Pretenţii. Decizia nr. 1448/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1448/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-09-2013 în dosarul nr. 9066/3/2012
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1448 R
Ședința publică de la 17.09.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – F. C.
GREFIER – S. V.
…………………..
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București participă procuror D. B..
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentele reclamante S. A. G. și V. R. V., împotriva sentinței civile nr. 259/06.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect „pretenții – despăgubiri Legea nr. 221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentele reclamante S. A. G. și V. R. V. reprezentate de avocat C. Lacrima, lipsind intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect „pretenții – despăgubiri Legea nr. 221/2009”.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Apărătorul recurentelor reclamante S. A. G. și V. R. V. solicită admiterea cererii și să se dispună repunerea cauzei pe rol.
Având în vedere că nu mai subzistă măsura suspendării, Curtea, în temeiul art. 245 C.pr.civ., dispune repunerea cauzei pe rol.
Apărătorul recurentelor reclamante S. A. G. și V. R. V. arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentelor reclamante S. A. G. și V. R. V. solicită admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate și admiterea primului capăt de cerere și în raport de prevederile art. 3 raportat la art. 4 lit. b din Legea 221/2009 să se constate că are caracter politic de drept măsura administrativă de internare într-un lagăr de muncă a tatălui reclamantelor. Din procesul verbal nr. 4/16.08.1952 tatăl reclamantelor a fost condamnat administrativ la 60 de luni închisoare și internat într-un lagăr de muncă unde a decedat la o lună de la data încarcerării. Soluția instanței este netemeinică și nelegală. Legea nr. 221/2009 este o lege reparatorie prin esența sa. Admiterea primului capăt de acțiune și constatarea printr-o hotărâre judecătorească a caracterului politic de drept reprezintă o formă de despăgubire morală a urmașilor acestuia.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează acordarea de despăgubiri morale, învederează că până la emiterea deciziei Curții Constituționale, care a deschis drumul dispozițiilor art. 998-999 C.civ., instanțele pot acorda despăgubiri morale rezonabile pentru suferințele la care atât cei încarcerați, cât și cei din familia acestora au fost supuși. Există 132 de hotărâri definitive și irevocabile pronunțate de Î.C.C.J. și s-au acordat despăgubiri morale de la 500 Euro la 300.000 Euro. Să se aibă în vedere practica recentă a Tribunalului București care a apreciat că art. 998-999 C.civ. începe și operează din data de 13.07.2009, data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. Nu se solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul Parchetului solicită respingerea recursului ca nefondat. În privința capătului de cerere privind constatarea caracterului politic de drept, în mod corect instanța l-a respins pentru considerentele expuse, în sensul că este lipsit de interes acest capăt de cerere, caracterul politic în speță fiind expres prevăzut de lege. În privința capătului de cerere privind acordarea daunelor morale și acesta este corect respins în baza deciziilor Curții Constituționale, iar în privința dreptului comun art. 998 C.civ. în mod corect a apreciat că în cauză a intervenit prescripția dreptului material la acțiune, cauzele de întrerupere a termenului prescripției fiind prevăzute de lege, printre acestea neîncadrându-se așa cum se invocă . Legii nr. 221/2009.
În raport de dispozițiile art. 2512 și 2513 N.C.P.C., Curtea pune în discuția părților dacă mai putea fi invocată sau nu excepția prescripției.
Apărătorul recurentelor reclamante S. A. G. și V. R. V. consideră că această excepție nu putea fi invocată. Consideră că acțiunea nu este prescrisă.
Reprezentantul Parchetului solicită admiterea excepției prescripției.
CURTEA
Soluționând recursul civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă la data de 23.03.2012 sub nr._, reclamantele S. A. G. și V. R. V., în contradictoriu cu S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat ca, în temeiul art. 3, art. 4 lit. b din Legea 221/2009, să se ia act că, în baza acestei legi, constituie de drept condamnare politică, condamnarea administrativă a lui C. D. la 60 luni închisoare, dispusă prin procesul verbal nr. 4 din 1952 a MAI, fie să obligat pârâtul la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 E cu titlu de despăgubiri morale în echitate, pentru prejudiciul civil, social, profesional, fizic, psihic si moral suferit urmare condamnării politice al lui C. D., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii s-a arătat că temeiul juridic al cererii este reprezentat de prevederile art. l alin. (l), alin. (2) lit. a, art. 4, alin. 2, art. 5 și art. 6 din Legea nr. 221 din 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, așa cum a fost modificat prin Legea nr.202 din 2010, raportat la art. 20(2) din Constituția României, art. 998 și 999 și următoarele din Codul civil, art.1-17 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților, precum și art. 1 și 2 din Protocolul nr.12 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
În susținerea cererii reclamantele au arătat că avocatul C. D., tatăl acestora, a fost încarcerat administrativ timp de 60 luni în baza procesului verbal nr. 4 din 1952 a MAI pentru activitatea desfășurată în cadrul PNT-luliu M., fiind arestat la data de 16.08.1952, decedând la data de 24.09.1952, în lagărul de muncă de la Capul Midia, urmare unei hemoragii interne, consecință a bătăilor ce i-au fost ., tatăl lor a fost ucis în bătaie în lagărul de muncă.
C. D. a executat pedeapsa aplicată în lagărul de munca de la Capul Midia.
Pe durata încarcerării a fost insultat, i-au fost adresate cele mai abjecte înjurături posibile, a fost bătut grav cu bastonul și ranga, fapt ce a dus la decesul acestuia urmare unei hemoragii interne la data de 24.09.1952.
Pe durata stalinismului, lagărele de muncă forțată și închisorile din Uniunea Sovietică, precum și din celelalte state comuniste subordonate acesteia, inclusiv România, aveau drept principal scop exterminarea indezirabililor.
În 1954, la un an după moartea lui Stalin, a început eliberarea prizonierilor politici și închiderea lagărelor. Până la sfârșitul anului 1965, teoretic, toate lagărele au fost închise.
În mod oficial, "GULAG" - ul a fost desființat prin Ordinul nr. 20 al MVP din 25 ianuarie 1960, iar în România eliberarea deținuților politici a început prin Decretul Lege nr. 5/1963, dar, în realitate aceasta a demarat încă din 1962, în baza unor ordine administrative.
În ceea ce privește răspunderea morală a paratului, reclamantele susțin că, în raport de prevederile art.998-999 din Codul Civil și art. pct. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților, se impune acordarea unor despăgubiri morale în echitate pentru prejudiciul moral suferit urmare condamnării politice a lui C. D. și uciderii acestuia în lagărul de muncă de la Capul Midia.
Prejudiciul moral constă în faptul ilicit cauzator de prejudicii săvârșit de pârâtul S. R. în timpul regimului totalitar comunist, fapt care se concretizează în încălcarea flagrantă a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului prin măsurile luate, drepturi și libertăți consacrate prin tratate și convenții internaționale, precum și de legislația tuturor statelor democratice.
În aceste condiții reclamantele consideră că au făcut pe deplin dovada angajării răspunderii pârâtului și obligarea acestuia la plata de despăgubiri bănești în echitate pentru prejudiciile civile, sociale, profesionale, fizice, psihice și morale cauzate.
În drept, reclamantele și-au întemeiat prezenta acțiune pe prevederile art. 3, art. 4 lit. b, art. 5 și art. 6 din Legea nr. 221/2009, așa cum a fost modificat prin Legea nr.202 din 2010, raportat la art. 20(2) din Constituția României, art.998 și 999 din Codul civil, art.5.pct.5 și art.6.pct.l din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților, precum și a art. 1 și 2 din Protocolul nr.12 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
În susținerea cererii reclamantele au depus la dosar înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 259 din 06.02.2013, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a respins cererea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945. Potrivit alin. 2 al aceluiași text, constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în: (…), 1931, (…) C.pen. de la 1963.
De asemenea, articolul 3 din lege prevede că are caracter de măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: Decretul nr. 6/1950 (…).
Potrivit 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001.
Referitor la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii arestării tatălui reclamantelor pe perioada 16.08._52, tribunalul a apreciat că acesta este neîntemeiat.
Astfel, în privința acestui capăt de cerere, tribunalul a constatat că atât art. 1 alin. 1 cât și art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 prevăd necesitatea existenței unei condamnări penale dispuse printr-o hotărâre judecătorească definitivă; or, tatăl reclamantelor nu a fost condamnat penal, ceea ce înseamnă că disp. art. 4 alin. 1 din lege nu sunt aplicabile în cauză.
În ceea ce privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse față de C. D., tatăl reclamantelor, tribunalul a constatat că, prin chiar cererea de chemare în judecată, reclamantele au arătat că are caracter politic măsura administrativă dispusă față de tatăl acestora de condamnare la 60 luni închisoare, situație în care nu s-ar mai justifica admiterea acestui capăt de cerere.
Pe de altă parte, tribunalul a constatat că înscrisurile depuse de reclamante în susținerea acestui capăt de cerere sunt insuficiente pentru a se aprecia în privința temeiniciei acestei solicitări.
În ceea ce privește cererea de obligare a statului la plata unor daune morale pentru suferințele provocate în urma măsurii dispuse față de tatăl reclamantelor, tribunalul a reținut că această cerere este neîntemeiată, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010 referitoare la prevederea din art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 care a declarat prevederea neconstituțională și a suspendat aplicarea acesteia începând cu 15.11.2010 și Recursul în interesul legii nr. 12/19.09.2011 privind aplicarea acestui articol după declararea neconstituționalității.
Prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 a fost declarat neconstituțional textul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 care constituie temei pentru acordarea unei sume globale cu titlu de daune morale.
La momentul pronunțării asupra prezentei acțiuni această decizie a Curții Constituționale, fiind deja publicată în Monitorul Oficial, nu mai poate fi aplicată norma juridică declarată neconstituțională.
În consecință, cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru daune morale în urma măsurii dispuse față de tatăl reclamantelor și în temeiul cărora s-a solicitat aplicarea textului de lege declarat neconstituțional, apare ca neîntemeiată.
Concluzia tribunalului în sensul netemeiniciei acțiunii este în acord și cu decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. XII/19.09.2011 publicată în M.Of. nr. 789/07.11.2011 în care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că în aceste cauze este vorba despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege), se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese. Dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, "instanțele (...) erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
În ceea ce privește indicarea, ca temei juridic, a prev. art. 998 și 999 din vechiul cod civil, tribunalul a constatat că acțiunea cu o astfel de cauză este prescrisă întrucât, conform art. 8 din Decr. nr. 167/1958, termenul general de 3 ani a început să curgă de la data la care reclamantele au cunoscut sau trebuiau să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Rezultă că momentul de început a fost reprezentat de data de 01.01.1990, când a fost răsturnat regimul comunist în România, astfel că termenul s-a împlinit cu mult înainte de introducerea acțiunii.
Chiar dacă prin adoptarea Legii nr. 221/2009 statul a recunoscut dreptul la acordarea de măsuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerată ca reprezentând o repunere în termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale.
Repunerea în termen poate fi făcută printr-o prevedere legală expresă, așa cum este cazul Legii nr. 18/1991, sau poate fi dispusă de către instanța de judecată, în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Tribunalul a constatat, însă, că Legea nr. 221/2009 nu conține o astfel de prevedere privind repunerea în termenul de prescripție, iar dispozițiile legilor speciale reparatorii sunt de strictă interpretare și aplicare.
Cât privește art. 19 din Decretul nr. 167/1958, acesta stabilește că instanța poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii, cererea de repunere în termen putând fi făcută numai în termen de 1 lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție. Or, în speță, nu au fost invocate și dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescripție a fost mult depășit, pentru a se putea dispune repunerea în situația anterioară.
Conform art. 25 din Decretul nr. 167/1958, dispozițiile acestui decret sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite până la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în decret vor fi socotite că încep să curgă de la . acestui decret.
Potrivit art. 26 din Decretul nr. 167/1958, pe data intrării sale în vigoare se abrogă orice dispoziții legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul nr. 167/1958. Astfel fiind, o dată cu . Decretului nr. 167/1958 au fost implicit abrogate și dispozițiile Titlului XX - art. 1837 și următoarele, precum și celelalte dispoziții din Codul civil privitoare prescripția extinctivă.
Ultimele două temeiuri invocate de reclamante constau în art. 1-17 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art. 1 și 2 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, temeiuri ce nu pot sta la baza admiterii acțiunii întrucât Convenția este aplicabilă și poate fi, deci, invocată doar pentru faptele produse după data ratificării Convenției de către România, care a avut loc la data de 20.06.1994. Faptele descrise în acțiune s-au petrecut anterior momentului arătat, prin urmare, ele sunt incompatibile ratione temporis cu dispozițiile Convenției.
De altfel, tribunalul a constatat că pentru faptele pentru care reclamantele au solicitat acordarea de daune morale există legea specială reprezentată de Legea nr. 221/2009, ce se aplică cu prioritate față de prevederile dreptului comun în materie, astfel că indicarea altor temeiuri juridice în afara acestei legi nu-și pot găsi aplicare în prezenta cauză.
În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele S. A. G. și V. R. V..
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că soluția primei instanțe este nelegală și nefondată fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 3, art. 4 lit. b, art.5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221 din 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, așa cum a fost modificat prin Legea nr.202 din 2010, precum și a art. 3 și art. 998-999 din Codul Civil.
Astfel, în mod greșit prima instanța a respins cererea recurentelor având ca obiect constatarea caracterului politic de drept al condamnării administrative a lui C. D., la 60 luni închisoare, dispusă prin procesul verbal nr. 4 din 1952 a MAI.
Din probele administrate in cauza rezulta ca avocatul C. D. a fost încarcerat administrativ . munca la data de 16.08.1952, decedând la scurt timp.
Termenul de prescripție al cererii recurentelor privind acordarea de despăgubiri morale în echitate întemeiat pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221 din 2009 raportat la 3 și art. 998-999 din Codul Civil s-a împlinit la data de 14 iunie 2012, or acțiunea a fost formulată și înregistrată în anul 2011.
Recurentele reclamante consideră că în speță nu sunt aplicabile prevederile Decretului Lege nr. 167 din 1958 cu privire la prescripția dreptului material la acțiune ci dispozițiile speciale din Legea specială nr. 221 din 2009 care realizează o repunere pe cale de lege în termenul de prescripție.
De altfel, Legea nr.221 din 2009 nu este singura lege specială care stabilește termen de formulare a acțiunilor în despăgubiri derogatorii de la regula stabilită prin Decretul Lege nr. 167 din 1958.
Asemenea termene speciale au fost stabilite prin mai multe legi adoptate după anul 1990 scopul fiind acela de a se repara încălcarea drepturilor fundamentale ale omului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
În opinia recurentelor sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale fiind îndeplinite condițiile cerute de lege, că au făcut pe deplin dovada angajării răspunderii pârâtului și pe cale de consecință obligarea acestuia la plata de despăgubiri bănești în echitate pentru prejudiciile civile, sociale, profesionale, fizice, psihice și morale cauzate părinților recurentelor și petentului. Tatăl recurentelor, avocatul C. D. a fost încarcerat administrativ timp de 60 luni în baza procesul verbal nr. 4 din 1952 a MAI pentru activitatea desfășurată în cadrul PNȚ-I. M..
Pentru executarea pedepsei administrative, C. D. a fost arestat la data de 16.08.1952, decedând la data de 24.09.1952, în lagărul de muncă de la Capul Midia, urmare unei hemoragii interne, consecință a bătăilor ce i-au fost aplicate. Mai exact, tatăl nostru a fost ucis în bătaie în lagărul de muncă. C. D. a executat pedeapsa aplicată în lagărul de muncă de la Capul Midia.
Cu privire la aplicarea prevederilor art. 3 din Codul Civil, recurentele reclamante precizează că acest text obligă judecătorul
să se pronunțe și atunci când legea este neclară sau tace.
În drept și-au întemeiat recursul pe prevederile art. 299 și următoarele din codul de procedură civilă raportat la dispozițiile art. 5 alin. l lit. a din Legea nr. 221 din 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 202/2010, art. 3 și art. 998-999 cod civil .
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea constată următoarele:
Potrivit art.3 din Legea nr.221/2009, “constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu” dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate de legiuitor. Tot în categoria măsurilor administrative cu caracter politic intră și alte măsuri administrative decât cele enumerate expres de legiuitor, dacă scopul acestora a fost tot unul cu caracter politic cu aplicarea concordantă a dispozițiilor art. 2 din OUG 214/1999.
Așadar, legiuitorul, pe cele din urmă le-a asimilat celor dintâi, prin raportare directă la rațiunile politice care au stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, la baza reglementărilor expres enumerate în art. 1 alin. 2 lit. a - j și art. 3 lit. a - f, dar și indirectă, prin trimiterea în egală măsură la dispozițiile art. 2 din OUG 214/1999, ca sistem de referință în procedura de constatare a caracterului politic al condamnării penale sau al măsurii administrative, prin raportare la scopul urmărit prin faptele săvârșite de persoanele care se adresează instanței potrivit art. 4 alin. 1 și 2 din lege.
În speță, tatăl reclamantelor a fost încarcerat la data de 16.08.1952 pe o durată de 60 de luni, în baza procesului verbal nr. 4 din 1952 al MAI, pentru activitate desfășurată în cadrul PNȚ (fila 22).
Această măsură nu se regăsește printre cele enumerate expres de legiuitor în cuprinsul Legii nr. 221/2009, astfel încât trebuie analizat scopul acesteia, respectiv dacă acesta a fost tot unul cu caracter politic, astfel cum este acesta reglementat prin art. 2 din OUG nr. 214/1999, care conferă caracter politic acțiunilor care au avut drept scop: „a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) militarea pentru democrație și pluralism politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială”.
Or, este de notorietate că regimul comunist a luat măsuri de represiune a persoanelor care au avut altă apartenență politică, cum este și cazul tatălui recurentelor reclamante care a fost membru PNȚ, partid care susținea principiile democrației și pluralismului politic.
Prin urmare, Curtea apreciază că măsura luată împotriva tatălui reclamantelor, de internare în Colonie de Muncă a fost dispusă din motive politice și constituie o măsură administrativă cu caracter politic și abuziv.
În atare situație, se ridică problema incidenței dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.”
Aceste prevederi au fost, însă, declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Totodată, prin decizia nr. 12 din 19.09.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a stabilit că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Aceasta decizie dată în recurs în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 07.11.2011, fiind obligatorie pentru instanțe de la data publicării ei, conform dispozitiilor art. 3307 alin. 4 C.pr.civ.
În cauză, cererea recurentelor reclamante nu numai că nu se află printre cele soluționate definitiv până la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, la data de 15.11.2010, dar, mai mult, a fost introdusă după această dată, respectiv la 23.03.2012.
Totodată, Curtea are în vedere și faptul că decizia dată în recurs în interesul legii nr. 12/2011 menționată mai sus a fost publicată anterior atât introducerii cererii de chemare în judecată dar și soluționării prezentului recurs, fiind așadar obligatorie la momentul soluționării prezentei cauze.
În ceea ce privește pretențiile solicitate în temeiul disp. art. 998-999 C.civ., prima instanță a apreciat corect acestea sunt prescriptibile în termenul de 3 ani, conform art. 3 alin. 1 din Decretul 167/1958. La calcularea acestui termen, trebuie avute în vedere disp. art. 8 din Decretul 167/1958, conform cărora în cazul acțiunii în răspunderea pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.
În cauză, Curtea apreciază că termenul de prescripție a început să după 22 decembrie 1989, moment la care reclamantele, urmare a înlăturării regimului comunist, nu au mai fost în imposibilitate de a formula cererea în justiție pentru a reclama despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin măsurile abuzive săvârșite de fostul stat comunist. Or, de la acel moment și până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată în mod evident s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege. Acțiunea în răspundere civilă delictuală exista și înainte de . Legii 221/2009 și constituia o cale efectivă de reparare a pagubei, neexistând impedimente obiective care să obstrucționeze accesul efectiv la o instanță.
Or, este cert este că recurentele reclamante au cunoscut paguba și pe cel vinovat de ea anterior anului 1989, iar odată cu înlăturarea regimului comunist nu a mai existat nicio piedică de natură legală sau de altă natură pentru formularea cererii în justiție.
Chiar daca prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerata ca repunand in termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale si nici ca intreruptiva de prescripție, in sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.
O astfel de repunere in termenul de prescripție trebuia să se regăsească într-o prevedere legala expresa, astfel cum s-a intamplat in cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001, care au arătat in mod expres ca moștenitorii sunt repusi in termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formează obiectul acestor legi. Or, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, Legea 221/2009 nu conține o astfel de prevedere privind repunerea in termenul de prescripție, Curtea constatând că instanța de fond a soluționat în mod corect excepția prescripției dreptului la acțiune al recurentului reclamant, în temeiul dispozițiilor art. 998 – 999 C.civ.
Prin reținerea prescripției extinctive, recurentele reclamante nu pot invoca încălcarea drepturilor fundamentale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât aplicabilitatea convenției poate fi discutată doar prin raportare la încălcări anterioare ratificării de către România în anul 1994. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a conturat cu evidență principiul că dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după . Convenției pentru statul respectiv.
Pe de altă parte, astfel cum s-a decis constant în practica CEDO, reglementarea unor condiții de exercițiu a dreptului de acces la justiție intră în marja admisibilă de reglementare conferită statelor naționale, nereprezentând în sine o ingerință în dreptul de acces la instanță.
Față de cele reținute, Curtea apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, astfel încât, în baza art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă, va admite recursul, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va admite în parte acțiunea, va constata caracterul politic al măsurii condamnării la 60 de luni în colonie de muncă a numitului C. D., în baza procesului verbal nr. 4/1952 al MAI și va menține soluția de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor morale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentele reclamante S. A. G. și V. R. V. împotriva sentinței civile nr. 259/06.02.2013 pronunțată de Tribunalul București- Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Modifică în parte sentința recurată, astfel:
Admite, în parte, cererea.
Constată caracterul politic al măsurii condamnării la 60 luni în colonie de muncă a numitului C. D. conform procesului verbal nr. 4/1952 al M.A.I.
Menține soluția privind cererea de acordare a despăgubirilor morale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17.09.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. L. M. D. F. G. F. C.
GREFIER
S. V.
Red. DM
Tehnored. CG 2 ex
26.09.2013
Jud. fond C. P.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1696/2013. Curtea de Apel... | Succesiune. Decizia nr. 1215/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
