._, 16-493 din 23.11.2012, emisă de Arhivele Naționale;
- la data de 17.12.2012, înscrisuri din partea recurentelor – reclamante;
- la data de 21.12.2012, adresa nr. 153.562 din 17.12.2012, emisă de Ministerul Administrației și Internelor – Direcția Generală Juridică;
- la data de 22.01.2013, set înscrisuri, în două exemplare din partea recurentelor – reclamante.
Recurentele – reclamante, prin apărător, învederează că, a depus demersuri în vederea comunicării deciziei nr. 200/1954 la bibliotecă și la toate organele care ar fi putut deține acest document, și care reprezintă un act normativ care se referă la toate exproprierile.
În opinia sa, organul emitent, Ministerul Afacerilor Externe ar trebui să dețină acest act normativ individual.
Solicită amânarea cauzei pentru ca partea adversă să ia cunoștință de conținutul înscrisurilor depuse la acest termen.
Curtea, în urma deliberării, respinge cererea de amânare, având în vedere împrejurarea că au fost depuse toate înscrisurile solicitate de către instanță, dar și față de faptul că partea intimată nu a solicitat termen pentru studiul acestor documente, motiv pentru care dispune lăsarea cauzei la ordine, la a doua strigare.
La a ordine, la a doua strigare a cauzei, se prezintă avocat M. V., în calitate de reprezentant al recurenților – reclamanți P. V. E., P. C. – C. și P. M. – G. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, emise de Baroul București (fila 19), lipsind reprezentantul intimatului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Recurenții – reclamanți, prin apărător, având cuvântul, solicită proba cu înscrisuri, respectiv actele ce au fost deja depuse la dosarul cauzei.
Curtea, în urma deliberării, în temeiul dispozițiilor art. 305 din codul de procedură civilă încuviințează recurenților – reclamanți proba cu înscrisuri, probă administrată la acest termen de judecată.
Reprezentantul intimaților – reclamanți susține că nu mai are de formulat alte cereri.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenții – reclamanți P. V. E., P. C. – C. și P. M. – G., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, având în vedere următoarele considerente:
În opinia sa, hotărârea pronunțată de Tribunalul București este nelegală întrucât s-a făcut o interpretare eronată privind prima zi de înfățișare și nu s-a analizat acțiunea cu care a fost sesizată.
Tribunalul trebuia să analizeze cererea referitoare la împrejurarea potrivit căreia reclamanta P. V. a fost dată afară din serviciu și nu a putut realiza venituri potrivit naturii serviciului său, de jurist, astfel apreciază că se impunea ca instanța să acorde un termen și nicidecum să respingă această cerere, având în vedere că cererea se încadra în termenul prevăzut de Legea nr. 221/2009.
Sub un alt aspect s-a făcut o aplicare greșită a art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, în sensul că reclamanta nu a primit nici un fel de despăgubiri, iar autorii, descendenții bunicului nu au solicitat acordarea de despăgubiri pe altă cale.
Autorul reclamanților a fost „internat în penitenciar, iar bunicul a fost deportat în B.”, motiv pentru care reclamantele au fost lipsite de bunurile în legătură cu care s-au solicitat despăgubiri.
Depune concluzii scrise.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă la data de 23.03.2010 sub nr._/3/2010, reclamantele P. V. E., P. C.-C., P. M.-G. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite de fiecare dintre ele, astfel: P. V. E. - 700.000 euro; P. C. C. - 350.000 euro; P. M. G. - 350.000 euro; acordarea despăgubirilor ce li se cuvin pentru imobilul situat în ., care nu mai exista, dar care a fost evaluat în anul 2004, potrivit Legii 10/2001, la_ lei vechi (suma ce urmează a fi reactualizata cu indicele de inflație de atunci pana la achitarea integrala a sumei calculate); obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata tuturor sumelor ce li se cuvin.
În motivarea cererii reclamantele arată că în fapt sunt fiicele numiților P. M. E. și P. S. F., cu ultimul domiciliu în București, ., ., ., decedați în 1988 și respectiv 1986. Tatăl nostru, P. M. E. a fost fiu de tarani instariti (P. I. - decedata în 1946 și P. M.-decedat in1955 pe B. unde a fost dislocat în 1951 cu întreaga familie - copii; ginere, nora, nepoți), considerându-se, conform legilor de atunci, ca este "chiabur" și exploatator al poporului. Bunicul patern a decedat la 100 ani pe B., după o perioada de cca.4 ani de la dislocare. Bunicul patern, având 3 copii, încă din timpul vieții a dispus, prin testament, de averea sa, astfel ca fiecărui copil să-i revină părți egale din aceasta, ca să nu existe dușmani printre ei. Întrucât doi din copiii săi (P. M.C. și C. E.- prin căsătorie) au locuit cu părinții lor în aceeași . dat partea lor de moștenire din pământ și casă la fiecare, încă din timpul vieții lui. De aceea, au fost și ei dislocați în B., fiind considerați" chiaburi".
Pentru ca tatăl acestora, avocatul P. E. a învățat carte și locuia cu familia sa într-o comună apropiată (unde exista judecătorie la Vînju-M., partea sa de moștenire a lăsat-o în folosința părinților săi, ca să aibă și dânșii o sursa de existență, iar în casa bătrânească care ii revenea au rămas bătrânii până la moarte.
Schimbarea vremurilor a făcut ca tatăl acestora să nu mai poată intra în deplină proprietate și folosința pentru cota sa de 1/3 din moștenirea, care ar fi trebuit sa-i revină, după decesul bunicilor, așa cum se stabilise de când aceștia erau în viață.
În casa bunicilor a intrat G.A.S.-ul (Gospodăria Agricola de Stat) și fiindcă dânsul a decedat pe B., la reîntoarcerea celor dislocați - la casele lor, în 1954, casa lui a rămas goala și G.A.S.-ul a demolat-o, nemaiexistând în materialitatea ei.
De aceea reclamantele arată că au solicitat despăgubiri bănești și s-a făcut evaluarea prin expertiza, expertiză făcută în baza Legii nr.10/2001, dar care a fost inutilă, neprimind nimic până în prezent.
Se mai menționează că în 1949, bunicul patern, P. M. care avea 95 ani și era semiorb, nu a putut să achite la stat cotele fixate care erau foarte mari. Fiul sau, P. M. C., cu care locuia în aceeași curte, dar fiecare cu casa lui, era arestat pentru uneltire împotriva statului comunist, iar nora sa avea 3 copii în grijă și era și foarte plăpândă (a și murit la puțin timp după dislocarea pe B.), având și ea la rândul său de achitat cote către stat și neputând face față. Fiica avea și ea doi copii și pământ de muncit, așa că pe bunic nu l-a putut ajuta nimeni, familia reclamantelor fiind în altă localitate unde exista judecătorie ca să poată profesa tatăl nostru. Din cauza că nu și-a achitat cotele la stat, bunicul patern P. M. a fost arestat și adus în orașul T. S.. Fiul sau, avocatul P. E. (tatăl reclamantelor l-a apărat în procesul ce a avut ca scop condamnarea tatălui sau pentru ca "era dușmanul poporului și vroia să submineze economia națională", arătând ca la 95 de ani nu mai putea munci, nu ca nu voia. L-a pus în libertate pe bunicul, dar el a fost dat afară din Baroul de M. pentru că a făcut "apologia chiaburimii" .
După un an, în 1951, bunicul a fost dislocat în B. cu întreaga familie din . a murit în 1955 la 100 ani.
În 1952, reclamantele arată că tatăl lor a fost ridicat de la domiciliu (..2, T. S., Jud. M.) și a fost „ INTERNAT" la diverse penitenciare din țară timp de 2 ani. Numai moartea lui Stalin l-a salvat, fiindcă dacă ar mai fi fost ținut inchis murea în pușcărie. La ridicarea sa din domiciliu la o înălțime de 1,86 m avea 95 kg și la reîntoarcerea sa în 1954, a venit un schelet de maximum 45 kg. Timp de 1 an înainte de arestare, 2 ani în timpul arestării și încă un an după eliberare, mama fiind casnică și reclamantele fiind trei surori au trăit din mila unor prieteni care le aduceau noaptea târziu câte ceva de mâncare fiindcă dacă i-ar fi prins, i-ar fi arestat și pe ei pentru că-i ajutau pe "dușmanii poporului român". Se mai arată că nu trebuie uitat că după război se dădea pâinea pe cartelă și mâncarea, și să fi vrut să ajuți mai mult pe semenul tău nu puteai fără să-ți expui propria familie la inaniție.
Reclamantele arată cele două surori mai mari (P. C.-C. și P. M. G.) au avut norocul ca au putut măcar sa-și termine liceul, însă reclamanta V. E. P., fiind cea mai mică, a suferit tot cortegiul de persecuții, acesta fiind motivul pentru care cuantumul despăgubirilor solicitate de aceasta este mai mare.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.221/2009.
Reclamantele au depus în susținerea cererii înscrisuri și acte de stare civilă doveditoare.
La termenul din 15.09.2010 reclamanta P. V. E. a precizat acțiunea în sensul că a solicitat să se constate caracterul politic al măsurilor luate împotriva sa personal și să i se acorde despăgubiri în nume propriu, pe lângă despăgubirile solicitate pentru tatăl reclamantelor P. manolea și tatăl lor P. M. E. (filele 282 și urm.).
La termenul din 07.05.2011 reclamantele au depus la dosarul cauzei o cerere precizatoare prin care au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al detenției tatălui lor P. M. E. în perioada 1952-1954; să se constate caracterul politic al masurilor administrative luate împotriva bunicului patern P. M. în perioada 1951-1955; să se acorde despăgubirile menționate în acțiune la literele a, b, c pentru motivele arătate în acțiune.
În drept au fost invocate dispozițiile art.4 din Legea nr.221/2009, art.132 Cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr.2289/21.12.2011 Tribunalul a admis în parte acțiunea precizată, a constatat că împotriva reclamantei P. V. au fost luate măsuri administrative cu caracter politic, a respins ca neîntemeiată această cerere formulată de reclamantele P. C.-C. și P. M.-G. și a disjuns capătul de cerere nr. 2, privind acordarea de despăgubiri materiale pentru bunuri, cu formarea unui nou dosar civil.
Pentru soluționarea acestui capăt de cerere s-a format prezentul dosar, având nr._ pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă.
Prin sentința civilă nr.915, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantele P. V. E., P. C. C. și P. M. G., în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE,.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că reclamantele au solicitat acordarea despăgubirilor care li se cuvin pentru imobilul situat în ., evaluat în anul 2004 potrivit Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a respins această cerere ca neîntemeiată, reținând că pentru imobilul în litigiu, reclamantele și-au valorificat deja drepturile în baza Legii nr.10/2001, dosarul fiind în prezent înaintat pentru soluționare potrivit Titlului VIII din Legea nr.247/2005, respectiv pentru eliberarea sumelor acordate cu titlul de despăgubiri în ordinea depunerii dosarelor, astfel cum rezultă din adresa nr._/RG/19.03.2012 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, procedura fiind în prezent suspendată potrivit dispozițiilor OUG nr.4/2012 pentru o durată de 6 luni.
Curtea E.D.O. recunoaște dreptul statelor de a crea proceduri administrative prealabile, ori alternative atâta timp cât ele corespunde exigențelor art. 6 paragraf. 1, respectiv fac obiectului controlului unei instanțe imparțiale și sunt conforme unui proces echitabil (Cauza Le Compte V. Leuven și De Meyere c. Belgiei, hotărârea din 23.06.1981, respectiv A. și Le Compte c. Belgiei, hotărârea din 01.02.1983).
Tribunalul a apreciat că, în ipoteza în care este temporizată ori întârziată nejustificat soluționare, reclamantele au remediu în instanță potrivit dispozițiilor Legii nr.247/2005. art.16 și următoarele din Titlul VII din Legea nr.247/2005, care completează Legea nr.10/2001, precum și în această etapă, decizia nr.XX (20) și decizia nr. 52/2007 pronunțate de Î.C.C.J. în recurs în interesul legii, astfel că instanța competentă se substituie unității deținătoare și soluționează notificarea pe fond, care este însă instanța de contencios potrivit legii nr. 554/2005, respectiv Curtea de Apel București.
Potrivit art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 „ b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;”
Pe de altă parte, tribunalul a reținut că unul dintre motivele care au condus la declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 lit. a din legea nr.221/2009 a fost și acela că legea încalcă principiul „evitării paralelismului” din Legea nr.24/2000, legiuitorul prevăzând în acte normative succesive reparații morale și materiale.
În decizia nr.1358/2010 Curtea Constituțională reținea că: „4. Legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea (…).
4.1. În materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1 din5 ianuarie 1998, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.8 din 12 ianuarie 2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură. Totodată, prin Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.279 din 29 noiembrie 1995, cu modificările ulterioare, apoi prin Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.798 din 2 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, a fost stabilit dreptul la restituire în natură, iar în măsura în care aceasta nu este posibilă, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, asupra imobilelor preluate abuziv de stat în perioada comunistă. Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare, a unit procedurile administrative de restituire a bunurilor vizate de legile menționate mai sus.”
Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamantele au declarat recurs atât împotriva încheierii din 18.04.2012 cât și împotriva sentinței civile ne.915/25.12.2012 solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a încheierii și a sentinței recurate în sensul admiterii cererii formulate cu consecința obligării pârâtului la plata despăgubirilor ce se cuvin reclamantelor pentru imobilul demolat care a fost situat în ., compus din casă de locuit 100 mp., magazie de scândura și pat lanteti-90 mp., clădire cazanie-16 mp., pivnița cu magazie deasupra-64 mp., ; admiterea cererii de majorarea a câtimii obiectului cererii și de acordare a despăgubirilor materiale în baza art.132 Cod procedură civilă, obligarea pârâtului la plata sumei de 27.360 lei, reprezentant salariul nerealizat ca jurist de P. V. E., în cuantum de 760 lei, timp de trei ani, deoarece a fost dată afară din facultate din motive politice și a fost nevoita să se înscrie din nou la altă facultate de drept, pierzând doi ani în care putea să fie salariată ca jurist, sau în mod cu totul subsidiar, modificarea încheierii de ședința din 18.04.2012,disjungerea acestei cereri și trimiterea ei spre judecare într-un dosar separat la Tribunalul București; solicită și cheltuieli de judecată.
Recurentele consideră sentința instanței de fond ca fiind nelegală și că exista motivul de recurs prevăzut de art.304 pct. 9 Cod procedură civilă.
1.Arată că instanța de fond a făcut o greșita aplicare a dispozițiilor art.132 și 134 Cod procedură civilă; instanța a calificat în mod eronat majorarea câtimii obiectului cererii ca modificare a acțiunii.
Chiar dacă a considerat că cererea este modificatoare instanța de fond ar fi trebuit sa dispună disjungerea și judecarea separată, deoarece cererea era depusă în termen, în raport de dispozițiile legii nr.221/2009.
În cuprinsul acțiunii introductive, la fila 4, au arătat ca împotriva recurentei P. V. E., s-au luat masuri administrative cu caracter politic, în sensul că a fost nevoită să învețe la liceul seral muncitoresc, a fost dată afară din postul de portar, a fost nevoită să plece din orașul natal și să se înscrie ca muncitoare necalificată la uzinele chimice Ploiești Banloc, a fost dată afară de la facultatea de științe juridice București conform ordinului nr.183/31.01.1959. A fost invocată originea socială a recurentei, ca urmare a unei sesizări făcuta de către o persoana rău voitoare, a fost încadrată ca jurisconsult abia în anul 1965, după ce a făcut din nou facultatea de științe juridice din Iași. În anul 1971 a reușit să fie admisă în biroul colectiv de asistenta juridică Pitești după absolvirea facultății, deși a avut diploma de merit nu a putut ocupa funcție de judecător sau procuror deoarece se considera ca are un dosar neadecvat politicii PCR.
Așa cum a arătat în acțiune, a fost supusă unor masuri abuzive, cu caracter politic datorită faptului că bunicul a fost considerat chiabur, iar tatăl său fiind avocat, l-a aparat pe acesta. În precizarea acțiunii depusă la termenul din 15.09.2010 s-a arătat că solicită despăgubiri și în nume propriu.
Prin sentința nr.2289/21.12.2011 (fila4), pronunțata în dosar nr._/3/2010, Tribunalul București Secția a IV-a Civila a constatat caracterul politic al masurilor luate împotriva recurentei, instanța a reținut dovedit caracterul politic al masurilor administrative luate împotriva recurentei luând în considerare declarațiile martorului P. G.-fila 455 dosar și adresa nr._.05.l959 emisă de sfatul popular al Orasului T. S., din care rezultă ca i s-a desfăcut contractul de munca fără nicio motivare.
Instanța s-a pronunțat asupra daunelor morale solicitate, în sensul ca le-a respins, dar a disjuns cererea privind acordarea daunelor materiale. Consider ca la 18.04.2012 a fost în termen să solicit acordarea daunelor materiale, constând în salariul nerealizat ca jurist timp de trei ani.
Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a admis recursul declarat și a modificat în parte sentința civila nr.2289/21.12.20 11 și a constatat caracterul politic al măsurii de strămutare al numitului P. E. în perioada 1951-1955 și a reținerii numitului P. E. în perioada 1952-1954.
2. Instanța de fond a interpretat în mod eronat art.5 alin.1 lit. b din Legea nr.221/l009.
Astfel acest articol prevede: "acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada martie 1945-22 decembrie 1989, republicata cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele masuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".
Tribunalul a reținut că "reclamantele și-au valorificat deja drepturile în baza Legii nr._” datorita împrejurării că dosarul a ajuns la A.N.P.R.
Consideră că instanța confundă restituirea efectivă a unor bunuri și încasarea unor despăgubiri cu depunerea unei cereri.
În prezent este suspendată pe 6 luni emiterea titlurilor de despăgubire prin Ordonanta nr.4/2012, iar plata efectivă a despăgubirilor a fost suspendată timp de doi ani Prin ordonanța nr.62/20l0, termenul de doi ani nefiind încă expirat. Este evident că procedura prevăzuta de Legea nr.10/2001 nu este eficientă, iar rațiune a apariției art.5 lit.b din nr.221/2009 a fost să pună la dispoziția persoanelor persecutate politic o modalitate mai rapidă și eficientă de a fi despăgubiți.
Daca legiuitorul ar fi dorit ca cei care au formulat cereri în baza Legii nr.10/2001 să nu între sub incidența nr.221/2009 nu ar fi inserat în această din urma lege art.5 lit.b, deoarece l.nr.221/2009 este apărută ulterior Legii nr.10/2001.
Instanța le trimite să se judeca în contencios administrativ în baza Legii nr.247/2005 și a deciziei nr.XX și nr.52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar chiar dacă ar obține o hotărâre definitiva și irevocabilă nu ar avea nici o finalitate, cât timp procedura emiterii titlurilor de despăgubire și plata efectiva a sumelor de bani sunt suspendate.
3.Instanța de fond extinde neconstituționalitatea dispozițiilor art.5 lit.a din Legea nr.221/2009 la art.5 lit.b din aceeași lege, în mod nelegal printr-un raționament total eronat.
Din moment ce art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 nu a fost declarat neconstituțional nu există nici un motiv legal ca această dispoziție dintr-o lege în vigoare să nu fie aplicată de către instanță.
4. Împrejurarea că în materia restituirii proprietăților au fost adoptate mai multe acte normative nu justifică respingerea acțiunii formulata de reclamante deoarece instanța nu trebuie sa analizeze legislația restituirilor în general. Instanța este investită în concret cu o anumită cerere și trebuie să analizeze daca reclamantele au primit despăgubiri conform altor reglementari privind restituirea și dacă le sunt aplicabile dispozițiile art.5 lit.b din Legea nr.221/2009.
Consideră ca au dovedit că nu au primit despăgubiri și că le sunt aplicabile dispozițiile art.5 lit.b din Legea nr.221/2009, situație în care considerentele generale ale instanței privind paralelismul legilor de restituire nu au nici o relevanța în speța.
Au dovedit acțiunea cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv, procesele verbale încheiate de primăria Corlatel în care se menționează din ce a fost compus imobilul demolat(fila 101-102), declarațiile martorilor care descriu imobilul, date în prezenta membrilor comisiei de aplicare a Legii nr.10/2001(filele 63-68 și 117-118) și declarații autentice ale acestor martori(filele 69-70, fila 71).
Au depus copie-extras de la arhivele naționale din care rezultă că P. M. a posedat 22 ha și ca sediul întovărășirii agricole se află în clădirile proprietatea acestuia-filele 29 și 85. Ulterior imobilul a fost demolat, astfel cum rezultă din adeverințele depuse la dosar (filele39,61,62) și din dispoziția primăriei Corlațel prin care se constatat ca aveau dreptul la despăgubiri pentru construcție demolată.
Din procesul verbal din 18 iunie 1951- fila 31 dosar rezultă ce s-a preluat de la M. P..
Din actele trimise de A.N.R.P. rezultă ca nu au primit despăgubiri, că notificarea formulată formează obiectul dos.nr.7743/cc și ca primăria . dispoziția nr.11/2 - fila 79 și 11/2-fila 80 prin care se respinge cererea de restituire în natura a imobilului dar se admite notificarea pentru despăgubiri, pentru construcție demolată.
Conform art.5 lit.b din Decretul nr.221/02.06.2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, iar după decesul acesteia descendenții, pot solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, dacă bunurile nu i-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri în echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 sau a Legii nr.247/2005.
Instanța de fond a constatat caracterul politic al masurilor cu caracter administrativ luate împotriva reclamantei - P. V. E., iar recursul împotriva sentinței instanței de fond a fost admis de către curtea de apel care a modificat în parte sentința civila nr.2289/21.12.2011 și a constatat caracterul politic al măsurii de strămutare al numitului P. M. în perioada 1951-1955 și a reținerii numitului P. E. în perioada 1952-1954.
Consideră ca din actele existente la dosar rezultă că recurentele se încadrează în dispozițiile art.5 lit.b din Decretul nr.221/02.06.2009, iar dreptul la despăgubiri a fost recunoscut de Primăria Corlatel.
În ceea ce privește valoarea despăgubiri lor cuvenite, arată că la dosar există doua expertize efectuate în anul 2004, la solicitarea Primăriei Corlațel, comisia de aplicare a Legii nr.10/2001, care le-a pus în vedere sa prezinte expertiza de evaluare și anume: .- expertiza efectuată de ing.N. D. la data de 10.09.2004 (filele 97- 98 dosar) în care se stabilește valoarea construcțiilor la 9776,99 USD respectiv_ lei, la un curs de 33.774 lei/lUSD și în care nu apare evaluat terenul de 5000 mp. aferent construcțiilor; - expertiza de la filele 52-58, efectuată de ing.I. C. V. la 05.12.2004, în care apare evaluat și terenul aferent imobilului și care stabilește o valoare de 21.553 usd, respectiv_ la un curs de 28.274 lei/usd.
Dosarul nu a fost trimis spre evaluarea construcțiilor demolate la comisia centrală de acordare a despăgubirilor.
în conformitate cu O.U.G.nr.18/2010 - art.2 al.(3) sumele se actualizează în funcție de indicele preturilor de consum comunicat de institutul național de statistică. La data de 19.04.2012 Institutul Național de S. a comunicat, conform anexei un indice al preturilor de consum de 156,44 % și o rata a inflației de 56,44% fata de septembrie 2004. Aplicând indicele preturilor de consum la valorile stabilite în cele doua expertize, rezulta:_ lei vechi, deci 51.657,7665 ron - valoarea conform primei expertize_ lei vechi, deci 95.332. 896 ron, valoarea conform celei de a doua expertize consideră că suma la care poate fi obligat pârâtul, aceasta suma nefiind cea reala, respectiv nefiind corespunzătoare cu valoarea reală de circulație a construcției demolate (fiind mult mai mica), este de 51.657,7665 ron.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În privința primului motiv de recurs, Curtea, examinând conținutul cererii formulate de reclamante la data de 18.04.2012, constată că, deși a fost intitulată cerere de majorare a câtimi obiectului litigiului, este de fapt o cerere completatoare, prin care s-a solicitat acordarea daunelor materiale, reprezentate de salariul de jurist nerealizat pe o perioadă de 3 ani, alături de despăgubirile constând în contravaloarea imobilului, situat în ., solicitate prin cererea de chemare în judecată. Având în vedere că această cerere completatoarea a fost formulată de reclamante, cu nerespectarea prevederilor art.132, coroborate cu art.134 cod procedură civilă, la termenul de judecată când instanța de fond a rămas în pronunțare asupra fondului cauzei, Curtea apreciază că susținerile recurentelor sunt pertinente în sensul că prima instanță trebuia să procedeze la disjungerea acestei cereri, în condițiile în care exista opoziția părții adverse.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, Curtea reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, legiuitorul conferă oricărei persoane, care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.4 alin.(4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, potrivit art.5 alin.5 din aceeași lege, „acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin.(1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
Așa cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, Curtea constată că reclamantele au urmat procedura legii 10/2001, obținând o dispoziție, emisă de Primăria M. în anul 2006, prin care s-a respins cererea de restituire în natură și s-a propus acordarea de despăgubiri, care vor fi stabilite în condițiile titlului VII din legea nr.247/2005. Practic de pune problema concursului dintre legea nr.10/2001 și legea nr.221/2009, ambele având caracter special, prima reprezentând principalul act normativ cu caracter esențialmente reparatoriu ce reglementează materia restituirii proprietăților imobiliare preluate abuziv în perioada regimului comunist, iar cea de-a doua, având ca obiect de reglementare condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și modalitățile de reparație a prejudiciului creat prin aceste măsuri represive.
Contrar celor ce rezultă din sentința recurată, cu privire la condițiile legale în care s-ar putea obține o dezdăunare pentru bunurile imobile confiscate, trebuie observat că dispozițiile legale anterior menționate nu condiționează expres posibilitatea de obținere a despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate fostului condamnat politic sau descendenților acestuia decât de împrejurarea constatării că o asemenea reparație s-a realizat deja prin aplicarea Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a procedurilor speciale ulterioare prevăzute de Legea nr.247/2005, avându-se în vedere, evident, împrejurarea că în domeniul legii speciale de reparație în materia imobilelor preluate abuziv intră și „imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist” (art.2 lit.b din Legea nr.10/2001).
Curtea reține că în această manieră se urmărește evitarea unei duble reparații în ipoteza analizată, fără a se considera necesară parcurgerea prealabilă și obligatorie a altor proceduri instituite prin alte legi speciale ca o condiție obligatorie pentru acordarea despăgubirilor instituite prin acest act normativ special ulterior, Curtea apreciind că o interpretare restrictivă în sens contrar ar lipsi de orice finalitate dispoziția cu caracter reparatoriu inclusă în cadrul Legii nr.221/2009, o normă legală în vigoare, nedeclarată neconstituțională.
Pentru fundamentarea acestui punct de vedere, Curtea consideră necesar să recurgă la o interpretare istorico-teleologică a legii nr.221/2009, interpretare pentru care prezintă un deosebit interes expunerea de motive aacestui act normativ, expunere de care legiuitorul a ținut seama în procesul de legiferare.
In cadrul acestei expuneri, avându-se în vedere domeniul de aplicare a Legii nr.10/2001 care include și imobilele prevăzute la art. 2 alin.1 lit.b, s-a arătat că „dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoane în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până la această oră o despăgubire concretă”.
Astfel, printre schimbările preconizate ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr.221/2009 s-a aflat, în concepția inițiatorilor noii legi, „reglementarea unei posibilități speciale de reparare a prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri ca efect al hotărârii de condamnare cu caracter politic. Astfel, prin derogare de la prevederile Legii nr.10/2001, cu modificările și completările ulterioare, persoanele în cauză, precum și soțul sau descendenții până la gradul al II-lea, inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate” (s.n.).
Prin urmare, potrivit aceleiași expuneri de motive, „acest proiect își propune să completeze cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist”.
Pe cale de consecință, sunt deci justificate susținerile recurenților în sensul că parcurgerea procedurilor prevăzute de Legea nr.10/2001 nu poate constitui un fine de primire pentru cercetarea temeiniciei pretențiilor la despăgubiri formulate în temeiul Legii nr.221/2009, având în vedere că incidența ei este înlăturată numai dacă bunurile în cauză au fost deja restituite în natură, sau persoanele îndreptățite au obținut despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001, sau ale Legii nr.247/2005, situație care nu se regăsește în prezenta cauză.
Se impune totodată a se observa că nu se poate susține nici imposibilitatea acordării directe a despăgubirilor pentru imobilul confiscat, față de procedura de stabilire și plată a despăgubirilor impusă de Titlu VII din Legea nr. 247/2005, precum și nici inadmisibilitatea acțiunilor în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.247/2005, îndreptate direct împotriva Statului R., întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art.13 din această Convenție, potrivit celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de recurs în interesul legii nr. 27/14.11.2011.
Având în vedere că posibilitatea obținerii de despăgubiri în temeiul legii nr.221/2009 nu poate fi considerată a fi condiționată de parcurgerea procedurii reglementate de legea nr.10/2001, și legea nr.247/2005, Curtea apreciază că sunt nepertinente susținerile primei instanțe referitoare la modalitățile de deblocare a sistemului reparatoriu instituit de legea 10/2001, reprezentate de cele două decizii civile pronunțate de instanța supremă în recurs în interesul legii: nr.20/2007 și respectiv nr.52/2007, în condițiile în care pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea 221/2009, trebuie îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art.5 alin.1 lit.b din acest act normativ.
De asemenea, trebuie precizat că dispozițiile art.5 alin.5 din legea nr.221/2009 nu conțin prevederi privitoare la caracterul subordonabil, sau la subsidiaritatea Legii nr.10/2001, în raport cu Legea nr.221/2009, ci reflectă tocmai principiul neacordării unei duble reparații. În accepțiunea corectă a acestor norme legale, acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin.(1) lit.b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Textul trebuie interpretat, în sensul că, aplicarea Legii nr.221/2009 este prioritară, în ipoteza în care, cel care a făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic, soțul sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv au declanșat procedura legii nr.10/2001, prin formularea unei notificări în temeiul acestui act normativ, indiferent de stadiul în care se află soluționarea notificării, cu excepția situației în care persoanei îndreptățite i s-a retrocedat imobilul în natură sau i s-au acordat efectiv măsuri reparatori prin echivalent. Or, așa cum s-a evidențiat în cele ce preced, o astfel de ipoteză este străină însă raportului juridic supus analizei în speță.
Concluzionând pe acest aspect, Curtea constată că pentru recurentele din prezenta cauză, declanșarea procedurii legii 10/2001 nu poate constitui un impediment pentru obținerea despăgubirilor reglementate de legea 221/2009, evident, sub rezerva îndeplinirii cumulative a cerințelor speciale impuse de prevederile acestui act normativ.
Or, din examinarea dispozițiilor art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, Curtea reține că, pentru a putea beneficia de modalitatea specială și directă de despăgubire, este necesar ca imobilul să fi fost preluat de către stat, prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative. Potrivit situației de fapt din speță, autorul( bunicul) reclamatelor a fost dislocat în B. din 1951, unde a decedat anterior ridicării acestei măsuri, astfel că, potrivit celor arătate de reclamante în cererea de chemare în judecată, la reîntoarcerea celor care au fost supuși acestei măsuri, imobilul în litigiul, care reprezenta casa bunicului a rămas nelocuită, astfel că GAS a demolat-o. Din aceste susțineri făcute de recurentele-reclamante prin acțiunea introductivă, Curtea ajunge la concluzia că imobilul ar fi fost retrocedat titularului de către autoritățile statului la momentul încetării măsuri dislocării și reîntoarcerii sale în localitățile de unde a fost strămutat, ipoteză care nu se regăsește în cauză, datorită decesului autorului reclamantelor în perioada de dislocare. Astfel, Curtea apreciază că preluarea imobilului, drept consecință a măsurii administrative a strămutării a încetat la momentul întoarcerii acasă a acelor dislocați, iar deținerea imobilului în continuare de către stat, ulterior acestui moment, precum și demolarea acestuia, se realizează pe alt temei, întrucât nu mai pot fi considerate un efect al măsurii dislocării în B. a autorului reclamantelor.
Din această perspectivă, Curtea, reținând că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de dispozițiile art.5 alin.1 lit.b din legea nr.221/2009, apreciază că soluția de respingere ca nefondate a pretențiilor reclamantelor este corect, pentru motivele evidențiate în cele ce preced.
Prin ce de-al treilea motiv de recurs, reclamante au invocat faptul că prima instanță a extins neconstituționalitatea dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 și asupra prevederilor literei b al acestui articol. Examinând considerentele sentinței recurate, Curtea constată că susținerile reclamantelor nu sunt fondate, întrucât tribunalul, folosindu-se doar de raționamentul Curții Constituționale, care a sancționat paralelismul legislativ în această manieră(prin declararea neconstituțională a dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a din legea nr.221/2009), a urmărit să-și fundamenteze punctul de vedere cu privire la raportul dintre Legea nr.221/2009 și Legea nr.10/2001, pe rațiunea evitării dublei reparații.
Cu privire la ce de-al patrulea motiv de recurs, Curtea apreciază că nu se impune reluarea argumentației, întrucât a răspuns deja chestiunilor invocate, în sensul că a statuat asupra caracterului Legii nr.221/2009, în privința acordării despăgubirilor pentru imobilele confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, prin raportare la dispozițiile legii nr.10/2001, evidențiind condițiile ce trebuie îndeplinite pentru obținerea despăgubirilor în temeiul legii nr.221/2009, precum și asupra motivelor pentru care pretențiile reclamatelor sunt considerate ca nefondate.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, față de dispozițiile art.312 cod procedură civilă, va admite recursul și va modifica în parte sentința atacată, în sensul că disjunge cererea modificatoare din data de 18 04 2012, urmând a menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate. Se va lua act că recurenții nu au cerut cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenții – reclamanți P. V. E., P. C. – C. și P. M. – G., împotriva încheierii de ședință din data de 18.04.2012 și a sentinței civile nr.915 din data de 25.04.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Modifică în parte sentința în sensul că:
Disjunge cererea modificatoare din 18.04.2012.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Ia act că recurenții nu cer cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 24.01.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. H. I. S. C. G.
GREFIER
S. R.
Red. I.S.
Tehnored. C.S.
Ex.2/ 08.02.2013
T.B.Secția a IV-a Civilă – E.R.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 800/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 900/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
