Pretenţii. Decizia nr. 321/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 321/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-02-2013 în dosarul nr. 625/3/2012
Dosar nr._
(2530/2012)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.321
Ședința publică de la 21.02.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă S. M., împotriva sentinței civile nr. 1521 din 17.09.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței lipsa părților și faptul că recurenta reclamantă a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 1 pct. 2 din Codul de Procedură Civilă.
Curtea constată că în prezentul dosar recurenta a fost citată și la domiciliul din Germania, astfel încât cunoaște de proces, semnând personal citația, situație în care Curtea apreciază că a aceasta are cunoștință și de faptul că potrivit mandatului acordat inițial doamna avocat a exercitat recurs în cauză pentru parte și înțelege să continue judecarea recursului astfel cum a fost formulat.
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat și față de faptul că recurenta reclamantă a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 1 pct. 2 din Codul de Procedură Civilă, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, având în vedere că în mod corect instanța tribunalului a apreciat că măsura deportării în URSS nu se încadrează în obiectul de aplicare al Legii nr. 221/2009, nefiind dispusă după data de 6 martie 1945.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea introductivă, astfel cum a fost precizată, reclamanta S. M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurii luate în perioada 01.06.1945 – 01.10.1949, împotriva sa iar pârâtul să fie obligat la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în octombrie 1944, s-a făcut un recensământ al germanilor din România, pe fondul unei
campanii de presa pline de ura la adresa lor, ei fiind învinuiți de tot ce era mai rău.
Prin Ordinul nr. 031 din 6 ianuarie 1945 al Comisiei aliate( sovietice), de control s-a dispus mobilizarea etnicilor germani la lucru. La data de 1.06.1945, reclamanta a fost luată cu fost luată cu forța si dusa in URSS la munca, în mina, la data de 1.10.1949 fiind eliberata.
Ordinul nr. 031 din 6 ianuarie 1945 nu este enumerat de către prevederile legii speciale ca reprezintă de drept o măsura administrativa cu caracter politic, astfel ca se impune ca acest lucru să fie constatat de către instanța de judecata conform disp. art 4 din lege.
Reclamanta a susținut că măsura luată împotriva etnicilor germani si implicit măsura luată împotriva sa reprezintă o măsura cu caracter politic astfel cum prevăd disp. Legii 221/2001, astfel că se impune admiterea primului capăt de cerere.
Reclamanta a mai arătat că daunele morale solicitate respecta raportul dintre gravitatea faptelor ilicite săvârșite de stat si suferințele morale produse reclamantei si familiei sale.
De asemenea, această sumă reprezintă o reparație morală pecuniară rezonabilă, având în vedere că nici reclamanta si nici familia sa nu au beneficiat de drepturile prevăzute de disp. Decretului Lege nr.118/1991.
Se solicită a se ține cont si de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5 din CEDO si de Rezoluția 1096 din 1996 a CE, respectiv de art.20 din Constituția României, apreciindu-se că statuarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr.1358/21 octombrie 2010 si nr.1360/21 octombrie 2010, ambele publicate in M.Of.nr.761/15 noiembrie 2010, ca Legea nr.221/2009, art.5 alin 1, este similar Decret lege nr. 118/1990, cu consecințele respective, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art.20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Arată că legea a asimilat deportarea în fosta URSS, măsurilor cu caracter politic, prin raportare la rațiunile politice care au stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, la baza reglementărilor expres enumerate în art. 1 alin. 2 lit. a - j si art. 3 lit. a - f, dar și indirectă, prin trimiterea în egală măsură la disp. art. 2 din OUG 214/1999, ca sistem de referință pentru tribunal în procedura de constatare a caracterului politic al condamnării penale sau al măsurii administrative, prin raportare la scopul urmărit prin faptele săvârșite de persoanele care se adresează instanței potrivit art. 4 alin. 1 si 2 din lege.
Ori, asimilarea la care se referă actul normativ nu este numai una la nivel declarativ, un argument în acest sens fiind consecvența legislativa și dispozițiile legale din actele normative cu caracter reparatoriu anterioare, față de care prezenta lege are un caracter evident de complinire.
În ceea ce privește evitarea unei duble reparații, este evident valabilă atât în privința prejudiciului de ordin material, dar și mai mult în ceea ce privește a celui de ordin moral iar nerepararea adecvată a celui moral, reclamă o solicitare în acest sens în temeiul si în condițiile normelor aplicabile.
Prejudiciul moral suferit, la determinarea căruia se ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate ca efect al celor doua acte normative anterioare: DL 118/1990 si OUG 214/1999.
Este clar că prin aceste reparații anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparații morale, oricum, premisa pe care se sprijină decizia Curții Constituționale e total greșita: drepturile conferite de DL 118/1990 NU au natura juridica a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc, mai mult, chiar Legea 221 arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret iar reclamanta nu a beneficiat de drepturile conferite de către Decretului-Lege nr. 18/1990.
In cauzele de față, Curtea Constituțională nerespectând propriile decizii, uită că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei de drept, Legea 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment, și care sunt beneficiari ai indemnizațiilor conferite de DL 118/1990.
Mai mult decât atât, se consideră că sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994.
In drept au fost invocate disp art 4, art. 5 alin 1) lit a) din Legea 221/2009, OUG 214/1999, disp. art 5, 6 CEDO, Rezoluția 1096/1996, art 112 C proc civ. Prin sentința civilă nr.1521/17.09.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins cererea precizată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată. Referitor la constatarea caracterului politic al măsurii luate împotriva reclamantei în perioada 01.06.1945 – 01.10.1949 prin care a fost trimisă obligatoriu la munca de reconstrucție în URSS tribunalul a constatat că acest capăt de cerere este nefondat întrucât nu se încadrează în dispozițiile Legii nr.221/2009 și nici în prevederile OUG nr. 214/1999 coroborate cu cele ale Decretului-lege nr.118/1990 măsura nefiind dispusă de către S. R., condiție esențială pentru constatarea caracterului politic al măsurii luate.
Pentru daunele morale, tribunalul a avut în vedere că temeiul de drept indicat de reclamantă reprezentat de disp. art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr.221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr.1358 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial din 15.11.2010 și incidența art. 147 alin.1 din Constituție.
De asemenea a fost avută în vedere jurisprudența Curții de la Strasbourg, referitoare la interpretarea art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, apreciindu-se că acțiunea este neîntemeiată, nemaiexistând un temei legal pentru soluționarea ei în sensul solicitat de reclamantă.
În ceea ce privește temeiul reprezentat de disp. art.998-999 C.civ. tribunalul a constatat că acțiunea cu o astfel de cauză este prescrisă, întrucât conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958 termenul general de trei ani a început să curgă de la data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Rezultă că la momentul de început a fost reprezentat de data de 01.01.1990, când a fost răsturnat regimul comunist din România astfel că termenul s-a împlinit cu mult înainte de introducerea acțiunii.
Chiar dacă prin adoptarea Legii nr. 221/2009 statul a recunoscut dreptul la acordarea de măsuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerată ca repunând în termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale.
Repunerea în termen poate fi făcută printr-o prevedere legală expresă, așa cum este cazul Legii nr. 18/1991 sau poate fi dispusă de către instanța de judecată, în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Tribunalul a constatat că Legea nr.221/2009 nu conține o astfel de prevedere pentru repunerea în termenul de prescripție, iar dispozițiile legilor speciale reparatorii sunt de strictă interpretare și aplicare.
Tribunalul a apreciat că prevederile rezoluției 1096/1996 a C.E. și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu pot sta la baza admiterii acțiunii precizate întrucât pe de o parte, Convenția este aplicabilă și poate fi deci invocată doar pentru faptele produse după data ratificării Convenției de către România care a avut loc la data de 20.06.1994. Faptele descrise în acțiune s-au petrecut anterior momentul arătat, prin urmare, ele sunt incompatibile ratione temporis cu dispozițiile Convenției.
Și în cazul în care nu ar fi incidentă excepția menționată, tribunalul a apreciat că situația de fapt prezentată de reclamantă, nu relevă în speță încălcarea dreptului la viață prin deportarea în URSS.
Nici distincțiile de natură juridică dintre drepturile acordate victimelor regimului comunist în baza Decretului nr.118/1990 sau OUG nr. 214/1999 și despăgubirile solicitate în prezenta acțiune nu pot constitui temei al admiterii acțiunii, atâta timp cât scopul lor este același, repararea prejudiciilor suferite de persoanele persecutate.
Pentru considerentele arătate, tribunalul a respins acțiunea precizată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta S. M., solicitând modificarea în tot a hotărârii recurate, iar pe fondul cauzei admiterea cererii introductive așa cum a fost formulată, dat fiind că sentința recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art.304 pct.8 și 9 C.proc.civ.).
Cu privire la primul capăt de cerere, recurenta critică hotărârea de fond având în vedere faptul că și măsura luată împotriva etnicilor germani se încadrează în dispozițiile Legii 221/2009, în cauză fiind incidente în opinia acesteia prevederile art.4 alin 2) și art.1 din 3) din acesta act normativ.
Mai mult conform art.1alin 2) lit a) din Decretul Lege 118/1990 persoanele care au fost deportate în străinătate după data de 23 august 1944 beneficiază de toate drepturile prevăzute de acest decret. Prin aceste dispoziții s-a recunoscut că si deportările in URSS au constituit măsuri abuzive cu caracter politic.
Prin ordinul nr. 031 din 6 ianuarie 1945 al Comisiei Aliate (Sovietice) de Control către președinția Consiliului de Miniștri român, s-a dispus mobilizarea etnicilor germani pentru lucru. Ordinul preciza că în perioada 10-20 ianuarie 1945 urmau să fie „mobilizați toți locuitorii germani apți de muncă, indiferent de cetățenia lor. Bărbații între 17 și 45 ani, femeile între 18 la 30 ani. Femeile care alăptează copii până la 1 an nu vor fi mobilizate." Totuși, ultimul paragraf prevedea unele excepții: „Vă solicităm să alcătuiți o listă specială a celor care, deși intră în această categorie, potrivit statului român sau a organelor locale, merită să fie scutiți. Aceste liste vor fi înaintate Comisiei Aliate de Control sau reprezentanților ei locali."
Strămutarea germanilor după al doilea război mondial a fost o acțiune de deportare în masă, în Uniunea Sovietică, a unei părți din populația civilă de origine germană. Acesta deportare a avut loc după cel de-al doilea război mondial, din toate țările foste aliate cu Germania care, în urma Tratatului de la lalta din 1945, au ajuns sub influența sovietică.
Această deportare în masă a reprezentat o gravă încălcare a dreptului internațional.
In octombrie 1944 s-a făcut un recensământ al germanilor din România, pe fondul unei campanii de presa pline de ura la adresa lor, ei fiind învinuiți de tot ce era mai rău. Pe baza acelui recensământ, deportarea s-a făcut în numai patru zile, în ianuarie 1945.
Rezultă că măsura luată împotriva etnicilor germani și implicit măsura luata împotriva reclamantei reprezintă o măsura cu caracter politic astfel cum prevăd disp. Legii 221/2001, astfel ca se impune admiterea primului capăt de cerere.
Recurenta reclamantă consideră soluția pronunțată de instanța de fond în ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a solicitat acordarea de daune morale ca fiind netemeinică și nelegală.
Susține că prin aplicarea deciziei Curții Constituționale se aduce atingere dreptului reclamantei recunoscut de art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanța judecătoreasca sa poată fi sesizata cu privire la orice contestație privind drepturile si obligațiile sale cu caracter civil.
A considera ca efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele si în această speța, cu consecința respingerii acțiunii promovate de reclamanta, ar însemna sa se accepte ingerința statului in dreptul de acces al reclamantului la o instanța judecătoreasca, care nu este proporțional cu scopul urmărit.
Astfel, din momentul intrării in vigoare a Legii nr.221/2009, lege care îi recunoaște recurentului dreptul la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter exclusive politic, statul garantează beneficiarului acestui drept, accesul la o instanța de judecata garanție conferita si de art. 21 din Constituție.
In raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune si luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, mai ales acestea fiind de notorietate, ceea ce impune și existența unei anumite eventualități de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari eventualități, fiind totuși necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, care sunt consecințele negative suportate, sub aspect fizic si psihic suportat, precum si urmările produse prin aceasta lezare a celui care se considera victima măsurii luate.
Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație si de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Respingerea acțiunii ca neîntemeiată, adică fără fundament sau fără temei legal, fără posibilitatea de a soluționa cauza pe baza unor dispoziții legale, conform acestei motivări a instanței, ceea ce este absurd având în vedere Legea 221/2009 constituțională la momentul introducerii cererii și prevederile internaționale în materie, lege care a fost adoptată pentru ca toți cei care fac dovada că împotriva lor au fost luate măsuri abuzive cu caracter politic, să poată să-și valorifice acest drept prin acordarea de daune morale pentru prejudicial cauzat.
De asemenea, recurenta critică soluția de fond sub acest aspect, considerând că respingerea ca neîntemeiata a acțiunii nu poate fi incidentă în această lege specială și că se impunea acordarea unei sume de bani având în vedere măsurile abuzive la care a fost supus în toată această perioadă.
De altfel, legea reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 si 14 din CEDO, care primează.
In ceea ce privește evitarea unei duble reparații, este evident valabilă atât în privința prejudiciului de ordin material, dar și mai mult în ceea ce privește a celui de ordin moral, iar nerepararea adecvată a celui moral, reclamă o solicitare în acest sens în temeiul si în condițiile normelor aplicabile.
Este clar că prin aceste reparații anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii Ia modul general, majoritatea acestora nefiind reparații morale, oricum, premisa pe care se sprijină decizia Curții Constituționale e total greșita, la fel ca și susținerile instanței de apel: drepturile conferite de Decretul-lege 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc., mai mult, chiar legea 221 arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.
Instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din CEDO si Rezoluția 1096 din 1996 a CE, potrivit dispozițiilor art.20 din Constituția României.
Mai mult, prin respingerea acțiunii ca rămasa fără temei juridic, ca urmare a declarării ca neconstituțional a acestui temei juridic, pe parcursul procesului, vine în contradicție cu principul egalității în fața legii, consacrate de art.16 alin.(1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, cât și cu principiul nediscriminării, consacrat de art.14 din CEDO care interzice discriminarea in legătura cu drepturile si libertăților pe care Convenția le reglementează, prin raportare la dreptul de acces la instanța si principiul egalității armelor, consacrate de art.16 alin.1 din CEDO, care a fost explicitat în jurisprudența instanței de contencios a drepturilor fundamentale ale omului in sensul ca: intervenția inopinata a legiuitorului creează un obstacol in dreptul de acces efectiv la o instanța pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.
Mai mult decât atât, recurenta consideră că sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului si cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994.
In acest sens citează cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marea Britanic în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art.14 atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabila de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Recurenta solicită a se avea în vedere și recenta jurisprudență a ICCJ - Secția Civilă, pronunțată în dosarele ce au ca obiect daune morale privind deținuții politici, și nu în ultimul rând practica CEDO în ceea ce privește daunele morale acordate pentru prejudicii morale ("cf.Art.41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale, Curtea acordă părții lezate o reparație echitabilă", (prin Hotărârea CEDO în cauza N. împotriva României, publicată în M.O. al României din 14.01.2010, au fost acordate 7 000 EURO pentru 3 (trei) zile de sechestru la secția de poliție).
În ceea ce privește dovada abuzurilor suferite de reclamantă, abuzuri dispuse, supravegheate si coordonate de persoane care au acționat în numele Statului, fiind expresia autorității statale, consideră că S. este cel care trebuie să facă dovada caracterului licit ai măsurii luate împotriva acesteia, dar cred că sunt arhicunoscute abuzurile comise.
În aprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supus, și nu a se limita să-și motiveze respingerea cererii pentru Deciziile Curții Constituționale.
Consideră ca s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa prin aceasta lege speciala, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de "bun" în sensul art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului si Libertățile Cetățenești, astfel cum aceasta noțiune este definită în jurisprudența constanta a Curții de la Strasbourg, iar respingerea acțiunii, astfel cum solicita paratul, creează premizele ca S. R. sa fie expus la alte condamnări pentru soluțiile date in aceste cauze.
În ceea ce privește garanția egalității armelor, recurenta menționează faptul că în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifica tratarea egala a pârtilor pe toata desfășurarea procedurii în fata unui tribunal independent si imparțial, instituit de lege, in sensul menținerii unui echilibru intre interesele pârtilor. Or, cată vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, in care paratul este statul, la inițiative acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusive la neconformitate cu constituționale, apreciem ca aceasta garanție poate fi afectata, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin ort. 6 din CEDO.
Niciuna din dispozițiile sus-citate nu prevede un efect retroactiv al deciziei prin care este declarata neconstituționalitatea unei dispoziții legale. Dimpotrivă, se prevede expres ca o astfel de decizie are efecte numai pentru viitor.
Dispozițiile acestea reglementează o modalitate de ieșire din vigoare a unei dispoziții legale, ieșire din vigoare care este condiționata de neintervenirea unei modificări legislative operate de Parlament sau Guvern, după caz, prin care dispoziția legala menționata sa fie pusa in acord cu prevederile constituționale.
Mai mult, la data de 16 martie 2012 a intrat în vigoare Legea nr. 27/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr.286/2009 privind Codul penal. Acest demers clarifică dispozițiile din Codul penal, care prevăd imprescriptibilitatea infracțiunilor de genocid, crime contra umanității și de război, stipulând că ele pot fi judecate, indiferent de data la care au fost comise. Rezulta ca aceste crime înfăptuite de regimul comunist pot fi judecate în continuare. Daca sunt imprescriptibile infracțiunile mai sus amintite, atunci este imprescriptibil si dreptul părții vătămate de a cere daune, conform disp.art.1394 cod civil "în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplica și dreptului la acțiunea în răspundere civila”.
Intimatul nu a formulat întâmpinare.
În recurs, nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile cu care a fost legal investită și prin prisma prevederilor legale incidente cauzei, Curtea reține următoarele:
Sub un prim aspect, Curtea reține că în conformitate cu prevederile art. 112 pct. 4 Cod procedură civilă, „cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) 4. arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea”.
În virtutea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, cadrul procesual, deci inclusiv cauza juridică a cererii de chemare în judecată, se fixează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, excepțiile decurgând din posibilitatea conferită de către art. 132 Cod procedură civilă, cu respectarea condițiilor edictate de acest text legal.
În considerarea aceluiași principiu, instanța nu poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant.
Prin urmare, instanțele nu ar putea să analizeze situația de fapt decât prin raportare exclusiv la cauza juridică invocată de către reclamantul din procesul judiciar.
În ceea ce o privește pe reclamantă, Curtea reține că aceasta a solicitat, prin acțiunea introductivă, astfel cum a fost precizată, la data de 13.06.2012, constatarea caracterului politic al măsurii luate împotriva sa, în perioada 01.06._49, prin care acesta a fost trimisă obligatoriu la munca de reconstrucție în fosta URSS și obligarea Statului R. a plata despăgubirilor morale în sumă de 100.000 Euro.
Curtea constată, totodată, că în cadrul cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat neechivoc, faptul că această măsură a fost luată în aplicarea Ordinului nr. 031 din 6 ianuarie 1945, al Comisiei Aliate Sovietice de Control, temeiul juridic al acestei cereri fiind art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 și art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Față de dispozițiile art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă care obligă instanța ca în toate cazurile să hotărască numai asupra obiectului cererii, Curtea are în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată impune analiza legalității și temeiniciei pretențiilor reclamantei în raport de prevederile Legii nr.221/2009.
Or, măsura deportării în U.R.S.S. a cetățenilor români a fost luată așa cum precizează neechivoc chiar reclamanta, la data de 06.01.1945, în temeiul Ordinului nr. 031 din 6 ianuarie 1945, al Comisiei Aliate Sovietice de Control, de către autoritățile sovietice de ocupație.
Măsurile de deportare la care erau supuși cetățenii etnici germani nu au fost luate de către fosta miliție ori securitate comunistă. Atât deportarea, cât și prizonieratul au fost consecințe ale războiului și ale poziției asumate de statul român la acel moment istoric, preexistente apariției statului comunist, dar menținute de acesta.
Curtea apreciază, față de aspectele reținute mai sus, că în mod corect s-a stabilit de către prima instanță că, pentru situația reclamantei nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile dispuse anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române.
În cazul în speță, reclamanta nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr.221/2009, pentru a avea posibilitatea de a solicita constatarea caracterului politic al măsurii la care a fost supusă.
Astfel, prin chiar titlul acestui act normativ, legiuitorul a delimitat cadrul măsurilor cărora li se aplică, inclusiv din perspectiva temporală a acestora. Astfel, legea este intitulată Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Așadar, folosind metodele de interpretare literală și sistematică, rezultatul nu poate fi decât cel enunțat în mod lipsit de echivoc în cadrul denumirii actului normativ în discuție: constituie domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009 doar acele condamnări cu caracter politic sau măsurile administrative echivalente dispuse în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acesta fiind sensul termenului „pronunțate” utilizat de legiuitor. În consecință, acele măsuri dispuse, de autoritățile sovietice de ocupație, anterior datei de 6 martie 1945, cum este și cazul dedus judecății, nu se circumscriu domeniului actului normativ în discuție, chiar dacă ele au continuat a fi aplicate ulterior.
Prin urmare, este evident că au fost avute în vedere doar acele condamnări sau măsuri administrative pronunțate, dispuse ulterior datei de 06.03.1945.
Tot astfel, din interpretarea logică a art. 5 alin. 4 din Legea nr. 221/2009, rezultă că acest act normativ, se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, însă numai în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4 din actul normativ de referință - Legea nr. 221/2009.
Așadar, în ceea ce privește persoanele vizate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, acestea trebuie să se încadreze în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Aceasta întrucât în art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că doar o condamnare pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice fapte prevăzute de legea penală, altele decât cele menționate expres în alin. (2) al art. 1 din legea menționată, constituie condamnare cu caracter politic dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Constatarea caracterului politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se realizează de instanța de judecată [art. 1 alin. (4) din Legea nr. 221/2009], în condițiile prevăzute la art. 4.
În aceeași măsură, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) din aceeași lege aplicându-se, în mod corespunzător.
Așa cum s-a statuat în mod constant în practica instanței supreme și a instanței de contencios constituțional, Legea nr. 221/2009 reprezintă un act normativ ce vine în completarea celorlalte acte normative emise în scopul înlăturării consecințelor condamnărilor și măsurilor administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Faptul că măsura deportării în fosta URSS se circumscrie sferei de reglementare a Decretului-lege nr.118/1990 și a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.214/1999, nu este relevant. Astfel, atât Decretul-lege nr. 118/1990, cât și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, au fost completate în sensul extinderii prevederilor respective și asupra persoanelor deportate în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice, fiind incluși în aceeași categorie și prizonierii de război.
Cu toate acestea, norma de trimitere din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, ce vizează aplicarea prevederilor acestei legi și persoanelor cărora li s-au recunoscut anumite drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare-art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare - este de strictă interpretare și condiționează această aplicare de încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Această normă de drept nu reglementează aplicarea automată a Legii nr.221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, ci instituie posibilitatea ca de prevederile legii să beneficieze și această categorie de persoane. Cu alte cuvinte, faptul că o persoană a beneficiat de drepturile prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, nu constituie un impediment în formularea de către respectiva parte a unei acțiuni în justiție întemeiată pe prevederile Legii nr.221/2009, dacă se încadrează în prevederile acestei legi speciale de reparație.
Concluzionând, Curtea reține că ceea ce prezintă relevanță din perspectiva Legii nr. 221/2009, este caracterul politic al condamnărilor, respectiv al măsurilor administrative, pronunțate în perioada regimului comunist, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ceea ce înseamnă că acea condamnare sau măsură trebuie să fi fost pronunțată, în perioada de referință a legii (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Or, în cauză măsura dispusă împotriva reclamantei a fost adoptată în temeiul unui ordin emis de Comisia Aliată Sovietică de Control, la data de 06.01.1945, astfel că reclamanta nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidența respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.
Pe de altă parte, opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în mod constant, în a statuat că baza art. 18 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (a se vedea, în special, Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, . nr. 31, pag. 16, paragraful 33). În același timp, Curtea Europeană de la Strasbourg a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ, și nu unul restrictiv (a se vedea Engel și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, . nr. 22, pag. 30, paragraful 72, și Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, . nr. 87, pag. 13, paragraful 34).
Curtea Europeană a continuat să explice aceste principii în Hotărârea privind Cauza Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit: "o diferență de tratament este discriminatorie dacă nu are o
Întrucât temeiul acțiunii reclamantei a fost reprezentat art. 4 alin. 2 și art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, iar din cele ce preced rezultă că reclamanta nu beneficiază de prevederile acestui act normativ, Curtea constată caracterul nefondat și al criticii referitoare la modul de soluționare al cererii având ca obiect daune morale.
De altfel, chiar dacă s-ar fi reținut, contrar celor anterior reliefate, că măsura dispusă împotriva reclamantei în temeiul Ordinului nr. 031/06.01.1945, o îndreptățește pe aceasta la a formula o acțiune întemeiată pe art. 4 alin. 2 și art. 5 alin. 4 din Legea nr. 221/2009, critica recurentei vizând daunele morale este nefondată.
În acest sens, Curtea reține că, potrivit art. 147 alin. 1 din Constituție: „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”, iar alin. 4 al aceluiași articol: „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Curtea de apel, are de asemenea în vedere faptul în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice. În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.
Ca atare, decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.
În plus, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) și nu sunt limitate doar la părțile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepția (inter partes).
Soluția se impune ca urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituționale de Curte ca urmare a soluționării a astfel de excepții, nu mai pot face obiectul unor alte excepții de neconstituționalitate, la fel ca și acelea a căror constituționalitate a fost stabilită conform art.145 alin.(1) din Constituție. Este consecința faptului că prevederea declarată neconstituțională rămâne în legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației Constituției, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată.
De altfel, confruntată în cauze concrete, cu această problemă legată de opozabilitatea deciziilor sale, Curtea Constituțională a stabilit că "deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes” (Decizia nr.169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României nr.151/2000).
Curtea Constituțională și-a fundamentat această susținere pe dispozițiile art.145 alin.(2), art.16 alin.(1) și art.51 din Constituție, reținând în esență, că în măsura în care deciziile Curții Constituționale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația ca una și aceeași dispoziție legală a cărei neconstituționalitate, prin ipoteză, a fost declarată printr-o decizie anterioară a Curții, să nu se aplice în procesul în cadrul căreia excepția a fost ridicată, dar pe de altă parte, nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești. Este însă evident că asemenea consecințe ar fi contrare principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice -art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, fiindcă ar însemna, sub cel dintâi aspect, ca o lege declarată neconstituțională prin decizia Curții Constituționale să nu se aplice față de unele subiecte de drept (cele implicate în procesul care a prilejuit pronunțarea acelei decizii a Curții Constituționale), dar să se aplice față de alte subiecte de drept, iar sub cel de-al doilea aspect, ca autoritățile publice să aplice legea diferit față de unele sau altele dintre subiectele de drept, după cum acestea au fost ori nu au fost părți într-un proces în cadrul căruia excepția a fost ridicată. Tot astfel, asemenea consecințe ar fi contrare și principiului respectării Constituției art. 151 din Legea fundamentală.
Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art.144 lit.c) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art.145 alin.(1) din Constituție. Fără îndoială că în urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituțional. Dar aceasta nu înseamnă că, în situația în care o asemenea intervenție nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curții Constituționale și-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției, potrivit art.51 din aceasta.
Astfel, într-o logică normală, derivând din principiile statului de drept și ale organizării judiciare, instanțele judecătorești sunt obligate prin Constituție, ca în soluționarea litigiilor de pe rolul lor, să se supună respectării deciziilor definitive și obligatorii ale Curții Constituționale.
Având în vedere, pe de o parte, că efectele admiterii excepției se produc erga omnes și ca atare în aceleași condiții atât față de autorul excepției, cât și față de toate celelalte subiecte de drept, iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării instanței, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale.
Deși, în recurs, se susține că aceste decizii nu produc efecte obligatorii și față de situația reclamantei, invocându-se încălcarea de către prima instanță a principiilor vizând aplicarea legilor în timp, Curtea nu poate valida acest punct de vedere.
Astfel, în temeiul art. 147 alin. 4 din Constituție, decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate, fiind obligatorie, este aplicabilă tuturor proceselor în curs de desfășurare, consecinta logică fiind aceea că atunci când se decide, pe calea excepției de neconstituționalitate, că legea (norma inferioară) a înfrânt, în conținutul ei, procesual sau substanțial, Constituția, judecătorul să nu o mai poată aplica la speța dedusă judecății, în caz contrar ajungându-se la încălcarea principiului fundamental pe care se întemeiază statul de drept, înscris în Constituția României în art. 1 alin. 5, potrivit cu care „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.
Pe de altă parte, pe calea excepției de neconstituționalitate se asigură protecția jurisdicțională în contra legislativului, plecând de la principiul care stă la baza controlului constituționalității legilor, potrivit căruia judecătorul trebuie să facă întotdeauna să prevaleze norma superioară asupra normei inferioare, deci Constituția asupra legii: Constituția este superioară legii, așadar orice lege contrară Constituției nu este lege.
A admite contrariul înseamnă însă și a obliga pe judecător să aplice o normă legală care înfrânge Constituția, fiind evident lipsită de validitate, atunci când este examinată prin prisma normei superioare, adică atunci când este cercetată prin prisma acordului/dezacordului acestuia cu Constituția.
Obligativitatea erga omnes a deciziilor Curții Constituționale, de la momentul publicării lor în Monitorul Oficial, nu afectează în nici un fel principiul constituțional al neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 din Constituție, deoarece existența pe rolul instanței, a cauzei reclamanților echivalează cu inexistența unei facta praeterita, adică a unor fapte trecute, singurele care sunt incluse în domeniul de aplicare al principiului în discuție.
Astfel, principiul neretroactivitatii formulat și în chiar primul articol al Codului civil, potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva", semnifică faptul că o lege nouă se poate aplica numai situațiilor juridice ivite după ., neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita).
Din această perspectivă, facta pendentia - cele din prezent, în curs de a-și produce efectele (cum este și cazul prezent), precum și facta futura - cele din viitor, adică survenite după abrogarea legii, scapă legii vechi, ele urmând a fi reglementate de legea nouă (în concret, de forma nouă a legii în discuție, după declararea ca neconstituțională, a prevederii incidente).
În consecință, Curtea apreciază ca nefondate susținerile recurentei în sensul că, la momentul soluționării cauzei, se impunea aplicarea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, făcându-se abstracție de deciziile prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituțional acest text de lege și în consecință că, cererea de acordare a daunelor morale, formulată de aceasta, în temeiul acestei dispoziții legale, care nu mai putea produce efecte juridice, era fondată.
În același timp, efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul ,,a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or, în cazul de față, hotărârea de primă instanță nu a făcut decât să constate incidența acestor decizii în situația reclamantei, în favoarea căreia nu a fost recunoscut un drept la repararea prejudiciului moral invocat.
Curtea constată totodată că în cauză, soluția adoptată de prima instanță nu se datorează adoptării unei legi noi și reținerii incidenței acesteia în speță ci, constatării cu caracter obligatoriu a Curții Constituționale, că textul de lege pe care reclamanta și-a fundamentat pretențiile este neconstituțional, or, în raport de prevederile art. 147 alin. 4 din Constituție, nu există niciun impediment ca aceste decizii să se aplice și în cazul procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional al neretroactivității legii noi.
De altfel, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra temeiniciei pretențiilor deduse judecății.
Pe de altă parte, în speța de față, nu se aplică o nouă lege, pentru a se putea susține că s-a încălcat principiul statuat în jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor Omului, care statuează în sensul aplicării legii mai favorabile în favoarea petiționarului, ci s-a declarat neconstituționalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretențiilor deduse judecății, astfel că nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituționale, neputându-se susține că, pe de o parte, la momentul la care deciziile Curții Constituționale își produc efectele obligatorii, ne-am găsi în prezența unei situații juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare situație juridică ar putea fi opusă principiului supremației Constituției în cadrul legislației naționale, având în vedere ca argument suplimentar procedura excepției de neconstituționalitate prin care Curtea Constituțională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituționalității unei legi aplicabile în litigiul respectiv și efectul constatării neconstituționalității chiar și în cazul pronunțării între timp a unei hotărârii definitive de către instanța de judecată .
Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. 1 Iit. a din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Nu este vorba, în această situație, despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).
Acțiunile în justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, sunt asimilabile unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.
Pe de altă parte, Curtea are în vedere faptul că, prin Decizia ICCJ nr. 12 din 19 septembrie 2011 (Decizia 12/2011) privind examinarea recursului in interesul legii, s-a stabilit că: ,,urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 si nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora si-au încetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.”
În conformitate cu art. 3307 Cod procedură civilă, soluțiile se pronunță în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe. Curtea constată totodată că faptul că deciziile pronunțate în recursuri în interesul legii nu creează norme juridice noi, ci, interpretând normele juridice existente și analizând soluțiile pronunțate de instanțe, asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii.
Consecința acestei constatări, ce decurge din ratio legis, este obligativitatea, pentru instanțe, a dezlegării problemelor de drept interpretate (iar nu “judecate” de către instanța supremă, pentru că nu există o veritabilă judecată) de către instanța supremă, deci opozabilitatea erga omnes a acestor dezlegări, a acestor interpretări, care vin să precizeze și să determine sensul autentic și originar al normei interpretate, fără să o modifice structural.
În același sens, rolul recursului în interesul legii, de unificare a jurisprudenței inconsecvente a fost relevat, chiar dacă în materia acțiunilor în revendicare imobiliare, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza P. contra României, hotărârea din 1 decembrie 2005, prin care s-a afirmat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, divergențele profunde din jurisprudență, ce persistă în timp (…) sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.
În ceea ce privește momentul de la care o asemenea decizie devine opozabilă instanțelor de judecată, Curtea apreciază că acesta este momentul publicării deciziei în Monitorul Oficial, când legea întrunește calitatea de a fi accesibilă, în sensul autonom convențional. Or, atât la momentul formulării acțiunii de către reclamantă -20.12.2011 cât și la momentul pronunțării sentinței recurate, decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție fusese publicată în Monitorul Oficial, astfel că la momentul soluționării acțiunii în primă instanță, aceasta devenise obligatorie, în considerarea art. 3307 Cod procedură civilă, începând cu data publicării ei - 07.11.2011.
Or, prin raportare la considerentele obligatorii ale acestei decizii, argumentul invocat de recurenta reclamantă nu poate fi primit, instanța supremă statuând în sensul că: ,, în ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. împotriva României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional”.
Așa fiind, Curtea prin raportare la aceste critici, urmează a constata caracterul nefondat al susținerilor recurentei, chestiunea litigioasă invocată fiind deja analizată de Înalta Curte de Casație si Justiție și soluționată cu caracter obligatoriu de către instanța supremă.
Tot astfel, în ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie în primul rând avut în vedere faptul că, pornind de la caracterul autonom al noțiunilor utilizate de Convenție și de actele sale adiționale, Curtea a extins noțiunea de „bun”, în sensul textului menționat, la situații în care apar puse în discuție anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranțe legitime la obținerea unor indemnizări (cauza Pressos Compania Naviera S.A. împotriva Belgiei, hotărârea din 25 martie 1999).
În acest sens, în cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, Curtea a analizat incidența admiterii excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale prin care s-a dispus acordarea unor măsuri reparatorii pentru bunuri confiscate de statul bulgar prin hotărâri judecătorești, asupra drepturilor reclamanților de a obține anumite indemnizații în situația în care legea bulgară prevedea urmarea unei proceduri desfășurate inițial în fața unui organ administrativ, ale cărui decizii puteau fi atacate în instanță: Curtea a constatat că :,, legislația bulgară a prevăzut acordarea de despăgubiri pentru bunurile preluate de stat doar între 22 noiembrie 1997, când a intrat în vigoare Legea privind compensarea, și 21 martie 1998, atunci când dispozițiile sale relevante au fost declarate neconstituționale. Chestiunea în discuție este dacă dreptul reclamanților, care nu s-a materializat niciodată, deoarece procedurile administrative pentru obținerea de despăgubiri s-au finalizat după declararea neconstituționalității, poate fi considerat o „speranță legitimă".
Potrivit jurisprudenței Curții, o „speranță legitimă" este o creanță care are o bază suficientă în dreptul intern.
Spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naște ex lege, ci este condiționat de depunerea cererilor și de aprobarea lor de către autoritățile administrative competente. Reclamanții nu se puteau aștepta, prin urmare, ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative, care durează o anumită perioadă de timp, în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate condițiile. Unii dintre reclamanți au depus cererile în timp ce procedura în fața Curții Constituționale era deja în derulare, în timp ce restul le-au depus după ce această instanță a declarat neconstituțională prevederea pe care o invocau.
În ceea ce îi privește pe aceștia din urmă, Curtea a constatat că aceștia nu ar fi putut avea o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În urma deciziei Curții Constituționale, situația juridică a fost clarificată și a devenit evident faptul că Legea privind compensarea din 1997, coroborată cu Legea privind restituirea din 1992, nu a dat naștere la niciun drept în ceea ce privește proprietățile preluate în conformitate cu Legea privind confiscarea din 1946. Curtea nu este convinsă nici chiar că despre primii s-ar putea spune că au avut o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În momentul în care au depus cererile, prevederea legală care servește drept temei pentru acestea era contestată în fața Curții Constituționale de mai multe luni, iar această instanță declarase admisibile contestațiile. Nu este posibil ca reclamanții să nu fi cunoscut aceste aspecte.
Curtea Europeană a apreciat că este greu de admis că un act normativ care imediat după . fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituționale esențiale - și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenței Curții. Într-adevăr, Curtea Supremă de Casație, ulterior, a statuat că declararea neconstituționalității textului respectiv nu a invalidat redobândirea dreptului de proprietate. Cu toate acestea, după cum a arătat Curtea Supremă Administrativă, statuarea respectivă se referă numai la bunurile care au rămas intacte și a căror restituire în natură ar putea fi pretinsă în cadrul unei proceduri civile, și nu la dreptul la despăgubire în conformitate cu Legea privind compensarea din 1997. Reclamanții nu aveau, prin urmare, o „speranță legitimă" că cererile lor vor fi soluționate în conformitate cu această lege, după invalidarea sa. De asemenea, nici nu au putut spera în mod legitim că soluționarea cererilor de compensare se va face prin raportare la dispozițiile legale așa cum se prezentau acestea la momentul în care au fost depuse, mai degrabă decât pe dispozițiile legale de la data soluționării lor.
Este adevărat că în cazul în care o problemă de interes general este în joc, autoritățile au obligația de a acționa într-un mod adecvat și consecvent. Pare incoerent să se dea o speranță, prin adoptarea unei legi de compensare, numai pentru a fi anulată la scurt timp după aceea. Cu toate acestea, Curtea acordă o importanță considerabilă faptului că dispoziția în cauză nu a fost anulată printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității. De asemenea, observă că aceste modificări ale legii au avut loc în contextul unei tranziții grele de la o economie planificată de stat la una de piață”.
Or, . Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional. "
De asemenea, norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
Având în vedere similaritatea dintre cele două cauze, Curtea apreciază că pe baza jurisprudenței actuale a Curții Europene a Drepturilor Omului nu se poate reține că reclamanta avea o „speranță legitimă” de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral invocat.
De asemenea, Curtea are în vedere faptul că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului admite o atare intervenție, în acele situații de excepție în care există motive extrem de importante de interes general, „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului, (cauza Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999, cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005, cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008).
Or, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate, legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, decurgând din atribuțiile pe care le are acesta conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Dată fiind distincția evidentă pe care Curtea europeană o realizează sub acest aspect, Curtea va constata și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția EDO, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.
În ceea ce privește incidența articolului 14 din Convenția europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Curtea reține că această normă dispune că exercitarea tuturor drepturilor și libertăților pe care ea le recunoaște trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. Având în vedere jurisprudența Curții Europene, diferența de tratament, devine discriminare numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situații analoage sau comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe o „justificare rezonabilă și obiectivă” (cauza Fredin împotriva Suediei, hotărârea din 18.02.1991, cauza Hoffmann împotriva Austriei, hotărârea din 23.06.1993, cauza Spadea și Scalabrino împotriva Italiei, hotărârea din 28.09.1995, cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, hotărârea din 22.10.1996).
Or, ar constitui o diferență de tratament nejustificată a considera că efectele admiterii excepției, deși se produc în mod necontestat în cauza în care a fost invocată, nu s-ar produce totuși și pentru alte cauze aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale, deoarece primul dosar în care ar fi invocată ar fi stabilit în mod aleatoriu de autorul excepției.
Având în vedere că Legea nr. 47/1992 nu permite invocarea unei noi excepții de constituționalitate în cazul în care dispoziția legală a fost declarată neconstituțională, se impune concluzia că admiterea excepției de neconstituționalitate trebuie să producă erga omnes.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi si Iibertăți fundamentale.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
De altfel, într-o situație similară, Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a apreciat că revirimentele de jurisprudență (care, de asemenea, ar genera diferențe de tratament în condiții similare - n.n.) sunt întâlnite în toate sistemele judiciare și reprezintă o componentă normală a vieții juridice într-un stat democratic (cauza Unédic împotriva Franței, hotărârea din 18.12.2008).
În ceea ce privește Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006, adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei și Rezoluția nr. 40/1985, adoptată de Adunarea Generală a O., din analiza conținutului acestor documente internaționale, Curtea constată că acestea au caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, potrivit dispozițiilor art. 22 și următoarele din Statutul Consiliului Europei și al rezoluțiilor statutare scopul lor fiind acela de a aduce în conștiința comunității internaționale necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât și ca regim politic, precum și de a inspira statele, care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor față de victimele unui astfel regim de guvernare.
În plus, numai tratatele, iar nu și actele organizațiilor internaționale, cum sunt Consiliul Europei și Organizația Națiunilor Unite, sunt menționate de art. 11 și 20 din Constituție și ca atare, chiar admițând că rezoluțiile în discuție ar avea caracter normativ, ele fac parte din ordinea juridică internațională, în care subiecte de drept nu sunt și cetățenii, iar nu din ordinea juridică internă, nebucurându-se de aplicabilitate directă.
Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în decizia anterior analizată, nici comunitatea internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de acorda despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă. Fiecărui stat îi este recunoscută și respectată o marja largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.
Referitor la critica vizând greșita soluționare a cauzei, din perspectiva prevederilor art. 998 din Codul civil, Curtea nu poate primi susținerile recurentei referitoare la o greșită soluționare a cauzei prin reținerea incidenței prescripției dreptului la acțiune și cele deduse din incidența art.1394 din noul Cod civil și a Legii nr.27/2012.
Sub acest aspect, Curtea reține că prin acțiunea în justiție promovată, reclamanta-recurentă urmărește a valorifica pretenții patrimoniale, ca expresie a atingerii aduse unor drepturi personale nepatrimoniale.
Or, potrivit normei legale incidente, ca efect al interpretării logice a art. 6 alin.1 și 4 din Legea nr. 287/2009 și art. 201 din Legea nr. 71/2011, dat fiind momentul sesizării primei instanțe cu acțiunea introductivă - art. 1 din Decretul nr.167/1958- astfel de drepturi având un obiect patrimonial se sting prin prescripție, înăuntrul unui termen general de 3 ani, conform art. 3 alin.1 din Decretul nr.167/1958.
Nașterea dreptului la acțiune este în strânsă corelație cu încălcarea dreptului subiectiv, pentru că de la această dată se poate vorbi de o stare de conflict care trebuie lămurită în termenul prevăzut de lege.
Ca urmare, promovarea acțiunii în pretenții la data de 20.12.2011, este realizată cu depășirea termenului de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 coroborat cu art. 8 din Decretul nr.167/1958, întrucât data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea nu poate fi stabilită mai târziu de 01.01.1990.
Aceasta deoarece în cauză, pretențiile reclamantei sunt întemeiate pe o măsură administrativă, dispusă împotriva sa, în luna ianuarie 1945, respectiv suferințele înregistrate de aceasta în timpul executării muncii forțate la care a fost supusă ca urmare a măsurilor dispuse de autoritățile sovietice.
Or, atât măsura administrativă, cât și consecințele persecutării despre care reclamanta face vorbire în cererea de chemare în judecată, sunt anterioare anului 1990.
Așadar, fiind vorba de o faptă săvârșită anterior anului 1990 - moment până la care, dată fiind natura regimului politic, în mod evident nu se putea acționa și, ca atare, nu putea fi opusă titularului dreptului prescripția, întrucât aceasta nu curge contra celui care este în imposibilitate de a acționa - în mod corect instanța de fond a stabilit că prescripția a început să curgă după acest moment.
De altfel, potrivit adeverinței legalizate sub nr. 107/1968, de notariatul de Stat Județean T., rezultă că adeverința comunicată reclamantei de RSS Ucrainiană, Ministerul Industriei și cărbunelui, Trustul „Thorezantrait”, depusă de aceasta ca mijloc de dovadă în cauză, a fost emisă încă din anul 1967.
Faptul că doar în anul 2011, reclamanta a înțeles să formuleze prezenta acțiune, nu este de natură să determine o altă concluzie în ceea ce privește momentul începerii prescripției, câtă vreme, aceasta s-a raportat în cauză, în mod special la măsura dispusă împotriva sa, de care în mod cert avea cunoștință la data de 01.01.1990.
Astfel, Curtea constată că în recurs nu s-a invocat și mai ales nu s-a probat că reclamanta ar fi fost împiedicată, în orice mod, să acționeze S. R. în justiție, în vederea stabilirii răspunderii civile delictuale a acestui pârât, în temeiul art. 998 și următoarele din Codul civil, înăuntrul termenului de prescripție. Reclamanta a avut la îndemână acțiunea în răspundere civila delictuală, prevederile art. 998-999 din Codul civil, producând efecte juridice, ca orice normă legală în vigoare.
Altfel, ar însemna că o instituție reglementată pentru asigurarea stabilității și înlăturarea incertitudinii în circuitul civil - prescripția extinctivă să se transforme în contrariul acesteia, dacă fiecărei persoane i-ar fi îngăduit să promoveze acțiunea în justiție în funcție de momentul în care și-ar procura mijloacele de probă.
Totodată și jurisprudența C.E.D.O. confirmă legalitatea soluției pronunțate de tribunal și atacată de recurentă. Potrivit acesteia, instituția prescripției extinctive nu reprezintă în sine o atingere adusă dreptului subiectiv în substanța lui și nici o sarcină excesivă, disproporționată (impusă celui care își pierde dreptul prin opunerea prescripției), ci reprezintă mai degrabă, modalitatea de exercitare a unor drepturi care, lăsate în nelucrare vreme îndelungată, ar putea aduce atingere securității juridice a raporturilor civile și bunului mers al justiției (de ex. cauza JA Pye Oxford Land Ltd. C. Regatul Unitl30.08.2007).
Față de toate aspectele reținute, urmează să se constate că perioada mare de timp în care reclamanta nu a depus diligența valorificării dreptului subiectiv în justiție, face să pară nerezonabilă pretenția sa în acest sens, raportată la exigențele pe care le presupune prescripția extinctivă.
Afirmația recurentei în sensul că prin adoptarea Legii nr. 27/2012, se prevede imprescriptibilitatea infracțiunilor contra păcii și omenirii, nu este de natură să conducă la o altă concluzie în ceea ce privește prescripția dreptului acesteia la acțiunea civilă exercitată în cauză, instanța de fond nefiind sesizată cu o acțiune penală, în considerarea art. 121 din Codul penal, ci cu o acțiune civilă personală, patrimonială, supusă prescripției, conform normelor speciale și derogatorii cuprinse în Decretul nr. 167/1958 iar nu prevederilor cu caracter general înscrise în art. 1394 din Codul civil.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 din codul de procedură civilă raportat la art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursul formulat de recurenta reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă S. M. împotriva sentinței civile nr.1521/17.09.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 21 februarie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M.-A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehdact.M.I/B.I.
2 ex./20.03.2013.
---------------------------------
T.B.-Secția a III-a – I.I.
| ← Cereri. Decizia nr. 1307/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1732/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
