Partaj judiciar. Decizia nr. 1733/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1733/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 31-10-2013 în dosarul nr. 3567/1748/2008
Dosar nr._
(1581/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1733
Ședința publică de la 31.10.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - IONELIA DRĂGAN
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă B. I., împotriva deciziei civile nr. 649 A din 19.06.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant D. C..
P. are ca obiect – partaj judiciar.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul I. C., în calitate de reprezentant al recurentei pârâte B. I., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind intimatul reclamant D. C..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 24.10.2013, a unei întâmpinări formulate de către intimatul reclamant, în dublu exemplar.
Avocatul recurentei pârâte depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum suficient, astfel dispus de instanță prin rezoluția de primire a dosarului, fiind aplicat și timbrul judiciar corespunzător, pe care instanța le anulează.
Curtea comunică avocatului recurentei pârâte copia întâmpinării depuse la dosar și față de împrejurarea că instanța aduce la cunoștință faptul că prin acest act procedural nu se invocă excepții sau aspecte noi, acesta arată că nu solicită acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de conținutul întâmpinării.
Mai arată că nu are probe noi de administrat sau cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentei pârâte solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, având în vedere considerentele arătate prin motivele de recurs.
Urmează a se observa faptul că instanța de apel nu a ținut cont de excepția puterii de lucru judecată pe care partea a invocat-o. În acest sens, urmează a se avea în vedere faptul că prin sentința civilă nr. 202/23.02.1983, respectiv prin decizia civilă nr. 242/1984 s-a dispus ieșirea din indiviziune ca urmare a deschiderii succesiunii de pe urma autorilor părților. Astfel, instanța de apel trebuia să aibă în vedere partajul efectuat deja în ceea ce privește suprafața de 250 mp și pentru care recurenta de astăzi a plătit sultă, precum și casa ce a fost partajată prin sentința sus menționată, urmând ca instanța tribunalului să dispună numai cu privire la suprafața ce face parte din titlul de proprietate nr._ din 29.03.2007.
Consideră că instanța de apel în mod greșit a respins obiecțiunile formulate de către recurenta pârâtă la raportul de expertiză, având în vedere faptul că expertul nu a înlăturat obiecțiunile formulate, ci a menționat că nu poate identifica în mod clar suprafața de 250 mp pentru care s-a dezbătut succesiunea în anul 1984, întrucât a fost omologat un raport de expertiză la momentul pronunțării sentinței civile nr. 202/1983 și care în prezent nu se mai regăsește la dosar, deoarece a fost distrus. Învederează instanței că suprafața de 250 mp a fost posedată în natură de către părți, respectiv partea din față și casa compusă din două camere de către recurenta de astăzi, iar în ceea ce privește restul casei de către intimatul reclamant.
La acest moment, se prezintă și avocatul I. Grațiana, în calitate de reprezentant al intimatului reclamant D. C., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul București, atașată la fila 10 din dosar.
În continuarea pledoariei, avocatul recurentei pârâte arată că în raportul de expertiză efectuat în faza procesuală a apelului, în anexa 2 A, expertul face o identificare și o împărțire a primei suprafețe de la stradă de 250 mp, însă instanța tribunalului nu ține cont că s-a încercat a se face o reconstituire a suprafeței deținute și împărțite deja cu autoritate de lucru judecat în anul 1984 și consideră că în mod corect instanța de fond a împărțit această suprafață de teren. Astfel, se poate observa faptul că s-a făcut o dublă împărțire a aceleiași suprafețe de teren și pentru care recurenta pârâtă a plătit sultă.
Totodată, solicită a se observa faptul că expertul desemnat de către instanța de apel menționează că această suprafață de teren se suprapune parțial peste restul terenului deținut de către autorul părților. Mai arată că la acest moment, nu se mai poate face o expertiză, sau să se răspundă în mod clar dacă suprafața din partea din față a terenului pe care se află construcțiile a fost sau nu împărțită conform raportului de expertiză depus în dosarul de apel, pentru că, în raport de soluția pronunțată de instanța tribunalului, consideră că, recurenta este prejudiciată având în vedere că aceasta a plătit deja o sultă la momentul în care terenul a fost împărțit în anul 1984, dar și pentru faptul că această decizie trece peste niște norme imperative ale legii în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat.
Concluzionând, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Interpelat fiind, avocatul recurentei pârâte precizează faptul că după partajarea efectuată în anul 1984, părțile au posedat pur și simplu, respectiv recurenta de astăzi a posedat primele două camere care făceau parte din moștenirea tatălui, pentru care a și plătit sultă deoarece i-au fost atribuite în natură și terenul aferent de la . intimatul a stăpânit următoarea casă care oricum era a lui și terenul aferent. Faptul că, ulterior s-a atribuit conform titlului de proprietate terenul din spatele curții, apreciază că acea suprafață trebuie partajată prin acțiunea dedusă judecății, pe lângă alte terenuri, suprafață care nu apărea la data dezbaterii succesiunii și a partajului succesoral.
Avocatul intimatului reclamant învederează instanței împrejurarea că a făcut demersuri la Primăria comunei Domnești, unde a solicitat eliberarea unui istoric de rol fiscal pentru imobilul situat în Domnești, nr. 1267, pentru a verifica dacă recurenta pârâtă și-a deschis vreodată rol fiscal ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 202/1983, rămasă definitivă în anul 1984 și i s-a comunicat faptul că singurul care are rol fiscal deschis este intimatul reclamant D. C..
Depune la dosar răspunsul comunicat de către Primăria Domnești, înscris pe care îl comunică și părții adverse. Urmează a se constata faptul că această sentință din 1983 nu a fost pusă niciodată în executare, nici măcar sub aspectul deschiderii rolului fiscal pentru a se plăti impozit.
Învederează instanței împrejurarea că partajul nu s-a făcut niciodată în realitate și niciodată loturile nu au fost individualizate.
Avocatul recurentei pârâte învederează faptul că în faza procesuală a apelului a menționat împrejurarea că partea plătește impozit pentru o suprafață mult mai mare decât cea pe care o deține efectiv.
Avocatul intimatului reclamant, în continuarea pledoariei, solicită a se avea în vedere apărările expuse prin întâmpinarea depusă la dosar și prin care a arătat faptul că primul motiv de recurs vizează o pretinsă nerespectare a autorității de lucru judecat de către ambele instanțe cu privire la partajul efectuat în anul 1983. Urmează a se observa faptul că sentința civilă nr. 202/1983 și-a pierdut autoritatea de lucru judecat ca urmare a neexecutării timp de 10 ani de la data la care a rămas definitivă, deci din data de 22 mai 1994, astfel cum se menționează în art. 404 din Codul de procedură civilă, cât și în reglementarea anterioară prevăzut de OUG nr. 138/200. Totodată, dispozițiile art. 706 alin.2 din Codul de procedură civilă, prevăd că ”prescripția stinge dreptul de a obține executarea silită și orice titlu executoriu își pierde puterea executorie”.
Ca urmare, această sentință și-a pierdut odată cu puterea executorie și autoritatea de lucru judecat cu privire la stabilirea loturilor de câte 125 mp din terenul de 250 mp aflat în Domnești, ., județul Ilfov.
Arată că doctrina și jurisprudența au statuat că rămâne autoritate de lucru judecat doar cu privire la dispozițiile nesusceptibile de executare silită privitoare la stabilirea succesorilor, a cotelor acestora și a masei succesorale. Urmează a se avea în vedere jurisprudența depusă la dosar cu privire la acest aspect.
Consideră că a doua instanță de partaj sesizată poate să dispună ieșirea din indiviziune fără să țină cont de primele propuneri de lotizare, mai ales că, după 30 de ani, s-a schimbat configurația terenului, suprafața acestuia, au apărut construcții. Între timp, urmare a aplicării legislației sistematizării și eroziunii pe latura din spate datorată râului Sabar, lotul din . a pierdut din suprafață. Astfel, suprafața din acte este de 1862 mp, iar cea măsurată de expert este de 1801 mp, fiind un minus de suprafață de 51 mp, deci de 25,5 mp pentru fiecare proprietar. Această suprafață a fost pierdută urmare a sistematizării comunei Domnești de-a lungul anilor, având în vedere că s-au retras împrejmuirile frontale cu 1-2 m pentru lărgirea șoselei principale din comună și construirea de trotuare.
Solicită a se observa faptul că în cauză s-au efectuat două expertize și ambii experți au concluzionat faptul că lotul nu poate să fie partajat în natură, singura modalitate de partajare este varianta omologată de către instanță. Astfel, în varianta de partajare omologată de către instanță, reclamantului intimat i-a rămas doar o alee de 2,8 mp lățime pentru acces la proprietatea sa aflată în planul 2 după lotul recurentei de 102,51 mp. Arată că nu s-a putut acorda recurentei 125 mp, astfel cum a solicitat, întrucât imediat în continuare sunt construcțiile intimatului reclamant și care locuiește în acea casă.
Arată că în compensarea acestei pierderi a recurentei pârâte de 22,490 mp, partea pe care o reprezintă a propus ca sora sa să primească cu 804,02 mp mai mult teren, ceea ce s-a și întâmplat.
Menționează faptul că intimatul reclamant D. C. locuiește de peste 75 de ani în acel imobil, în timp ce recurenta pârâtă a locuit și locuiește și în prezent în București, astfel încât este vital pentru intimat să aibă acces la locuința sa permanentă.
Concluzionând, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
Solicită obligarea recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr.142 din 30.09.2013, pe care o depune la dosar.
Precizează faptul că intimatul este singurul care a stăpânit imobilul de la adresa situată în comuna Domnești, ., teren și construcții, urmând, totodată, a se avea în vedere că este deschis un singur rol fiscal și anume de către D. C..
Avocatul recurentei pârâte, în replică, solicită a se observa faptul că acest istoric de rol fiscal este eliberat pentru intimatul reclamant, prevede o construcție de 62 mp și anexa de 12 mp care i se cuvine acestuia conform sentinței civile nr. 202/23.02.1983. Prin urmare, apreciază că recurenta pârâtă nu are cum să figureze pe rolul fiscal al intimatului, aceasta având rol fiscal propriu în ceea ce privește suprafața de teren, precum, și construcția.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu sub nr._ /23.09.2008, reclamantul D. C., în contradictoriu cu pârâta B. I., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună ieșirea din indiviziune asupra mai multor terenuri cuprinse în titlul de proprietate nr._/20.03.2007 eliberat pe numele părților, ca moștenitori ai defunctului lor tată, N. S., decedat, atribuirea terenurilor ce le revin în natură, fiecare având dreptul la o cotă de ½ din acestea, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că ambele părți au cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, în calitate de moștenitori ai defunctului lor tată, N. S., decedat la 21.04.1981 și a fost eliberat pe numele acestora titlul de proprietate nr._/20.03.2007 pentru suprafața de 4 ha și 6300 mp.
S-a mai arătat că s-a dezbătut succesiunea de pe urma defunctului, că au înstrăinat suprafața de 7518 mp situată în tarlaua 20, . din extravilan, astfel că prin prezenta cerere solicită ieșirea din indiviziune pentru suprafața rămasă de teren de_ mp, din care 1862 intravilan.
În drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 728 cod civil și art. 673/1 Cod de procedură civilă.
Pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând atribuirea către aceasta a tuturor terenurilor menționate în cota de 1/2 și respingerea capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, eventual compensarea acestora.
Prin sentința civilă nr. 2174/17.07.2009, Judecătoria Cornetu a admis cererea principală, a dispus ieșirea părților din indiviziune conform raportului de expertiză și completării acestuia, pe care le-a omologat, în varianta I din completarea la raport, astfel: a atribuit reclamantului: -1698,49 mp în . - lotul 1; -7430 mp, T 58, . situat în Clinceni; -5310 mp, T 58, P 253, lotul 1, situat în Clinceni; a atribuit pârâtei: -9230 mp, T 35, . Domnești; -5910 mp, T 58, P 253 - lotul 2 situat în Clinceni; -102,51 mp, lotul 2, . și a obligat pârâta la cheltuieli de judecată în sumă de 419 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru și 1/2 din onorariu expertiză.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că expertiză tehnică de specialitate a fost întocmită de ing. L. G., care a fost completat ulterior, fiind astfel omologat de către instanță.
Potrivit art. 673 Codul de procedură civilă: „Dacă părțile nu se învoiesc, instanța va stabili bunurile supuse împărțelii, calitatea de coproprietar, cota parte ce se cuvine fiecăruia. Dacă se împarte o moștenire, instanța a stabilit datoriile transmise prin moștenire”.
Instanța de fond a procedat la o împărțeala în natură.
În temeiul dispozițiilor de drept arătate, instanța de fond a a procedat la formarea loturilor și la atribuirea lor.
Instanța de fond a avut în vedere și dispozițiile art. 728 cod civil, potrivit cu care: „Nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune".
Este de principiu că proprietatea în majoritatea cazurilor este pură și simplă. Sunt situații când proprietatea este afectată de modalități și prezintă forme speciale. O astfel de modalitate a proprietății a reprezentat-o proprietatea indiviză. Această situație nu a fost întotdeauna avantajoasă și nici favorabilă pentru proprietari, de aceea pentru asigurarea unei bune circulații a bunurilor și în interesul coproprietarilor legea a prevăzut ca indiviziunea să poată lua sfârșit oricând.
Astfel că orice proprietar poate cere ieșirea din indiviziune prin partaj, fără ca ceilalți coproprietari să se poată opune.
Pentru considerentele expuse, instanța de fond a admis cererea reclamantului și a dispus ieșirea părților din indiviziune, conform raportului de expertiză și completării acestuia, omologate, în varianta 1 din completarea la raport.
A obligat pârâta la cheltuieli de judecată în sumă de 419 lei, reprezentând taxă de timbru și 1/2 din onorariu expertiză.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta B. I. arătând că în mod greșit instanța de fond nu a ținut seama de sentința civilă nr. 202/23 februarie 1984 pronunțata de Judecătoria B. V. - G. in dosarul nr. 1508 din 1983, prin care s-a dispus ieșirea din indiviziune si atribuirea în natura către aceasta a unui teren in suprafața de 125 mp si casa compusa din 2 camere, veranda, sala, lot in valoare de 34 516,50 lei.
De asemenea, s-a atribuit lui intimatului pârât în suprafața de 125mp, lemnăria înglobată în casa proprietatea acestuia, precum și un CEC în valoare de 4613 lei, lot în val de 6761,50 lei.
Ulterior, ca urmare a Legii nr.18/1991 s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra și a altor suprafețe de teren, eliberându-se TP nr._ din 2007 pentru suprafața de 4 ha si 6300 mp.
După cum se poate ușor observa, din acest titlu de proprietate a făcut parte și terenul „curți – construcții” identificat prin . totală de 0422 mp. având ca vecini la Nord „ DC 700”, la Est „V. C.”, la Sud „M. N. S.”, la vest „D. N.”, teren din care pentru o suprafața de 250mp s-a dispus definitiv si irevocabil ieșirea din indiviziune.
Cu privire la acest teren „curți - construcții" pe care s-au aflat ridicate si cele doua construcții (cea bătrâneasca - din fata curții si cea noua - din spatele curții) s-a dispus deja partajarea prin sentința judecătorească definitivă și irevocabilă, așa cum a menționat mai sus.
Apelanta a arătat că instanța de fond în mod greșit i-a atribuit doar suprafața de 102,51 mp, lotul 2, . întrucât este deja proprietara unei suprafețe de 125 mp si a „casei bătrânești" potrivit sentinței civile nr. 202 din 23 februarie 1984 pronunțata de Judecătoria B. V. -G., sentința definitiva si irevocabila.
De asemenea, având in vedere ca este proprietara atât a unei case, cat si a terenului de 125mp - situat la . pârâtă a solicitat atribuirea în natura - a unei suprafețe de teren din curtea imobilului, respectiv teren intravilan identificat prin . vecini la Nord - M. N. S., la Est V. C., la Sud "M. N. S.", la vest "D. N." si prin . având ca vecini la Nord - M. N. S., Ia Est- V. C., la Sud "M. N. S.", la vest "D. N.".
Având in vedere celelalte terenuri care fac obiectul partajului, aflate in extravilan, a arătat ca nu este de acord cu modalitatea împărțirii acestora.
Toate terenurile extravilane identificate în TP care nu s-au înstrăinat si nu au făcut obiectul unui partaj intre părți, au dimensiuni mari, respectiv 7430 mp, 9230 mp - care pot fi împărțite în cote de ½ - ceea ce ar corespunde dispozițiilor legii în ceea ce privește împărțirea în natură.
A arătat că nu s-a pus în discuția părților nici excepția autorității de lucru judecat invocata de apelantă, iar instanța nu s-a pronunțat în ceea ce privește cererea de înlocuire a expertului și pe obiecțiunile la expertiza, precum și la completarea raportului de expertiză.
Prin precizările la motivele de apel, apelanta pârâtă a arătat ca instanța de fond a respins în mod greșit solicitările sale privind înlocuirea expertului întrucât acesta nu este evaluator si nu poate face o „compensare în natură" neputând evalua terenurile extravilane/ intravilane. De asemenea, a arătat că în mod greșit i-au fost respinse obiecțiunile la raportul de expertiză.
Apelanta a invocat nulitatea hotărârii primei instanțe pentru lipsa motivării, susținând încălcarea art. 261 alin.1 pct.5 din Codul de procedură civilă.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Tribunalul a dispus efectuarea unui raport de expertiza în specialitatea topografie, având ca obiective identificarea amplasamentului actual al celor două terenuri atribuite părților prin sentința civila nr.202/1983, să se stabilească dacă cele două terenuri se suprapun peste . și în caz afirmativ să se identifice care este suprafața ce aparține fiecărei părți, să se identifice suprafața de teren excedentară și pentru acesta suprafață să se facă propuneri de lotizare.
Expertul desemnat în cauză a solicitat instanței obligarea părților la depunerea raportului de expertiza ce a stat la baza pronunțării sentinței civile nr. 202/1983 a Judecătoriei B..
Întrucât părțile nu au prezentat acest raport de expertiză, instanța a pus în vedere expertului să procedeze la efectuarea raportului potrivit înscrisurilor atașate.
Prin răspunsul comunicat de Judecătoria B. V. la data de 16.04.2013, s-a arătat că dosarul în care a fost pronunțată această sentință nu se mai regăsește în arhiva instanței.
Prin decizia civilă nr.649/A/19.06.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că prin motivele de apel se susține că hotărârea instanței de fond nu respecta exigentele impuse de art.261 pct. 5 C.p.c., nefiind expusă motivarea în fapt și în drept care a format convingerea instanței, așadar hotărârea fiind nulă.
Tribunalul a apreciat că această susținere nu este reală, sentința atacata fiind întocmita cu respectarea dispozițiilor legale mai sus menționate, motiv pentru care nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art.261 pct. 5 C.p.c.
In ceea ce privește critica prin care se invocă excepția autorității de lucru judecat, tribunalul a constatat că această excepție nu poate fi reținută ca fondată.
Astfel, s-a arătat că, deși se invocă faptul că prin sentința civilă nr. 202/1983 a Judecătoriei B. V. s-a procedat la o partajare a unei porțiuni din imobilul menționat în titlul de proprietate nr._- tarlaua 25, . nu a depus la dosar raportul de expertiză efectuat în respectiva cauză, așa încât nu se poate stabili cu certitudine dacă din terenul de 9040 mp face parte și suprafața de teren asupra căreia anterior se dispusese ieșirea din indiviziune. Tribunalul, în temeiul rolului activ, a solicitat Judecătoriei B. V. înaintarea dosarul prin care s-a soluționat anterior partajul între părți, însă așa cum a rezultat din răspunsul înaintat de această instanța, dosarul nu mai există în arhiva acestei instanțe. In aceste condiții, în lipsa raportului de expertiza în baza căruia să se stabilească într-o nouă expertiză în specialitatea topografie daca din imobilul menționat în titlul de proprietate nr._- tarlaua 25, . parte și terenul partajat anterior, constată că susținerile apelantei pe acesta aspect sunt nedovedite și ca atare, excepția este nefondată. De altfel, acestea au fost și concluziile expertului desemnat în cauză, acesta arătând că este imposibilă determinarea terenurilor atribuite părților prin sentința civila nr. 202/1983.
In ceea ce privește modul de partajare a terenurilor extravilane, apelanta s-a arătat nemulțumită de varianta de lotizare omologată de instanță, susținându-se că acestea puteau fi împărțite în cota de ½ fiecare, modalitate care nu conducea la fărâmițarea excesiva a terenurilor.
Tribunalul a reținut că varianta stabilită prin hotărârea instanței de fond este cea mai corectă întrucât nu a mai impus egalizarea loturilor prin sulte, părților revenindu-le suprafețe de aceleași dimensiuni. Pe de alta parte, varianta propusă de apelantă în apel ar fi condus la o împărțire inechitabilă, ce conducea la încălcare disp. art.673/5 C.p.c., de vreme ce nu avea în vedere și terenul intravilan care în mare parte fusese atribuit intimatului. In condițiile in care pe acest aspect al atribuirii terenului intravilan către intimat, apelanta nu s-a arătat nemulțumită (cu o singură excepție ce vizează o porțiune de 23, 51 mp, cât se susține că ar fi fost atribuiți în plus prin sentința civilă nr. 202/1983) această lotizare ar fi încălcat egalitatea loturilor.
In consecință, pentru cele mai sus arătate, în temeiul disp.art.296 C.p.c., tribunalul a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta, solicitând casarea hotărârii atacate și a sentinței instanței de fond cu trimiterea spre rejudecare, motivat de faptul că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat în ceea ce privește suprafața de 250 m.p. teren situat în ., suprafață ce face parte din totalul de 1801 m.p. (conform titlului de proprietate – 1862 m.p. intravilan).
În motivare, recurenta pârâtă a arătat că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că nu este reală susținerea acesteia în sensul că hotărârea instanței de fond nu respectă exigențele impuse de art.261 pct.5 C.proc.civ., nefiind expusă motivarea în fapt și în drept care a format convingerea instanței, așadar hotărârea fiind nulă.
De asemenea, în mod greșit, instanța de apel a reținut ca fiind nefondată critica pârâtei prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat.
Deși instanța de apel a constatat faptul că prin sentința civilă nr.202/1983 a Judecătoriei B. V. s-a procedat la o partajare a unei porțiuni din imobilul menționat în titlul de proprietate nr._- tarlaua 25, . de fond a respins excepția autorității de lucru judecat ca nefondată.
Prin sentința civilă nr.202 din 23 februarie 1984 și prin decizia de recurs nr.242 din 1984 s-a dispus ieșirea din indiviziune ca urmare a deschiderii succesiunii de urma părinților părților și, totodată, s-a dispus atribuirea către pârâtă a terenului în suprafața de 125 mp și casa compusa din 2 camere, verandă, sală. S-a atribut lui D. C. un teren în suprafața de 125 mp.
Prin urmare, instanța de fond, cât și instanța de apel trebuia să aibă în vedere partajul efectuat deja în ceea ce privește suprafața de 250 mp și să dispună numai partajarea restului suprafeței ce face parte din TP_/20.03.2007
Mai mult, chiar și în fața instanței de apel, potrivit expertizei dispuse de instanța de apel, s-a arătat faptul că suprafața de teren de 250 mp se suprapune peste suprafața de teren prevăzut în titlul de proprietate.
Instanța de apel trebuia să aibă în vedere că cei 250 mp au fost deja lotizați definitiv și irevocabil, rezultând din chiar cuprinsul considerentelor hotărârilor pronunțate în dosarele nr.1508/1983 și nr.375/1984 că primul teren de la . se intră pe poartă" i-a fost atribuit apelantei-pârâte B. I., iar cel de-al doilea intimatului-reclamant D. C..
Instanța de apel în mod greșit a reținut că nu se poate stabili cu certitudine dacă din terenul de 9040 mp face parte și suprafața de teren asupra căreia anterior se dispusese ieșirea din indiviziune, având în vedere faptul că pârâta a fost în imposibilitate să depună raportul de expertiză întocmit în anul 1983 întrucât Judecătoria B. nu a mai păstrat dosarele din acel an.
De altfel, instanța de apel trebuia să cenzureze concluziile expertului desemnat în cauză, acesta arătând că este imposibilă determinarea terenurilor atribuite pârtilor prin sentința civila nr. 202/1983.
În ceea ce privește modul de partajare a terenurilor extravilane, apelanta s-a arătat nemulțumită de varianta de lotizare omologată de instanță, susținându-se că acestea puteau fi împărțite în cote de ½ fiecare, modalitate care nu conducea la fărâmițarea excesivă a terenurilor.
De asemenea, s-a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că varianta de lotizare stabilita prin hotărârea instanței de fond este cea mai corectă și în mod eronat instanța de apel a considerat că varianta propusă de pârâtă în apel, ar fi condus la o împărțire inechitabilă, ce conducea la încălcare dispoz.art.673/5 C.proc.civ.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, arătând că instanța de apel a respins în mod legal și temeinic autoritatea de lucru judecat cu privire la partajarea celor 250 mp de teren, considerând că împărțirea efectuată de instanța de fond este corectă și echitabila.
S-a arătat de către intimat că sentința civilă nr. 202/23.02.1983 pronunțată de Judecătoria B. V. și-a pierdut autoritatea de lucru judecat ca urmare a neexecutării timp de 10 ani de la data la care a rămas definitivă, deci din data de 22 mai 1994.
Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 404 C.proc.civ., în reglementarea anterioară OUG nr.138/2000 în vigoare la acea dată (1983-1994), autoritatea de lucru judecat se pierde prin pierderea caracterului executoriu al hotărârii judecătorești.
Ca urmare, o hotărâre judecătorească de partaj neexecutată în 10 ani „nu se va mai putea executa și își pierde puterea lucrului judecat".
În cazul de față, intimatul a arătat că sentința de partaj din 1983 nu a fost niciodată pusă în executare, drept dovadă că nu există a identificare a lotului de 125 mp atribuit recurentei B. I., și nici nu s-a putut face la fața locului o astfel de identificare de către nici unul din experții desemnați de instanță.
Ca urmare, această sentință și-a pierdut odată cu puterea executorie și autoritatea de lucru judecat cu privire la stabilirea loturilor de câte 125 mp din terenul de 251) mp aflat în ., Domnești, jud. Ilfov.
Doctrina și jurisprudența au statuat că rămâne autoritatea de lucru judecat doar cu privire la dispozițiile nesusceptibile de executare silită privitoare la stabilirea succesorilor, a cotelor acestora și a masei succesorale.
A doua instanță de partaj sesizată poate să dispună ieșirea din indiviziune fără să țină cont de primele propuneri de lotizare, mai ales dacă, după 30 de ani, s-a schimbat configurația terenului, suprafața acestuia, au apărut construcții etc.
Între timp, urmare a aplicării legislației sistematizării și eroziunii pe latura din spate datorată râului Sabar, lotul din . pierdut din suprafață. Astfel, suprafața în acte este de 1862 mp, iar cea măsurată de expert este de 1801 mp, fiind un minus de suprafață de 51 mp, deci de 25,5 mp pentru fiecare coproprietar.
Această suprafață a fost pierdută urmare a sistematizării comunei Domnești de-a lungul anilor (s-au retras împrejmuirile frontale cu 1-2 m, pentru lărgirea șoselei principale din comună, trotuare etc., iar în spate a acționat eroziunea râului Sabar).
Or, recurenta a afirmat că potrivit sentinței din 1983 lotul acesteia de 125 mp se află în față, spre stradă, fiind deci afectat de pierderea de teren urmare a sistematizării și retragerii gardului.
Având în vedere și lipsa raportului de expertiză din acel dosar de partaj al Judecătoriei B. V., această sentință din 1983 este total ineficientă și imposibil de executat, chiar dacă se face abstracție de pierderea puterii executorii.
În mod practic, un nou partaj este singura cale juridică pentru reglementarea situației.
În al treilea rând, s-a arătat că este pe deplin demonstrat că titlul de proprietate asupra terenului din ., Domnești (unde recurenta pretinde 125 mp urmare a sentinței de partaj din 1983) a fost obținut de părțile din această cauză în 20.03.2007, și anume titlul de proprietate_ emis de organele de aplicare a legii fondului funciar Ilfov.
per a contrario, până în data de 20.03.2007, nu există nici un titlu de proprietate asupra acestui teren, acesta fiind în proprietatea statului urmare a aplicării legilor colectivizării.
De asemenea, certificatele de moștenitor nr.75/1983 și 258/1983. emise de notariatul de Stat B. V. menționează în masa succesorală a defuncților soți N. S. și I. (autorii părților) „teren loc de casă în suprafață de 250 mp pe care se află o casă", bunuri dobândite astfel: „terenul prin cumpărare de peste 30 de ani, iar casa au construit-o".
Din aceste consemnări, reiese că notarul nu a avut la dispoziție acte juridice autentice identificabile pentru a consemna istoricul proprietății.
În sistemul Codului civil de la 1864, uzucapiunea și accesiunea se constatau prin hotărâre judecătorească, și nu de către notarul public cu ocazia dezbaterii succesiunilor.
Cu toate acestea, era o practică frecventă în rândul notarilor de stat din mediul rural să menționeze în certificatele de moștenitor imobile dobândite prin posesie achizitivă de peste 30 de ani și casa „construită". Având în vedere dispozițiile Legii 58/1974, s-a limitat suprafața de teren aferent locuinței la 250 mp.
După apariția legilor fondului funciar, s-a emis titlu de proprietate pentru acest teren, inclusiv pentru cei 250 de metri trecuți în certificatul de moștenitor.
Intimatul a susținut că nu ar fi fost posibil ca în anul 1983 să fie partajat dreptul de proprietate asupra acestui teren, care era deținut doar în folosință. Sentința din 1983 nu folosește deloc noțiunea de „proprietate” relativ la teren.
În anul 1983 au fost partajate construcția edificată pe teren și dreptul de folosință asupra terenului.
Ca urmare, nu există tripla identitate impusă de art.1201 cod civil pentru a opera autoritatea de lucru judecat: în anul 1983 nu s-ar fi putut partaja decât construcțiile și dreptul de folosință asupra terenului, nefiind emis încă titlu de proprietate asupra terenului
Cu privire la critica referitoare la nemulțumirea recurentei cu privire la varianta de lotizare aleasă de către instanță, intimatul a arătat că ambele expertize administrate în cauză au concluzionat că terenul intravilan situat în Domnești, . nu poate fi împărțit în natură, fiind afectat de construcții și foarte îngust (10,77 m), decât în varianta I din expertiza ing. L. G. (cea omologată de instanța de fond).
În varianta de partajare omologată de instanță, reclamantul intimat i-a rămas doar o alee de 2,8 m lățime pentru acces la proprietatea sa aflată în planul 2 după lotul recurentei de 102,51 mp. Nu s-au putut acorda recurentei 125 mp, cum a solicitat, întrucât imediat în continuare sunt construcțiile reclamantului-intimat, care locuiește la acea adresă.
În compensarea acestei „pierderi" a surorii lui de 22,49 mp (care așa cum am demonstrat în precedent sunt pierderi din cauze exterioare, și intimatul D. a pierdut chiar mai mult), intimatul a propus ca sora sa să primească cu 804.02 mp mai mult teren, ceea ce s-a și întâmplat.
Lotul reclamantului-intimat însumează 14.438,49 mp, iar cel al recurentei-pârâte 15.242,51 mp.
Intimatul a mai arătat că locuiește de peste 75 de ani în acel imobil, pe când sora lui, recurenta B., a locuit și locuiește în prezent în București. Este vital pentru intimat să aibă acces la locuința sa permanentă.
Referitor la modul de partajare al celelalte trei terenuri, instanța a ales prima variantă din completarea la expertiză, tocmai pentru că respecta sentința de partaj din 1983 pe aspectul constatării dreptului de proprietatea al reclamantei asupra construcției de 67,42 mp, și se propune atribuirea către aceasta a unui lot de 102,51 mp aferent acestei construcții. Cealaltă variantă propusă de expert nu ține seama de dreptul de proprietate al recurentei asupra construcțiilor situate în ., Domnești.
În calea de atac a recursului, nu au fost administrate probe noi.
Curtea, analizând criticile de recurs prin raportare la dispozițiile legale incidente, constată următoarele:
1. În referire la critica vizând nerespectarea de către hotărârea instanței de fond a exigențelor impuse de art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, Curtea o constată nefondată având în vedere că instanța de fond a prezentat considerațiile pentru care se impune ieșirea din indiviziune, respectiv a prezentat modalitatea în care urmează a se face ieșirea din indiviziune prin trimitere la raportul de expertiză și la completarea făcută de expert la raport, precizând și varianta de partajare, respectiv varianta I prezentată de expert.
Curtea reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.
În aplicarea dispozițiile art.261 pct.5 Cod de procedură civilă, există o jurisprudență constantă a CEDO în cauzele pronunțate împotriva României, respectiv cauzele Albina și V. I., în care Curtea a statuat faptul că dreptul la un proces echitabil, garantat de art.6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor și, întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, ., nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate", adică în mod concret examinate de către instanța sesizată.
Altfel spus, art.6 implică mai ales în sarcina „instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr.47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1).
Obligația pe care o impune art.6 paragraful 1 din CEDO instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, precitată, paragraful 81: Hotărârea V. der Hurk, precitată, p, 20, paragraful 61), însă pentru a se respecta prevederile art.6 din CEDO este necesar ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse (Hotărârca Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997. Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930. paragraful 60).
În cauza de față, Curtea, în raport de prevederile art. 261 din Codul de procedură civilă, apreciază că din expunerea de motive rezultă cu evidență structurarea argumentelor avute în vedere de instanța de fond, care au constituit temei al soluției adoptate de către aceasta.
2. În ceea privește critica vizând greșita nereținere a excepției autorității de lucru judecat, Curtea reține următoarele:
Excepția autorității de lucru judecat, reglementată prin art. 1201 Cod civil și art. 166 Cod procedură civilă, are la baza regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției.
În raport de prevederile legale anterior citate, o hotărâre judecătorească prin care s-a consfințit un drept, în mod irevocabil, se bucură de prezumția absolută de adevăr (res judicata pro veritate habetur) și nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre.
Principiul lucrului judecat împiedică nu numai o nouă judecată, având același obiect, aceeași cauză, fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că dreptul recunoscut unei părți și constatările reținute printr-o hotărâre judecătorească nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre judecătorească, dată într-un alt proces, în care figurează același părți si care are același obiect.
În lumina acestui principiu, dreptul consfințit printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu poate fi repus în discuție ulterior, într-un alt proces.
Pe de altă parte, art. 1202 alin. 2 Cod civ., stabilește: „Nici o dovadă nu este primită împotriva prezumției legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumții, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată, afară numai de cazurile când legea a permis dovada contrarie (…)”, o prezumție cu astfel de consecințe, fiind și cea reglementată de art. 1202 Cod civ..
Pentru a ajunge însă la concluzia existenței sau nu a autorității de lucru judecat, prioritar, Curtea reține că prin sentința civilă nr. 202/1983 pronunțată de Judecătoria B. s-a procedat la o partajare a unei porțiuni de teren ce a aparținut autoarei părților precum și a construcției vechi.
În referire la această sentință în raport de care s-a invocat autoritatea de lucru judecat, Curtea constată că instanța de apel a apreciat, în urma interpretării probatoriului administrat în cauză, că terenul asupra căruia se dispusese anterior ieșirea din indiviziune face parte din titlul de proprietate sus-enunțat, concluzie la care a ajuns în lipsa raportului de expertiză efectuat în dosarul în care s-a pronunțat sentința sus-evocată.
Or, părțile din prezenta cauză nu au contestat că respectiva construcție ce s-a partajat se referă la casa bătrânească în continuarea căreia intimatul a construit o casă nouă formată din 3 camere și bucătărie, astfel cum s-a reținut în considerentele acelei sentințe și decizii prin care a fost soluționat recursul împotriva acesteia, respectiv că terenul partajat este cuprins în titlul de proprietate emis în temeiul Legii nr.18/1991.
Mai mult, chiar și în raportul de expertiză s-a arătat că terenul în suprafață de 250 mp. pe care sunt situate construcțiile și care au fost partajate prin sentința pronunțată de Judecătoria B. V. este cuprins în titlul de proprietate nr._/20.03.2007 emis de Comisia județeană pentru stabilirea drepturilor de proprietate Ilfov, însă expertul a precizat că nu poate stabili cum a fost împărțit întregul teren de 250 mp în două loturi de câte 125 mp, în lipsa raportului de expertiză depus în dosarul Judecătoriei B..
Totodată, Curtea are în vedere că intimatul prin întâmpinarea depusă la dosar nu contestă localizarea terenului de 250 mp. ca fiind aferent casei de locuit, ci susține faptul că s-ar fi partajat doar folosința terenului întrucât nu exista titlu de proprietate asupra terenului loc de casă, respectiv că sentința pronunțată de Judecătoria B. și-a pierdut autoritatea de lucru judecat în privința dispozițiilor care puteau fi puse în executare întrucât aceasta nu a fost pusă în executare în mod concret.
Mai mult, în fața instanței de recurs, intimatul a susținut că recurenta nu a folosit niciodată imobilul ce i-a fost atribuit prin hotărârea de partaj din anul 1983, acesta stăpânind întregul imobil.
Or, față de aceste aspecte, Curtea apreciază că circumstanțele factuale ale cauzei nu au fost pe deplin lămurite, instanța de apel nedezlegând toate aspectele ce țineau de situația de fapt, respectiv dacă părțile au fost puse efectiv în posesie și au stăpânit terenurile astfel partajate, dacă s-au înscris la rolul fiscal cu părțile de imobil rezultate în urma partajării din anul 1983 și dacă au plătit impozitul aferent, dacă s-au plătit sultele, dacă au exercitat acte de stăpânire a loturilor de teren și casă în termenul de prescripție cerut de lege.
Curtea apreciază că în lipsa raportului de expertiză întocmit în dosarul Judecătoriei B. V., instanța de apel, ca instanță devolutivă, avea obligația de a administra și alte probe din care să rezulte modalitatea de partajare a terenului de 250 mp. aferent casei de locuit, respectiv proba cu martori pentru a se deduce acest aspect, precum și pentru a se lămuri dacă părțile au înțeles să pună în executare dispozițiile hotărârii judecătorești, cunoscut fiind efectul unor astfel de acte de executare asupra prescripției extinctive.
Cum în lipsa unei situații de fapt pe deplin stabilite instanța de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control ierarhic superior din punct de vedere al legalității deciziei atacate, întrucât se impune completarea probatoriului cu interogatorii ale părților, martori și expertiză tehnică imobiliară, probe care exced căii de atac a recursului, prin raportare la art. 305 Cod procedură civilă, apreciind că nu se mai impune analizarea criticii vizând partajarea în loturi a imobilului față de soluția preconizată, Curtea, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta pârâtă B. I. împotriva deciziei civile nr.649/A din 19.06.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant D. C..
Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 31.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. D. M. I. M. A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.D.I.
Tehnored.D.I/B.I.
2 ex/25.11.2013
------------------------------------------
T.B.-Secția a III-a – L.C.S.
- C.V.
| ← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 1209/2013. Curtea de... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1696/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
