Rectificare carte funciară. Decizia nr. 1131/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1131/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-06-2013 în dosarul nr. 4855/94/2007**

Dosar nr._

(724/2013)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1131

Ședința publică de la 20.06.2013.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - MARI ILIE

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă S.C. I. ROMÂNIA S.A., împotriva deciziei civile nr. 721 A din 05.07.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți F. A. și S.C. B. M. S.R.L.

P. are ca obiect – acțiune de carte funciară.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul D. A., în calitate de reprezentant al recurentei reclamante S.C. I. România S.A., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, eliberată de Baroul Dâmbovița, atașată la fila 10 din dosar, avocatul D. I., în calitate de reprezentat al intimatei pârâte F. A., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind intimata pârâtă ..

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 29 mai 2013, a unei întâmpinări formulate de către intimata pârâtă F. A., act procedural comunicat și recurentei reclamante potrivit dovezii de citare aflate la dosarul cauzei.

Avocatul recurentei reclamante depune la dosar dovada citării intimatei . prin publicitate.

Învederează instanței că, față de împrejurarea că în faza procesuală a apelului partea pe care o reprezintă a timbrat, a considerat necesar ca și pentru recurs să mențină același timbraj, sens în care depune la dosar această dovadă.

Curtea constată că recurenta reclamantă nu a fost citată cu mențiunea timbrării față de împrejurarea că la fila 9 din dosar se regăsește dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei, fiind aplicat și un timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, pe care instanța le-a anulat, astfel încât restituie avocatului recurentei reclamante chitanța astăzi depusă la dosarul cauzei.

Avocatul recurentei reclamante solicită încuviințarea administrării probei cu înscrisuri cu caracter de noutate absolută, iar teza probatorie o constituie combaterea susținerilor din întâmpinare în sensul că recurenta a achiesat, respectiv că și-ar fi exprimat un acord total la executarea sentinței. Dimpotrivă, înscrisurile dovedesc că s-a făcut o executare silită.

Astfel, depune la dosar un set de înscrisuri constând în somația nr. 4/2013, extras obținut de pe site-ul Judecătoriei B. referitor la dosarul nr._, proces verbal de cheltuieli executare din data de 06.02.2013, copie de pe contestația la executare formulată de către ., proces verbal încheiat la 1 martie 2013, cerere de suspendare provizorie a executării silite extras de pe site-ul Judecătoriei B. referitor la dosarul nr._ . Comunică și părții adverse un exemplar de pe aceste înscrisuri.

Avocatul intimatei pârâte F. A. arată că nu se opune la administrarea probei cu înscrisuri de către recurentă.

Solicită și pentru intimată administrarea probei cu înscrisuri, constând în sentința civilă nr. 3030 din 30.04.2013, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._, prin care s-a anulat ca netimbrată contestația la executare formulată de recurenta de astăzi, înscris pe care îl comunică și avocatului părții adverse.

Avocatul recurentei arată că nu se opune la primirea de către instanță a acestui înscris.

În urma deliberării, Curtea încuviințează pentru ambele părți proba cu înscrisuri în condițiile stabilite de art. 305 din Codul de procedură civilă.

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu înțeleg să solicite amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de înscrisurile depuse în recurs, acestea fiind cunoscute părților ca urmare a litigiilor purtate între acestea.

Mai arată că nu au cereri prealabile de formulat.

Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Avocatul recurentei reclamante solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 din Codul de procedură civilă, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului cu consecința schimbării hotărârii pronunțate de instanța de fond, în sensul respingerii cererii reconvenționale, în principal, prin admiterea excepției autorității de lucru judecat, iar în subsidiar ca nefondată, având în vedere următoarele considerente:

Urmează a se observa faptul că recurenta nu a atacat soluția fondului menținută prin decizia din apel în ceea ce privește rezolvarea dată acțiunii introductive de instanță, ci numai soluția la care s-a oprit instanța fondului, menținută în apel, asupra cererii reconvenționale formulate de către pârâta F. A..

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.7 din Codul de procedură civilă, apreciază că este vorba de o totală nemotivare a acestui capăt de cerere, având în vedere că instanța de apel nu a motivat de ce a respins cererea reconvențională.

Solicită a se observa că singura motivare a instanței de apel este cuprinsă într-o singură frază, astfel încât, consideră că este vorba de o nemotivare a hotărârii în raport de apărările complexe, corecte și în drept care s-au făcut în fond și apel și chiar în rejudecare.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, urmează a se avea în vedere că a înțeles să îl motiveze sub mai multe aspecte.

Astfel, o primă motivare se referă la incidența în cauză a puterii de lucru judecat. În acest sens, urmează a se avea în vedere că între cererea reconvențională, așa cum a fost ea admisă și obiectul primei acțiuni există identitate de obiect, cauză și părți. Or, această acțiune a fost respinsă pe fond, este definitivă și în cuprinsul ei se analizează situația terenului în litigiu, afirmându-se că situația juridică a acestui teren nu este reglementată. Arată că prin hotărârea de care a făcut vorbire se solicita de către F. A. obligarea pârâtei la desființarea gardului metalic și a fundației de ciment pentru a avea acces la proprietate. În prezentul dosar se cere același lucru, ulterior s-a renunțat și s-a solicitat numai să se permită accesul la proprietate pe așa zisul drum de trecere. În opinia sa, există autoritate de lucru judecat, obiectul fiind dat de solicitare și nu de modalitatea în care partea îl definește, având în vedere că instanța de atunci a spus că nu poate să cerceteze, nu s-a cercetat dreptul, drept care nu s-a cercetat nici în prezentul dosar. Prin urmare, apreciază că o problemă de drept rezolvată, nu poate primi, într-un proces aproape identic motivat, o altă rezolvare în drept.

Referitor la cel de al doilea motiv pleacă de la înțelegerea exactă a coproprietății, a faptului că societatea recurentă dobândește niște terenuri în condiții de perfectă legalitate. Chiar dacă unele contracte prin care recurenta reclamantă a dobândit dreptul de proprietate nu aveau prevăzută în ele și cotele indivize din această coproprietate forțată, consideră că ele aparțin societății ., pentru că, așa cum s-a stabilit în literatura de specialitate și doctrină, această indiviziune forțată urmează soarta bunului în favoarea căruia a fost creată.

Concluzionând, arată că moștenitorii lui G. I. nu mai puteau să vândă acest drum de trecere către intimata pârâtă F. A. din moment ce ei își înstrăinaseră pe rând cele 6 loturi unor alte persoane. De altfel, în art. 22 din Legea nr. 7/2004 se prevedea că intabulările acestui drept de proprietate se fac numai pentru actele prin care s-a constituit sau s-a transmis în mod valabil.

Solicită obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4560 lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr.251/12.10.2012, pe care o depune la dosar însoțită de factura nr.18/12.10.2012.

Avocatul intimatei pârâte F. A. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.

Învederează faptul că susținerile părții adverse sunt pline de neadevăruri în sensul că partea intimata F. nu ar avea acces de la DN 1, ci de undeva din spate, unde ar exista drumuri asfaltate. Arată că, personal a fost cu directorul de la . pentru a verifica acest lucru și a constatat că astfel de drumuri nu există și că singurul drum de acces s-a deschis prin acordul dintre F. A. și . chiar înainte de a se începe executarea silită. Practic, executorul judecătoresc nu a avut ce executa deoarece cele două autocamioane și un garaj mobil care existau au fost îndepărtate de pe drumul pe care intimata îl are în proprietate.

Se mai invocă faptul că, inițial, prin cererea reconvențională s-ar fi prevăzut, pe lângă eliberarea căii de acces, și desființarea unor construcții definitive. Pe parcurs, s-a constatat că asemenea construcții nu există și de aceea intimata F. A. a solicitat doar eliberarea căii de acces, a drumului proprietatea sa. Se poate observa faptul că . a făcut un cadastru nelegal și care nu a putut fi întabulat.

Solicită a se avea în vedere că nu înțelege să invoce excepția nulității recursului pentru nemotivare, dar învederează că recursul este practic nemotivat atât în ceea ce privește art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, cât și cu privire la pct. 9 din același text de lege, întrucât nu se arată ce reglementare legală a fost încălcată de către instanța de fond, respectiv instanța de apel.

În plus, apreciază că recursul a rămas fără obiect, având în vedere că recurenta și-a retras singură micile obstacole mobile existente pe drumul proprietatea intimatei F. A.. Astăzi a depus la dosar dovada faptului că recurenta a renunțat la judecarea contestației la executare prin refuzul de a satisface timbrajul.

Solicită a se avea în vedere apărările expuse pe larg prin întâmpinările depuse în apel și recurs.

Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces, arată că înțelege să le solicite pe cale separată.

Avocatul recurentei reclamante având cuvântul asupra aspectului legat de nemotivarea recursului, pune concluzii de respingere a excepției nulității, având în vedere că a invocat încălcarea unui text de lege, principiile dreptului reprezintă lege, proprietatea care este temporară, comună, obișnuită, coproprietatea forțată, autoritatea de lucru judecat sunt reglementare prin texte de lege.

În ceea ce privește nulitatea recursului, Curtea apreciază că această apărare, care este de fapt o excepție, este nefondată. Are în vedere caracterul unitar la cererii de recurs dar și faptul că în cuprinsul acesteia, se poate identifica o critică care vizează nemotivarea hotărârii de apel, dar și critici care vizează greșita soluționare a excepției autorității de lucru judecat, ceea ce determină concluzia caracterului nefondat al excepției. Urmează să dispună asupra încadrării tuturor criticilor odată cu analiza pe fond a recursului, cu luarea în considerare și a prevederilor art. 306 din Codul de procedură civilă.

CURTEA,

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 19.07.2007, reclamanta S.C. I. România S.A. a chemat în judecată pe pârâta F. A., solicitând rectificarea înscrierii din cuprinsul cărții funciare cu privire la imobilul situat în Otopeni, tarlaua 6, .. Ilfov cu număr de carte funciară 1998 și număr cadastral 2185, înscrierea din cartea funciară nefiind în concordanță cu situația juridică reală a imobilului.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este proprietara imobilului din Calea Bucureștilor nr. 301 B, . din alipirea a 5 loturi dobândite prin contractele de vânzare cumpărare autentificate sub nr.209/1996, nr.756/1996, nr.3593/2000, nr.3872/2000, nr.1863/2001 și nr.1763/2001.

Cele 5 loturi, împreună cu un al șaselea, au aparținut inițial proprietății reconstituite de pe urma autorului G. I..

Moștenitorii fostului proprietar au partajat imobilul în 1992 prin contract de partaj voluntar autentificat sub nr. 3847/1992 în 6 loturi de câte 5498 mp, fiecare dintre coproprietari primind câte un lot. S-a convenit lăsarea unei alei centrale între loturi, pentru ca toate să beneficieze de ieșire la Calea București, această alee rămânând în indiviziune forțată.

Ulterior, toți proprietarii au vândut loturile și au ajuns, în urma unor contracte succesive în proprietatea reclamantei, cu excepția lotului 3.

În 1994 moștenitorii autorului G. I. au fost puși în posesie pe o suprafață suplimentară de 3600 mp teren situat în spatele celui din care s-au format loturile înstrăinate.

Pârâta a cumpărat de la aceștia atât lotul reprezentând drumul de acces, cât și suprafața de 3600 mp teren în plus, deși în mod greșit se acordase număr cadastral drumului de acces, de vreme ce acesta fusese creat exclusiv în folosul loturilor inițiale.

Pârâta F. A. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

A arătat pârâta că reclamanta i-a îngrădit abuziv accesul la drum, că aceasta nu a cumpărat niciodată drumul de acces, că s-a constituit o servitute de trecere pentru toate suprafețele de teren ce au aparținut moștenitorilor autorului G. I..

Ulterior, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat ca judecata să se poarte în contradictoriu și cu S.C. B. M. S.R.L., cumpărătorul celui de-al șaselea lot.

Pârâta F. A. a formulat cerere reconvențională solicitând anularea documentației de alipire cu numărul 131, obligarea reclamantei să îi lase liberă calea de acces, obligarea reclamantei - pârâte de a achita chiria pentru suprafața de teren ocupată și blocată.

În motivarea cererii reconvenționale, pârâta - reclamantă a arătat că reclamanta - pârâtă în mod abuziv a executat amenajări pe terenul înscris în cartea funciară în favoarea sa.

Totodată, a arătat că acțiunea în rectificare formulată de reclamanta - pârâtă nu poate fi admisă fără anularea, în prealabil, a titlului de proprietate al pârâtei - reclamante.

Pârâta - reclamantă și-a precizat ulterior cererea reconvențională în sensul că s-a limitat la a solicita rectificarea cărții funciare prin admiterea în parte a acțiunii reclamantei, în sensul de a se menționa servitute de trecere în favoarea reclamantei pe imobilul cu număr cadastral 2185 și de a o obliga pe reclamantă la deblocarea căii de acces.

Prin sentința civilă nr. 3328/24.06.2008, Judecătoria B. a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca inadmisibilă.

S-a reținut, în esență, că rectificarea are caracter subsidiar, astfel că nu se poate dispune rectificarea câtă vreme nu s-a dispus nimic în privința valabilității actelor pe baza cărora s-a făcut înscrierea în cartea funciară.

Prin decizia civilă nr. 334 A/4.03.2009 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă au fost admise apelurile declarate și s-a casat sentința atacată cu trimitere spre rejudecare.

S-a reținut că acțiunea în rectificare nu poate fi respinsă ca inadmisibilă doar pe considerentul că nu s-a depus la dosar o hotărâre care să rețină o altă situație de fapt decât cea avută în vedere la data înscrierii imobilelor în cartea funciară, prima instanță având obligația de a analiza toate aspectele invocate de reclamantă în susținerea acțiunii, dar și că prima instanță nu a soluționat cererea reconvențională.

Recursul formulat de recurenta - pârâtă F. A. împotriva deciziei instanței de apel a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1668/17.12.2009 a Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă.

A reținut instanța de recurs că legea recunoaște acțiunea în rectificare ca și cale procesuală, astfel că, în măsura în care reclamantul nu dovedește existența vreuneia dintre ipotezele art. 34 punctele 1-4 din Legea nr. 7/1996, cererea sa trebuia respinsă ca neîntemeiată, iar nu ca inadmisibilă.

A arătat, de asemenea, instanța de recurs, că este necesar a se califica natura cererii de chemare în judecată, astfel că instanța de fond trebuie să stabilească anume care dintre ipotezele art. 34 este aplicabilă, precum și dacă cererea nu ar trebui încadrată la art. 28 privind acordarea rangului preferențial.

În fond, după casare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei B. la data de 25.03.2010.

În ședința publică din 07.02.2011 pârâta - reclamantă și-a restrâns cererea reconvențională exclusiv la obligarea reclamantei - pârâte la deblocarea drumului de acces, iar reclamanta - pârâtă nu s-a opus judecării împreună a cererii principale și a cererii reconvenționale.

Instanța a pus în vedere reclamantei, în temeiul deciziilor instanțelor superioare, precizarea cererii.

Reclamanta - pârâtă a învederat că înțelege să își întemeieze cererea pe prevederile art. 28 din Legea nr.7/1996.

În ședința publică din data de 16.05.2011, pârâta - reclamantă a invocat excepția lipsei de interes în formularea cererii principale.

Prin sentința civilă nr. 2692/23.05.2011, Judecătoria B. a admis excepția lipsei de interes a cererii principale și, în consecință, a respins cererea principală, astfel cum a fost precizată ca lipsită de interes; a admis cererea reconvențională astfel cum a fost precizată și restrânsă de către pârâta F. A. și a obligat reclamanta - pârâtă să elibereze drumul de acces în suprafață de 3011, 42 mp identificat cu număr cadastral 2185.

Pentru a pronunța această soluție, analizând cu prioritate excepția lipsei de interes, instanța a constatat următoarele:

Față de precizările formulate de reclamanta - pârâtă, instanța a apreciat că este învestită cu o acțiune întemeiată pe prevederile art. 28 din Legea nr.7/1996, dispoziții care prevăd expres că „dobânditorul anterior poate cere instanței judecătorești să acorde înscrierii sale rang preferențial față de înscrierea efectuată la cererea unui terț, care a dobândit ulterior imobilul cu titlu gratuit sau care a fost de rea credință la data încheierii actului”.

Prima instanță a reținut însă că reclamanta - pârâtă a înscris dreptul său de proprietate încă din 2000 – pentru o parte a terenului, dar și pentru dreptul de coproprietate asupra aleii centrale.

Pârâta, pe de altă parte, a înscris dreptul său de proprietate după reclamantă, în 2004.

