Legea 10/2001. Decizia nr. 1577/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2013

Decizia nr. 1577/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-10-2013 în dosarul nr. 63298/3/2011

Dosar nr._

(1430/2013)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 1577

Ședința publică de la 14.10.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - FĂNICA PENA

JUDECĂTOR - C. M. T.

JUDECĂTOR - D. A.

GREFIER - RĂDIȚA I.

* * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenții-reclamanți, S. A.-E., M. A. E., M. A., G. E., și .-SA, precum și de recurentul-pârât, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.609/15.03.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât, S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

P. are ca obiect – contestație la Legea nr. 10/2001.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă, consilierul juridic, M. I., în calitate de reprezentant la recurentului-pârât, M. București prin Primarul General, în baza delegației de la dosar, lipsesc recurenții-reclamanți.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,

La întrebarea instanței, consilierul juridic al recurentului-pârât, M. București prin Primarul General, arată că nu are cereri prealabile de formulat în cauză.

Curtea având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cele două recursuri declarate în cauză, reținând și solicitarea recurenților-reclamanți de judecare a cauzei în lipsă, conform art. 242 pct. 2 C.p.civ.

Reprezentantul recurentului-pârât, Municipiului București prin Primarul General, având cuvântul, solicită admiterea recursului formulat de instituția pe care o reprezintă, cu precizarea ca motivul de recurs vizând cheltuielile de judecată să fie cenzurat.

Cu privire la celălalt recurs formulat de către reclamanți solicită respingerea acestuia ca nefondat.

Curtea reține cauza spre soluționare.

CURTEA

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 609 din 15 martie 2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantele S. A. E., M. A. E., M. A., G. E. și . SA în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a fost obligat pârâtul M. București prin Primarul General să emită dispoziție motivată cu propunere de acordare de despăgubiri ce se vor stabili în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în favoarea reclamantelor S. A. E., M. A. E., M. A., G. E., în calitate de persoane îndreptățite, și . SA în calitate de cesionar, pentru cota indiviză de 9/16 (460,125 mp.) din terenul în suprafață de 818 mp., situat în București, ., sector 5, imposibil de restituit în natură, despăgubirile urmând a fi stabilite prin scăderea corespunzătoare a valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren; a respins capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să transmită imediat și direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul aferent notificării, însoțit de prezenta hotărâre, ca neîntemeiat; a fost obligat pârâtul M. București prin Primarul General la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat și onorariu expert) către reclamante.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 septembrie 2011, pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civilă sub nr._, reclamanții S. A. E., M. A. E., M. A. și G. E. au chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca în contradictoriu cu acestea și pe baza probelor administrate la dosar, să se pronunțe o hotărâre, prin care să se constate că reclamantele sunt persoane îndreptățite, la acordarea de măsuri reparatorii în natură sau în echivalent valoric, în acest din urmă caz a solicitat despăgubiri egale cu valoarea de piață, potrivit standardelor internaționale de evaluare, în conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, reparatorii pentru cota de 9/16 din terenul în suprafață de 818 mp., respectiv 460,120 mp., situat în București, ., sector 5, a capătului de cerere ce vizează soluționarea notificării nr. 3004 din 27 septembrie 2001, pe fondul ei, în conformitate cu Decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că instanțele sunt competente să soluționeze notificările pe fondul lor); în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. 8 și 9 din Legea nr. 10/2001, să se stabilească valoarea de piață a întregului imobil, în funcție de standardele internaționale de evaluare; obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor bănești egale cu valoarea de piață a imobilului, mai sus menționat potrivit standardelor internaționale de evaluare; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

În subsidiar, dacă se va constata că trebuie să se parcurgă procedura

instituită de dispozițiile Legii nr. 247/2005, au solicitat ca după admiterea primului capăt de cerere, să se dispună obligarea Municipiului București la emiterea dispoziției cu propunerea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 9/16 din terenul în suprafață de 818 mp., respectiv 460,125 mp., situat în București, ., sector 5, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii; obligarea acestuia să transmită dosarul de notificare direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, având în vedere efectuarea controlului de legalitate de către instanța de judecată, prin hotărâre judecătorească în termen de 30 de zile, de la emiterea dispoziției cu propunerea de acordare de măsuri reparatorii; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că, prin notificarea nr. 3004 din 27 septembrie 2001, transmisă prin executor judecătoresc, înregistrată la Primăria Municipiului București, făcând obiectul dosarului nr._, S. A. E., M. A. E., G. E. împreună cu M. M. au solicitat măsuri reparatorii pentru terenul situat în București, ., sector 5, preluat în mod abuziv.

Imobilul situat în București, ., a fost dobândit de autorii reclamantelor, I. N. și T., în baza actului de vânzare autentificat sub nr._ din 07 decembrie 1920 la Tribunalul Ilfov – Secția notariat.

Impunerea la rolul fiscal s-a făcut în anul 1952 de către autorul lor I. N. pentru imobilul compus din teren în suprafață de 840 mp. și construcție, după cum a reieșit și din adeverința de rol fiscal nr. A/_/3350 din 11 ianuarie 2008.

În anul 1949, autoarea reclamantelor, I. T., a decedat, iar ca moștenitori au rămas autorul lor, I. N., în calitate de soț al defunctei, împreună cu cei trei copii, I. N. (căsătorită G.), I. F. și I. M. (căsătorită V.) conform procesului-verbal de taxare a moștenirii întocmit în data de 04 februarie 1950 la Percepția a IX-a Financiară, anexat cererii în copie și în copie conformă cu actul care se regăsește în Arhiva Direcției de Impozite și Taxe Locale, acesta nemaifiind regăsit în arhiva instituției deținătoare după cum reiese și din adresa nr. R/_/387 din 26 februarie 2008 a Direcției de Impozite și Taxe a Sectorului 5 București.

Ulterior decesului autoarei reclamantelor, I. T., autorul lor, I. N. s-a recăsătorit cu I. R.. în anul 1961 acesta a decedat, iar ca moștenitori au rămas autorii lor I. M., I. F. și G. N. împreună cu soția acestuia I. R., conform certificatului de moștenitor nr. 421 din 29 decembrie 1961 întocmit la Notariatul de Stat al Raionului V.I. Lenin. Acest certificat este anexat cererii în copie deoarece nu se mai regăsește în arhiva instituției, după cum a reieșit și din adresa nr. 9192 din 10 decembrie 2007 a Camerei Notarilor Publici București.

În anul 1978, G. N. a decedat, iar ca moștenitoare au rămas S. A. E. și M. M., împreună cu tatăl lor G. N. și fratele lor G. P., după cum a reieșit și din certificatul de moștenitor nr. 1300/1985 întocmit la Notariatul de Stat Local al Sectorului 5. Ulterior a decedat și tatăl lor, Ghița N., iar conform aceluiași certificat de moștenitor nr. 1300/1985 întocmit la Notariatul de Stat Local al Sectorului 5 au rămas ca moștenitoare reclamantele S. A. E. și M. M. împreună cu fratele lor G. P..

Imobilul de la adresa mai sus menționată a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, astfel: terenul în suprafață de 818 mp. și construcția în suprafață utilă de 184,79 mp. în baza Decretului nr. 51/1987, în anexa căruia sunt trecuți I. F., V. M., I. R. și G. N. în calitate de proprietari ai imobilului, cu toate că la acea dată G. N. era decedată; terenul în suprafață de 67,5 mp., reprezentând diferența dintre 885,50 mp. dobândită prin cumpărare de autorii lor și suprafața de 818 mp preluată în baza decretului nr. 51/1987, fiind preluat fără titlu anterior anului 1987, fără plata vreunei despăgubiri.

În realitate preluarea s-a făcut de la I. F. (I. F.) – cota de 9/32, V. M. (născută I.) – cota de 9/32, moștenitorii defunctei I. R. (cea de-a doua soție a defunctului I. N.) – cota de 5/32 și de la reclamantele S. A. E., M. M. și fratele lor G. P. – cota de 9/32 în calitate de moștenitori ai defunctei I. N. (căsătorită G.).

Pentru imobilul expropriat au fost acordate despăgubiri în valoare de 80.000 lei/rol, din care pentru teren suma de 2.045 lei/rol, așa cum a reieșit și din adresa nr. 4123 din 11 ianuarie 2008 a .>

La decesul numitului I. F., zis și I. F., în anul 1988, conform certificatului de moștenitor nr. 339 din 04 aprilie 1988 întocmit la Notariatul de Stat al Sectorului 5 București a rămas ca moștenitoare reclamanta G. E., în calitate de fiică.

Ulterior, în anul 1996, a decedat și G. P., iar ca moștenitoare au rămas reclamanta M. A. E. împreună cu mama sa, G. E. și fratele său, G. F. Vicu, conform certificatului de moștenitor nr. 88 din 25 februarie 1997, rectificat prin încheierea nr. 1305 din 21 februarie 2006 la Biroul Notarului Public M. D..

M. M. a decedat la data de 03 aprilie 2011 și conform

certificatului de moștenitor nr. 17/2011, unicul moștenitor al acesteia este

M. A., în calitate de fiică, căreia i-a revenit întreaga masă

succesorală.

Conform planurilor cu suprapunere, imobilul nu este restituibil în natură, astfel că reclamantele sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, conform art. 3 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, reclamantele au depus la dosar, toate documentele pe care le-au anexat în original sau, după caz, în copie legalizată, prin care au făcut dovada: calității de proprietar al imobilului la momentul preluării abuzive, preluarea abuzivă, dovada rolului fiscal a imobilului, existent până în momentul preluării, calitatea de moștenitori a reclamantelor, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor acordate.

În conformitate cu dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, prin adresa înregistrată la pârâta nr. 1, sub nr._ din 04 octombrie 2010, au solicitat expres prin mandatarul lor, să emită dispoziția, anexând, în original sau în copie legalizată, toate documentele de care au înțeles să se folosească pentru probarea drepturilor conferite de lege.

Însă, M. București nu a dorit să respecte termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. 1 și 26 din Legea nr. 10 /2001 și a pct. 25 din HG nr. 250/2007, deși avea obligația ca înlăuntrul – acestui termen să fi informat reclamantele cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de alte probe.

În lipsa unei asemenea solicitări, în urma primirii actelor doveditoare de care reclamantele au înțeles să se folosească și a declarației lor că nu mai au alte acte de depus, reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet.

Prin urmare pârâta nr. 1 încalcă dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale la care România a devenit parte.

Cum unitatea investită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin. 1 Cod de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv a entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. 2, că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Același punct de vedere l-a exprimat Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art.26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 0 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Pe de altă parte, trebuie avută în vedere relevanța deosebită pentru domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 respectarea exigențelor art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, potrivit căruia: „Art. 1 – Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege – și principiile generale de drept

internațional.

În conformitate cu dispozițiile art. 10, restituirea în natura este o măsură reparatorie prevalentă fată de măsurile reparatorii prin echivalent.

Atunci când este imposibil ca imobilul să fie restituit în natură, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, astfel cum este stipulat de art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, constând fie în compensare cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri cu acordul persoanei îndreptățite.

În conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. 8 Legii nr. 10/2001, valoarea corespunzătoare a construcțiilor preluate abuziv și demolate se stabilește potrivit valorii de piață a construcțiilor.

Prin urmare, solicitarea de a se stabili valoarea de piață a imobilelor preluate abuziv în funcție de standardele internaționale de evaluare este justificată și întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În practică, ca de altfel și practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat că nici una din cele două legi, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, nu permit în prezent, într-un mod susceptibil să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri persoanei îndreptățite și că nici una din cele două legi – Legea nr. 10/2001 și dispozițiile Legea nr. 247/2005 – nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite de despăgubiri.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat de nenumărate ori S. R., obligându-l să plătească despăgubiri, pentru neîndeplinirea obligației de a lua măsuri eficiente pentru ca legile speciale de reparație să devină eficiente și să nu fie iluzorii.

În temeiul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 44, art. 0 alin. 2 din Constituția României, privind garantarea proprietății și având în vedere prevalenta tratatelor internaționale, față de legislația internă, reclamantele solicita să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor bănești, echivalente cu valoarea de piață a imobilului ce nu poate fi restituit în natură.

Prin Decizia nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit: „Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, … iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea (Europeană a Drepturilor Omului, n.n.) a stabilit că urmează să se stabilească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului”.

Mai mult decât atât, fondurile puse la dispoziția Comisiei Centrale a Despăgubirilor prin Fondul Proprietatea, se constituie sub forma unei societăți de investiții deținută în întregime de S. R. și administrată de Ministerul Finanțelor, până la transmiterea acțiunilor către persoanele fizice îndreptățite, conform dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 247/2005 modificată prin OUG nr. 81/2007. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat repetat România, acordând despăgubiri foștilor proprietari, aceste sume fiind achitate de Ministerul Finanțelor ca reprezentant al Statului R., instituție ce funcționează în baza art. 3 și 81 din HG nr. 34/2009.

Așa cum rezultă și din jurisprudența Curții Europene, noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (a se vedea Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, Draon împotriva Franței). În condițiile în care S. R. a adoptat o legislație care prevede restituirea proprietăților abuziv preluate, aceasta legislație generează un nou drept de proprietate în favoarea persoanelor care îndeplinesc condiția de restituire, drept protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1 (Kopecky contra Slovaciei). Dacă punerea în practică a principiului restituirii proprietății prezintă dificultăți de ordin legislativ sau administrativ aceasta nu poate avea decât semnificația unei omisiuni a Statului de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate protejat prin normele europene menționate (P. contra României).

Reclamanta are un „interes patrimonial” suficient de bine stabilit in dreptul intern, cert, irevocabil si exigibil, cu privire la care considerau ca intra in sfera de aplicare a noțiunii de bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Prin urmare, nerestituirea terenului până în prezent, în lipsa acordării oricărei despăgubiri, reprezintă o ingerință în dreptul reclamantelor la respectarea bunurilor lor.

Dificultățile de ordin organizatoric ale autorităților competente în punerea în practică a măsurilor privind retrocedările sunt consecința modificărilor repetate pe cale legislativa ale mecanismului de restituire.

Aceste modificări au fost inoperante în general și că au creat un climat de incertitudine juridică (a se vedea S. și alții contra României, Porteanu contra României, R. contra României). Această incertitudine cauzată de lipsa de previzibilitate și accesibilitate a legii a fost agravată de lipsă de diligentă din partea autorităților implicate în procedurile de restituire.

Chiar dacă Fondul Proprietatea a început să listeze la bursă acțiunile, creând impresia că devine funcțional, această stare de fapt, nu este o măsură viabilă de reparație în sensul legilor speciale, mai ales că există numeroase opțiuni pentru despăgubiri bănești.

În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001 art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Legii nr. 247/2005 și a normelor metodologice de aplicare a acestei legi, art. 274 Cod civil.

Au fost depuse anexat cererii următoarele documente în copie conforme cu originalul: actul de vânzare autentificat sub nr._ din 07 decembrie 1920 de Tribunalul Ilfov – Secția Notariat; fișa tehnică și releveul imobilului ce a fost situat în București, ., sector 5, eliberată de Primăria Municipiului București – Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală; procesul verbal de taxarea a moștenirii din data de 04 februarie 1950 întocmit cu privire la defuncta I. T.; adresa nr. R/_/387 din 26 februarie 2008 a Direcției Impozite și Taxe Locale Sector 5; certificatul de moștenitor nr. 421 din 29 decembrie 1961 întocmit după defunctul I. N. la Notariatul de Stat al Raionului V. I. Lenin; adresa nr. 9192 din 10 decembrie 2007 a Camerei Notarilor Publici București; adresa nr. 9742 din 05 noiembrie 2008 a Arhivelor Naționale Istorice Centrale; certificatul de moștenitor nr. 1300 din 04 decembrie 1985 întocmit după defuncții G. N. și G. N. la Notariatul de Stat al Sectorului 5; certificatul de moștenitor nr. 339 din 04 aprilie 1988 întocmit după defunctul I. F. zis și I. F. la Notariatul de Stat al Sectorului 5; certificatul de moștenitor nr. 88 din 25 februarie 1997 întocmit după defunctul G. P. la Biroul Notarului Public „M. D.” și încheierea de rectificare a acestuia; adeverința de rol fiscal nr. A/_/3350 din 11 ianuarie 2008 a Direcției de Impozite și Taxe Locale Sector 5; adresa nr. R/_/3700/3350 din 11 ianuarie 2008 a Direcției de Impozite și Taxe Locale Sector 5, însoțită de copii conforme cu originalul după documentele de la dosarul fiscal (8 file dosar fond); adresa nr. 20D/127/C.Z./A a Secretariatului General al Guvernului, însoțită de copii după decretul nr. 51/1987 și anexa; adresa nr. 4123 din 11 ianuarie 2008 a . pe propria răspundere cu privire la preluarea fără titlu și despăgubiri autentificată sub nr. 112 din 17 martie 2010 la Biroul Notarului Public N. T.; declarația pe propria răspundere cu privire la preluarea fără titlu și despăgubiri autentificată sub nr. 411 din 17 martie 2010 la Societatea Civilă de Notari Publici V. și asociații; certificat de deces – I. T.; declarația de notorietate autentificată sub nr. 287 din 21 martie 2010 la Biroul Notarului Public M. D.; certificat de moarte – I. N.; declarația de notorietate autentificată sub nr. 1090 din 20 august 2008 la Biroul Notarului Public M. D.; certificat de deces – I. R.; certificat de naștere – I. M.; certificat de căsătorie – V. F. cu I. M.; certificat de deces – V. M.; declarația de notorietate autentificată sub nr. 3270 din 25 septembrie 2001 la Biroul Notarului Public B. M.; certificat de deces – I. F.; certificat de naștere – I. E.; certificat de căsătorie – G. V. cu T. E., decizia civilă nr. 1989 din 06 iulie 1978 dată în dosarul nr. 2608/1978 de Tribunalul Municipiului București – Secția IV Civilă; certificat de naștere – I. N.; certificat de căsătorie – G. N. cu I. N.; certificat de deces – G. N.; declarația de notorietate autentificată sub nr. 158 din 09 ianuarie 1962 la Notariatul de Stat al Raionului V.I. Lenin; certificat de naștere – G. A. E.; certificat de căsătorie – S. V. cu G. A. E.; certificat de naștere – G. M.; certificat de căsătorie – M. V. cu G. M.; certificat de naștere – G. P.; certificat de căsătorie – G. P. cu V. E.; certificat de naștere – V. E.; certificat de deces – G. P.; certificat de naștere – G. A. E.; certificat de căsătorie – M. I. Lorian cu G. A. E.; certificat de naștere – G. F. Vicu; planuri topografice cu suprapunere, privind imobilul ce a fost situat în București, ., sector 5, certificat de căsătorie – M. I. Lorian cu G. A. E.; certificat de naștere – I. E.; certificat de căsătorie – G. V. cu T. E.; decizia civilă nr. 1989 din 06 iulie 1978 data de Tribunalul Municipiului București – Secția a IV Civilă; planuri topografice cu suprapunere, privind imobilul ce a fost situat în București, ., sector 5.

Prin adresa nr._ din 28 septembrie 2012, Primăria Municipiului București a comunicat stadiul soluționării notificării privind imobilul situat în București, ., sector 5, precum și actele aflate în dosarul administrativ nr._ constituit ca urmare a notificării, dosar nesoluționat până la data emiterii adresei.

La termenul din data de 22 iunie 2012, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru considerentele menționate în încheierea de ședință de la acea dată.

În ședința publică de la 19 octombrie 2012, reclamanții au solicitat și instanța a încuviințat administrarea probelor cu înscrisuri și expertiză tehnică specialitatea topografie, raport de expertiză care a fost depus la dosar la data de 11 februarie 2013.

Părțile nu au formulat obiecțiuni împotriva raportului de expertiză.

La termenul din 14 decembrie 2012, tribunalul a constatat că a avut loc a transmisiune parțială a calității procesuale active în favoarea cesionarului . SA, în raport de contractul de cesiune autentificat sub nr. 777 din 22 martie 2012, așa cum rezultă din considerentele menționate în încheierea de ședință de la acea dată.

Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:

Prin notificarea nr. 3004 din 27 septembrie 2001, transmisă prin executor judecătoresc, înregistrată la Primăria Municipiului București, făcând obiectul dosarului nr._, reclamantele S. A. E., M. A. E., G. E. împreuna cu M. M. au solicitat măsuri reparatorii pentru terenul situat în București, ., sector 5, preluat în mod abuziv.

Impunerea la rolul fiscal s-a făcut în anul 1952 de către autorul lor I. N. pentru imobilul compus din teren în suprafață de 840 mp. și construcție, după cum reiese și din adeverința de rol fiscal nr. A/_/3350 din 11 ianuarie 2008.

Ulterior decesului autoarei reclamantelor, I. T., autorul lor, I. N. s-a recăsătorit cu I. R.. În anul 1961 acesta a decedat, iar ca moștenitori au rămas autorii lor I. M., I. F. și G. N. împreună cu soția acestuia I. R., conform certificatului de moștenitor nr. 421 din 29 decembrie 1961 întocmit la Notariatul de Stat al Raionului V.I. Lenin. Acest certificat este anexat cererii în copie deoarece nu se mai regăsește în arhiva instituției, după cum a reieșit și din adresa nr. 9192 din 10 decembrie 2007 a Camerei Notarilor Publici București.

În anul 1978, G. N. a decedat, iar ca moștenitoare au rămas S. A. E. și M. M., împreună cu tatăl lor G. N. și fratele lor G. P., după cum a reieșit și din certificatul de moștenitor nr. 1300/1985 întocmit la Notariatul de Stat Local al Sectorului 5. Ulterior a decedat și tatăl lor, G. N., iar conform aceluiași certificat de moștenitor nr. 1300/1985 întocmit la Notariatul de Stat Local al Sectorului 5 au rămas ca moștenitoare reclamantele S. A. E. și M. M. împreună cu fratele lor G. P..

Imobilul de la adresa mai sus menționată a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, astfel: terenul în suprafață de 818 mp. și construcția în suprafață utilă de 184,79 mp. în baza Decretului nr. 51/1987, în anexa căruia sunt trecuți I. F., V. M., I. R. și G. N. în calitate de proprietari ai imobilului, cu toate că la acea dată G. N. era decedată; terenul în suprafață de 67,5 mp., reprezentând diferența dintre 885,50 mp. dobândită prin cumpărare de autorii lor și suprafața de 818 mp. preluată în baza decretului nr. 51/1987, fiind preluat fără titlu anterior anului 1987, fără plata vreunei despăgubiri.

M. M. a decedat la data de 03 aprilie 2011 și conform

certificatului de moștenitor nr. 17/2011, unicul moștenitor al acesteia este

M. A., în calitate de fiică, căreia i-a revenit întreaga masă succesorală.

Tribunalul a observat că, reclamantele au solicitat măsuri reparatorii pentru cota de 9/16 din terenul situat în București, ., din notificarea aflată la fila 9 din dosarul de fond, rezultând că măsurile reparatorii solicitate în baza Legii nr. 10/2001 au vizat doar terenul situat la adresa de mai sus, nu și construcția aflată pe teren, în prezent demolată, în raport de faptul că la momentul preluării de către stat, pentru teren nu s-a primit nici un fel de despăgubire.

Referitor la cota pentru care reclamantele sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, tribunalul a reținut că, imobilul a aparținut autorilor lor I. T. și I. N., iar în urma decesului acestora, au rămas I. (G.) N., I. (I.) F. și I. (căsătorită V.) M..

I. N. căsătorită cu G. N., la rândul lor au decedat, rămânând în calitate de moștenitori reclamanta S. A. E. și numiții G. P. și Macahniuc M..

De pe urma defunctului G. P. au rămas în calitate de moștenitori G. E., G. F., reclamanta M. (fostă G.) A. E., iar de pe urma defunctei Macahniuc M. a rămas în calitate de moștenitori reclamanta Macahniuc A..

De pe urma defunctului I. F., cunoscut și sub numele de I., a rămas în calitate de moștenitor reclamanta G. E..

În raport de certificatele de moștenitor depuse la dosar se constată că inițial a decedat I. T., rămânând în calitate de moștenitori fiii acesteia și soțul supraviețuitor N. I., care la rândul lui s-a căsătorit cu I. R., astfel că la decesul lui I. N. au rămas în calitate de moștenitori I. R., soție supraviețuitoare, cu o cotă de 5/32 din masa succesorală și cei trei copii cu trei tulpini, în cote de 9/32 fiecare.

Însă, atât notificarea, cât și prezenta cerere de chemare în judecată au fost formulate de moștenitorii constatați pe două tulpini succesorale, respectiv pentru I. (G.) N. și I. (cunoscut și sub numele de I.) F., deci două tulpini de câte 9/32 fiecare, acesta fiind motivul pentru care reclamantele au solicitat măsuri reparatorii doar pentru o cotă de 9/16 (18/32) din imobil.

Tribunalul a constatat că reclamantele din prezenta cauză au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în conformitate cu dispozițiile art. 3 lit. a coroborate cu dispozițiile art. 4 din lege, potrivit cărora sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

Or, așa cum a rezultat din înscrisurile depuse la dosar, imobilul situat în ., a fost expropriat în baza Decretului nr. 51/1987 de la I. (I.) F., V. M., I. R., G. N., moștenitorii defunctei I. T., iar notificarea emisă în baza Legii nr. 10/2001 a fost formulată doar de moștenitorii a doi dintre coproprietarii bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate fiind constatat în cote – părți ideale, așa cum s-a arătat mai sus, respectiv de reclamantele S. A. E., M. M. și continuată de M. A., M. A. E., ca moștenitoare ale defunctei I. (G.) N. și de reclamanta G. E., ca moștenitoare a defunctului I. (I.) F..

În privința suprafeței de teren, tribunalul reține că prin notificare a fost menționată ca fiind de 885,5 mp., însă, prin nota de reconstituire întocmită de Primăria Municipiului București, executată conform planului topografic din anul 1957, actualizat în anul 1991, coroborat cu fișa I.T.I., fostul imobil s-a identificat pe planul topografic scara 1:500 prin conturul determinat de punctele 1 – 2 – 3 – 4 – 1 (fila 100 din dosarul de fond), ca fiind în suprafață de circa 818 mp., determinată grafic, fiind afectată în prezent de . blocului, alee, trotuare pietonal, carosabil, spațiu verde aferent acestuia, rețele edilitare subterane, fără a fi deținute alte date pentru diferența de suprafață dintre cea notificată (885 mp.) și cea din baza de date aceeași cu cea din decretul de expropriere (818 mp.).

Prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, la întocmirea căruia expertul a avut în vedere actele de proprietate ale autorilor reclamantelor, dar și certificatele de moștenitor, precum și celelalte înscrisuri de identificare a terenului notificat, constatând că terenul situat în ., în suprafață de 818 mp., a fost identificat ca fiind situat în București, ., sector 5, iar pe amplasamentul fostului imobil, se află amenajările de utilitate publică constatate și în nota de reconstituire, că nu există vreo suprafață de teren liberă care să poată fi restituită în natură.

Prin urmare, având în vedere că în actul de vânzare ce reprezintă titlul de proprietate al autorilor reclamantelor nu este indicată suprafața de 885 mp., că această suprafață apare menționată în unele certificate de moștenitor, în altele fiind indicate suprafața de 840 mp., iar în fișa tehnică a imobilului, în actul normativ de preluare, în nota de reconstituire este indicată suprafața de 818 mp., expertul P. G. identificând terenul notificat în raport de toate actele doveditoare ca având suprafața de 818 mp., tribunalul a considerat că aceasta se impune a fi avută în vedere, cum de altfel și reclamantele au solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Tribunalul a reținut că nici prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 și nici prin cererea de chemare în judecată, reclamantele nu au solicitat despăgubiri și pentru construcția ce a existat pe terenul din ., sector 5.

Însă, tribunalul a constatat că potrivit adresei nr. 4123 din 11 ianuarie 2008 emisă de . stabilită pentru întregul imobil expropriat, prin procesul-verbal nr. 715 din 02 decembrie 1987, a fost în sumă de 80.000 lei/rol, din care pentru terenul de 818 mp. x 2,50 lei/mp. = 2.045 lei.

În ceea ce privește calitatea procesuală a reclamantei . SA, tribunalul a constatat că aceasta este dovedită prin contractul de cesiune de drepturi autentificat sub nr. 777 din 22 martie 2012, s-a substituit în drepturile asupra cotei de 25% din drepturile la măsuri reparatorii prin echivalent privind din terenul în suprafață de 818 mp., situat în București, ., sector 5.

În calitate de cesionar, reclamanta . SA are interes în soluționarea pe fond a notificării și stabilirea drepturilor notificatorilor privind stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii cu privire la imobilul sus menționat, hotărârea fiind pronunțată și în contradictoriu cu ei.

Așa fiind, față de considerentele expuse și având în vedere dispozițiile art. 26 alin. 3 coroborat cu art. 11 și art. 25 din Legea nr. 10/2001, precum și dispozițiile Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, tribunalul a admis în parte cererea, a obligat pârâtul M. București prin Primarul General să emită dispoziție motivată cu propunere de acordare de despăgubiri ce se vor stabili în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în favoarea reclamantelor S. A. E., M. A. E., M. A., G. E., în calitate de persoane îndreptățite, și . SA în calitate de cesionar, pentru cota indiviză de 9/16 (460,125 mp.) din terenul în suprafață de 818 mp., situat în București, ., sector 5, imposibil de restituit în natură, despăgubirile urmând a fi stabilite prin scăderea corespunzătoare a valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren. Având în vedere că la termenul din 22 iunie 2012 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a respins ca atare cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât.

Tribunalul a considerat că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cadrul acestei cereri determinată de aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, față de considerentele expuse mai sus, din care rezultă că în baza Legii nr. 10/2001, în cadrul raporturilor juridice stabilite prin transmiterea notificării, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este titular de drepturi și obligații, unitatea deținătoare fiind entitatea care propune acordarea de despăgubiri, dar care vor fi stabilite în condițiile Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu respectarea dispozițiilor imperative ale acestui titlu în privința instituției abilitate să stabilească valoarea echivalentă.

Chiar dacă, reclamanta a făcut trimitere atât la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, dar și la jurisprudența Curții Europene, tribunalul a considerat că acțiunea acesteia nu poate fi soluționată decât în limitele stabilite de Legea nr. 10/2001, iar în condițiile în care prin Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, a fost analizată chemarea în judecată a Statului R. în calitate de pârât, atât în cererile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, cât și în cererile formulate direct împotriva acestuia după emiterea deciziei sau dispoziției motivate de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, tribunalul consideră că orice altă analiză a apărărilor invocate de reclamantă este de prisos în prezenta cauză, câtă vreme instanța fost chemată în judecată să se substituie unității deținătoare.

Tribunalul a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului M. București să transmită dosarul aferent notificării însoțit de prezenta hotărâre, imediat și direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ca neîntemeiat, considerând că, pârâtul trebuie să respecte dispozițiile privind exercitarea controlului de legalitate de către instituția prefectului, în temeiul Legii nr. 340/2004, care după rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri (prin care instanța a verificat și a constatat îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru a-i fi recunoscută notificatorului calitatea de persoană îndreptățită, respectiv depunerea notificării cu respectarea condițiilor și în termenul prevăzut de lege, existența la dosar a înscrisurilor care dovedesc calitatea de fost proprietar al bunului imobil preluat în mod abuziv, a actelor doveditoare referitoare la preluarea abuzivă a imobilului, precum și a înscrisurilor care atestă imposibilitatea restituirii în natură a imobilului), se va rezuma doar la analizarea respectării hotărârii judecătorești de soluționare în fond a notificării și nu la o nouă verificare a îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, această împrejurare fiind stabilită fără echivoc prin rămânerea definitivă și irevocabilă a acestei hotărâri.

În baza art. 274 Cod de procedură civilă, tribunalul a obligat pârâtul M. București prin Primarul General la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat și onorariu expert) către reclamante.

Împotriva sentinței civile nr. 609 din 15 martie 2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._, au formulat recurs reclamantele S. A. E., M. A. E., M. A., G. E. și . SA și pârâtul M. București prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cu invocarea prevederilor art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă și art. 304¹ Cod de procedură civilă.

1. În motivarea recursului formulat de către reclamante, s-a arătat că în mod greșit s-a respins capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea unității deținătoare să transmită dosarul aferent notificării nr. 3004/2001, direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Este adevărat că art. 16 din Titlul VII susmenționat, astfel cum a fost modificat și completat prin OUG nr. 81/2007, stabilea circuitul dosarelor, pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură, către instituția Prefectului, în vederea realizării controlului de legalitate.

În speță însă, un astfel de control de legalitate s-a efectuat de instanța de judecată astfel că nu se mai impune un astfel de control de legalitate potrivit prevederilor legale susmenționate, de către Perfectul Municipiului București, cu atât mai mult cu cât termenul rezonabil de soluționare a notificării prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost de mult depășit, din culpa exclusivă a M. București care a refuzat să soluționeze notificarea, deși dosarul era complet de peste trei ani de zile.

Iar în condițiile noii legi speciale nr. 165/2013, se impune ca dosarul administrativ aferent notificării să fie transmis direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, fără a mai fi necesar controlul de legalitate din partea Prefectului.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței, în sensul obligării M. București să transmită dosarul administrativ aferent notificării, direct Comisiei speciale susmenționate, în vederea derulării procedurii stabilite prin Legea nr. 165/2013, și judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 alin. 2 Cod de procedură civilă.

2. În motivarea recursului formulat de M. București prin Primarul General s-au arătat următoarele:

Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare este singura abilitată să se pronunțe, prin decizie/dispoziție motivată, asupra măsurilor reparatorii prevăzute de lege, dar numai cu condiția să fie sesizată cu o notificare formulată în condițiile art. 22 și următoarele din Legea nr. 10/2001.

Această condiție prealabilă sesizării instanței nu încalcă dreptul de acces în justiție potrivit art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența în martie (cauza Golder contra Regatului Unit – 1975).

Accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Capitolul III din Legea nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.

Mai mult decât atât, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 impun ca alături de celelalte acte anexate notificării de către persoana îndreptățită, aceasta să facă și o precizare (pct. 23.1 din HG nr. 498/2003), că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării – constând într-o declarație expresă în sensul susmenționat (pct. 28.1).

Totodată, s-a criticat sentința recurată și pentru greșita obligare a Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat și onorariile de expertiză, în condițiile aplicării eronate a prevederilor art. 274 Cod de procedură civile care impun aplicarea acestei obligații, în raport de culpa procesuală a părții care cade în pretențiuni – culpă exclusivă în acest caz, avându-se în vedere prevederile art. 22 și următoarele din Legea nr. 10/2001 și din Normele de aplicare susmenționate.

În plus, se arată că și cuantumul acestor cheltuieli trebuie să fie unul rezonabil, potrivit cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 274 alin. 3 Cod de procedură civilă dă dreptul instanței să reducă suma constând în onorariul de avocat din cheltuielile de judecată, în sarcina părții care a pierdut litigiul, potrivit criteriilor de complexitate a cauzei, munca prestată etc.

S-a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată și judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 alin. 2 Cod de procedură civilă.

Nu s-au administrat noi probe în recurs.

Recursurile nu sunt fondate.

1. Cu privire la recursul formulat de reclamante, care vizează soluția de respingere a cererii de înaintare a dosarului aferent notificării, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor – atribuțiile acesteia fiind preluate de noua Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor potrivit art.17-18 din Legea nr.165/2013, Curtea constată că nu pot fi primite criticile din recurs pe acest aspect, întrucât instanța de fond a aplicat corect prevederile art.16 alin.2¹ din Titlul VII din Legea nr.247/2005, potrivit cărora dispozițiile autorităților publice locale (în speță ale pârâtului) vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, iar acestea le înaintează Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului.

Textul nu distinge cu privire la avizul de legalitate, după cum dispozițiile au fost ori nu supuse controlului judiciar, iar dacă s-a pronunțat o hotărâre judecătorească, tot prefectul este cel care va înainta documentația necesară către Comisie, după verificarea, inclusiv a conformității dispoziției emise potrivit hotărârii judecătorești eventual pronunțate.

Prin art.50 alin.1 lit.c) din Legea nr.165/2013 s-a abrogat Titlul VII din Legea nr.247/2005 – Legea nr.165/2013 fiind aplicabilă și cauzelor în curs, potrivit art.4.

Noua reglementare menține atribuțiunile în sarcina instituției prefectului ca „după controlul de legalitate” și aviz al dispozițiilor emise, acestea să fie transmise apoi la Secretariatul Comisiei Naționale (art.21 alin.3 din Legea nr.165/2013).

2. Recursul Municipiului București evocă o etapă administrativă obligatorie ce trebuie parcursă pentru emiterea dispozițiilor cu propunere de măsuri reparatorii, peste care nu se poate trece, menționând textele de lege aplicabile și atribuțiunile în acest sens – art.22 și urm. din Legea nr.10/2001 și dispozițiile corespunzătoare din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001 (H.G. nr.498/2003), dar numai după depunerea tuturor actelor de către persoanele interesate – precizând că etapa prealabilă necesară nu încalcă art.21 din Constituție și art.6 C.E.D.O. privind accesul la justiție.

Această critică sugerează că în mod greșit părțile interesate s-au adresat justiției, când încă nu s-a finalizat etapa administrativă prin emiterea dispoziției motivate care ar fi urmat să fie apoi supusă controlului judiciar.

Această critică nu poate fi primită, având în vedere termenul nerezonabil de peste 10 ani de la sesizarea unității deținătoare cu notificarea care nu și-a primit soluționarea în tot acest timp prin emiterea unei dispoziții, pentru depunerea de acte necesare, partea interesată putând fi invitată să-și completeze dosarul aferent notificării.

Critica nu este fondată și pentru că ignoră recursul în interesul legii în materie, decizia nr.52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a tranșat această chestiune juridică vizând soluționarea pe fond a notificării direct de către instanțele sesizate cu contestațiile persoanelor îndreptățite și în lipsa emiterii unei dispoziții de către unitatea deținătoare, în condițiile arătate.

Critici vizând fondul pretențiilor deduse judecății în cauză – nu s-au formulat, care să atragă o referire și aplicare – pe fond – a prevederilor legii nr.165/2013.

Cealaltă critică din recursul Municipiului București are ca obiect obligarea de către prima instanță la plata cheltuielilor de judecată – onorarii de expertiză și onorariu de avocat, care nu pot fi puse în sarcina pârâtului în situația în care nu se poate reține o culpă a acestuia în cauză, în plus invocând și cuantumul lor rezonabil sub aspectul cuantumului la care a fost obligat la plată.

Or, Curtea constată că instanța de fond a făcut o aplicare corectă a prevederilor art.274 C.proc.civ., obligând pârâtul M. București, ca parte căzută în pretenții, la cheltuielile de judecată ocazionate de proces, părților adverse, nefiind exclusă culpa în nesoluționarea notificării timp de peste 10 ani.

Iar cu privire la reducerea acestor cheltuieli în raport de criteriile prevăzute de art.274 alin.3 C.proc.civ., Curtea constată că nu poate fi primit recursul, întrucât raportat la complexitatea cauzei, suma de 800 lei cu titlu de onorariu avocat este unul încadrat în limitele tarifare ale legii în materie, iar cu privire la suma de 1.200 lei onorarii de experți, se constată că textul de lege susmenționat nu este aplicabil, aceste onorarii neputând fi supuse reducerii cuantumului datorat în proces.

Pentru aceste considerente, potrivit art.312 C.proc.civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenții-reclamanți S. A.-E., M. A. E., M. A., G. E., și S.C. R. G. INVEST S.A., precum și de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.609/15.03.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 14.10.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

F. P. C. M. T. D. A.

GREFIER

RĂDIȚA I.

Red.F.P.

Tehnored.B.I.

2 ex/04.11.2013

-----------------------------------------

T.B.- Secția a III-a – I.L.M.

#Judecator Fanica Pena

← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1464/2013. Curtea de Apel...		Acţiune în constatare. Decizia nr. 390/2013. Curtea de Apel... →

Legea 10/2001. Decizia nr. 1577/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 1577/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI