Obligaţie de a face. Decizia nr. 1732/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2013

Decizia nr. 1732/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-10-2013 în dosarul nr. 4923/2/2013

Dosar nr._

(1401/2013)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1732

Ședința publică de la 30.10.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - E. V.

JUDECĂTOR - I. A. H. P.

JUDECĂTOR - M.-G. R.

GREFIER - Ș. P.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea recursurilor formulate de recurenții-reclamanți C. M. – A. – E., P. I., D. V. A., P. B. C., D. A. și de către recurenții-pârâți R. O. – V. și R. R. C. F., împotriva deciziei civile nr.156 A din 19.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._/3/2005, în contradictoriu cu intimații-reclamanți P. D. V., P. GAVRIEL, P. V., P. M., P. T. și intimata-chemată în garanție P. D. - A..

P. are ca obiect – obligația de a face.

Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 23.10.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 30.10.2013, hotărând următoarele:

CURTEA,

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._/22.12.2003, reclamanții P. Anișoara, P. D., P. G., P. C., P. I., P. V., P. M., P. M. și P. T. au solicitat instanței obligarea pârâților R. O. V. și R. R. C. F. să desființeze pe cheltuiala lor, construcțiile pe care le-au ridicat pe terenul proprietatea reclamanților, situate în ., sector 1, precum și obligarea acestora la plata de daune cominatorii de 1.000.000 lei/zi de întârziere, până la executarea obligației.

La data de 23.01.2004 pârâții au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 16,94 mp situată în ., sector 1, reprezentând diferența dintre suprafața efectiv stăpânită de 113,94 mp, determinată prin fișa imobilului și suprafața de 97 mp care a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu autoarea lor.

Prin sentința civilă nr. 3606/14.04.2005, Judecătoria Sector 1 București a respins atât acțiunea principală, cât și cererea reconvențional și cererea de chemare în garanție ca neîntemeiate

A reținut instanța că reclamanții nu au dovedit că pârâții au fost de rea credință și nici nu aveau această posibilitate, întrucât aceștia au cumpărat imobilul din . în anul 2000, iar construcția despre care reclamanții susțin că s-a ridicat pe o parte din terenul lor s-a realizat cu mult înaintea acestei date, respectiv în anul 1991, așa cum părțile au recunoscut cu ocazia cercetării la fața locului. Această construcție face corp comun cu construcția veche, reamenajată în anul 1975 și ambele formează un singur corp de construcție, fiind legate în partea dinspre nord cu un perete tip „calcan”.

Tot cu ocazia cercetării la fața locului s-a stabilit că gardul ce desparte cele două proprietăți ale părților se află lipit de vița de vie plantată în curtea pârâților, cu o vechime de peste 20 de ani.

Instanța a mai reținut că din expertiza întocmită de expert D. M. a rezultat că prin suprapunerea planurilor topografice întocmite în anii_-1980, cu planul rezultat în urma măsurătorilor din 2004 s-a constatat că granițele terenului pârâților sunt la fel cu cele existente înainte de anul 1994, rămânând neschimbate.

În ceea ce privește cererea reconvențională s-a reținut că termenul de 30 de ani cerut pentru a uzucapa a fost întrerupt potrivit art. 1870 C.civ de cererea de chemare în judecată. Or, autoarea reclamanților P. D. A. i-a fost contestat dreptul de proprietate de către reclamanți și au existat litigii cu privire la întinderea proprietății acesteia, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 5332/2001 a Judecătoriei sector 1 București.

Ca o consecință a respingerii acțiunii și cererii reconvenționale a fost respinsă și cererea de chemare în garanție.

Împotriva aceste hotărâri au declarat apel reclamanții pârâți P. A., P. D., P. G., P. C., P. I., P. V., P. M., P. M. și P. T., precum și pârâții - reclamanți R. O.-V. și R. R. C. F..

În motivarea apelului declarat de reclamanții pârâți, s-a arătat că hotărârea instanței de fond este sumar motivată, nu stabilește în mod corect situația de fapt și nu lămurește aspecte esențiale ale cauzei, astfel încât aceasta este netemeinică și nelegală.

Astfel, litigiul de față a fost determinat de necesitatea ocrotirii și respectării dreptului de proprietate al apelanților recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În baza deciziei nr. 259/04.04.1994 a instanței supreme și a Ordinului Prefectului Municipiului București nr.313/23.11.1994, apelanții sunt proprietarii terenului situat în București, .. sector 1 (în suprafață totală conform hotărârii menționate de 443 m.p.).

Așa cum au arătat și în cererea introductivă, acest teren este ocupat în parte pe suprafața de 18.93 m.p. de pârâți aceștia intrând pe terenul proprietatea lor cu o fâșie de 1.3 m și o lungime de 14,60 m, aspect care rezultă fără putință de tăgadă din Raportul de expertiză întocmit de expert Duzinschi E. și anexele la acesta.

Raportul de expertiză menționat a fost întocmit în dosarul nr. 7045/2000 al Judecătoriei Sectorului 1 București, în care s-a pronunțat sentința civilă nr.5332/2001, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care numita P. D. A., chemată în garanție în această cauză, a fost obligată să desființeze pe cheltuiala ei construcțiile pe care le-a ridicat pe suprafața de 18.93 m.p. ce aparține terenului proprietatea lor situat în ., sector 1.

Așa cum au arătat și în față instanței de fond, apelanții nu au avut cunoștință de faptul că numita P. D. A. a înstrăinat la data de 08.02.2000 imobilul din ., reaua - credință a acesteia fiind evidentă, în condițiile în care a participat în litigiul mai sus menționat având și un apărător, însă cu toate acestea nu a făcut nici o mențiune despre vânzare, pretinzându-se în continuare proprietar.

Revenind însă la litigiul de față, precizează faptul că pârâții R. și chemata în garanție P. D. A. au făcut în apărare o . afirmații comune, încercând prin orice mijloace să creeze confuzie în cauză cu privire la limitele proprietăților părților, suprafețele deținute, momentul edificării lucrărilor, etc.

Totodată, pârâții R. au formulat și o cerere reconvențională prin care au solicitat să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 13,30 m.p. situată în București, ., ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor transmițătorilor succesivi.

Ulterior, având în vedere concluziile Raportului de expertiză topo favorabile acestora, și-au majorat câtimea obiectului cererii, solicitând să se constate că au dobândit ca efect al uzucapiunii de 30 de ani suprafața de 16,94 m.p.Datorită acestor obiecții și solicitări, era absolut necesară în cauză administrarea probelor cu expertiza tehnică construcții și topo, probe care au fost încuviințate, întocmindu-se astfel un Raport de expertiză construcții și un Raport de expertiză topo.

La ambele rapoarte de expertiză apelanții au formulat obiecțiuni ample și motivate, arătând în esență că:

În ceea ce privește Raportul de expertiză construcții întocmit de expert V. V. acesta a avut în vedere documente care nu s-au aflat la dosarul cauzei, prezentate de către pârâții R. și care nu le-au fost comunicate apelanților; ceea ce s-a evaluat prin Raport nu a fost vechimea părții de construcție care afectează imobilul din ., astfel cum se dispusese de către instanța, ci s-a evaluat vechimea construcției vechi situată cu calcanul pe granița cu imobilul din ., astfel încât situația prezentată de către expert nu a lămurit chestiunea litigioasă; a luat în considerare acte care nu purtau semnături și ștampile oficiale și care nu ofereau o garanție a autenticității acestora, nesocotind în schimb o . înscrisuri care conduceau la stabilirea unei alte situații; nu a făcut verificări care să stabilească vechimea materialelor folosite și a construcției ridicate pe terenul proprietatea lor; nu avea competența de a stabili dacă desființarea unei părți de construcție este posibilă; a stabilit o situație de fapt care nu corespunde realității, etc.

În ceea ce privește Raportul de expertiză topo întocmit de expert D. M. A., apelanții au arătat că:

- a omis să ia în considerare anumite acte de proprietate și a atribuit apelanților acte care aparțineau pârâților;

- nu a avut în vedere raportul de expertiză ce datează din perioada 1945-1948 care relatează situația imobilului apelanților sinistrat în urma bombardamentelor;

- nu a clarificat situația gardului despărțitor al celor două proprietăți, în raport de actele existente;

- nu a solicitat pârâților să prezinte anexele autorizației de construire din anul 1991, cu relevanță pentru a stabili situația limitelor proprietății;

- suprapunerea planurilor nu s-a făcut pentru ambele proprietari în baza aceluiași plan cadastral, fiind absolut necesar a se lua în considerare planul cadastral din anul 1911;

- a stabilit o suprafață mult prea mare pentru pârâții R., în defavoarea apelanților (o creștere de 30%), care este evident că nu poate fi pusă pe seama unei erori de măsurare.

Deși aceste Obiecțiuni au fost amplu detaliate și motivate, instanța de fond a încuviințat numai o obiecțiune, mai mult de ordin formal, la Raportul de expertiză tehnică construcții, și anume ca expertul să precizeze dacă este sau nu autorizat MLPAT și să indice actele de care s-a folosit la efectuarea expertizei.

Toate celelalte obiecțiuni care priveau fondul cauzei și aveau o relevanță deosebită în acest sens, au fost respinse practic nemotivat de către instanța de fond.

Această măsură a instanței de fond este în totalitate greșită, în condițiile în care soluționarea cauzei depindea de stabilirea unei situații de fapt cât mai corecte și de analizarea de către persoane de specialitate, cu atenție, a tuturor înscrisurilor existente la dosarul cauzei.

Mai mult, apelanții au depus la dosarul cauzei două R. de expertiză, întocmite de expert Duzinschi E. și respectiv, expert B. Emeric, ale căror concluzii sunt contradictorii cu cele prezentate de experții numiți de către instanță, asupra cărora exista îndoieli în ceea ce privește obiectivitatea acestora.

În aceste condiții, având în vedere că ne aflam într-un proces civil, în care părțile trebuie să se bucure de principiul egalitarii și echitabilității, iar instanța să stăruie prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului, eliminarea oricăror contradicții și lămurirea tuturor împrejurărilor cauzei, era necesar ca obiecțiunile formulate să fie încuviințate. Aceasta deoarece numai persoane de specialitate (experți topo și/sau construcții), obiective, ar fi putut clarifica aspectele puse în discuție în cauză.

Pentru aceste considerente, solicită, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, să se încuviințeze completarea Raporturilor de expertiză cu răspunsul la Obiecțiunile formulate și/sau să se dispună efectuarea unor noi expertize de specialitate.

În ceea ce privește considerentele pentru care instanța de fond a respins cererea principală, precizează că s-a ignorat însă faptul că pârâții R. au cumpărat de la numita P. D. A. imobilul situat în București, ., sectorul 1, compus din teren în suprafață de 97 mp, construit și neconstruit, în folosință, și construcția formată din demisol, parter și etaj, respectiv trei camere și dependințe. Deci, nu s-a vândut prin contractul de vânzare - cumpărare construcția în componența ei de astăzi, ci numai trei camere și dependințe, situație pe care pârâții R. au cunoscut-o în mod evident.

Mai mult, pârâții R. au avut cunoștință de existența litigiului pornit de apelanții împotriva numitei P. D. A., intrând în stăpânirea imobilului și primind citării și comunicări ale instanței de judecată, astfel încât conivența între aceștia este evidentă.

Reținerile instanței de fond cu privire la "gardul ce desparte cele două proprietăți" și "vița de vie ce are o vechime de peste 20 de ani" nu au nici un fel de finalitate, întrucât nu se concluzionează nimic în raport de acestea.

În apelul declarat, pârâții - reclamanți R. O.-V. și R. R. C. F. au arătat căsoluția instanței de fond de a respinge cererea lor reconvențională este greșită.

Imobilul pe care l-au dobândit prin cumpărare de la P. D.-A. este alcătuit dintr-o construcție în forma de "L" și o mică alee de acces pe care se află instalația de canalizare și alimentare cu apă. Construcția are perete înalt tip "calcan" pe toată latura de est (ce se învecinează cu proprietatea de la nr.58), perete înalt tip "calcan" pe toată latura de nord (ce se învecinează cu proprietatea reclamanților), fără gard despărțitor, fiind situat pe granița dintre cele două imobile și perete înalt tip "calcan" pe o parte a laturii de vest ce se continuă cu un gard din beton (ambele situate pe granița cu reclamanții) până la .> Astfel cum se constată și în rapoartele de expertiză întocmite în cauză de d-nii experți tehnici judiciari D. M. A. și V. V., în concluziile referitoare la obiectivele doi și trei ale celor două expertize dispuse în cauză, concluzii bazate pe studierea planurilor topografice scara 1: 500 întocmite în anii 1940, 1955, 1966-1980 cu planul rezultat în urma măsurătorilor din 2004, construcția lor este figurată cu aceeași formă a literei "L" întors, cu calcane pe liniile de hotar, limitele terenului apelanților – pârâți - reclamanți rămânând aceleași cu cele existente înainte de 1994, modificările de suprafață intervenite după 1940 fiind considerate de expert ca fiind nesemnificative (laturile de sud, est și vest rămânând neschimbate) și datorându-se, probabil, mijloacelor mai performante de măsurare. Singura concluzie posibilă în această situație este aceea că imobilul nu și-a schimbat granițele și suprafața după 1940 (anul întocmirii primului plan topografic avut în vedere de expert) și foarte probabil nici înainte de această dată, iar toți proprietarii ulteriori anului 1940 au posedat imobilul în forma și suprafața avute astăzi, fapt dovedit prin următoarele aspecte:

- imobilul proprietatea apelanților pârâți reclamanți este delimitat în partea de vest de imobilul proprietatea reclamanților situat în București, ., sector 1 printr-un gard din cărămidă veche, ce figurează în planurile cadastrale din anul 1940 și 1955;

- imobilul este delimitat în partea de nord de imobilul proprietatea reclamanților printr-un perete tip calcan, fundația acestuia fiind din cărămidă, soluție constructivă uzitată înainte de 1940;

- instalația de canalizare de care se face vorbire în Procesul-verbal nr.70/30 august 1939, aflată pe terenul proprietatea reclamanților și în prezent, are un traseu oblic față de canalizarea stradală, deoarece a trebuit să ocolească peretele și gardul imobilului de la nr.60, aflat acum în proprietatea lor, construcții existente și la nivelul anului 1939.

Deși instanța de fond reține concluziile expertului D. M. A. "... prin suprapunerea planurilor topografice întocmite în anii_ - 1980, cu planul rezultat în urma măsurătorilor din 2004 s-a constatat ca granițele terenului pârâților sunt la fel cu cele existente înainte de anul 1994, rămânând neschimbate", încă de la data efectuării primului plan topografic, în 1940, data de când a început să curgă termenul de prescripție achizitivă care s-a împlinit în 1970, aceasta a respins cererea lor cu motivarea că termenul de prescripție este întrerupt de cererea de chemare în judecată introdusă de reclamanți împotriva autoarei pârâților și soluționată definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 5332/2001 a Judecătoriei sector 1 București.

Această susținere a instanței de fond este greșită, deoarece termenul de prescripție achizitivă se împlinise încă din 1970, iar odată împlinit acesta și-a produs efectele, nemaifiind susceptibil de suspendare sau întrerupere și fiind întrunite și celelalte condiții ale uzucapiunii dreptul de proprietate a fost dobândit de autorii pârâților, constatarea acestui fapt putându-se face oricând.

Dreptul de proprietate se dobândește ca efect al posesiei utile exercitată în toată perioada prevăzută de lege și nu prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești de constatare a uzucapiunii, hotărâre care are caracter declarativ și produce efecte retroactiv, dobânditorul și autorii săi fiind considerați proprietari încă din momentul când au început să posede.

Posesia exercitată în timp, începând cu 1940 și până astăzi, de către proprietarii succesivi îndeplinește toate condițiile cerute de art.1847 C.Civ. pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin efectul prescripției achizitive, posesia fiind continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. Posesia suprafeței de 16,94 mp a fost continuă, în cauză neexistând nici unul din cazurile de întrerupere sau suspendare a prescripției achizitive.

Mai arată apelanții că instanța mai reține, în mod eronat și contrar celor rezultate din probele administrate, că partea din construcție despre care reclamanții susțin că s-a ridicat pe terenul lor s-a realizat în anul 1991. În realitate, astfel cum s-a stabilit și prin expertiză, în 1991 au fost realizate doar lucrări de reparații și consolidare, lucrările de extindere spre laturile de nord și vest, până la limita dintre cele două proprietăți, astfel cum rezultă din planul topografic realizat în 1940, au fost realizate anterior anului 1966.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele din Codul de procedură civilă.

Prin decizia civilă nr.156 A/19.02.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanții reclamanți P. G., P. D., P. V., P. M., P. M. și P. T., P. C., P. ANIȘOARA, P. I. și de apelanții pârâți R. O. V. și R. R. C. F..

A reținut tribunalul că reclamanții P. A., P. D., P. G., P. C., P. I., P. V., P. M., P. M. și P. T. sunt proprietarii suprafeței de 443 mp, teren situat în București, . conform deciziei civile nr.259/04.04.1994 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosar nr. 1451/1992.

La data de 23.11.1994 a fost emis ordinul prefectului nr. 313 prin care li s-a atribuit în proprietate reclamanților suprafețele de teren ce fac obiectul Legii nr. 35, alin.5 din Legea nr. 18/1991, iar la data de 31.10.2000 a fost întocmit proces verbal de punere în posesie doar pentru suprafața de 436,33 mp, ca urmare a măsurătorilor întocmite, reținându-se că pe latura de est se învecinează cu P. D. A. pe o lungime de 14,8 m.

S-a mai reținut că în dosarul nr. 1451/1992 nu a fost efectuat un raport de expertiză pentru a se stabili dacă suprafața deținută de autorul reclamanților P. I. poate fi restituită pe vechiul amplasament în totalitate.

Prin sentința civilă nr. 5332/14.05.2001 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, în temeiul art. 480 C.civ și obligată pârâta P. D. A. să ridice pe cheltuiala sa, construcțiile edificate pe terenul din . raportul de expertiză pe o suprafață de 18,93 mp.

Însă la data de 14.02.2000 (anterior introducerii acțiunii ce a format dosarul nr. 7045/2000) prin contractul autentificat sub nr. 877, P. D. A. a înstrăinat imobilul din ., sector 1, compus din dreptul folosință asupra terenului de 97 mp și dreptul de proprietate asupra construcției.

Demersul judiciar al reclamanților a fost determinat de refuzul pârâților, în cadrul procedurii executării silite, de a proceda la demolarea construcțiilor edificate pe suprafața de 18,93 mp, ca urmare a lipsei de opozabilitate a titlului executoriu.

Reclamantei, în prezenta acțiune, au invocat dispozițiile art. 494, alin.2 C.civil, care prevăd „dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantațiilor și a construcțiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut; el poate chiar, după împrejurări, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului”. Premisa acestui text de lege (în vigoare la data formulării acțiunii) o constituie art.492 orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contră.

A mai reținut instanța de apel că pornind de la temeiul juridic al acțiunii care se fundamentează pe ideea că proprietatea unui lucru principal atrage și pe aceea a unui lucru accesoriu, reclamanții au obligația probării relei credințe a pârâților în edificarea construcțiilor pe suprafața de 18,93 mp, pentru a putea solicita desființarea acestora, întrucât, potrivit art. 1899, alin.2 C.civ, buna credința se prezumă.

S-a apreciat că reclamanții nu au reușit să facă proba contrară, probele administrate în cauză, respectiv proba cu expertiza topografică, expertiza în specialitatea construcții și cercetarea la fața locului fiind concludente sub aspectul bunei credințe.

Apărările pe care reclamanții le-au formulat în susținerea poziției procesuale, cu privire la expertiza în specialitatea construcții nu pot fi valorificate în cadrul unei acțiuni de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 494, alin.2 C.civ. Independent de susținerile că terenul, proprietatea reclamanților a fost încălcat de către pârâți, așa cum s-a stabilit de către experții B. Emeric și Duzinschi E., probele administrate în cauză trebuie să respecte specificul acțiunii, respectiv că pârâții au edificat, pe o porțiune de teren ce nu le aparține o construcție, cu rea-credință.

Sub acest aspect Tribunalul a reținut și susținerile expertului parte al reclamanților M. V. care a menționat că extinderea locuinței pârâților a avut loc în perioada 1976-1983. Același expert parte menționează că în anul 1991 a avut loc o modificare neautorizată a imobilului, ce a constituit o edificare, prin demolarea magaziei, a unei noi construcții prinse în structura de rezistență a clădirii vechi. Chiar dacă s-ar reține că terenul proprietatea pârâților încălca terenul proprietatea reclamanților pe o porțiune de 18,93 mp, construcția existentă nu poate fi demolată, fiind edificată și modificată anterior dobândirii dreptului de proprietate al terenului de către reclamanți, aspect confirmat și de părți, cu ocazia cercetării la fața locului.

Criticile legate de modul de efectuare a rapoartelor de expertiză nu pot fi avute în vedere, întrucât modul de dobândire al dreptului de proprietate al autorilor, suprapunerea acestor drepturi, analizarea titlurilor și reținerea vechimii acestora sunt specifice actinii în revendicare, mijlocul cel mai energic de apărare a dreptului de proprietate, prin care partea, pe lângă recunoașterea dreptului poate solicita și restituirea lui.

De fapt, reclamanții, pe calea accesiunii, încearcă să li se recunoască un drept de proprietate dobândit în baza Legii nr. 18/1991, solicitând administrarea unor probe, care sunt specifice acțiunii în revendicare, în condițiile în care pârâții au negat faptul că limitele de hotar au fost modificate în timp. În cauză s-ar fi impus o comparare de titluri, cu atât mai mult cu cât în dosarul nr. 1451/1992 nu a fost efectuat nici un raport de expertiză, iar hotărârea pronunțată în dosarul nr. 7045/2000 nu li se poate impune pârâților decât cu valoarea unui fapt juridic.

Astfel că sub aspectul temeiului juridic invocat reclamanții nu au demonstrat o situație de fapt favorabilă, încălcarea dreptului de proprietate invocat putând fi invocată doar în cadrul unei acțiuni în revendicare, cu atât mai mult cu cât e vorba de o suprafață mică de teren, iar pârâții contestă faptul că autorul reclamanților ar fi deținut suprafața de 443 mp.

Cât privește apelul declarat de apelanții pârâți reclamanți, s-a reținut că potrivit art. 1837 cod civil „Prescripția este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligație, sub condițiile determinate prin această lege”, condițiile la care se referă Codul civil în cazul uzucapiunii de lungă durată, fiind exercitarea asupra bunului, a unei posesii utile și în intervalul de timp cerut de lege, adică 30 de ani.

Prin urmare, uzucapiunea este modul original de dobândire a dreptului real imobiliar, în virtutea căruia, faptul posesiei prelungite în timp, peste 30 de ani și care îndeplinește condițiile prevăzute de art. 1847 Cod civil, conduce la dobândirea dreptului de proprietate.

Posesia constituie o stare de fapt de natură a produce unele drepturi pentru posesor și există atunci când sunt întrunite două elemente: corpus, elementul material al posesie, care în speța de față este terenul în suprafață totală de 16,94 mp și animus, elementul psihologic, care constă în voința posesorului de a stăpâni bunul pentru el sub nume de proprietar.

Din acest punct de vedere interesează voința sub care acționează posesorul când efectuează actele materiale de stăpânire a bunului, adică interesează dacă există voința de a exercita actele de stăpânire ca proprietar sau ca titular al altui drept real care face ca actele de stăpânire să se realizeze pentru sine.

În cauză, tribunalul a reținut că până la nivelul anului 1975, terenul situat în București, . a fost deținut în proprietate, fiind preluat de stat odată cu încheierea contractului de vânzare - cumpărare nr.4012/29.05.1975, încheiat între B. G. și M. N., în baza Legii nr. 58/1974.

Sub acest aspect, tribunalul a apreciat corectă constatarea primei instanțe că la data sesizării instanței termenul imperativ prevăzut de lege nu era împlinit, posesia exercitată fiind contestată. Pârâții nu pot susține că termenul de prescripție era împlinit încă din 1970, în condițiile în care autorii pârâților aveau calitatea de proprietari, în baza unor acte translative de proprietate.

Împotriva deciziei instanței de apel și a încheierilor interlocutorii pronunțate, au formulat recurs reclamanții P. Anișoara (D. A. G. E. prin moștenitori C. M. – A. – E. și D. V. A.), P. C. (P. L. prin moștenitori P. B. C. și D. A.) și P. I. (O. I.), precum și apelanții pârâți-reclamanți R. O. V. și R. R. C. F..

Recurenții – reclamanți solicită, în baza dispozițiilor art.304 pct.5 și 312 Cod de procedură civilă, admiterea recursului și casarea hotărârii pronunțată și să se dispună rejudecarea cauzei, iar în baza dispozițiilor art.304 pct.7 și 9 și art.312 Cod de procedură civilă, admiterea recursului, modificarea hotărârii pronunțată în parte, în sensul admiterii cererii principale, astfel cum a fost formulată și menținerea hotărârii pronunțate în sensul respingerii cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție.

În motivare, se arată de către recurenții reclamanți, sub un prim motiv de recures, că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin. 2, soluționând apelul în contradictoriu cu persoane decedate, fiind deci aplicabile prevederile art.304 pct.5 C.pr.civ.

Prin încheierea din 11.12.2012, instanța a dispus „Tribunalul constată că nu pot figura în calitate de apelante - reclamante P. Beatriz C. și P. D. Anemari întrucât nu există elemente care să indice că autoarea P. C. este decedată, sens în care va rectifica citativul cu indicarea corectă a apelantei P. C.."

Prin încheierea din data de 05.02.2013, instanța a dispus: „Tribunalul, deliberând cu privire la cererea de îndreptare a încheierii din 11.12.2012. având în vedere caracterul premergător al acesteia, precum și faptul că nu există un temei juridic, va respinge cererea de rectificare, în sensul de a figura în calitate de apelanți P. Bealriz C. și P. D. Anemari, menținând motivarea de la termenul anterior. Față de art. 294 Cod de procedură civilă, care constituie norme de ordine publică, imperative, părțile neputând deroga, Tribunalul constată că este ținut de cadrul procesual stabilit de instanța de fond, cu atât mai mult cu cât cererea de îndreptare a erorilor materiale a fost respinsă în mod irevocabil, nefiind în măsură, în calea de atac a apelului, să modifice substanțial numele reclamanților."

Prin Decizia civilă nr. 156 A/19.02.2013, instanța a dispus: „Respinge ca nefondate, apelurile formulate de apelanții reclamanți [...] P. C., cu domiciliul ales [...], P. ANIȘOARA, cu domiciliul ales [...], P. I., cu domiciliul ales [...]".

Din înscrisurile existente la dosar rezultă că în cauză s-a făcut dovada decesului apelantei - reclamante P. C. (P. L.), survenit la data de 06.04.2007 - înainte de închiderea dezbaterilor în fața instanței de apel și dovada calității de moștenitor a lui P. B. C. și D. A..

Prin soluția dispusă instanța a reintrodus în cauză, în calitate de parte, o persoană decedată. Conform dispozițiilor art. 41 alin. 1 C.pr.civ., poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile, iar conform art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea de folosință începe de la nașterea persoanei și încetează la moartea acesteia. Rezultă că persoana trebuie să fie în viață atât la data sesizării instanței, dar și pe parcursul procesului, capacitatea de folosință presupunând tocmai îndeplinirea acestei cerințe.

Mai arată recurenții că, referitor la reclamanta - pârâtă P. Anișoara, în realitate D. A. G. E., s-a depus la dosar certificatul de deces (fila 33, vol. II) și s-au indicat moștenitorii, respectiv C. M. - A. - E. și D. V. - A., conform Certificatului de calitate de moștenitor nr. 136/30.09.2011, pentru care s-a depus și împuternicire avocațială nr._/2011 (fila 40).

Deci și aceste persoane aveau calitate procesuală, trebuind să fie menționate în cuprinsul încheierilor și în hotărâre.

Rezultă că toate actele de procedură și decizia instanței care a soluționat apelul în contradictoriu cu persoanele a căror capacitate de folosință a încetat prin deces sunt lovite de nulitate absolută de la data decesului.

Din documentele prezentate (printre care și cererea de îndreptare a hotărârilor în ceea ce privește numele reclamanților, precum și încheierea de carte funciară nr._/03.07.2007 și Extrasul de carte funciară) a rezultat că P. I. este aceeași persoană cu O. I., conform certificatului de căsătorie depus la dosar.

Față de această situație, recurenții – reclamanți solicită să se constate că reținerile instanței cu privire la numele și calitatea persoanelor P. C. (P. L.), P. Anișoara (D. A. G. E.) și P. I. (O. I.) sunt greșite, în contradicție și cu mențiunile din alte încheieri premergătoare și deci să se admită recursul, casată hotărârea instanței de apel și să se dispună rejudecarea cauzei.

Printr-un al doilea motiv de recurs, se invocă de către recurenții reclamanți pârâți împrejurarea că hotărârile instanței nu cuprind motivele pe care se sprijină sau cuprind motive contradictorii ori străine de natura pricinii, iar prin decizia recurată și prin încheierea din 05.02.2013 s-au încălcat dispozițiile legale aplicabile în materia efectuării expertizelor de specialitate (art. 304 pct. 7 și 9 Cpr.civ.)

Astfel arată recurenții că în apel s-au încuviințat probe: înscrisuri, martori și expertiză de specialitate. Instanța de apel a admis cererea de efectuare a unui nou raport de expertiză și a formulat obiective pentru expertiză absolut necesare în soluționarea acțiunii și cererii reconvenționale, față de concluziile celor două rapoarte de expertiză întocmite în fond: construcții și topo, care nu răspunseseră concret la problemele importante.

Expertul desemnat de către instanța de apel, arhitect C. L., a întocmit un raport de expertiză, deși și-a declinat competența pentru obiectivele formulate și încuviințate pentru apelanții - reclamanți - pârâți P., menționând în mod expres acest lucru în Cap. VI - Concluzii (pag. 6).

Prin urmare raportul de expertiză a fost întocmit de un expert necompetent cu încălcarea dispozițiilor legale imperative ale art. 14 alin. 1 din Ordonanța nr. 2/2000 care prevăd că: „Persoana care a dobândit calitatea de expert tehnic judiciar sau de specialist, în condițiile prezentei ordonanțe, poate efectua expertize tehnice judiciare numai în specialitatea în care a fost atestată."

La acest raport de expertiză s-au formulat obiecțiuni de către apelanții - reclamanți - pârâți P., respinse prin încheierea din data de 05.02.2013, ca neîntemeiate, cu motivarea că: „interpretarea probelor se face coroborat prin prisma celor administrate la fond, refacerea lor fiind necesară doar în situația în care se impune motivat acest lucru." Motivarea instanței este inexactă și în contradicție cu încheierile anterioare pronunțate, având în vedere că însăși instanța de apel a încuviințat în mod motivat întocmirea unui nou raport de expertiză.

Raportul de expertiză întocmit de arh. C. L. nu a răspuns obiectivelor propuse de către apelanții - reclamanți - pârâți P. și încuviințate de către instanță și a răspuns în mod cu totul greșit și tendențios la obiectivele propuse de către apelanții - pârâți - reclamanți R..

Mai arată recurenții că expertiza dispusă era și este extrem de importantă în clarificarea situației de fapt și de drept corecte, în vederea soluționării acțiunii principale, cât și a cererii reconvenționale.

Expertul, deși menționează expres că trebuie efectuată o expertiză de specialitate topometrie, face totuși o . constatări, care însă nu pot fi luate în considerare deoarece: sunt constatări făcute de o persoană care s-a declarat necompetentă, nu răspund obiectivelor stabilite de instanței și, mai ales, sunt constatări sumare, nemotivate și total eronate în raport de situația de fapt din teren și din actele prezentate.

Recurenții – reclamanți susțin, de asemenea, în cuprinsul celui de-al treilea motiv de recurs, că hotărârea este lipsită de temei legal. Astfel, arată că au solicitat ca după clarificarea problemelor de procedură și/sau administrarea probatoriilor încuviințate de instanță - în principal expertize tehnice de specialitate, să se admită apelul și să se modifice în parte hotărârea instanței de fond în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Referitor la considerentele pentru care instanța de fond a respins acțiunea principală, constatând că reclamanții P. nu au făcut în cauză dovada relei-credințe a pârâților R., pentru a se putea verifica aplicarea dispozițiilor art. 494 alin. (3) teza a II-a din Codul Civil, trebuie observat că această constatare nu are justificare, din întregul ansamblu probatoriu administrat (înscrisuri, expertize, etc.) rezultând reaua-credință a pârâților.

Instanța de fond a mai reținut că „potrivit art. 492 Cod civil orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, pe cheltuiala sa și că sunt ale lui până ce se dovedește contrariul", pentru ca apoi să arate că „potrivit art. 494 alin. 3 teza a II-a Cod civil, dacă plantațiile, clădirile au fost făcute de către o altă persoană de bună credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea plantațiilor, clădirilor și lucrărilor", dar în cauză s-a dovedit reaua-credință a pârâților - reclamanți R. și a autorilor acestora.

Instanța nu a luat în considerare faptul ca pârâții - reclamanți R. au cumpărat de la numita P. D. A. imobilul situat în București, ., sectorul 1, compus din teren în suprafață de 97 mp, construit și neconstruit, în folosință, și construcția formată din demisol, parter și etaj, respectiv trei camere și dependințe, astfel încât nu s-a vândut construcția în componența ei actuală, ci numai trei camere și dependințe, situație pe care pârâții - reclamanți R. au cunoscut-o în mod evident.

Mai mult, arată recurenții – reclamanți, pârâții - reclamanți R. au avut cunoștință de existența litigiului pornit de ei împotriva numitei P. D. A., intrând în stăpânirea imobilului și primind citații și comunicări ale instanței de judecată, astfel încât conivența dintre aceștia este evidentă.

Reținerile instanței de fond cu privire la „gardul ce desparte cele două proprietăți" și „vița-de-vie ce are o vechime de peste 20 de ani" nu pot fi luate în considerare fiind constatări ale unor nespecialiști, neconfirmate prin probele administrate și expertizele efectuate.

În sfârșit, reținerea instanței de fond privind concluziile raportului de expertiza topo întocmit de către expertul D. M. A., cu referire expresă Ia „suprapunerea planurilor topografice întocmite în anii_-1980", nu poate fi luată în considerare pentru că reclamanții au contestat aceste concluzii în mod documentat și de aceea s-a dispus efectuarea unei noi expertize care să clarifice aceste probleme și să răspundă obiecțiunilor formulate de aceștia.

La o simplă analiză a titlurilor de proprietate se observă, cu ușurință, că apelanții - pârâți - reclamanți nu pot beneficia de prezumția instituită de art. 492 C.civ., respectiv de prezumția că ar fi proprietarii terenului pe care se situează construcțiile a căror desființare s-a solicitat.

Apelanții - pârâți - reclamanți R. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu printr-un contract de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 877/14.02.2000, devenind astfel succesori în drepturi și obligații ai vânzătoarei Paparizou D. - A.. Mai mult, „În contractele ce au de obiect translația proprietății, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmit prin efectul consimțământului părților, și lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar dacă nu i s-a făcuttradițiunea lucrului." și deci, apelanții – pârâți - reclamanți R. nu pot fi considerați terți față de raportul juridic dedus judecății.

Așadar, arată recurenții, dispozițiile art. 494 alin. 3 teza a ll-a C.civ. au fostgreșit avute în vedere de către instanță. Evident, o analiză a bunei-credințe a apelanții - pârâți - reclamanți este absolut inutilă cu atât mai mult cu cât nu aceștia sunt cei care au construit abuziv, ei au preluat în proprietate și și-au asumat implicit răspunderea pentru construcțiile edificate pe terenul apelanților - reclamanți - pârâți P..

Deci, în cauză au aplicabilitate dispozițiile art.494 Cod civil: „Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantațiilor și a construcțiilor, ridicarea va urma pe cheltuiala celui ce le-a făcut; el poate chiar, după împrejurări, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul bunului."

Menționează recurenții – reclamanți că instanța de apel se contrazice reținând pe de o parte că trebuie probat aspectul „că pârâții au edificat, pe o porțiune de teren ce nu Ie aparține o construcție [...]", iar pe de altă parte că apărările vizând „expertiza în specialitatea construcții nu pot fi valorificate în cadrul unei acțiuni în drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 494 alin.2 C.civ". Cu toate acestea, rezultă în mod neîndoielnic că expertiza de specialitate are un rol esențial în probarea aspectului invocat de instanță.

În drept, dispozițiile art.299 și următoarele Cod de procedură civilă.

Recurenții – pârâți R. O. V. și R. R. C. F. consideră hotărârea recurată ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motive de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.

Arată recurenții pârâți că instanța de apel susține, în mod greșit, că pana la nivelul anului 1975 terenul a fost deținut în proprietate de autorii pârâților, în acest an fiind trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 58/1974, și că în condițiile în care autorii lor aveau calitatea de proprietari în baza unor acte translative de proprietate, aceștia nu puteau uzucapa.

Autorii pârâților au avut calitatea de proprietari asupra unei suprafețe de teren de 97 mp., iar cu privire Ia diferența de teren de 16,94 mp. au exercitat o posesie utilă, neviciată și sub nume de proprietar de la nivelul anului 1940, an de când nu s-au schimbat limitele imobilului, astfel cum s-a stabilit prin rapoartele de expertiză, situație în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1846 și urm. Cod civil pentru a dobândi dreptul de proprietate ca urmare a prescripției achizitive de 30 de ani, instanța de apel încălcând dispozițiile legale din materia uzucapiunii.

Astfel cum se constată și în rapoartele de expertiză întocmite în cauză de d-nii experți tehnici judiciari D. M. A. și V. V., în concluziile referitoare la obiectivele doi și trei ale celor două expertize dispuse în cauză, concluzii bazate pe studierea planurilor topografice scara 1: 500 întocmite în anii 1940, 1955, 1966-1980 cu planul rezultat în urma măsurătorilor din 2004, construcția pârâților este figurată cu aceeași forma a literei "L" întors, cu calcane pe liniile de hotar, limitele terenului lor rămânând aceleași cu cele existente înainte de 1994, modificările de suprafață intervenite după 1940 fiind considerate de expert ca fiind nesemnificative (laturile de sud, est și vest rămânând neschimbate) și datorându-se, probabil, mijloacelor mai performante de măsurare. Singura concluzie posibilă în această situație este aceea că imobilul nu și-a schimbat granițele și suprafața după 1940 (anul întocmirii primului plan topografic avut în vedere de expert) și foarte probabil nici înainte de această dată, iar toți proprietarii ulteriori anului 1940 au posedat imobilul în forma și suprafața avute astăzi.

Apreciază recurenții pârâți că soluția instanței de apel este rezultatul aplicării greșite a legii în condițiile în care termenul de prescripție achizitivă se împlinise încă din 1970, iar odată împlinit acesta și-a produs efectele, nemaifiind susceptibil de suspendare sau întrerupere și fiind întrunite și celelalte condiții ale uzucapiunii dreptul de proprietate a fost dobândit de autorii pârâților, constatarea acestui fapt putându-se face oricând.

Posesia suprafeței de 16,94 mp a fost continuă, în cauză neexistând nici unul din cazurile de întrerupere sau suspendare a prescripției achizitive.

În drept, recurenții pârâți și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 299 și urm. din codul de procedură civilă și pedispozițiile art. 1846 și urm. din Codul civil.

Recurenții – reclamanți au formulat întâmpinare la recursul pârâților, prin care au solicitat respingerea acestuia și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de apel în sensul respingerii cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție.

Cu privire la susținerile invocate prin cererea reconvențională, recurenții – reclamanți susțin că au arătat și dovedit, atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, că susținerile recurenților - pârâți -reclamanți R. sunt inexacte.

Subliniază faptul că uzucapiunea nu a operat întrucât cursul prescripției achizitive a fost întrerupt, având în vedere că:

Au intervenit ambele cazuri de întrerupere naturală, și anume:

• în perioada 1952 - 1974 (data apariției Legii nr. 58/1974) a intervenit

primul caz de întrerupere naturală în conformitate cu prevederile art.

1864 pct. 1 C.civ. - posesorii au fost lipsiți de folosința bunului mai mult

de l an de către un terț - statul, prin aplicarea Decretului nr. 111/1951;

• în perioada_89 (data abrogării Legii nr. 58/1974) a

intervenit cel de-al doilea caz de întrerupere naturală în conformitate cu

dispozițiile art. 1864 pct. 2 C.civ. - terenul a fost scos din circuitul civil

prin trecerea acestuia în domeniul public al statului.

Rezultă că în perioada_89 acest bun a fost imprescriptibil achizitiv și că această perioadă de timp nu poate fi invocată pentru calcularea termenul de 30 de ani necesar pentru a uzucapa.

În aceste condiții, nu se poate considera că posesia invocată de recurenții - pârâți - reclamanți R. (prin joncțiunea posesiilor autorilor succesivi) a fost exercitată neîntrerupt, având în vedere că odată cu . Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, cursul prescripției a fost întrerupt (art. 30 și respectiv 44), opinie constantă în jurisprudență, iar întreruperea prescripției are ca efect înlăturarea posesiei anterioare.

b. Au intervenit și cauze de întrerupere civilă a cursului prescripției achizitive:

• Așa cum s-a arătat în fața instanței de fond și cum în mod corect a reținut și aceasta, împotriva autoarei recurenților - pârâți - reclamanți (P. D. A.), recurenții – reclamanți susțin că au introdus o cerere de chemare în judecată cu privire la suprafața de teren pe care aceasta o poseda, dar care făcea parte din terenul proprietatea lor, proces de care aceasta a avut cunoștință și în care a fost reprezentată.

Acțiunea s-a finalizat prin obținerea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile împotriva acesteia, prin care a fost obligată să ridice pe propria cheltuială construcțiile efectuate pe terenul proprietatea reclamanților - pârâți. Ceea ce a înstrăinat recurenților - pârâți - reclamanți R. este numai ceea ce avea efectiv în patrimoniul său și nu ceea ce s-a realizat prin extindere pe terenul proprietatea recurenților – reclamanți - pârâți.

• De asemenea, recurenții – reclamanți – pârâți arată că au notificat-o pe numita P. D. A. la data de 20.07.1999 în legătură cu suprafața de teren și cu dreptul lor de proprietate.

Mai mult, recurenții - pârâți - reclamanți R. au recunoscut la data de 18.09.2003 prin Adresa depusă la Biroul Executorului Judecătoresc „E.&P." că au luat cunoștință de tulburarea posesiei (atât a lor, cât și a autoarei lor), astfel încât posesia acestora nu mai poate fi socotita ca neviciată.

• Pe de altă parte, recurenții – reclamanți – pârâți au dovedit în cauză că au achitat impozitul pentru toată suprafața de teren situată în ., iar recurenții - pârâți - reclamanți R. nu au demonstrat că au exercitat cu privire Ia suprafața de teren pentru care invocă uzucapiunea o posesie sub nume de proprietar.

În drept, art. 115 și urm. C.pr.civ..

Recurenții – pârâți – reclamanți R. O. – V. și R. R. C.-F. au formulat întâmpinare la recursul recurenților – reclamanți – pârâți prin care au invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea recursului formulat în cauza de C. M. A. E. și D. V. A. în calitate de moștenitori ai defunctei D. A. G. E., de P. B. C. și D. A. în calitate de moștenitoare ale defunctei P. L., precum și de O. I..

Se arată de către recurenții pârâți că în cauză au formulat recurs împotriva deciziei nr. 156A/19.02.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civila, C. M. A. E. și D. V. A. în calitate de moștenitori ai defunctei D. A. G. E., P. B. C. și D. A. în calitate de moștenitoare ale defunctei P. L., precum și O. I., deși nici defunctele D. A. G. E. și P. L., nici O. I. nu au calitatea de reclamante și apelante, acestea nefigurând ca părți în cauza nici în hotărârea instanței de fond, nici în cea a instanței de apel.

Potrivit dispozițiilor legale moștenitorii unei persoane decedate pot continua un proces început de aceasta și pot exercita căile legale de atac numai în condițiile în care autoarea lor a fost parte în cauza.

Astfel cum s-a statuat în mod unanim în doctrina și practica judiciară terții care nu au fost părți în proces nu au dreptul să exercite căile de atac împotriva hotărârii pronunțate și, evident, nici succesorii acestora.

Pe fond, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Arată recurenții că defunctele P. L. și D. A. G. E. nu figurează ca părți în cererea de chemare în judecată și în dispozitivul instanței de fond, iar în apel nu pot fi introduse persoane noi decât dacă acestea au calitatea de succesori ai părților existente. Mai mult, în condițiile în care cererea de îndreptare a erorilor materiale formulată de reclamanți și prin care aceștia au urmărit de fapt stabilirea identității reale a părților, a fost respinsă în mod definitiv prin decizia civilă nr. 586/23.05.2012 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă și irevocabil prin decizia pronunțată de Curtea de Apel - Secția a IV-a Civilă la 03.10.2012, în decizia nr. 586 arătându-se că "A se stabili ca "P. Anișoara este în fapt aceeași persoana cu D. A. G. E." înseamnă stabilirea identității reale a unei părți, sau stabilirea faptului ca o persoana este cunoscută sub mai multe nume și nicidecum nu este o chestiune care să fie soluționata prin procedura prevăzuta de ari. 281 C.p.c., reclamanții urmând sa suporte consecințele unei grave culpe în formularea cererii de chemare în judecata și în conducerea procesului, incompatibilă cu principiul exercitării cu buna-credință a drepturilor procesuale."

În aceste condiții este evident că instanța de apel nu putea introduce în cauză moștenitorii unor persoane cu privire la care s-a stabilit în mod irevocabil ca nu pot fi introduse în proces prin formularea cu rea-credință a unei pretinse cereri de îndreptare a erorilor materiale.

Se arată, de asemenea, că motivele doi și trei de recurs, prin care se critică faptul că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, precum și faptul ca s-au încălcat dispozițiile legale aplicabile în materia efectuării expertizelor, sunt nefondate, aceste critici vizând de fapt aprecierea și interpretarea probelor, chestiuni de fapt ce nu pot face obiectul analizei în recurs.

Instanța de apel a respins în mod motivat obiecțiunile la expertiza întocmită în apel, precum și cererea de efectuare a unei noi expertize în specialitatea topografie, în raport de obiectul acțiunii și de probele administrate în fond și în apel.

Susținerea reclamanților cum că pârâții ar fi fost de rea - credința la data dobândirii imobilului deoarece au știut de existența litigiului dintre autoarea lor și aceștia ce a făcut obiectul dosarului nr.7045/2000 al Judecătoriei sector 1 este neadevărata, aceștia aflând de acest litigiu cu ocazia punerii în executare a hotărârii. De altfel, acest proces a fost declanșat la 30.03.2000, pârâții dobândind imobilul la 8.02.2000, data la care nu exista nici un litigiu intre autoarea lor și reclamanți, motiv pentru care buna lor credința nu poate fi negată. Faptul că ulterior au aflat de litigiul dintre părți nu înlătura buna credința a pârâților din momentul dobândirii imobilului.

Faptul că în prezentul litigiu pârâții au avut unele apărări comune cu autoarea lor, chemată în garanție pentru a-și îndeplini obligația de garanție pentru evicțiune, și faptul ca au formulat o cerere reconvențională nu au nici o relevanță cu privire la buna sau reaua lor credință.

Respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de apel cu privire la soluția data apelului formulat de reclamanți se impune și față de prevederile Legii nr.50/1991 modificată prin Legea nr.453/2001, precum și ale Legii nr.10/1995, fapt reținut și în concluziile raportului de expertiza întocmit de dl expert V. V..

Mai mult, la nivelul anului 1940 proprietatea autorilor reclamanților avea o întindere de doar 364 m.p. și nicidecum de 443, așa cum reiese din Procesul Verbal de înscriere în Cartea Funciară a localității București nr._/1940. Conform art.32 și 33 din Decretul-lege nr.115/1938 dreptul se prezumă că există în folosul celui înscris așa cum este notat în cartea funciară, această înscriere fiind singura opozabilă pârâților.

Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată următoarele:

În ce privește recursul declarat de recurenții reclamanți, prima dintre criticile formulate de aceștia se întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 5 C.pr.civ., susținându-se aplicabilitatea acestui motiv de recurs justificat de împrejurarea că hotărârea prin care s-a soluționat apelul a fost pronunțată în contradictoriu cu persoane decedate, fiind deci încălcate forme de procedură prevăzute de lege sub sancțiune nulității.

Susținerile recurenților sunt întemeiate, Curtea constatând din actele depuse pe parcursul judecății în diverse stadii procesuale ale cauzei, că o parte dintre persoanele având calitatea de părți în cauză au decedat.

Astfel, în ce o privește pe reclamanta P. M., la fila 227 din dosarul nr._/3/2005 (volumul 2) al Tribunalului București Secția a IV a Civilă, este depus certificatul de deces din care rezultă că aceasta a decedat la data de 05.12.2004, anterior chiar pronunțării de către Judecătoria Sectorului 1 București a sentinței civile nr. 3606/14.04.2005 prin care a fost soluționată în primă instanță cererea de chemare în judecată.

De asemenea, din certificatul de deces aflat la fila 297 din același dosar rezultă că reclamantul P. V. a decedat la data de 01.10.2009, anterior pronunțării deciziei civile nr. 156A/19.02.2013 prin care Tribunalul București a soluționat apelul.

Or, câtă vreme folosința drepturilor procesuale, astfel cum aceasta este statuată prin dispozițiile art. 41 alin. 1 C.pr.civ., presupune existența folosinței drepturilor civile, iar potrivit art. 7 din Decretul nr. 31/1954 (reglementare identică cu cea cuprinsă în art. 35 din Codul Civil) capacitatea de folosință încetează prin moartea persoanei, cele două hotărâri sunt afectate de nulitate absolută.

Mai mult, Curtea constată că în cauză se impune lămurirea de către instanțele de fond a cadrului procesual sub aspectul numelor persoanelor care au calitatea de reclamante.

Sub acest aspect, trebuie observat că după pronunțarea sentinței civile nr. 3606/14.04.2005 de către Judecătoria Sectorului 1 București, reclamanții au solicitat în calea de atac a apelului să se ia act de împrejurarea că numele mai multora dintre ei nu au fost indicate corect ori complet în cererea de chemare în judecată, formulând în același timp și o cerere de îndreptare a erorilor materiale din sentința civilă menționată.

Întrucât această din urmă cerere, întemeiată pe dispozițiile art. 281 C.pr.civ., a fost respinsă irevocabil, la termenul de la 11.12.2012, tribunalul a revenit asupra măsurilor de introducere în cauză, în calitate de moștenitori ai reclamanților, a mai multor persoane ori de rectificare a încheierilor și a citativului conform susținerilor reclamanților și certificatelor de deces depuse la dosar. În continuare, procesul a fost judecat, iar decizia de soluționare a apelului s-a pronunțat cu privire la părțile reclamante astfel cum acestea au fost identificate în cuprinsul cererii de chemare în judecată (formulată la data de 22.12.2003).

Consideră Curtea că în mod greșit tribunalul a apreciat că modul de soluționare a cererii de îndreptare a erorilor materiale, formulată de reclamanți în procedura prevăzută de art. 281 C.pr.civ., nu mai permitea instanței sesizate cu dezlegarea fondului pricinii, în faza apelului, să procedeze la lămurirea aspectului invocat de reclamanți, anume faptul că pentru o parte dintre aceștia au fost indicate incomplet ori greșit numele în cererea de chemare în judecată.

Tribunalul avea obligația de a stabili, prin orice mijloc de probă, dacă susținerile reclamanților potrivit cu care P. C. este aceeași persoană cu P. L. ori că P. Anișoara este aceeași persoană cu D. A. G. E. sau că prenumele reclamanților P. D., P. V. și P. T. sunt incomplete, temeiul acestei obligații constituindu-l prevederile art. 129 alin. 5 C.pr.civ., potrivit cu care judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Or, stabilirea corectă a cadrului procesual cât privește părțile, inclusiv prin stabilirea corectă a datelor ce permit identificarea acestora intră în sfera efectelor acestei obligații privind rolul activ al judecătorului, modul defectuos de redactare a cererii de chemare în judecată neputând lipsi partea de posibilitatea de remedia pe parcursul judecății neregularități de ordin formal.

Ca atare, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, soluția pronunțată în procedura necontencioasă întemeiată pe prevederile art. 281 C.pr.civ., nu se bucură decât de autoritate de lucru judecat relativă, manifestată în raport de o altă cerere întemeiată pe aceleași dispoziții, nimic nu îndreptățea tribunalul să nu procedeze la lămurirea aspectelor la care s-a făcut referire mai sus, cu atât mai mult cu cât soluția de respingere irevocabilă a cererii de îndreptare a erorilor materiale a fost justificată prin aceea că nu s-a solicitat îndreptarea hotărârii judecătorești, ci a cererii de chemare în judecată, instanțele pronunțându-se corect în raport de numele menționate în cererea de chemare în judecată.

În raport de cele arătate, Curtea va admite recursul declarat de recurenții reclamanți, constatând că este fondat, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 5 C:pr.civ. rap. la art. 312 alin. 5 C.pr.civ. urmând să caseze atât decizia pronunțată în apel, cât și sentința pronunțată în primă instanță. O astfel de soluție se impune prin prisma celor arătate anterior, cât privește nulitatea ce afectează ambele hotărâri, pe de o parte, iar pe de altă parte în considerarea faptului că judecata în fața instanțelor de fond s-a realizat în lipsa unui cadru procesual subiectiv legal determinat, echivalând cu o nesoluționare a cauzei în fond.

Față de această apreciere, Curtea constată că nu se mai impune și analizarea criticilor pe care recurenții le-au formulat cât privește fondul pretențiilor astfel cum acestea au fost soluționate de cele două instanțe, câtă vreme judecata urmează a se relua în fața primei instanțe.

De asemenea, cât privește excepția inadmisibilității invocată de recurenții pârâi prin întâmpinare referitor la calea de atac declarată de C. M. A. E. și D. V. A., în calitate de moștenitori ai defunctei D. A. G. E., precum și de P. B. C. și D. Anemari, în calitate de moștenitoare ale defunctei P. L., Curtea o va respinge, reținând că, față de cele deja arătate sub aspectul nedeterminării cadrului procesual subiectiv, nu se poate constata, la acest moment procesual că persoanele menționate nu ar avea calitatea de moștenitori ai unor părți din proces, astfel încât nu ar putea exercita căile de atac prevăzute de lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția inadmisibilității recursului.

Admite recursurile formulate de recurenții-reclamanți C. M. – A. – E., P. I., D. V. A., P. B. C., D. A. și de către recurenții-pârâți R. O. – V. și R. R. C. F., împotriva deciziei civile nr.156 A din 19.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._/3/2005, în contradictoriu cu intimații-reclamanți P. D. V., P. GAVRIEL, P. V., P. M., P. T. și intimata-chemată în garanție P. D. - A..

Casează decizia și sentința și trimite cauza spre soluționare instanței de fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 30.10.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

E. V. I.-A. H.-P. M. G. R.

GREFIER

Ș. P.

Red.M.G.R.

Tehdact.R.L./M.G.R.

2 ex./05.12.2013

TB.S.5 – M.G.; S.P.

Jud.S.1 – G.B.

← Pretenţii. Decizia nr. 321/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 373/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Obligaţie de a face. Decizia nr. 1732/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligaţie de a face. Decizia nr. 1732/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI