Pretenţii. Decizia nr. 198/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 198/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-06-2013 în dosarul nr. 1493/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 198A
Ședința publică de la 3 iunie 2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - DIANA FLOREA-BURGAZLI
JUDECĂTOR - C. M. S.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanții reclamanți I. (N.) M. cu domiciliul ales la Cav. M. S. în București, ..2-4, TRONSON II, . și 3A, sector 3 și la Cav. M. S. cu sediul în București, Palatul Camerei de Comerț și Industrie a României, ..2-4, TRONSON II, . și 3A, sector 3 și N. M. A. cu domiciliul ales la Cav. M. S. cu sediul în București, Palatul Camerei de Comerț și Industrie a României, ..2-4, TRONSON II, . și 3A, sector 3 și la Cav. Bezna G. în București, ., ., ., sector 3 și apelantul M. FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile 1820/23.10.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți P. M. BUCUREȘTI cu sediul în Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6, S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 5 și . cu sediul în București, ., sector 1, având ca obiect: pretenții.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 27.05.2013 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea la data de 3.06.2013.
CURTEA
Asupra apelurilor civile de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 19.01.2011 la nr._ reclamanții I. ( N. ) M. și N. M. A. au chemat în judecată pe pârâții S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE, . și P. M. BUCUREȘTI,prin Primar General pentru obligarea acestora la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul apartamentului nr. 2 situat în . ( fost 43), București, sector 1 împreună cu cota indiviză din teren, ., București, precum și la plata îmbunătățirilor aduse imobilului și a cheltuielilor de judecată.
În subsidiar reclamanții au solicitat obligarea pârâților la restituirea prețului de piață actualizat.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la data de 19.12.1996 prin contractul de vânzare cumpărare nr. 2503/_ au cumpărat apartamentul nr. 2 situat în . ( fost 43), București, sector 1 de la . în temeiul Legii nr. 112/1995. Reclamanții au susținut că au pierdut dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 în urma admiterii cererii în anulare a contractului de vânzare cumpărare formulată de persoana îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001. S-a menționat că vânzătorul este obligat să restituie integral echivalentul valorii bunului de la momentul producerii evicțiunii, precum și diferența de preț reprezentând sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, cheltuielile necesare și utile, precum și cheltuielile voluptorii.
În drept, au fost invocate disp. art. 1337, 1339, 1341-1346 C. civ., art. 17, art. 18 din Legea nr. 1/2009.
La termenul de judecată din data de 26.05.2010, instanța a luat act că numele corect al reclamantului este N. M. și nu N. M. A. și că reclamanții înțeleg să se judece în contradictoriu și cu Ministerul Finanțelor Publice.
La termenul de judecată din data de 16.11.2011, reclamanții și-au precizat acțiunea arătând că solicită obligarea pârâtului M. FINANȚELOR PUBLICE la plata prețului de piață reținut prin expertiză, respectiv suma de 250 000 Euro și că nu mai solicită sporul de valoare/ îmbunătățirile aduse imobilului, iar în subsidiar obligarea pârâtei PMB la plata prețului de piață reținut prin expertiză, respectiv suma de 250. 000 Euro pentru evicțiune.
Cererea a fost inițial înregistrată la Judecătoria sectorului 1 București la nr._ ,cerere disjunsă din dosarul nr._/299/2009 la data de 19.01.2011.
Prin sentința civilă nr._/16.11.2011 competența de soluționare a cauzei a fost declinată la Tribunalul București reținându-se dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b C. proc. Civ.
Prin sentința civilă nr.1820/23.10.2012 Tribunalul București Secția a III a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. M. București prin Primar General, . și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceștia pentru lipsa calității procesuale pasive. A fost admisă în parte cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligat acest pârât către reclamanții la plata sumei de 46.523,73 lei reprezentând prețul actualizat.
Pentru a se pronunța în acest mod, instanța de fond a reținut că în cauză are calitate procesuală pasivă numai Ministerul Finanțelor Publice, conform dispozițiilor art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001.
În ceea ce privește fondul cauzei tribunalul a constatat că dispozițiile art. 50 și 50/1 Cod procedură civilă reglementează în mod diferit modalitatea de despăgubire a celor care au pierdut proprietatea imobilelor cumpărate în baza Legii nr.112/1995.
Astfel ,art.50din Legea nr.10/2001 prevede că pentru cumpărătorii care au încheiat contractele de vânzare cumpărare cu eludarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 se acordă despăgubiri ce reprezintă prețul plătit actualizat,iar potrivit art.50/1 din lege cumpărătorii de bună credință au dreptul la prețul de piață al imobilului.
În cauza de față reclamanții nu au încheiat contractul de vânzare cumpărare cu bună credință,aspect ce rezultă cu putere de lucru judecat din considerentele deciziei civile nr.1045/12.06.2008 pronunțată de Curtea de Apel București secția a IV-a civilă în care se reține că actul de vânzare cumpărare a fost încălcat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, respectiv art.9.
Prin urmare,reclamanții au dreptul la despăgubiri ce reprezintă prețul actualizat,adică suma de 20.401.209 lei actualizată de la data de 19.12.1996 și până în prezent.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești au formulat apel în termen legal atât reclamanții cât și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Reclamanții I. (N.) M. și N. M. A. au susținut prin cele două seturi de motive de apel următoarele:
Instanța de fond prin argumentarea folosită a adăugat la lege, întrucât dispozițiile art.501 din Legea nr.10/2001 introdus prin efectul legii 1/2009, nu face nici o referire la buna sau reaua credință a cumpărătorilor de imobile, limitându-se la a stipula în mod expres care este procedura de urmat în cazul anulării contractelor încheiate în baza Legii nr.112/1995, prin enunțarea prerogativelor cumpărătorilor evinși de a primi prețul imobilului pierdut calculat conform standardelor internaționale de evaluare.
Apelanții reclamanți arată că dispozițiile art.50 din Legea nr.10/2001 nu le sunt aplicabile întrucât aceștia au încheiat contractul de vânzare – cumpărare cu respectarea dispozițiilor legale prevăzute de Legea nr.112/1995 aflate în vigoare la momentul încheierii contractului.
Apelanții reclamanți consideră că nu li se poate reține reaua credință chiar și în situația consacrării acesteia prin decizia civilă nr.1054/12.06.2008 a Curții de Apel București întrucât reaua credință nu a fost reținută ca fiind exercitată în raporturile cu reprezentanții Statului R., ci în cel mai rău caz, împreună cu aceștia în detrimentul persoanelor îndreptățite. Acest aspect este evident și datorită faptului că procedura de atribuire a imobilelor în baza Legii nr.112/1995 reprezenta un atribut exclusiv al instituțiilor publice, chiriașii cumpărători neavând nici un control asupra deciziilor de validare sau invalidare a cererilor de contractare.
În jurisprudență nu au putut fi stabilite în concret cauzele de nulitate absolută la care face referire legea, buna sau reaua credință a părților contractante fiind lăsată la libera apreciere a instanțelor de judecată, iar acestea, în proporție majoritara, au calificat și apreciat eventuala rea credință a părților contractante exclusiv prin raportare la terțul persoana îndreptățită, iar nu prin raportare la relațiile contractuale născute între vânzător și cumpărător, aceștia fiind considerați niște "victime colaterale ale unor dispoziții legale injuste. Textul articolului 501 din Legea 10/2001 nu poate fi interpretat decât în sensul invederat de către apelanți, întrucât desființarea contractelor încheiate în baza legii nr. 112/1995 nu putea fi realizata decât în condițiile art. 45 al.2 din legea 10/2001 ( prin constatarea relei credințe a părților contractante), iar art. 501 din aceiași lege face referire expresa la situația desființării acestor contracte, prin hotărâri definitive și irevocabile, legiuitorul neputând implementa doua soluții contradictorii în cadrul aceluiași titlu de lege, aceasta maniera fiind sancționată de către orice normă elementara de tehnica legislativă.
Din înscrisurile depuse la dosar - rezulta că - la momentul cumpărării imobilului de către reclamanți, aceștia au depus toate diligențele pentru aflarea situației juridice a bunului - iar instituțiile Statului au comunicat acestora ca, imobilul poate fi cumpărat, întrucât exista litigiu sau alte cereri .
Totodată, fostul proprietar, care a redobândit imobilul - niciodată nu a notificat, reclamanții, să nu cumpere / și nici nu le-a adus la cunoștință, în vreo alta modalitate, aspectul ca, solicita retrocedarea imobilului.
Reclamanții - au cumpărat imobilul la data de 19 decembrie 1996, iar fostul proprietar al imobilului care l-a redobândit, s-a adresat instanței de judecată în anul 1998 - pârâți - fiind numai Consiliul General al M. Bucuresti - deci la cca. 2 ani după ce reclamanții au cumpărat imobilul, astfel încât, la data cumpărării - reclamanții au cumpărat cu respectarea Legii 112/1995 - și a Constituției în vigoare.
Fostul proprietar, care a redobândit imobilul, ulterior - în dosarul de revendicare – la data de 1 august 2002 - a formulat cerere precizatoare și a introdus în cauză toți cumpărătorii apartamentelor din imobil - inclusiv - pe reclamanții din prezenta cauza.
Astfel - reclamanții au cunoscut de " cererea în revendicare a fostului proprietar ,,- în august 2002 - la 6 ani de la cumpărarea imobilului astfel - încât – se apreciază că - în cauza nu se poate reține, în raport de considerentele prezentate - ca, reclamanții au fost de rea credință la data cumpărării ...
In cadrul obligațiilor pe care pârâta PMB și ., le aveau - exista obligația prevăzuta de legea 112/1995 - de a verifica situatia juridica a imobilului, daca exista litigii, cereri de retrocedare privitoare la imobilul în discuție, urmând ca numai după aceste verificări pârâta PMB - să procedeze la vânzare -
In acest sens - departamentele de specialitate din cadrul PMB - și-au dat avizul favorabil cumpărării - ceea ce a creat convingerea reclamanților ca la momentul vânzării, respectiv cumpărării - cumpărau de la adevăratul proprietar, ". iar asupra validității și valabilității tranzacției există o puternica prezumție de legalitate.
Mai mult - pe cererea de cumparare depusa de reclamanti la data de 17 mai 1996 - pe verso cererii - departamentele PMB - care trebuiau să verifice " situatia juridica a imobilului" - au mentionat ca nu exista litigiu asupra imobilului, și ca, imobilul, intra sub incidenta Legii 112/1995 - putând fi vândut.
Față de cele menționate – reclamanții cumpărători au avut convingerea că au încheiat actul cu titlu oneros cu proprietarul imobilului, iar faptul că s-au aflat într-o eroare . neînlăturat - s-a datorat exclusiv vânzătorului.
Potrivit dispozitiilor legale - art. 1336-1337 cod civil, art. 1341 - 1346 cod civil - daca vanzatorul a vandut cu rea credinta fondul altuia, el este dator să întoarcă cumparatorului toate spezele .... " iar dispozițiile art. 1344 cod civil prevad ca ... daca lucrul vandut se afla la epoca evictiunii, la o valoare mai mare, din orice cauza, vanzatorul este dator sa plateasca cumparatorului, pe langa pretul vanzarii, excedentele valorii …
In cauza - exista o legatura de cauzalitate între fapta pârâtelor - și prejudiciul creat reclamanților - respectiv - pârâta P.M.B. a indus în eroare reclamanții, când a vandut imobilul, prezentându-i ca adevarata o fapta care realitate era falsa ( cu referire la situatia juridica a imobilului) - iar prin aceste " fapte sau acte personale" anterioare vanzarii, dar tăinuite față de cumparatori de natura a-l tulbura pe cumparator în linistita folosinta a lucrului - pârâtele se fac vinovate de evictiune.
Obligatia de garantie a vanzatorului pentru fapte proprii savarsite înainte si dupa încheierea contractului de vanzare-cumparare - vizeaza nu numai tulburarea directa a cumparatorului - dar si evictiunea care se realizeaza prin intermediul unui tert, în cazul reclamanților, succesorii fostului proprietar al imobilului.
Intrucat evictiunea este totala, în raport de dispozitiile Codului civil . care sunt incidente spetei întrucât contractul de vanzare cumparare s-a încheiat sub incidenta Codului Civil,vânzatorul este obligat să restituie integral echivalentul valorii bunului de la momentul producerii evicțiunii / respectiv prețul de piata - precum și diferenta de pret reprezentand sporul de valoare dobandit de imobil între momentul încheierii contractului și data producerii evictiunii / respectiv prețul reactualizat cu indicele de inflație.
Mai mult, Legea 112/1995 - HG. / 1996 - HG / 1997 - menționeză obligatia Statului de a verifica "situatia juridica" a bunului, anterior înstrăinării - precum și obligatia de a repara integral prejudiciul cauzat prin nerespectarea obligatiei ce Ii revenea - aceea de a suspenda orice vânzare până la clarificarea situatiei juridice a bunului –
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat prin motivele de apel formulate, excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că, pe plan procesual calitatea procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ – teritorială vânzătoare (în speță P. M. București și prin mandatar .), nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raport juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă juridică: existența unui raport juridic de drept privat având la baza un contract, ori statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare; prevederile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.
Nici dispozițiile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să-i acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg.
Pe fondul cauzei, se arată că în mod greșit, instanța de fond a admis acțiunea, având în vedere dispozițiile art.1337 Cod civil care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț iar deposedarea cumpărătorilor de apartamentul ce face obiectul litigiului întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, fiind de natură a angaja răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv P. M. București.
Se critică sentința apelată și sub aspectul obligării apelantului pârât la restituirea întregului preț, inclusiv a comisionului de 1% din preț, arătându-se că potrivit art.41 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995, respectivul comision a fost reținut de către mandatorul Primăriei M. București, în speță, ..
În ceea ce privește obligarea apelantului pârât la plata cheltuielilor de judecată, se susține că era necesar să se facă aplicabilitatea art.1337 Cod civil privind răspunderea pentru evicțiune a cumpărătorilor și de asemenea, că apelantul nu se face vinovat de declanșarea litigiului, neexistând culpă procesuală.
Analizând actele și lucrările de la dosarul cauzei în raport de criticile formulate cât și de dispozițiile legale incidente în materie, Curtea reține că apelurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, se reține că instanța de fond a respins-o în mod corect.
Astfel, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în cauza dedusă judecății este conferită de lege, respectiv de dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 ce dispune că, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Mai mult, în cadrul acestor dispoziții legale se face trimitere și la modalitatea prin care pârâtul-apelant va proceda la despăgubirea „chiriașilor” și anume, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Considerațiile expuse atât de apelanta reclamantă cât și de apelantul pârât cu privire la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art.1337 și 1344 Cod civil nu pot fi reținute întrucât, așa cum în mod corect, a reținut și instanța de fond, legiuitorul a înțeles să dea o reglementare specială raporturilor juridice rezultate în urma desființării sau anulării contractelor de vânzare – cumpărare încheiate sub imperiul legii 112/1995 prin edictarea normelor cuprinse în Legea nr.10/2001 așa cum a fost modificată prin Legea nr.1/2009, așa încât în cauză se aplică legea specială și nu dreptul comun, reprezentat de dispozițiile codului civil în materie de evicțiune.
Această soluție se impune și în raport de principiul disponibilității în procesul civil, reclamanții invocând ca și temei juridic al cererii deduse judecății atât dispozițiile art.1337,1339, 1341 – 1346 Cod civil cât și dispozițiile art.17, 18 din Legea 1/2009. Or, având în vedere natura temeiurilor juridice invocate, Curtea reține că, în mod corect, instanța de fond a constatat aplicabilitatea dispozițiilor art.50 din Legea nr.10/2001 și nu a dispozițiilor dreptului comun în materie, constatând în mod legal că reclamanții au dreptul la despăgubiri ce reprezintă prețul actualizat pentru apartamentul în litigiu.
Prin sentința civilă nr.1004/19.11.2004 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a Civilă,irevocabilă prin decizia civilă nr.1045/12.06.2008 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV a Civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr. 2503/_/19.12.1996.
Ca urmare, Curtea va reține că această hotărâre judecătorească are putere de lucru judecat în ceea ce privește încălcarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, respectiv a dispozițiilor art.9 alin.1 din lege, neavând relevanță reaua sau buna credință a reclamanților care a fost analizată în respectiva hotărâre judecătorească numai ca urmare a apărării formulate de reclamanți referitoare la buna credință, fără a fi reținută, însă reaua credință a acestora ca și cauză de nulitate absolută a contractului.
Așadar, criticile formulate de apelante cu privire la inaplicabilitatea dispozițiilor art.50 din Legea nr.10/2001 raporturilor juridice deduse judecății cât și a aplicabilității dispozițiilor art.1377 și 1344 Cod civil, nu pot fi reținute.
În ceea ce privește obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata comisionului de 1% din preț, Curtea reține că dispozițiile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 nu fac nici o distincție în ceea ce privește obligația de plată a prețului actualizat ce incumbă acestei părți și, ca urmare, critica vizând acest aspect este nefondată.
Obligarea pârâtului Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată s-a făcut în temeiul dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă ce instituie o prezumție de culpă procesuală care în cauză nu a fost răsturnată de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice .
Dimpotrivă, această parte este cea care a căzut în pretenții iar obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată este legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate apelurile formulate de apelanții reclamanți I. (N.) M. cu domiciliul ales la Cav. M. S. în București, ..2-4, TRONSON II, . și 3A, sector 3 și la Cav. M. S. cu sediul în București, Palatul Camerei de Comerț și Industrie a României, ..2-4, TRONSON II, . și 3A, sector 3 și N. M. A. cu domiciliul ales la Cav. M. S. cu sediul în București, Palatul Camerei de Comerț și Industrie a României, ..2-4, TRONSON II, . și 3A, sector 3 și la Cav. Bezna G. în București, ., ., ., sector 3 și apelantul M. FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile 1820/23.10.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți P. M. BUCUREȘTI cu sediul în Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6, S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 5 și . cu sediul în București, ., sector 1.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 3 iunie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. F. B. C. M. S.
GREFIER
V. Ș.
RED.DFB
Tehnored.MȘ/ 8 ex.
26.06.2013
| ← Pretenţii. Decizia nr. 831/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1775/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