Potrivit art. 25 alin. 1 teza finală din Legea nr. 7/1996 rangul înscrierilor este determinat de ordinea înregistrării cererilor.

Dispoziția cuprinsă în art. 28 are în vedere implicit ipoteza în care dobânditorul interesat are o înscriere posterioară celei aparținând terțului donatar sau dobânditor de rea credință. Concluzia se impune logic de vreme ce, dacă înscrierea dobânditorului ar fi anterioară, nu ar mai fi nevoie de intervenția instanței pentru a determina rangul înscrierii.

În aceste condiții, este evident că rangul înscrierii reclamantei este preferabil rangului înscrierii pârâtei, având în vedere anterioritatea înscrierii reclamantei.

În aceste condiții, reclamanta nu are niciun interes de a mai solicita instanței să acorde un rang preferabil pe care deja îl are, folosul urmărit prin acțiune fiind deja al reclamantei.

Așa fiind, instanța a admis excepția lipsei de interes a cererii principale și, în consecință, a respins cererea principală ca lipsită de interes.

Asupra cererii reconvenționale, instanța a reținut că ambele părți operează, pe parcursul procesului, cu noțiuni diferite considerate impropriu ca având aceeași semnificație.

Există tendința generală de a aprecia că dreptul asupra unei căi de acces semnifică un drept de servitute. În speță, a apreciat instanța, nu există niciun drept de servitute.

Servitutea reprezintă un drept real care reprezintă beneficiul folosinței recunoscute titularului fondului dominant asupra fondului aservit.

Servitutea presupune, așadar, întotdeauna existența a două imobile: fondul dominant și fondul aservit. Dacă servitutea reprezintă un drept pentru titularul fondului dominant, în egală măsură ea reprezintă, corelativ, o sarcină ce grevează fondul aservit. Servituțile pot fi legale ori convenționale.

În speță, niciunul dintre actele de care se prevalează părțile nu îngăduie concluzia că s-ar fi grevat vreunul dintre terenuri.

În fond, beneficiul concret al instituirii unui drept de servitute se poate obține și în alt mod – și aceasta este situația din prezenta cauză – și anume prin crearea unui lot cu destinație de acces care rămâne în coproprietatea tuturor titularilor dreptului de proprietate asupra loturilor cu acces.

Servitutea grevează bunul, astfel că ea însoțește fondul dominant, indiferent de schimbarea proprietarului, fiind o obligație in rem.

În speță, ceea ce s-a dorit, de către coproprietarii inițială ai întregului teren, a fost crearea unui drum de acces aflat în coproprietatea tuturor.

Astfel, la înstrăinările ulterioare, fiecare dintre titulari a vândut, alături de lotul aflat în proprietatea sa exclusivă, și cota indiviză corespunzătoare din drumul de acces.

Astfel, inițial, moștenitorii autorului G. I. au deținut în proprietate suprafața totală de 36.000 mp reconstituită conform adeverinței de proprietate nr. 707/1992 și certificatului de moștenitor nr. 31/1960.

Au fost create, cu ocazia partajului, 6 loturi de câte 5498 mp – ceea ce totalizează 32.988 mp, dar și un al șaptelea lot, în suprafață de 430 x 7 ml adică 3010 mp, exact diferența între totalul de 36.000 și 32.988, cu o eroare de doar 2 mp.

În cuprinsul partajului s-a menționat expres că acest lot rămâne în indiviziunea forțată a coindivizarilor.

Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr._/1995 de notariatul de Stat al Sectorului 6 București se vinde către Haliu N. lotul 1 de 2998 mp, ceea ce reprezenta o parte din lotul P1 dobândit de vânzător prin partajul din 1992. Nu se menționează nimic în contractul de vânzare - cumpărare despre cota indiviză din lotul 7.

Restul terenului de 2500 mp a fost cumpărat de soții C. în 1992, apoi vândut de aceștia către T. L., aceasta, la rândul său, vânzând în 1993 către Haliu N..

Nici în acest contract nu rezultă că s-ar fi înstrăinat vreo cotă indiviză.

Lotul 2 a fost vândut și el către soții C., apoi către T. L., ajungând, în final, în proprietatea pârâtei S.C. B. M. S.A..

Din Lotul 3 se vinde către G. D. suprafața de 3500 mp împreună și cu o cotă de 0,1% din drumul de acces.

De asemenea, se vinde către S. A. C. suprafața de 1993, 85 mp cu o cotă – nedeterminată – din drumul de acces.

Succesiunea contractelor de vânzare - cumpărare ulterioare – prin care terenul a ajuns în proprietatea reclamantei - pârâte – nu mai prezintă relevanță: este cert că, cel puțin pentru loturile 1 și 2, reclamanta nu a cumpărat și cotele indivize din lotul 7.

În aceste condiții, reclamanta - pârâtă nu justifică un drept de proprietate exclusivă asupra terenului de 3010 mp reprezentând . o cotă indiviză.

Prin contractul de vânzare - cumpărare din 2004 pârâta - reclamantă cumpără de la moștenitorii lui G. I. o suprafața restituită între timp acestora de 3600 mp precum și o cotă indiviză de 4/6 din lotul 7 – între timp cadastrat și identificat cu număr cadastral 2185.

În concluzie, în prezent pârâta - reclamantă și reclamanta - pârâtă se găsesc în indiviziune asupra terenului cu număr cadastral 2185 cu destinație de drum de acces.

În calitate de coindivizari, câtă vreme între aceștia nu a intervenit un partaj, este evident că aceștia au în egală măsură dreptul de a utiliza terenul cu număr cadastral 2185.

Așa fiind, instanța a admis cererea reconvențională și a obligat pe reclamanta - pârâtă să permită pârâtei - reclamante accesul pe terenul identificat cu număr cadastral 2185.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta S.C. I. România S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii atacate, în sensul de a admite acțiunea principală și a dispune înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al societății asupra cotei de 5/6 din imobilul identificat cu nr. cadastral 2185 și totodată, respingerea ca neîntemeiată a cererii reconvenționale formulată de intimata - pârâtă F. A., cu obligarea acesteia la suportarea cheltuielilor de judecată.

Cu privire la temeinicia acțiunii principale, apelanta - reclamantă a arătat că, prin cererea ce formează obiectul prezentului dosar, a solicitat instanței modificarea înscrierii din cuprinsul cărții funciare privitoare la imobilul situat în Otopeni, tarlaua 6, . Ilfov, identificat prin număr de carte funciară 1998 și număr cadastral al parcelei 2185, în sensul radierii acesteia din proprietatea pârâtei și înscrierii acesteia în proprietatea societății în cotă de 5/6, cotă corespunzătoare celor 5 loturi de teren proprietatea sa.

Susține apelanta că este proprietara terenului situat în Otopeni, Calea Bucureștilor nr. 301 B, tarlaua 6, județul Ilfov, teren dobândit prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 209/1996, nr.756/1996, nr.3593/2000, nr.3827/2000, nr.1863/2001, nr.1763/2001.

Cele 5 loturi de teren aparținând societății au făcut parte inițial, împreună cu un al șaselea lot, care se află în proprietatea S.C. B. M. S.R.L., dintr-un lot mai mare, în suprafață de 36.000 m.p. (autor G. I.), lot ce a format obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, conform prevederilor Legii nr. 18/1991 și procesului-verbal de punere în posesie nr. 707 întocmit de Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Otopeni la data de 06.07.1992.

Prin contractul de partaj voluntar autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului Agricol Ilfov sub nr. 3847/31 iulie 1992, moștenitorii lui G. I. și-au împărțit terenul în suprafață de 36.000 m.p. în 6 loturi, în suprafață de 5498 m.p. fiecare, fiecare moștenitor primind în proprietate exclusivă câte un lot, după cum urmează: G. B. - lotul nr. 1, G. M. - lotul nr. 2, G. G. - lotul nr. 3, N. M. - lotul nr. 4, G. E. - lotul nr. 5 și M. I. - lotul nr. 6, poziția și vecinătățile fiecărui lot fiind date de schița anexă la contractul de partaj voluntar.

Totodată s-a convenit, în scopul asigurării accesului la parcelele rezultate în urma împărțelii care nu aveau ieșire directă la Calea Bucureștilor (DN1) lăsarea unei alei centrale între loturi, având dimensiunile de 430 m lungime și 7 m lățime, fâșie ce a rămas, potrivit prevederilor contractului de partaj voluntar, în indiviziunea forțată a proprietarilor celor 6 loturi.

La scurt timp după încheierea contractului de partaj voluntar, moștenitorii și-au înstrăinat loturile, în prezent 5 dintre acestea fiind în proprietatea societății apelante, iar al 6-lea lot este în proprietatea S.C. B. M. S.R.L..

Având în vedere regimul juridic stabilit de copartajanți, de indiviziune forțată asupra aleii de acces, acesteia i se aplică pe deplin regula caracterului accesoriu al dreptului de coproprietate forțată asupra cotei părți din calea de acces, față de dreptul de proprietate asupra bunului principal - lotul de teren, astfel că odată cu dreptul de proprietate asupra bunurilor principale (loturile de teren) dobânditorilor li s-a transmis și dreptul accesoriu, de coproprietate forțată și perpetuă asupra drumului de acces. După cum se arată în practică și în literatura de specialitate, din moment ce dreptul de coproprietate forțată are un caracter accesoriu, el nu se poate transmite, ipoteca sau valorifica în alt mod decât împreună și nemijlocit cu dreptul de proprietate asupra bunului principal (regula accesorium sequitur principale). Deci, chiar dacă un contract nu conține o prevedere expresă cu privire la soarta bunului accesoriu, acesta va urma bunul principal, iar dacă în mod excepțional vânzătorul dorește să-și conserve un drept asupra bunului accesoriu, atunci trebuie să menționeze acest lucru în mod expres, în caz contrar prezumția fiind că s-a transmis și bunul accesoriu odată cu cel principal.

Această interpretare este corectă și din perspectiva art. 1312 din Codul civil de la 1864, în conformitate cu care „Vânzătorul este dator să explice curat îndatoririle ce înțelege a lua asupră-și. Orice clauză obscură sau îndoioasă se interpretează în contra vânzătorului", este în concordanță și cu practica instanțelor de judecată și este susținută de o consistentă literatură de specialitate și de art. 647 alin. (2) din Noul Cod Civil, care prevede următoarele: „Când bunul comun are caracter accesoriu în raport cu un bun principal, fiecare coproprietar poate să dispună cu privire la cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului comun numai odată cu exercitarea dreptului de dispoziție asupra bunului principal."

Ca urmare, întrucât apelanta are în proprietate 5 din cele 6 loturi constituite inițial - bunurile principale, deține și o cotă de 5/6 din drumul de acces - accesoriul acestora, iar restul de 1/6 este deținut de proprietarul lotului nr. 2 - S.C. B. M. S.R.L. Atât societatea apelantă, cât și S.C. B. M. S.R.L. au înscris în cartea funciară dreptul de proprietate cu privire la loturile de 5498 m.p. (bunurile principale), însă nu dețin și intabulare cu privire la cota-parte aferentă fiecărui lot din bunul accesoriu - . este în prezent intabulată pe numele intimatei - pârâte F. A..

În ceea ce privește situația de fapt, apelanta a arătat că a procedat la îngrădirea loturilor cumpărate, care în prezent formează un singur imobil, și a edificat construcții pe suprafața rezultată, fără a fi vreodată tulburată în exercitarea posesiei și folosinței sale.

Ulterior încheierii contractului de partaj voluntar menționat, moștenitorii lui G. I. au mai fost puși în posesie de Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 pe încă o suprafață de teren, de 3.600 m.p., suprafață situată în spatele terenului pe care fuseseră inițial puși în posesie, de 36.000 m.p., teren care nu este menționat în contractul de partaj voluntar nr. 3847/31.07.1992 și prin urmare nu beneficiază de nicio cotă-parte din bunul accesoriu.

În anul 2004, moștenitorii lui G. I. au întocmit documentație cadastrală în vederea înscrierii nedefinitive în cartea funciară pentru suprafața menționată, de 3.600 m.p., care a primit nr. cadastral provizoriu 2186. În același timp însă, au întocmit documentație cadastrală și cu privire la fostul drum de acces, care a primit nr. cadastral 2185, omițând a declara că loturile inițiale fuseseră de mult înstrăinate, și, în loc să predea societății apelante înscrisurile necesare în vederea intabulării, conform art. 27 din Legea nr. 7/1996, au procedat la înscrierea acestuia în cartea funciară pe numele lor, conform încheierii_/16.07.2004 dată de Judecătoria B. - biroul de carte funciară în dosarul nr._/2004.

Apoi, prin contractele de vânzare - cumpărare autentificate de B.N.P. B. V. sub nr. 2079/06.08.2004 și 2307/30.08.2004, moștenitorii lui G. I. au înstrăinat către pârâta F. A. (soacra vânzătorului R. N.) ambele suprafețe de teren, aceasta din urmă figurând în prezent în cartea funciară ca proprietară unică asupra drumului de acces, conform încheierii nr._/30.08.2004 șj încheierii nr._/13.09.2004 date de Judecătoria B. - Biroul de carte funciară.

Apelanta - reclamantă susține că în mod greșit instanța a respins acțiunea ca lipsită de interes, apreciind că societatea are deja intabulare în rang preferabil față de pârâtă, astfel încât nu mai are interesul de a solicita acest lucru în justiție.

Nu s-a observat că, deși atât societatea apelantă cât și S.C. B. M. S.R.L. au înscris în cartea funciară dreptul de proprietate cu privire la loturile de 5498 m.p. (bunurile principale), nu dețin și intabulări cu privire la cota-parte aferentă fiecărui lot din bunul accesoriu - fosta . este în prezent înscrisă pe numele intimatei - pârâte F. A., acțiunea apelantei - reclamante având ca obiect obținerea unei înscrieri în cartea funciară a cotei de 5/6 din acest bun, acesta fiind folosul practic (interesul) urmărit prin promovarea acțiunii. Prin urmare, în mod greșit instanța a apreciat că nu există interes pentru promovarea prezentei acțiuni, impunându-se schimbarea hotărârii atacate sub acest aspect.

Cu privire la cererea reconvențională, apelanta a arătat că instanța a reținut în mod corect în considerente faptul că în speță nu ne aflăm în prezența unei servituți de trecere, fiind vorba de o coproprietate forțată, și în consecință, fiecare dintre titularii inițiali a vândut, alături de lotul aflat în proprietatea sa exclusivă, și cota indiviză corespunzătoare din drumul de acces.

Consecința logică a acestei constatări nu poate fi decât aceea că în prezent societatea apelantă este proprietară asupra a 5/6 din acest imobil, iar diferența de 1/6 aparține societății B. M. S.R.L..

Totuși, instanța a concluzionat că și pârâta F. A. are în proprietate o cotă din . în consecință, că ar exista indiviziune între apelantă și pârâtă cu privire la acest bun, dispunând obligarea societății "de a permite accesul pârâtei F. A. pe terenul identificat cu numărul cadastral 2185", fără a se clarifica însă aspecte esențiale, și anume: care sunt acțiunile concrete pe care ar trebui să le întreprindă societatea apelantă; dacă pe acest teren există în realitate o cale de acces; dacă pe teren sunt edificate construcții; care este temeiul legal al cererii pârâtei.

Cu privire la acest aspect, aceeași instanță - Judecătoria B. - s-a pronunțat deja, prin sentința civilă nr. 522/07.02.2007. Prin acțiunea ce a făcut obiectul acestui dosar, F. A. a solicitat obligarea S.C. I. România S.A. la deblocarea căii de acces, prin ridicarea gardului metalic și a fundației de ciment construită pe granița dintre cele două proprietăți. Acțiunea a fost respinsă de instanță, care a reținut că, atât timp cât calea de acces se regăsește în actele ambelor părți, instanța nu poate obliga pârâta, pe calea obligației de a face, la ridicarea construcțiilor, deoarece până la soluționarea unei eventuale acțiuni în revendicare, nu se poate stabili care dintre părți are dreptul de a folosi legal terenul respectiv, inclusiv prin amplasarea de construcții.

La data de 27.03.2008 s-au formulat completări la cererea reconvențională, prin care se solicită deblocarea căii de acces, și s-a solicitat expertiză de specialitate, care nu s-a mai efectuat în cauză, iar la rejudecarea după casare pârâta - reclamantă nu a mai solicitat expertiza pentru probarea pretențiilor sale, nici nu a administrat alte probe în susținerea cererii. . a existat niciodată fizic în teren, ci doar pe hârtie, ea fiind prevăzută în contractul de partaj voluntar nr. 3847/31.07.1992, contract în care se arată și care sunt loturile de teren pentru uzul cărora fusese prevăzută această cale de acces. După încheierea acestui partaj, moștenitorii lui G. I. nu au demarat lucrările pentru amenajarea căii de acces, ci și-au înstrăinat, pe rând, loturile. Nici o probă nu a fost administrată de pârâta - reclamantă pe acest aspect, în sensul că pretinsa cale de acces ar fi existat vreodată în realitate, aptă de utilizare, și că ar fi fost dezafectată prin fapta apelantei.

La data de 07.06.2012 intimata - pârâtă - reclamantă F. A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Intimata a arătat că apelanta prezintă în mod eronat situația, atât în fapt cât și în drept, cu privire la dezmembrămintele create de moștenitorii lui G. I. asupra terenului în suprafață de 39.600 m.p., nominalizat clar în titlul de proprietate nr. 30.941/ 3.07.1996.

Susține intimata că societatea apelantă pretinde realizarea de foloase necuvenite, dorind să-și însușească 5/6 din terenul „CALE DE ACCES*1 cu nr. cadastral 2185/2004; prin simpla rectificare a cărții funciare 1998 (CF_/Otopeni), în detrimentul său, urmărind a legaliza măsura abuzivă de blocare a drumului.

Apelanta motivează că odată cu achiziționarea a 5 loturi din terenul de 39.600 m.p., fiecare în suprafață de 5498 m.p., ar fi dobândit și 5/6 din calea de acces, însă această suprafață nu se regăsește în actele de proprietate ale acesteia.

Este eronată și neconformă cu realitatea și susținerea apelantei cu privire la prevederile partajului voluntar autentificat sub nr. 3487/1992. Acesta prevedea că . rămâne în proprietatea coindivizilor, adică a numiților G. B., G. M., G. G., N. M., G. E. și M. I..

Contrar celor susținute de apelantă, moștenitorii au demarat vânzarea loturilor de câte 5498 m.p. numai după primirea titlului de proprietate nr._/1996 pentru suprafața de 39.600 m.p..

Arată intimata că apelanta ignoră cu bună știință atât dreptul său de proprietate asupra drumului de acces în suprafață de 3010 m.p., asupra lotului de teren de 3.600 m.p. tot din proprietatea intimatei, precum și a faptului că ambele aceste suprafețe fac parte din suprafața totală de 39.600 m.p. așa cum rezultă din titlul de proprietate nr._/1996.

Instanța de fond a procedat corect când a considerat că nu există interes, întrucât înscrierea apelantei este anterior anului 2004 când a dobândit intimata cota din . terenului în suprafață de 39.600 m.p..

În derularea evenimentelor, conform actelor din dosar, fiecare moștenitor a înstrăinat doar cota de 5498 m.p., în timp ce restul de teren - cotă din calea de acces nu a fost cadastrat, intabulat sau înstrăinat, deoarece în 1996 primiseră prin titlul de proprietate pentru 39.600 m.p. și diferența conform C.M. 31/1960 de 3.600 m.p., teren căruia trebuia de asemenea să i se asigure posibilitatea de acces.

Apelanta susține în mod greșit că terenul de 3.600 m.p. nu ar beneficia de cotă din bunul accesoriu, adică din calea de acces, pentru că nu ar fi fost prevăzut în partajul voluntar. Odată cu primirea titlului de proprietate, în anul 1996, partajul autentificat sub nr. 3847/1992 s-a consolidat retroactiv pentru suprafața totală de 39.600 m.p., iar calea de acces prevăzută inițial asigură accesul la toate loturile rezultate în urma dezmembrării loturilor 1-6. și 3.600 m.p..

Moștenitorii, cu ocazia dezmembrării, au prevăzut acest lucru, creând o cale de acces în 1992, pentru toate bunurile imobile prezente și viitoare, așa cum prevede legea.

Moștenitorii lui G. I. și-au păstrat proprietatea asupra căii de acces până în momentul vânzării ultimului teren în suprafață de 3.600 m.p. și 3010 m.p., aceasta din urmă fiind calea de acces, garanție că nimeni nu va tulbura accesul la extremitatea vestică a ultimului lot.

În acest sens, în anul 2004 moștenitorii au înscris definitiv conform art. 76 din Legea nr. 7/1996 în C.F. nr. 1998 terenul de 3.600 m.p. și 3010 m.p., prin aceasta înțelegând că vor să dispună de ele.

Prin înscrierea de către apelantă a cotei de 0,1% în CF, dreptul acesteia de a circula pe calea de acces este clar, de aceea instanța de fond a considerat că acțiunea acesteia este lipsită de interes.

Apelanta a împrejmuit cu gard întreaga suprafață de teren, inclusiv drumul de acces în suprafață de 3010 m.p., și a amplasat pe drumul respectiv câteva obiecte de construcții provizorii, pretinzând că prin deschiderea căii de acces i s-ar periclita aceste construcții.

Prin întocmirea acestui cadastru de către apelantă au fost încălcate grav prevederile Legii nr. 7/1996.

Prin decizia civilă nr.721 A/05.07.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul.

Tribunalul a constatat că apelul nu este fondat pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile instanței de control judiciar, în rejudecare la termenul din 07.03.2011, prima instanță a pus în vedere reclamantei să indice temeiul de drept al cererii.

În aceeași ședință, reclamanta a depus la dosar cerere prin care a indicat temeiul juridic al acțiunii ca fiind art. 27 alin. 5 din Legea nr. 7/1996, republicată (acțiune în prestație tabulară îndreptată împotriva terțului dobânditor de rea credință) și a solicitat introducerea în cauză a proprietarilor inițiali ai terenului.

Instanța a constatat că nu poate fi primită cererea de modificare a cadrului procesual, acesta fiind stabilit prin decizia de casare, situație în care reprezentantul reclamantei a indicat temeiul de drept ca fiind art. 28 din Legea nr. 7/1996.

Tribunalul a constatat că apelanta - reclamantă nu a formulat critici în apel cu privire la respingerea de către prima instanță a cererii de modificare a cadrului procesual, astfel că a analizat soluția dată asupra cererii principale în raport de temeiul de drept indicat de reclamantă, respectiv art. 28 din Legea nr. 7/1996.

Ca urmare a acestei calificări, tribunalul a avut în vedere că acțiunea în acordarea rangului preferențial este acea acțiune prin care dobânditorul anterior (primul achizitor) solicită acordarea rangului preferențial față de înscrierea efectuată de un terț care a dobândit ulterior un drept real imobiliar cu titlu gratuit, prin donație sau legat, ori care a fost de rea-credință la momentul încheierii actului.

Prin această acțiune se apără un drept real neînscris în cartea funciară, titularul acțiunii urmărind obligarea pârâtului să tolereze înscrierea dreptului real anterior dobândit de reclamant cu prioritate față de cel dobândit de pârât. Prin înscrierea lui în cartea funciară în urma admiterii acțiunii întemeiate pe art. 28 din Legea nr. 7/1996, dreptul reclamantului devine un drept real perfect, opozabil erga omnes.

În consecință, față de temeiul de drept al acțiunii principale, indicat de reclamantă în rejudecare și de împrejurarea că dreptul apelantei - reclamante a fost înscris în cartea funciară anterior înscrierii dreptului dobândit de intimata F. A., tribunalul a constatat că în mod corect prima instanță a apreciat că înscrierea apelantei are rang preferențial și că este lipsită de interes cererea acesteia.

În privința soluției asupra cererii reconvenționale, tribunalul a constatat că în mod corect a apreciat prima instanță, față de titlurile de proprietate exhibate de părți, că apelanta și intimata F. A. se află în indiviziune asupra terenului cu număr cadastral 2185 cu destinație de drum de acces, reprezentând lotul 7 din parcelarea efectuată prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 3847/1992.

Ca urmare, deținând lotul 7 în indiviziune, ambii coindivizari au dreptul de a exercita toate atributele dreptului de proprietate asupra terenului, inclusiv folosința bunului, astfel că și sub acest aspect este corectă soluția primei instanțe de a obliga apelanta să permită accesul intimatei pe acest teren.

Tribunalul a înlăturat susținerea apelantei în sensul că aceeași cerere a fost respinsă de Judecătoria B. prin sentința civilă nr. 522/07.02.2007, reținând că în cauză obiectul cererii reconvenționale astfel cum a fost precizat prin cererea depusă la 28.01.2011 (fila 46 dosar fond) este diferit de obiectul dosarului indicat de apelantă. A reținut tribunalul că prin cererea ce a format obiectul dosarului nr._, reclamanta F. A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. I. România S.A. la desființarea gardului metalic și a fundației de ciment construită la . din Otopeni, Calea București DN1, spre deosebire de prezenta cauză, în care se solicită eliberarea drumului de acces pentru a-i permite intimatei - pârâte să îl folosească, în calitate de coindivizar.

Împotriva decizie civile nr.721 A/2012 a declarat recurs reclamanta S.C. I. România S.A., prin care a solicitat ca, în temeiul art. 312 alin. 2 și 4 Cod de procedură civilă, să fie admis prezentul recurs, să fie modificată decizia recurată, să fie admis apelul și schimbată sentința atacată, în sensul respingerii cererii reconvenționale, în principal, prin admiterea excepției autorității lucrului judecat, iar în subsidiar, ca nefondată.

Primul motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 se referă la critica vizând nemotivarea admiterii cererii reconvenționale. Recurentul a susținut că doar într-un paragraf, care nu conține decât două rânduri, tribunalul se referă la această cerere reconvențională și apreciază că «apelanta și intimata F. A. se află în stare de indiviziune asupra terenului cu nr.cadastral 2185». Recurenta a arătat că instanța a cărei decizie este atacată a rezervat celei mai importante cereri din dosar, o motivare extrem de succintă, fără să precizeze de unde provine starea de indiviziune, fără să se arate cum de reclamanta și pârâta au un număr cadastral comun, nr. 2185 - așa cum indică instanța – ceea ce conduce la aprecierea că hotărârea este nemotivată.

2. Motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod de procedură civilă - nelegalitatea hotărârii.

Recurentul a susținut că cele două cereri supuse discuției au în realitate, același obiect.

Cererea inițială, introdusă la instanța de fond, în primul dosar în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 522/2007, în ultimul său petit, viza solicitarea reclamantei – titulara cererii reconvenționale din acest dosar - ca «în situația refuzului, să mă autorizați să desființez fundația din ciment și gardul metalic edificate pe proprietatea mea».

Recurenta – reclamantă solicită instanței să aprecieze că între cererea reconvențională, așa cum ea a fost admisă, și obiectul primei acțiuni - respinsă pe fond prin sentința civilă nr. 522/2007, există identitate de obiect, de cauză și de părți pentru că în preambulul sentinței civile nr. 522/2007 se arată: «prin acțiunea ... reclamanta a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la desființarea gardului metalic și a fundației de ciment pentru a i se permite accesul și folosința proprietății. Or, această acțiune a fost respinsă pe fond, este definitivă și în cuprinsul ei se analizează situația acestui teren afirmându-se că situația juridică a acestui teren nu este reglementată.

În prezentul dosar se cere același lucru și de data aceasta se admite, fără a se avea în vedere cel puțin puterea lucrului judecat, lăsând la o parte faptul că, deși s-a solicitat într-unul din ciclurile procesuale chiar de către titularii cererii reconvenționale, efectuarea unei expertize, aceasta nu s-a efectuat. Trebuia să se constate că pe acest teren se găsesc construcții ce nu pot fi demolate decât în condiții de legalitate, că ele se găsesc pe un teren intabulat, precedat de niște alipiri și însăși F. a atacat inițial aceste intabulări, apoi a revenit.

Al doilea motiv de nelegalitate vizează modul în care tribunalul a apreciat că «față de titlurile de proprietate exhibate de părți, apelanta si pârâta F. A. se află în indiviziune asupra terenului cadastral cu destinație de drum de acces, având dreptul de a exercita atributele dreptului de proprietate...».

Recurenta – reclamantă arătă că situația acestor terenuri este recunoscută de toate părțile litigante în sensul că în anul 1992, în fața Notariatului de Stat Sector Agricol Ilfov, N. C. I., s-a efectuat un partaj voluntar între moștenitorii G. pentru un teren în suprafață totală de 36.000 mp (a nu se confunda cu celălalt teren dobândit ulterior de F. de 3.600 mp). S-au creat cu ocazia acestui partaj 6 loturi egale de câte 5.498 mp și un al 7-lea lot întitulat în contract «alee centrală» de 430 * 7 ml, care a rămas în indiviziune forțată «a coindivizărilor».

Trei dintre loturi se găseau pe partea stângă privind dinspre șoseaua București - Ploiești, iar trei pe partea dreaptă și între ele, pentru uzul lor, această alee centrală, intitulată ca atare teren în indiviziune forțată a coindivizarilor. În urma mai multor contracte de vânzare cumpărare existente la dosar, reclamanta devine proprietară pe 5 din aceste 6 loturi, anume cele de la G. B., G. G., G. E., R. N. și N. M., iar al 6-lea lot, tot prin vânzări succesive, la acest moment aparține ., introdusă în cauză.

Recurenta a susținut că aceste 6 loturi nu se mai găsesc în proprietatea celor 6 persoane care au făcut partajul voluntar prin contract în fața notarului C. I..

Pârâta F., titulara cererii reconvenționale, dobândește în anul 2004, prin două contracte de vânzare-cumpărare, un cu totul alt teren reconstituit ulterior acelorași moștenitori, numai că aceștia îi vând pe lângă această suprafață de teren - care la rândul ei are acces la un alt drum - și drumul de acces în litigiu, creat prin partajul voluntar, drum la care nu mai aveau nici un drept, pentru că ei înstrăinaseră cele 6 loturi din partaj pentru accesul cărora se crease această alee ce trebuia să rămână întotdeauna în proprietatea dobânditorilor lor.

Chiar dacă unele contracte prin care recurenta – reclamantă a dobândit dreptul de proprietate nu aveau prevăzută în ele și cotele indivize din această coproprietate forțată, ele îi aparțin întrucât spre deosebire de proprietatea comună pe cote-părți obișnuită sau temporară, niciodată un coproprietar nu va putea înstrăina cota sa ideală si abstractă din acest drept (subtitlul se intitulează coproprietatea forțată și perpetuă pe cote părți) în mod separat, ci numai odată cu înstrăinarea bunului principal aflat în proprietate exclusivă.

Prin urmare, în momentul în care și-au înstrăinat cele 6 loturi, moștenitorii G. au transmis și cota parte din această proprietate forțată sau perpetuă care o reprezintă .>

Instanța este chemată să analizeze nu aparența dreptului, căci nu suntem într-o procedură simplificată, ci legalitatea acestuia. De altfel, art. 20 din Legea nr.7/1996 în vigoare la momentul intabulării prevedea că în cartea funciară nu pot fi înscrise decât acele drepturi reale pe baza actului prin care s-au constituit sau transmis în mod valabil.

Recurenta susține că terenul de 3600 mp vândut numitei F. nu a fost niciodată purtătorul vreunui drept accesoriu. De fapt, când s-a făcut partajul, acest drept nici măcar nu era reconstituit sau constituit, acest teren are ieșire la calea publică și nu beneficiază de nici o cotă-parte din alee.

La acest moment recurenta deține 5/6 din acest drept indiviz perpetuu sau forțat, iar . 1/6. Numai între aceste societăți s-ar pune problema respectării sau nu a folosinței acestui teren.

Practica mai veche a fostei instanțe supreme (DZ civ 507/1974 în CD/1974, pag 56-57) arată: «că din moment ce dreptul de coproprietate forțată are un caracter accesoriu, el nu se poate transmite, ipoteca sau valorifica într-alt mod decât împreună și nemijlocit cu dreptul de proprietate asupra bunului principal». Dar și practica mai nouă a instanțelor este în acest sens: a se vedea și decizia ICCJ, Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală nr. 5293/16.06.2005 și altele pe care susține că le va depune.

In concluzie, recurenta a susținut că F. A. nu este titulara vreunui drept și în atare situație, nu îl poate opune printr-o acțiune recurentei.

Susține recurenta că proprietatea indiviza pe cote-părți, perpetuă, așa cum ea a fost creată prin contractul de partaj, nu se poate partaja.

Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că la al doilea ciclu procesual, încă de la judecarea fondului, a renunțat la desființarea construcțiilor respective și s-a limitat numai la eliberarea drumului proprietatea sa, pentru simplul motiv că pe parcurs a constatat că asemenea construcții nu existau.

Acest aspect este foarte ușor de înțeles și pentru semnatarul cererii de recurs, având în vedere că însăși S.C. "I. ROMÂNIA" S.A. a recunoscut inexistența unor astfel de construcții.

In realitate, pe traiectul drumului intimatei, existau depuse cu caracter provizoriu un garaj mobil și două autocamioane, precum și un gard din plasă de sârmă nesupuse autorizării și neautorizate.

Acestea cu ocazia solicitării executorului judecătoresc, au fost îndepărtate de pe proprietatea intimatei, deci în deplin accept voluntar, de chiar S.C. I. România S.A., așa cum se atestă fără nici cel mai mic dubiu, prin procesele verbale încheiate sub semnătura executorului judecătoresc, S.C. I. România S.A. și avocatul care a reprezentat-o pe intimată.

Așa stând lucrurile, respectiv cum că părțile s-au înțeles în mod amiabil și au și stins orice litigiu cu privire la drumul proprietatea intimatei, instanța de fond a dispus respingerea cererilor de suspendare a executării, iar contestația Ia executare promovată, practic a fost retrasă, fiind anulată pentru netimbrare, deoarece lucrurile fuseseră tranșate între părți.

Concret, drumul a fost eliberat, ceea ce reprezintă fără echivoc o recunoaștere de către aceasta a drepturilor intimatei.

In această situație, intimata – pârâtă consideră că recursul declarat, practic nu mai are obiect, înțelegând că între intimată și aceasta există relații de bună vecinătate, urmând ca drumul de acces proprietatea intimatei să fie folosit cu deplină libertate și de către recurentă pentru a accesa pe proprietățile sale din vecinătate.

Drumul respectiv în prezent este absolut liber și se circulă fără nici un fel de obstacole, fiind folosit de către intimată, de către recurentă, dar și de către alte persoane din zonă, fără ca intimata să le interzică acest lucru.

Cât privește Fabrica de mezeluri proprietatea recurentei, pe lângă care trece drumul proprietatea intimatei, aceasta este asigurată cu împrejmuire și pază, neexistând nici un pericol de ai fi încălcată.

În recurs, a fost administrată proba cu înscrisuri, la solicitarea ambelor părți

Analizând actele și lucrările dosarului în limitele stabilite prin criticile cu care a fost legal sesizată și a prevederilor legale incidente cauze, Curtea reține următoarele:

În referire la critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă.

Curtea reține că în conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură civilă, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Se apreciază, totodată, sub aspectul condițiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. Este important așadar, de reținut, faptul că judecătorul are obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere.

De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (Cererea nr. 57.808/00), a statuat următoarele: „Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop, garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, ., nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea V. der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, ., nr. 288, p. 19, paragraful 59].(…)

Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60). »

Aplicând toate aceste considerații cu caracter teoretic, la speța pendinte, Curtea constată că în cauză, prin motivele de apel formulate de această parte s-a susținut, în ceea ce privește soluția adoptată prin sentința apelată având ca obiect cererea reconvențională: greșita stabilire a situației de fapt în ceea ce privește deținerea de către intimată a unei cote părți din dreptul de proprietate asupra aleii de acces și existența stării de indiviziune între părți pentru acest drum de acces, omisiunea primei instanțe de a verifica temeiul legal al cererii intimatei și dacă pe teren există o cale de acces, respectiv situația actuală a acesteia și greșita neadministrare a probei cu expertiză respectiv nerespectarea puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 552/2007 a Judecătoriei B..

Este real că în raport de motivele de apel invocate de apelantă, tribunalul nu a răspuns în mod detaliat tuturor argumentelor apelantei, însă nu se poate ignora faptul că decizia recurată cuprinde argumentele de drept și de fapt care au fundamentat-o.

Astfel, din verificarea considerentelor deciziei civile recurate, Curtea reține că, fiind sesizat cu o critică care viza modul de soluționare al cererii reconvenționale, având ca obiect obligarea recurentei la a debloca calea de acces, identificat cu numărul cadastral 2185, tribunalul a procedat la analiza susținerilor apelantei reclamante, reținând că în raport de titlurile de proprietate exhibate de părți, apelanta și intimata F. A. se află în indiviziune asupra terenului cu număr cadastral 2185 cu destinație de drum de acces, reprezentând lotul 7 din parcelarea efectuată prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 3847/1992, concluzia fiind aceea că ambii coindivizari au dreptul de a exercita toate atributele dreptului de proprietate asupra terenului, inclusiv folosința bunului. Tot astfel s-a apreciat că nu sunt fondate susținerile apelantei referitoare la puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 522/07.02.2007, pronunțată în dosarul nr._, obiectul prezentei cereri reconvenționale în care se solicită eliberarea drumului de acces pentru a-i permite intimatei - pârâte să îl folosească, în calitate de coindivizar, fiind apreciat ca fiind diferit de obiectul dosarului nr._, în care intimata pârâta reclamanta a solicitat obligarea pârâtei S.C. I. România S.A. la desființarea gardului metalic și a fundației de ciment construită la . din Otopeni, Calea București DN1.

Tot astfel, în referire la proba cu expertiză solicitată de apelantă, prin încheierea din data de 15.06.2012, care face corp comun cu hotărârea pronunțată, tribunalul și-a expus argumentat motivele pentru care a apreciat că această probă nu a fost apreciată ca fiind utilă cauzei.

Curtea apreciază, totodată, că, instanțele nu sunt obligate să răspundă în mod explicit, fiecărui argument în parte. Or, în cauză, tribunalul a expus argumentele pentru care a apreciat că susținerile apelantei nu pot fi validate, cu trimitere concretă la situația de fapt reținută în cauza.

Împrejurarea că tribunalul, procedând la analiza criticilor formulate de apelantă, a apreciat că acestea nu sunt întemeiate, nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevederilor art. 261 din Codul de procedură civilă, atât timp cât instanța de apel a procedat, explicit la cenzurarea argumentelor primei instanțe cât și la evaluarea probatoriului administrat în cauză.

Astfel, câtă vreme din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel, raportându-se la întreaga situație de fapt, a examinat criticile cu care a fost investită, chiar dacă, considerentele expuse în cuprinsul deciziei recurate nu sunt ample și nu cuprind în detaliu, raționamentul instantei de apel, nu pot fi apreciate ca fiind fondate susținerile recurentei referitoare la nemotivarea măsurilor adoptate în soluționarea criticilor sale din apel, sub acest aspect, urmând a fi avute în vedere și considerentele instanței de control judiciar, care urmează a fi redate în cele ce urmează și care au rolul de a suplini această motivare.

Așa fiind, în cauză, nu se verifică motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

În referire la susținerea privind nerespectarea puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 522/2007 a Judecătoriei B..

Critica este nefondată câtă vreme, deși este de necontestat că cererea reconvențională și cererea soluționată prin sentința civilă nr. 522/2007 al Judecătoriei B., au vizat aceleași părți, obiectul și cauza celor două litigii este diferit.

Astfel, dacă în primul litigiu, intimata a solicitat demolarea unor construcții edificate pe terenul dobândit prin cele două contracte de vânzare cumpărare, prin prezenta acțiune aceasta solicită obligarea recurentei la a-i permite folosirea drumului de acces, asupra căruia justifică un drept dobândit prin contractele de vânzare cumpărare nr. 2307/30.08.2004 autentificat de Biroul Notarului Public B. V. și nr. 307/30.08.2004, o atare solicitare fiind în mod evident distinctă de cea vizând demolarea unor construcții.

Mai mult, nu se poate face abstracție de faptul că, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 522/2007 a Judecătoriei B., prin această hotărâre judecătorească, care nu are încă caracter definitiv, nu s-a procedat la o soluționarea în fond a pretențiilor deduse judecății, respectiv la o tranșare chestiunii litigioase, în sensul de a se stabili îndreptățirea uneia dintre părți la a exercita în mod singular dreptul asupra aleii de acces, ci, s-a reținut că întrucât situația juridică a terenului asupra căruia ambele părți exhibă titluri de proprietate, nu este reglementată, astfel că până la soluționarea unei acțiuni în revendicare, în cadrul căreia să se poată aprecia care dintre părți deține un titlu preferabil pentru terenul de 3010 mp., nu se poate stabili care dintre părți are dreptul de a folosi legal terenul respectiv prin amplasarea de construcții.

În referire la celelalte critici ale recurentei, Curtea reține că, astfel cum rezultă din situația de fapt stabilită în cauză în fazele procesuale devolutive, inițial, moștenitorii autorului G. I. au deținut în proprietate suprafața totală de 36.000 mp, reconstituită conform adeverinței de proprietate nr. 707/1992 și certificatului de moștenitor nr. 31/1960.

În considerarea acestei adeverințe, aceștia au creat, prin contractul de partaj voluntar autentificat sub nr. 3847/1992 de Notariatul de stat SAI, 6 loturi de câte 5498 mp – ceea ce totalizează 32.988 mp. și un al șaptelea lot, în suprafață de 430 x 7 ml adică 3010 mp. În cuprinsul partajului,s-a menționat expres că acest lot rămâne în indiviziunea forțată a coindivizarilor.

Prin contracte de vânzare cumpărare succesive, recurenta a dobândit 5 din cele 6 loturi, constituite prin contactul de partaj voluntar, fără ca în contractele prin care aceasta a dobândit loturile 1 și 2 să se menționeze că aceasta a dobândit și cotele indivize din lotul 7.

Pe de altă parte, ulterior emiterii adeverinței care a stat la baza partajului voluntar, acelorași moștenitori le se reconstituie dreptul de proprietate pentru încă o suprafața de 3.600 mp., eliberându-li-se și titlul de proprietate nr. 30.941/1996, prin contractele de vânzare - cumpărare nr. 2307/2004 și nr. 2079/2004, pârâta - reclamantă cumpărând suprafața restituită între timp acestora de 3600 mp precum și o cota totală de 6/6 din lotul 7 –identificat cu număr cadastral 2185.

De asemenea, dreptul dobândit de intimata pârâtă reclamantă asupra lotului cu numărul cadastral 2185 este înscris în cartea funciară nr.1998 Otopeni, astfel cum rezultă din adresa nr. 30732C/18.11.2018 coroborată cu încheierile de carte funciară atașate la dosarul de fond iar în conformitate cu prevederile art. 33 alin. 1 din Legea nr. 7/1996: „înscrierile și radierile efectuate în cărțile funciare nu pot fi rectificate decât pe baza hotărârii instanței judecătorești definitive și irevocabile” .

Or, în cauză, soluția de respingere ca nefondată adoptată de prima instanță, în ceea ce privește cererea formulată de recurentă care viza această înscriere în cartea funciară nu face obiect de contestație în prezenta cale de atac, așa cum rezultă neechivoc din chiar cuprinsul cererii de recurs.

Curtea reține, în același sens, că potrivit art. 31 din Legea nr. 7/1996, în forma anterioară modificărilor aduse acestei legi prin Legea nr.287/2009: „ Cuprinsul cărții funciare, în afara îngrădirilor și excepțiilor legale, se consideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlul legal, a dobândit cu bună-credință un drept real înscris în cartea funciară”, iar potrivit art. 77 din Legea nr. 71/2011: „ Înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse anterior intrării în vigoare a Codului civil vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data săvârșirii sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după data intrării în vigoare a Codului civil”.

Tot astfel, în conformitate cu art. 80 din Legea nr. 71/2011: „Cererile de înscriere, precum și acțiunile în justiție întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, indiferent de data introducerii lor, vor fi soluționate potrivit normelor materiale în vigoare la data încheierii actului sau, după caz, la data săvârșirii ori producerii faptului juridic generator, modificator sau extinctiv al dreptului supus înscrierii ori rectificării, cu respectarea normelor procedurale în vigoare în momentul introducerii lor”.

De asemenea, așa cum rezultă din copia acțiunii și extrasul din sistemul ECRIS al instanțelor, aflate la filele 64-71 dosar fond, pe rolul Judecătoriei B. este înregistrat un litigiu, declanșat de aceeași recurentă, nesoluționat, având ca obiect anularea celor două contracte încheiate de intimată pârâtă.

Or, prin raportare la normele de drept incidente cauzei, câtă vreme, pe de o parte, ambele părți exhibă titluri care se bucură de prezumția de validitate și care atestă deținerea de către reclamanta a unei cote părți de proprietate asupra acestui lot și respectiv deținerea de către pârâta a întregului drept de proprietate asupra imobilului cu numărul cadastral 2185 iar pe de altă parte, în raport de cadrul procesual stabilit în cauză prin cererile formulate de cele două părți, instanțele de fond nu au fost investite cu analiza unei acțiuni reale sau petitorii, în cadrul cărora să se poată stabili, cu respectarea principiului disponibilității procesului civil și art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă, caracterul valid sau nu al titlurilor exhibate de intimată asupra acestei alei de acces respectiv preferabilitatea titlurilor exhibate de părți în legătură cu acest imobil, în mod judicios, s-a statuat că la rândul său, intimata pârâta, care exhibă un titlu înscris în cartea funciară asupra aleii de trecere, până la anularea acestuia și radierea acestora din cartea funciară împotriva sa, are dreptul de a folosi în mod liber și neîngrădit imobilul dobândit în temeiul unor titluri translative de proprietate neanulate și în raport de care această parte a îndeplinit formalitățile de opozabilitate prevăzute de lege.

Curtea apreciază că apărările recurentei vizând faptul că prin actele de vânzare cumpărare acesta a dobândit cota de 5/6 din acest imobil iar intimata B. M. SRL 1/6, fundamentate pe raportul principal -accesoriu dintre dreptul asupra loturilor 1-6 create inițial prin actul de partaj voluntar și cel asupra drumului de acces astfel că în opinia acesteia autorii comuni ai părților litigante nu mai puteau înstrăina valabil pârâtei reclamante dreptul asupra drumului de acces, nu pot fi analizate decât într-un astfel de cadru procesual, constând în analiza unei acțiuni reale sau petitorii cu care așa cum s-a arătat instanța de fond nu a fost investită.

Nu mai puțin, nu este lipsită de relevanță, constatarea dedusă din cele anterior reliefate în sensul că recurenta nici nu invocă și nici nu probează deținerea unui titlu asupra întregului imobil identificat cadastral cu numărul 2185, ci doar asupra unei cote părți indivize, caz în care dreptul său asupra acestui imobil - drum de acces - nu poate fi exercitat decât în aceste limite.

Este real că aprecierea instanțelor de fond în sensul existenței unei stări de indiviziune între părți referitoare la acest imobil nu putea fi dedusă decât ca urmare a analizei coroborate a titlurilor exhibate de cele două părți litigante și că, în raport de cele anterior reliefate, existența unei stări de indiviziune între acestea nu este susținută de probatoriul cauzei, însă o atare apreciere nu este de natură a conduce la o altă concluzie în ceea ce privește temeinicia soluției adoptate în privința cererii reconvenționale, prezentele considerente având rolul de a le suplini pe cale ale instanțelor anterioare.

Tot astfel, Curtea nu apreciază ca fiind fondată critica recurentei vizând greșita neadministrare a probei cu expertiză tehnică de către instanța de apel.

Aceasta deoarece, din verificarea încheierii de ședință din data de 15.06.2012, Curtea retine că tribunalul a soluționat motivat această cerere, procedând la analiza utilității probei cu expertiză în raport de petitul cererii reconventionale.

De altfel, deși în cererea de recurs, recurenta susține că o atare probă era necesară pentru a se evidenția prezenta unor construcții ce nu pot fi demolate, nu menționează ce anume construcții ar fi afectate în opinia sa. Or, așa cum s-a arătat în cadrul cererii reconvenționale, nu s-a solicitat și mai ales nu s-a dispus o atare măsură în sarcina recurentei, care să vizeze construcții edificate de aceasta.

Mai mult, așa cum rezultă din procesul verbal de executare întocmit de către executorul judecătoresc I. V., în dosarul de executare nr.4/2013, la data de 09.04.2013, nu exista nici un obstacol de natură fizică care să împiedice libera folosință a drumului de acces identificat cu numărul cadastral 2185, ceea ce nu face decât să susțină lipsa de utilitate a acestei probe.

În consecință, pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, găsind nefondate criticile recurentei, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 274 raportat la art. 316 și art. 298 din Codul de procedură civilă, în raport de soluția adoptată în recurs, care concretizează culpa procesuală a recurentei, Curtea va respinge și cererea acesteia privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta - reclamantă S.C. „I. ROMÂNIA” S.A., împotriva deciziei civile nr. 721 A din 05.07.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți F. A. și S.C. B. M. S.R.L..

Respinge cererea recurentei privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 20.06.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. I. M.-A. N.-G. I. D.

GREFIER

M. C.

Red.M.I.

Tehdact.R.L./M.I.

2 ex./11.07.2013

TB-S.5 - E.D.; M.S.

Jud. B. – R.I.P.

← Pretenţii. Decizia nr. 415/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 303/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Acţiune în constatare. Decizia nr. 1712/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 415/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 303/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1529/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Strămutare. Sentința nr. 76/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 861/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI