Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1464/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1464/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-09-2013 în dosarul nr. 2672/312/2012
Dosar nr._
(709/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1464
Ședința publică de la 30.09.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul - reclamant C. L. Perieți – Primăria comunei Perieți, prin procurator B. L. împotriva deciziei civile nr.13 A din 12.02.2013, pronunțate de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în contradictoriu cu intimatele - pârâte Direcția S. Slobozia, Fundația Ialomița 2000 și cu intimatul - intervenient S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare imobiliară.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă avocatul D. G. în calitate de reprezentant al recurentului - reclamant C. L. Perieți – Primăria comunei Perieți, în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, eliberate de Baroul București, pe care o depune la dosar și consilierul juridic S. V. în calitate de reprezentant al intimatei - pârâte Direcția S. Slobozia, în baza delegației de la dosar (fila 89); lipsind intimata-pârâtă Fundația Ialomița 2000 și intimatul - intervenient S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la dosarul cauzei prin serviciul registratură, la data de 30.09.2013, avocat M. L. a depus o cerere de strigare a cauzei la sfârșitul ședinței.
Apărătorul recurentului - reclamant depune la dosar dovada citării prin mica publicitate a intimatei pârât Fundația Ialomița 2000. Arată că nu mai are alte cereri sau probe de solicitat, apreciind cauza în stare de judecată.
Reprezentantul intimatei - pârâte Direcția S. Slobozia arată că nu mai are alte cereri sau probe de solicitat, apreciind cauza în stare de judecată.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentului - reclamant menționează că, toate aspectele de critică pe care le-a formulat față de decizia din apel, au obiectul motivelor de apel și precizează că recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 c.pr.civ., respectiv cele două cazuri de nelegalitate.
Cu privire la criticile întemeiate pe pct. 9 al art. 304 c.pr.civ. menționează că va arată care sunt interpretări greșite ale legii la momentul pronunțării deciziei de instanța de apel. Solicită să se observe că toată analiza tribunalului la motivele de apel formulate, a fost sintetizată în două fraze, respectiv faptul că reclamanta nu și-a dovedit dreptul de proprietate și că pârâta și-a dovedit dreptul de proprietate în baza legii.
În continuare solicită să se observe că decizia din apel este rezultatul unei aplicări greșite a legii deoarece textul de lege în baza căruia consideră instanța de apel că pârâta și-a dovedit dreptul de proprietate, este art. 16 din Legea nr. 26/1996 cod silvic, dar care era abrogat la momentul pronunțării deciziei, așa încât decizia a fost pronunțată în baza unui articol de lege care era abrogat. Arată că, în anul 2008 a apărut noul cod silvic, care nu a mai preluat dispozițiile din vechiul cod silvic, motiv pentru care spune că, instanța nu mai putea să se pronunțe pe dispozițiile unui articol de lege care era abrogat, respectiv art. 16, dând citire acestui articol.
Solicită să se observe că, această apreciere este criticabilă în primul rând, datorită faptului că, instanța de apel trebuia să observe că articolul de lege era abrogat, nu mai putea fi luat în calcul în anul 2012 respectiv la momentul pronunțării, tribunalul trebuind să se raporteze la dispozițiile noului cod silvic.
În al doilea rând, solicită să se observe că, în noul cod silvic este menționată noua definiție a amenajamentului silvic, nemaifiind făcută vreo apreciere în sensul că acesta ar sta la baza unui titlu de proprietate a statului. Având în vedere cele arătate mai sus apreciază că, soluția dată de tribunal este rezultatul unei interpretări greșite a acelor chestiuni, respectiv a fondului forestier național și a amenajamentului silvic, deoarece se consideră că tot ce intră în fondul forestier național ca un amenajament silvic este proprietate publică a statului. Menționează că, acest aspect este total greșit, deoarece codul silvic din anul 2008 a stabilit că fondul forestier este format din categorii de proprietăți, respectiv proprietate publică, proprietate publică a unităților administrativ teritoriale, proprietate privată a persoanelor fizice și juridice și proprietate privată a unităților administrativ teritoriale.
Arată că, tribunalul a constatat că pârâta și-a făcut dovada dreptului de proprietate raportat la dispozițiile art. 5 din legea nr. 26/1996, aspect greșit deoarece, trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 pentru a vedea dacă respectivul imobil revendicat a intrat în proprietatea statului în baza unui titlu valabil. Arată că, acesta este elementul care dă posibilitatea judecătorului, să analizeze dacă un imobil despre care se susține că face parte din domeniul public a fost trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, ceea ce nu s-a făcut de către instanța de apel, avându-se în vedere că după apariției normelor de aplicare a acestei legi, au apărut obligații care stabileau că ce aparținea domeniului statului trebuia să apară în hotărâri de guvern, aspect care nu a fost văzut de instanța de apel.
Cu privire la susținerile formulate în legătură cu terenul în litigiu arată că, tribunalul în mod greșit a interpretat legea când s-a oprit asupra pretinsului titlu al statului și trecând la analiza titlului deținut de reclamantă, a reținut că din înscrisurile depuse nu s-a făcut dovada titlului de proprietate.
Arată că, în opinia sa, instanța de apel avea obligația, așa cum prevede și art. 6 din CEDO, să analizeze toate apărările formulate de apelanta - reclamantă și să constate că, aceasta are cu ce să-și dovedească dreptul de proprietate. Menționează că, există o Hotărârea de Guvern nr. 115/1990 prin care fostul patrimoniu al fostului partid comunist a fost dat autorităților locale, aceasta este situația terenului aflat pe raza . se regăsește în hotărârea de guvern sus menționată, care menționează că bunurile trece în proprietatea autorităților locale.
În continuare arată că, primăria a inclus terenul în planul urbanistic general al comunei, a fost înscris în Registrul cadastral, așa încât la nivelul anului 2002, înainte de pretinsa intabulare a dreptului de proprietate al statului pentru același teren, apare intabulat dreptul de proprietate al reclamantei.
Având în vedere cele arătate, se întreabă unde este analiza instanței de apel, câtă vreme a trecut sub tăcere acest aspect, respectiv intabularea dreptului de proprietate al reclamantei din 2002, deoarece acest imobil apare din 1966 în amenajamentul numit Buiasca, ca o enclavă. Arată că, tribunalul a menționat că nu prezintă nicio relevanță faptul că, în 1966 - 1977, deoarece amenajamentule se făceau din 10 ani în 10 ani, terenul apare ca o enclavă, deci nici la acel moment terenul nu era considerat ca făcând parte din fondul forestier național sau din domeniul public, deci avea un alt regim juridic la momentul respectiv. Menționează că, acesta era și motivul pentru care terenul intra în patrimoniul partidului comunist, ca apoi după apariția HG 115 să treacă în proprietatea comunei, care și-a intabulat dreptul de proprietate
Față de cele arătate, apreciază că instanța de apel avea suficiente probe din care să constate că reclamanta și-a dovedit dreptul de proprietate, drept consacrat în baza unei legi, în cuprinsul căreia este menționat terenul în litigiu, care a și fost intabulat, așa încât avea obligația de a observa că reclamanta a intabulat terenul din 2002, iar intabularea făcută de pârâtă apărea din 2004, aspect care trebuia să fie lămurit de tribunal, deoarece erau menționate în motivele de apel.
Cu privire la cel de al doilea caz de nelegalitate, prevăzut de art. 304 pct. 7 c.pr.civ. respectiv nemotivarea hotărârii, arată că, nu este posibil ca motivarea deciziei instanței de apel, să cuprindă o singură frază, care pune în imposibilitate instanța de recurs să aprecieze dacă tribunalul a analizat în vreun fel motivele de apel. Menționează că, acest lucru nu dă posibilitatea instanței de recurs să analizeze aspectele arătate, respectiv cu privire la titlul de proprietate deținut de reclamantă și cu privire la pretinsul titlu al statului, deoarece acestea deși au făcut obiectul motivelor de apel, nu au fost analizate de tribunal, nefiind suficient să se regăsească doar motivul pentru care a fost criticată soluția fondului.
Arată că, instanța de apel avea obligația să spună motivul pentru care au fost respinse sau admise criticile formulate.
Față de cele de mai sus, solicită în principal admiterea recursului casarea deciziei recurate cu trimitere spre rejudecarea apelului deoarece decizia este nemotivată
În subsidiar, solicită modificarea în tot a deciziei recurate și rejudecând admiterea acțiunii în revendicare.
Nu solicită cheltuieli de judecată. Depune concluzii scrise
Reprezentantul intimatei - pârâte Direcția S. Slobozia solicită respingerea recursului, deoarece era necesar depunerea unei dovezi din care să rezulte că terenul aparține comunei sau altui proprietar.
Depune concluzii scrise
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, deliberând reține următoarele
Prin decizia civilă nr.13A din 12.02.2013 Tribunalul Ialomița a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul C. L. al Comunei Perieți împotriva sentinței civile nr.2396/20.09.2012 pronunțată de Judecătoria Slobozia, dispunând păstrarea în tot a sentinței.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Ialomița a reținut, în esență, că prin sentința civilă nr. 2396 din 20.09.2012 Judecătoria Slobozia a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâta Direcția S. Slobozia, respingând, ca neîntemeiată și cererea formulată de reclamantul C. L. al Comunei Perieți – Primăria Comunei Perieți, prin primar, cu sediul în . și cu sediul procesual ales la Popasul Turistic Sinești, din . în contradictoriu cu pârâții Direcția S. Slobozia, cu sediul în municipiul Ialomița, .. 1, județul Ialomița și Fundația Ialomița 2000, cu sediul în municipiul Slobozia, . nr. 2, județul Ialomița, precum și cu intervenientul în interes propriu S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sectorul 5, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița, cu sediul municipiul Slobozia, .. 14, județul Ialomița.
Împotriva acestei soluții, în termen legal, prin cererea depusă la oficiul poștal la 28.11.2012 și înregistrată la Judecătoria Slobozia la data de 07.12.2012, a declarat apel reclamantul C. L. al comunei Perieți, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
S-a susținut că aceasta este în contradicție cu normele legale emise după anul 1948, care reglementează regimul juridic al terenurile forestiere și că terenul în litigiu este un teren aflat în afara fondului forestier, iar potrivit prevederilor din Normele Tehnice ale codurilor silvice terenurile identificate „enclave” nu fac parte din fondul forestier, nu sunt păduri, nu sunt proprietatea deținătorului fondului forestier ci sunt terenuri cu alte destinații decât forestiere și nu fac parte din categoria terenurilor destinate împăduririlor.
În sprijinul acestei susțineri, apelantul a invocat diferite actele normative emise în perioada 1948 – 1998, care, menționează acesta, raportat la situația concretă a terenului în litigiu, ar conduce la concluzia că greșit și fără temei legal, instanța a stabilit că enclava E2 este pădure ce face parte din fondul și care a aparținut statului din anul 1948 până la data apariției Legii nr. 26/1996.
Având în vedere că terenul aferent cabanei Misleanu nu a fost înscris în cartea funciară ca teren forestier, acesta fiind evidențiat ca teren curți – construcții, în anul 2003, de el beneficiind C. local Perieți, în raport și de faptul că temei al înscrierii terenului în proprietatea statului au fost enunțate prevederile art. 16 din Legea nr. 26/1996, fără însă a fi depus un titlu valabil potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, apelantul susține că în mod greșit instanța a avut în vedere la pronunțarea sentinței intabularea existentă, potrivit cu care terenul este proprietate de stat.
Aceasta deoarece, potrivit prevederilor art. 35 din Legea nr. 7/1996, orice înregistrare care nu corespunde realității sau care a fost făcută prin interpretarea greșită a unor acte trebuie rectificată.
S-a mai arătat că dacă terenul ar fi fost proprietatea statului, pârâta Romsilva trebuia să posede certificat de atestare a dreptului de proprietate, deoarece pentru terenurile proprietate de stat, intrate în proprietatea unităților care s-au înființat ca societăți comerciale, pentru introducerea terenurilor în capitalul social s-a emis certificat de atestare a dreptului de proprietate, în conformitate cu H.G. nr. 834/1991.
De asemenea s-a menționat de către apelant că în cazul în care terenul ar fi făcut parte din domeniul public al statului, pârâta și intervenientul ar fi trebuit să probeze că acesta figurează în anexele H.G. nr. 1705/2006.
În condițiile în care nu s-a indicat care este actul care face dovada că terenul în litigiu aparține domeniului public sau înscrierea acestuia în anexele hotărârii menționate, față de temeiul de drept invocat în susținerea cererii de intervenție, apelantul susține că neîntemeiat această cerere a fost admisă.
Intimata Regia Națională a Pădurilor – Romsilva, Direcția silvică Ialomița a depus întâmpinare solicitând respingerea apelului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțate.
Se susține de către intimată că din probele administrate în cauză rezultă că terenul în litigiu, denumit enclavă, situat în amenajamentul Silvic UP I Buiasca, face parte din fondul forestier și nu a fost niciodată scos din această unitate de producție.
Evidențierea terenului în suprafață de 0,6 ha ca enclavă, s-a datorat faptului că în anul 1977 organele de partid au dorit construirea pe acest teren a unei cabane de protocol, care s-a și edificat, singura posibilitate pentru a se realiza fiind înregistrarea terenului ca enclavă.
Întrucât terenul a făcut parte din Amenajamentul silvic ce are o valabilitate de 10 ani, iar suprafața revendicată de reclamant nu figura în anul 1986 înscris ca enclavă, ci ca teren forestier cu pădure proprietate publică, intimata susține că nu se poate reține faptul că suprafața revendicată ar fi trecut în proprietatea comunei Perieți.
Pentru aceasta ar fi fost nevoie să existe o hotărâre a consiliului de Miniștri de la acea vreme, sau un Decret, conform art. 2 din codul silvic din anul 1969, care să ateste trecerea terenului din proprietatea publică în proprietatea privată a unității administrativ – teritoriale.
S-a apreciat ca neîntemeiată, de către intimată, susținerea apelantei în sensul că terenurile cu vegetație situate de-a lungul cursurilor râurilor, au fost și sunt terenuri din afara fondului forestier, deoarece din coroborarea dispozițiilor legale incidente în materie, art.1 din Legea nr.46/2008, art. 135 alin 2 lit. b și d și art. 136 alin.3 din Constituția României, precum și art. 35 din Legea nr. 18/1991, pădurile reprezintă bunuri de interes național, care fac obiectul exclusiv al proprietății publice.
Intimata a mai arătat, în contra susținerii făcută de reclamantă, că nu s-ar fi probat titlul de proprietate al statului asupra terenului în litigiu, faptul că în condițiile în care toate pădurile au devenit proprietate de stat ca urmare a naționalizării din 1948, prin reînnoirea amenajamentelor silvice la 10 ani, dreptul de proprietate al statului s-a păstrat, câtă vreme terenul în litigiu nu a ieșit în vreun mod din fondul forestier.
Referitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare –cumpărare nr.14/27.02.2003 încheiat între Direcția S. Ialomița și Fundația Ialomița 2000, intimata a arătat că susținerile apelantului privind lipsa condițiilor de valabilitate ale vânzării sunt nefondate, neputând fi reținută vicierea consimțământului cumpărătorului prin dol, după cum nu se justifică nici afirmațiile privind necesitatea organizării, de către proprietarul – vânzător a unei licitații, deoarece fundația era o persoană de drept privat, potrivit O.G. nr. 26/2000.
Pentru aceste considerente s-a solicitat respingerea apelului ca nefundat.
Tribunalul, analizând sentința pronunțată în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate, susținerile părților și dispozițiile legale aplicabile, constată apelul ca nefiind fondat pentru considerentele ce urmează:
Terenul în suprafață de 6695 mp identificat în cererea de chemare în judecată, pe care se află constricțiile menționate în adresa nr. 8347/01.02.2011 emisă de Biroul de cadastru și Publicitate Imobiliară Ialomița, este identificat cu nr. cadastral 585, asupra sa fiind deschisă Cartea funciară nr._ în care s-a intabulat dreptul de proprietate publică al Statului R., în temeiul art. 16 din Codul silvic, precum și dreptul de administrare al Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva.
În art. 16 din Codul silvic - Legea nr. 26/1996, se prevăd următoarele: “Modul de gospodărire a fondului forestier proprietate publică se reglementează prin amenajamentele silvice. Acestea constituie bază a cadastrului forestier și a titlului de proprietate a statului și stabilesc, în raport cu obiectivele ecologice și social-economice, țelurile de gospodărire și măsurile necesare pentru realizarea lor”.
Întrucât suprafața de teren revendicată de apelantul-reclamant este cuprinsă în Amenajamentul silvic U.P.I. BUIASCA din 1996, față de dispozițiile legale menționate și de prevederile art. 5 ale aceluiași act normativ, acesta făcea parte din fondul forestier aparținând proprietății publice a statului.
Împrejurarea că în Amenajamentul silvic U.P.I. BUIASCA din 1977, terenul figura drept enclavă, nu justifică reținerea susținerii apelantului că acesta a fost scos din fondul forestier, câtă vreme, din cuprinsul aceluiași înscris rezultă că după anul 1948 nu au fost scoase terenuri din fondul forestier, în baza unei hotărâri a Consiliului de Miniștri, iar potrivit mențiunii din Amenajamentului silvic U.P.I. BUIASCA din 1967, toate pădurile din acesta sunt proprietate de stat, provenind din naționalizarea marilor proprietăți.
Față de înscrisurile depuse la dosar, de dispozițiile legale incidente în cauză, pe care instanța de fond le-a avut în vedere, tribunalul a considerat că întemeiat aceasta a reținut că terenul în litigiu, în suprafață de 6695 mp situat pe raza comunei Perieți, județul Ialomița, nu este proprietatea privată a unității administrativ teritoriale administrată de apelantul – reclamant.
În cadrul acțiunii în revendicare pe care apelantul a înțeles să o promoveze, acesta avea obligația de a proba dreptul său de proprietate asupra terenului aflat în folosința pârâtei Direcția S. Slobozia. Cum această probă nu a fost făcută, iar pârâta a dovedit că bunul revendicat aparține domeniului public al Statului R., dreptul de proprietate fiind dobândit de acesta în baza legii, fiind administrat de Regia Națională a Pădurilor prin unitatea teritorială, tribunalul a apreciat ca nefiind fondat motivul de apel ce vizează soluția primei instanțe de respingere a capătului de cerere privind revendicarea, precum și de admitere a cererii de intervenție a Statului R..
În ceea ce privește motivul de apel vizând respingerea cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare nr. 14/27.02.2003, încheiat între pârâte, acesta de asemenea este nefondat, prima instanță reținând corect că acesta nu este lipsit de cauză, așa cum a susținut reclamantul, părțile cunoscând prestațiile ce și le datorează, dovadă fiind executarea acestora, respectiv plata prețului și transmiterea dreptului de proprietate.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 296 cod procedură civilă, tribunalul a respins, ca nefondat, apelul declarat apelantul C. L. al comunei Perieți împotriva sentinței civile nr. 2396 din 20.09.2012 pronunțată de Judecătoria Slobozia, pe care o păstrează în tot.
Văzând și dispozițiile art. 299 și următoarele cod procedură civilă.
Împotriva acestei decizii civile a formulat recurs C. L. al Comunei Perieți prin Primar C. E. susținând, în esență, că, potrivit art.304 pct.4 și 9 Cod procedură civilă decizia este nelegală deoarece nu s-a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor Legii nr.26/1996 și Legii nr.46/2008, reținând că terenul respectiv aparține domeniului public al statului (art.304 pct.4 Cod procedură civilă) și că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 Cod procedură civilă).
Recursul este nefondat.
Cu toată argumentația scrisă în recurs, recurenta nu se bazează pe probele dosarului, nefăcând dovezile necesare referitoare la natura juridică a terenului (public sau privat al statului) și nici nu a putut demonstra temeinic că s-a aplicat greșit Legea nr.26/1996 și Legea nr.46/2008, anume că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Or, cum motivele de recurs nu pot fi primite, conform art.312 alin.1 Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art.3126 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul - reclamant C. L. PERIEȚI – PRIMĂRIA COMUNEI PERIEȚI, prin procurator B. L. împotriva deciziei civile nr.13 A din 12.02.2013, pronunțate de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în contradictoriu cu intimatele - pârâte DIRECȚIA S. SLOBOZIA, FUNDAȚIA IALOMIȚA 2000 și cu intimatul - intervenient S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, REPREZENTAT PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 30.09.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. M. T. D. A. F. P.
GREFIER
I. A. G.
Red. C.M.T.
Tehnored. C.S.
Ex.2/02.12.2013
Tribunalul Ialomița – T. I.
- C.T.D.
Judecătoria Slobozia – D.A.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1235/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1577/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
