Pretenţii. Decizia nr. 1529/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1529/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-06-2013 în dosarul nr. 24297/3/2012
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.1529R
Ședința publică de la 20.06.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - G. S.
JUDECĂTOR - I. R. D.
JUDECĂTOR - M. G. R.
GREFIER - E. D. C.
Ministerul Public a fost reprezentat de procuror M. B..
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurentul-reclamant N. I. V. și recurentul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.505/04.03.2013, pronunțate de Tribunalul București-Secția a III-a Civilă în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind cereri formulate, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfășoare și în lipsă, instanța acordă cuvântul reprezentantul Ministerului Public pe cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat. Susține că motivele de recurs s-au încadrat în dispozițiile art.304 pct. 9 Cod procedură civilă. Arată că recurentul-reclamant a criticat sentința sub aspectul soluționării capătului de cerere privind acordarea daunelor materiale și morale în temeiul art.998 Cod procedură civilă (vechi). Apreciază că soluția în cauză se impune a fi respinsă pentru că acțiunea este prescrisă. Mai arată că pretențiile nu pot fi solicitate nici potrivit Legii nr.221 pentru că în temeiul hotărârii de condamnare pentru care se solicită daune, reprezintă salariu nerealizat al defunctului reclamant.
Curtea acordă cuvântul pe cererea de recurs formulată de recurentul-pârât.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea recursului, admiterea excepției lipsei de interes și respingerea capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării și al măsurii administrative.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a III-a Civilă sub nr._, reclamantul I.-V. N. a chemat în judecată S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor, solicitând să se constate caracterul politic al condamnării tatălui său, I. N., condamnat prin Sentința nr. 850 din 16 iulie 1956 a Tribunalului M. al Regiunii a II-a Militare și Decizia nr. 332 din 24 septembrie 1956 a Tribunalului Suprem al R.P.R., în temeiul art. 1931 alin.3 Cod penal, pentru crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare, la pedeapsa de șase ani detenție grea și confiscarea totală a averii; să se constate caracterul politic al măsurii administrative fixării locului de muncă al tatălui meu, I. N., pe timp 72 de luni prin Ordinul Ministrului Afacerilor Interne al R.P.R. nr. 10.008 din 4 iunie 1958, emis în temeiul Decretului-Lege nr.89/1958 și în conformitate cu Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2827T958; să fie obligat S. R. la plata sumei de 40.500 euro (sau echivalentul în lei la data plății) cu titlu de daune materiale și suma de 200.000 euro (sau echivalentul în lei la data plății) cu titlu de daune morale; să fie obligat pârâtul S. R. la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul a arătat că este fiul lui I. N.. Acesta din urmă fost închis de către organele de securitate și de autoritățile române pe timp de aproximativ 12 ani, în perioada 1953-1964.
În perioada 1950-1952, tatăl reclamantului a fost monitorizat îndeaproape de către organele de securitate, prin acțiuni de filaj si alte acțiuni de urmărire informativă .
În luna decembrie 1952, organele de securitate au întocmit un referat, care avea ca obiect „propuneri în legătură cu legionarul N. I. zis J.", referat prin care au propus reținerea și cercetarea lui.
La data de 19 ianuarie 1953 a fost ridicat de organele de securitate și depus în arestul D.G.S.S., la aceeași dată efectuându-se și o percheziție domiciliară la locuința acestuia . Nu a mai fost eliberat până în luna mai 1964, fiind privat de libertate, în unele perioade, în lipsa oricărui document legal.
Procuratura Militară Teritorială București a emis mandatul de arestare preventivă nr. 1274/ 23 martie 1953, pentru ca la 8 iulie 1953 să fie emis un nou mandat de arestare preventivă (nr. 176/1953) de către Procuratura Generală a R.P.R., Grupa Anchete Speciale.
În ședința pregătitoare din 10 ianuarie 1955, Tribunalul Capitalei R.P.R., Colegiul II Penal, a confirmat Ordonanța de sesizare a Procuraturii nr. 321/1954, dispunând trimiterea în judecată a lui N. I. .
La data de 4 octombrie 1955, Tribunalul Capitalei R.P.R., Colegiul II Penal a pronunțat Decizia penală nr. 2527, prin care încetează urmărirea penală împotriva ing. N. I..
Împotriva Deciziei penale nr. 2527 a Tribunalul Capitalei R.P.R., Colegiul II Penal, Procurorul General al R.P.R. a formulat cerere de îndreptare, soluționată de către Tribunalul Suprem al R.P.R., Colegiul Penal, care, prin Decizia nr. 593 din 8 martie 1956 pronunțată în dosarul nr. 377/1956, a desființat Decizia nr. 2527 a Tribunalul Capitalei R.P.R., Colegiul II Penal, și a dispus trimiterea dosarului pentru o nouă rejudecare.
Tribunalul M. al Regiunii a II-a Militară, prin Sentința nr. 850/1956, l-a condamnat pe N. loan la pedeapsa de șase ani detenție grea și confiscarea totală a averii, pentru săvârșirea faptei de activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare, prevăzută și pedepsită de art. 1931 alin. (3) C.pen.
Prin Decizia nr. 332 din 24 septembrie 1956, Tribunalul Suprem al R.P.R. a admis recursul lui N. loan, a modificat în parte sentința atacată, în sensul că a computat detenția preventivă de la 22 ianuarie 1953, menținând restul dispozitivului.
Pedeapsa ing. I. N. a expirat la 2 mai 1958, în urma comutării unei privațiuni de libertate de 263 zile, conform adresei nr. 6157/666/56F din 28 aprilie 1958 a Tribunalului M. Regiunea a Ii-a Militară București.
Printr-un referat al Ministerului Afacerilor Interne, cuprinzând date asupra numitului N. I., deținut în penitenciarul Aiud, se menționează că acesta este încarcerat în penitenciarul Aiud pentru executarea pedepsei care a expirat la 2 mai 1958, însă Direcția generală a penitenciarelor și coloniilor de muncă a trimis cu întârziere lucrarea — 16 mai 1958". De asemenea, se mai menționează că ing. loan N. a participat în timpul detenției la refuzul de hrană organizat în masă, iar pentru atitudine obraznică și indisciplinată a fost pedepsit de mai multe ori disciplinar. Față de aceste aspecte, comisia MAI, propune să i se fixeze ing. I. N. „loc de muncă pe timp de 72 luni”.
Prin Ordinul nr. 10.008 din data de 4 iunie 1958, Ministrul Afacerilor Interne ale R.P.R. a dispus, în temeiul Decretului-lege nr. 89/1958 și a Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 282/1958, fixarea locului de muncă al numitului I. N., pe timp de 72 de luni.
Prin ordinul nr. 5021 din aprilie 1964 al Ministrului Afacerilor Interne al R.P.R. s-a dispus punerea în libertate din L.M. a ing. I. N..
Având în vedere cele prezentate, a arătat reclamantul că sunt întrunite condițiile art. 1 alin. (2) lit. a) și art. 3 lit. a) și b) din Legea 221/2009, solicitând astfel să constate caracterul politic al condamnării, respectiv caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva tatălui său, I. N..
Având în vedere suferințele fizice și psihice la care a fost supus atât tatăl reclamantului, I. N., cât și reclamantul, s-a solicitat repararea de către S. R. a prejudiciului material și moral produs, în temeiul prevederilor Legii 221/2009 raportate la art. 998-999 C. civ. de la 1864 și la art. 1349 C. civ.
În aprecierea reclamantului, prejudiciul material pe care l-a suferit tatăl său și familia sa prin lipsirea de libertate a acestuia pe timp de 135 de luni se ridică cel puțin la valoarea actuală a salariului unui inginer ( funcție pe care o îndeplinea la arestarea sa în anul 1953), respectiv 300 euro/lună.
Prejudiciul moral suferit de reclamant și de tatăl său, prin lipsirea acestuia de libertate pe timp de 135 de luni, și supunerea la chinuri fizice și psihice inimaginabile, nu poate fi cuantificată în bani, dar a apreciat reclamantul că obligarea Statului R. la plata unei sume de 200.000 euro ar constitui o justă despăgubire pentru acest prejudiciu.
În drept, s-au invocat: Legea nr. 221/2009, art. 998-999 C. civ. de la 1864, art. 1349 C. civ., Constituția României și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin sentința civilă nr.505/04.03.2013, Tribunalul București-Secția a III- Civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul I. V. N., s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a fixării locului de muncă în perioada 4.06.1958 – aprilie 1964, și s-a respins în rest cererea, ca nefondată.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:
Reclamantul I. V. N. este fiul lui N. I. astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar.
N. I. a fost arestat preventiv la data de 22.01.1953, conform mandatului de arestare și a proceselor verbale întocmite,după ce anterior fusese urmărit în mod constant de organele fostei securități ale statului - astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
Prin sentința penală nr.850/1956 pronunțată de Tribunalul M. al Regiunii a II-a Militară, definitivă prin decizia penală nr.332/24.09.1956 pronunțată de Tribunalul Suprem al RPR – Colegiul M., N. I. a fost condamnat la o pedeapsă de 6 ani detențiune grea în baza art.193/1 alin 3 din Codul penal. S-a dispus confiscarea totală a averii, și s-a computat arestarea preventivă de la data de 22.01.1953.
Executarea pedepsei a expirat la data de 2.05.1958, iar la data de 4.06.1958 i s-a fixat loc de muncă obligatoriu pe timp de 72 luni, astfel cum rezultă din ordinal MAI nr._/4.06.1958.
Prin ordinul MAI nr.5021/aprilie 1964 N. I. a fost pus în libertate.
Art.1 alin 2 lit.a din Legea nr.221/2009 prevede că este de drept condamnare cu caracter politic condamnarea pronunțată pentru faptele prevăzute 1931 Cod penal .
Prin urmare,cererea privind constatarea caracterului politic al condamnării este lipsită de interes,de vreme ce în baza legii acest caracter este recunoscut.
În ceea ce privește caracterul politic al măsurii stabilirii locului de muncă obligatoriu, tribunalul a constatat că sunt incidente prevederile art. 3 coroborat cu prevederile art. 4 alin 2 din Legea nr.221/2009.
În ceea ce privește daunele morale solicitate de reclamant, tribunalul a constatat că prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale referitoare excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a stabilit că aceste prevederi sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a constat ca exista o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atat din punct de vedere moral, cat si social, ca urmare a persecutiei politice la care au fost supuse in regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de imbunatatirea legislatiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice si etnice.
Aceste acte normative sunt Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in strainatate ori constituite in prizonieri, Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 568/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Curtea Constituțională a constat ca scopul acordarii de despagubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate in perioada comunista este nu atat repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate . cu cea avuta anterior, ci finalitatea acestei norme reparatorii este de a produce o satisfactie de ordin moral, prin insesi recunoasterea si condamnarea masurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind in deplina concordanta cu recomandarile Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea Constituținală a retinut ca despagubirile pentru daunele morale suferite in perioada comunista trebuie sa fie drepte, echitabile, rezonabile si proportionale cu gravitatea si suferintele produse prin aceste condamnari sau masuri administrative. Or, despagubirile prevazute de dispozitiile de lege criticate, avand acelasi scop ca si indemnizatia prevazuta de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile si rezonabile
Curtea Constituțională a mai arătat în motivarea deciziei că prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit conditiile si cuantumul indemnizatiilor lunare, astfel incat interventia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dupa 20 ani de la adoptarea primei reglementari cu acelasi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esentiale ale statului de drept, astfel cum este proclamata in prevederile art. 1 alin. (3) din Constitutie. Totodata, astfel cum a statuat si Curtea Europeana a Drepturilor Omului, tot in domeniul masurilor reparatorii, insa in ceea ce priveste restituirile de bunuri, este necesar a se face in asa fel incat atenuarea vechilor violari sa nu creeze noi nedreptati.
În raport de considerentele expuse, s-a constatat că temeiul de drept invocat de către reclamant, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009, a fost declarat neconstituțional și că acesta nu mai poate fi invocat în susținerea cererii de chemare în judecată. Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii atât în ceea ce privește dispozitivul,dar și în ceea ce privește motivarea.
A fost avută în vedere și Decizia nr.12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Prin urmare,cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor morale este nefondată.
În ceea ce privește dispozițiile art. 998-999 cod civil tribunalul apreciază că nu se poate face aplicarea acestor întrucât în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice din perioada comunistă, există reglementări speciale, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990 și OUG 214/1999 .
De altfel, printre altele, acesta a fost unul din argumentele avute în vedere de Curtea Constituțională în decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate cu privire la disp. art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea 221/2009, observând că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată.
Or, atâta vreme cât persoanele deportate beneficiază de drepturile prevăzute de Decretul-lege 118/1990 și de OUG 214/1999, tribunalul a apreciat că nu poate fi antrenată răspunderea statului în raport de dispozițiile art. 998 – 999 C.civ.
Este adevărat că reclamantul este fiul persoanei ce a fost condamnată și că, descendenților, nu le sunt aplicabile dispozițiile Decretului-lege 118/1990, însă această împrejurare nu poate constitui un motiv pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a statului, fiind o măsură legislativă de limitare a câmpului de aplicare a acestui act normativ.
Tribunalul a mai reținut că reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării, prejudiciul fiind însă raportat exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme. Nu rezultă în mod concret, din probele administrate în cauză, vătămarea concretă, determinată și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra reclamanților.
Art.1349 din noul Cod civil nu sunt aplicabile, având în vedere dispozițiile art. 5 alin 1 din Legea nr.71/2011 care prevăd că dispozițiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după ., precum și situațiilor juridice născute după ..
În cauză s-a invocat aplicabilitatea art.1349 pentru fapte juridice produse și încheiate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 40.500 euro reprezentând salariul neîncasat pe perioada detenției, s-a reținut că este nefondat, în raport de prevederile art. 5 alin 1 lit. b din Legea nr.221/2009.
Din textul normei menționate rezultă că despăgubirile privind echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare, sau ca efect al măsurii administrative se referă la bunurile pentru care nu au fost obținute despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare sau ale Legii nr. 247/2005. Legea nr.10/2001 se referă numai la bunurile imobile preluate abuziv ,iar nu la bunuri mobile sau alt tip de despăgubiri. Legea nr.247/2005 privește evaluarea în concret și modalitatea de plată a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul și pârâtul.
În motivarea recursului reclamantului, după reluarea argumentelor expuse în cererea de chemare în judecată, se arată în esență că:
Motivarea primei instanțe, potrivit căreia nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 998-999 Cod civil întrucât în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă există reglementări speciale, nu poate fi primită întrucât art.7 alin.1 lit.b din OUG 214/1999 face trimitere la Decretul-lege nr.118/1990, iar aplicarea dispozițiilor Decretului-lege nr.118/1990 este limitată prin intermediul art.12 alin.1, la cetățenii români cu domiciliul în țară sau străinătate.
În cazul de față, atât reclamantul, cât și tatăl acestuia, și-au pierdut cetățenia română încă înainte de 1989, dobândind cetățenia germană, respectiv canadiană, și nu au putut beneficia prin urmare niciodată de vreo despăgubire pentru daunele morale sau materiale suferite în perioada comunistă, prin niciuna din legile speciale reparatorii, fiindu-le deci aplicabile dispozițiile generale ale art.998-999 Cod civil, neexistând nicio lege specială de reparație care să fie aplicabilă și cetățenilor străini, înaintea adoptării Legii nr.221/2009, care, odată cu ., a repus în termenul de prescripție persoanele persecutate din motive politice cu privire la despăgubirile pentru daunele materiale și morale suferite de acestea.
În motivarea recursului formulat de pârât se arată, în esență, că instanța de fond în mod greșit a constatat caracterul politic al măsurii dispusă față de reclamant, înțelegând recurenta să invoce excepția lipsei de interes referitor la acest capăt de cerere, pentru următoarele considerente:
Decretul-Lege nr.118/1990 precum și OUG nr.215/1999 au fost adoptate tocmai pentru reglementarea acordării unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, drepturi care nu se pot acorda decât prin recunoașterea caracterului politic al condamnării respectiv al măsurii administrative dispusă printr-o sentință respectiv decizie de către autoritățile regimului comunist.
Curtea Constituțională a reținut, prin decizia nr.1358/21.10.2010, că există reglementări paralele în legislația României și anume, pe de o parte Decretul Lege nr.118/1990 și OUG nr.214/1999, iar pe de altă parte, Legea nr.221/2009.
Prin aceeași decizie s-a reținut că, până în prezent, persoanele care au suferit măsuri administrative cu caracter politic precum și vreo măsură privativă de libertate au beneficiat și beneficiază de sume de bani acordate lunar pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a luării măsurii administrative împotriva acestora, sume de bani care nu se pot acorda decât implicit cu recunoașterea și constatarea caracterului politic al măsurilor privative de libertate respectiv al măsurilor administrative luate în perioada 06.03._89 de către regimul totalitar.
Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii luate față de reclamant, din moment ce acesta a putut beneficia de dispozițiile normative invocate, care are ca finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a dispunerii măsurilor administrative, prin recunoașterea caracterului politic al acestora.
Se mai arată că Legea nr.221/2009 nu prevede constatarea de drept a caracterului politic al măsurii administrative pentru care sunt recunoscute drepturi în baza Decretului nr.118/1990 și OUG nr.214/1994, întrucât aceste drepturi au fost acordate pe cale administrativă de către instituții ori comisii care nu au atribuții jurisdicționale.
Actele administrative ale autorităților și comisiilor prevăzute în actele menționate sunt supuse controlului judecătoresc în contencios administrativ, și nu pot constitui temei legal care să oblige instanța să constate caracterul politic al măsurii.
Atât timp cât printr-o lege s-a statuat că toate faptele prevăzute constituie de drept condamnare cu caracter politic, inclusiv art.1931 Cod penal, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea. Reclamantul din prezenta cauză nu a justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr.221/2009 arată în mod clar condamnările cu caracter politic.
Analizând recursurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304 ind. 1 coroborat cu art. 129 alin. ultim din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Pentru că prin recursul formulat de recurentul pârât – care vizează soluția primei instanțe de admitere a capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative a fixării locului de muncă al autorului reclamantului, în perioada 04.06.1958–aprilie 1964 – este invocată excepția lipsei interesului reclamantului în formularea acestuia capăt de cerere, iar recursul reclamantului privește aspecte care țin de fondul acțiunii (în întregul ei), Curtea constată că, în raport de exigențele stabilite prin prevederile art. 137 alin. 1 din C.pr. civ., se impune a fi analizat cu precădere recursul promovat de pârât.
Analizând excepția astfel invocată, Curtea reține următoarele:
Potrivit Ordinului nr._/04.06.1958 emis de Ministrul Afacerilor Interne, față de autorul (tatăl) reclamantului recurent a fost luată măsura administrativă a fixării locului de muncă obligatoriu, măsură care al cărei fundament legal a fost reprezentat de prevederile Decretului Lege nr. 89/1958.
Conform art. 3 lit. a) din Legea 221/2009 – act normativ special pe ale cărui prevederi a fost fundamentată acțiunea reclamantului – „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a)Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;”.
Prin art. 4 alin. 2 din același act normativ se prevede că „(2) Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.
Reiese, din normele juridice enunțate, că în privința persoanelor față de care organele fostei miliții au luat măsuri administrative în perioada de referință a legii, măsuri care au avut alte temeiuri juridice decât cele enumerate în art. 3, legiuitorul a reglementat procedura judiciară în cadrul căreia asemenea persoane care se consideră îndreptățite la beneficiile recunoscute de Legea 221/2009 pot solicita instanțelor judecătorești să pronunțe o hotărâre prin care să se constate caracterul politic al măsurilor astfel aplicate.
Din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 3 lit. a și art. 4 alin. 2 din Legea 221/2009, rezultă că persoanele cărora le-au fost aplicate măsuri administrative dintre cele care sunt cuprinse în enumerarea de la art. 3 beneficiază de recunoașterea caracterului politic al acestora prin simpla declarație a legii, astfel că ele nu justifică un interes actual spre a se adresa instanțelor judecătorești pentru o constatare suplimentară în același sens.
Altfel spus, aceste persoane nu justifică obținerea unui folos practic în ipoteza în care s-ar pronunța o hotărâre judecătorească prin care s-ar constata o situație care deja le profită în baza declarației legiuitorului.
În aceste condiții, Curtea constată că este lipsită de interes acțiunea în justiție prin care reclamantul a solicitat să se constate caracterul politic al aplicării față de autorul său a măsurii administrative constând în fixarea locului de muncă obligatoriu, pe temeiul prevederilor Decretului Lege 89/1958, fiind recunoscut prin chiar conținutul legii un asemenea caracter al respectivei măsuri.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată caracterul fondat al criticilor aduse de recurentul pârât sentinței atacate și, reținând astfel lipsa uneia dintre condițiile care interesează exercițiul acțiunii civile, urmează a constata caracterul nelegal al sentinței recurate sub acest aspect.
In ce privește recursul declarat de recurentul reclamant, Curtea reține următoarele:
Soluția primei instanțe de respingere, ca neîntemeiat, a capătului de cerere având ca obiect acordarea de daune morale pentru prejudiciile încercate de autorul reclamantului, ca urmare a condamnării acestuia - în perioada de referință a Legii 221/2009 - pentru o infracțiune dintre cele prevăzute de art. 1 din acest act normativ special, precum și a aplicării față de același autor a măsurii administrative a stabilirii locului de muncă obligatoriu pentru o perioadă de 72 de luni, constituie expresia unei juste aplicări a prevederilor art. 147 din Constituția României, în sensul că prin această soluție s-a dat eficiență caracterului obligatoriu al Deciziilor prin care Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 lit. a din Legea 221/2009 (care permiteau acordarea unor astfel de despăgubiri) sunt neconforme legii fundamentale, consecința acestei constatări a instanței de contencios constituțional fiind aceea că respectiva reglementare a devenit lipsită de efecte juridice.
În condițiile în care, pe de o parte, instanța de contencios constituțional a stabilit că art. 5 lit. a din Legea 221/2009 este neconstituțional, fără a distinge după cum persoanele care reclamă beneficiul acestui act normativ au îndeplinit sau nu condițiile pentru a obține reparații potrivit Decretului Lege nr. 118/1990, și, pe de altă parte, nu există pentru S. pârât obligația de a repara nedreptățile comise în trecut de autoritățile fostului regim comunist – aspect care a fost în mod repetat stabilit prin hotărâri relevante ale Curții EDO – instanța de judecată nu putea completa această normă specială cu prevederile de drept comun ale art. 998-999 din Codul civil din 1864, spre a reține că pretențiile reclamantului ar fi întemeiate.
Cât privește daunele materiale solicitate de reclamant, Curtea notează că în privința acestora s-a reținut că au caracter nefondat în considerarea naturii lor, și a cadrului legal în care a fost formulată cererea de acordare.
În raport de aceste coordonate, ținând seama și de principiul disponibilității care guvernează procesul civil, precum și de principiul general de drept specialia generalibus derogant, prima instanță a procedat corect analizând solicitarea reclamantului exclusiv în raport de condițiile impuse de norma specială reprezentată de prevederile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea 221/2009, această normă cu caracter special și derogator având ca efect înlăturarea de la aplicare a reglementării de drept comun reprezentată de art. 998-999 din Codul civil din 1864.
Împrejurarea că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 5 lin. 1 lit. b din Legea 221/2009 este confirmată și prin faptul că aceasta este în acord cu interpretarea dată prin Decizia nr. 6/15.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație”.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurentul reclamant hotărârii primei instanțe.
Față de concluziile reținute, Curtea urmează a dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 și 3 din C.pr.civ., admiterea recursului formulat de recurentul pârât, și modificarea în parte a sentinței civile recurate, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării și al măsurii administrative, ca lipsit de interes.
Va fi respins, ca nefundat, recursul formulat de recurentul reclamant.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant N. I. V. împotriva sentinței civile nr.505/04.03.2013, pronunțate de Tribunalul București-Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, ca nefondat.
Admite recursul declarat de recurentul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva aceleiași sentinței civile.
Modifică, în parte, sentința, în sensul că:
Respinge cererea de constatare a caracterului politic al condamnării și al măsurii administrative, ca lipsită de interes.
Menține sentința pentru rest.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică de la data de 20.06.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. S. I. R. M. G.
D. R.
GREFIER
E. D. C.
Red.GS/th.red.GS/EDC
2ex.-
Tribunalul București-Secția a III-a Civilă
Judecător-L. C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 303/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Strămutare. Sentința nr. 76/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
