Pretenţii. Decizia nr. 263/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 263/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-02-2013 în dosarul nr. 28685/3/2010
Dosar nr._
(2777/2012)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.263
Ședința publică de la 14.02.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - M. V.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant C. I., împotriva sentinței civile nr.1579 din 26.09.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI și intimatul intervenient C. V..
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței împrejurarea că recurentul reclamant a solicitat aplicarea dispozițiilor art.242 alin.2 din codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentantul Ministerului Public solicită suplimentarea probatoriului în sensul de a se dispune emiterea unei adrese la Ministerul Finanțelor Publice, pentru a comunica dacă recurentul reclamant a primit despăgubiri în baza celorlalte legi de reparație, respectiv Legea nr.10/2001, Legea nr.247/2005.
Deliberând cu privire la cererea de suplimentare a probatoriul în calea de atac a recursului, prin raportare la criticile concrete cu care a fost învestită, dar și la aspectele reținute de către instanța de fond în ceea ce privește modul de soluționare ce vizează daunele materiale, Curtea apreciază că la acest moment procesual nu este utilă această probă în soluționarea cauzei de față.
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
Referitor la critica ce vizează termenul de prescripție cu privire la acordarea despăgubirilor morale, o apreciază ca neîntemeiată. În mod corect a apreciat instanța de fond că în Legea nr.221/2009 nu operează un astfel de termen, de repunere în termenul de prescripție, prescripție care s-a împlinit la data de 01.01.2013.
În ceea ce privește capătul de cerere privitor la daunele materiale, de asemenea, apreciază că în mod corect a fost respins de către prima instanță, având în vedere faptul că partea reclamantă nu a făcut dovezi în sensul că s-au formulat cereri și că s-au primit despăgubiri. În plus, urmează a se avea în vedere faptul că nu s-au făcut dovezi nici cu privire la confiscarea bunurilor.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, Curtea constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă, la data de 14.06.2010, sub nr._, reclamantul C. I. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, solicitând instanței să constate caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva familiei sale prin confiscarea abuzivă a tuturor bunurilor mobile și imobile în momentul ridicării din gospodărie și a deportării în stepa Bărăganului; obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro sau echivalentul în lei la data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale suferite în urma măsurii administrative cu caracter politic de stabilire a domiciliului obligatoriu pentru toți membrii familiei, măsură ce a fost dispusă prin Decizia nr.200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a învederat că, în ziua de 18 iunie 1951, acesta, copil fiind în vârstă de 4 ani, împreună cu părinții săi, CÂTU C. și M. și fratele CÂTU V., în vârstă de 7 ani, în baza Deciziei M.A.I. nr.200/1951, au fast răpiți din casa lor, fiind deportați în Câmpia Bărăganului, într-un lan de porumb, lângă un țăruș cu un număr, în S. Nouă, G..
Cei menționați mai sus au fost smulși din casa lor fără nici o vină, fără nici o explicație și, sub amenințarea armelor, au fost obligați să strângă lucrurile lor (doar strictul necesar - haine și câteva obiecte personale) în mai puțin de 2 ore și să pornească, încolonați, spre gara din Tâmna, unde au fost îmbarcați în vagoanele de tren precum vitele, fără să se țină cont de faptul ca unii au minori, speriați, unii bătrâni și bolnavi.
După un drum lung și anevoios de câteva zile, în condiții inumane, au fost lăsați într-un câmp, unde un țăruș reprezenta locul de domiciliu pentru fiecare familie. Au fost lăsați sub cerul liber zile și nopți în șir, timp în care au îndurat arșița soarelui și răcoarea nopților.
Reclamantul a precizat că, pe parcursul celor 5 ani, a înfruntat mizeria, gerurile aspre, crivățul, arșița soarelui de stepă, lipsa de apă (apă care se aducea cu o cisternă, ce se defecta mereu, oamenii fiind obligați să bea apa din urmele lăsate de copitele cailor în pământ - loc în care se strângea o brumă de apă, dar vitală tuturor celor aflați în situația în care se aflau).
Mai mult, condițiile inumane în care reclamantul și familia acestuia au fost obligați să trăiască de-a lungul acestor ani le-au cauzat, atât lui, cât și familiei sale probleme de sănătate pe care nu au avut, în aceea perioadă, nici voie și nici posibilitatea să le trateze.
După aproape 5 ani de umilință, în luna ianuarie 1956 au fost lăsați să se întoarcă la casele lor, case care, însă, nu mai existau, fiind nevoiți să trăiască iarăși sub cerul liber și nopți întregi, ca și cum ar fi fost lăsați să treacă dintr-un infern în altul.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor solicitate, reclamantul a solicitat instanței să aibă în vedere, pe lângă suferințele fizice și psihice îndurate de către toată familia sa, și vârsta reclamantului la momentul deportării, respectiv aceea de 7 și 4 luni, precum și consecințele negative asupra stării de sănătate, periclitată de lipsa celor mai elementare condiții de igienă și alimentație. Mai mult, chiar și după terminarea celor 5 ani de calvar, repercusiunile asupra sa și a familiei sale nu au încetat.
În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.4 și art.5 ale Legii nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
La termenul din 02.02.2011, reclamantul C. I. a depus la dosar precizare de acțiune, prin care a arătat că înțelege să precizeze sumele solicitate în cererea de chemare în judecată prin indicarea bunurilor confiscate abuziv ca urmare a măsurii politice de deportare.
Astfel, reclamantul a precizat că suma de 500.000 EUR se compune din suma de 200.000 EURO pentru casa de cărămidă și anexe, suma de 175.000 EURO pentru terenul deținut de către familia sa, în suprafață totală de 14 ha și 2.500 mp, în diverse categorii de folosință, suma de 100.000 EURO reprezentând valoarea bunurilor mobile aflate în casa, valoarea animalelor și a recoltelor confiscate odată cu restul proprietăți; în casa confiscată exista mobilier de lemn masiv, cu încrustații din lemn (trandafir, cireș, etc), obiecte de uz casnic cu o valoare atât financiară emoțională, accesorii, bijuterii, în general obiecte de valoare care au fost confiscate odată cu casa.
Reclamantul a arătat că-și menține și solicitarea de obligare a pârâtului la plata sumei de 25.000 EURO cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciile morale suferite.
Astfel, deși prevederile art.5 alin.1 lit. a) prima teza din Legea nr.221/2009 au fost declarate neconstituționale, aceasta nu înseamnă că dispozițiile generale în materie au fost și acestea abrogate. Astfel, prin aplicarea prevederilor art.5 alin.1, a fost repus în termen pentru solicitarea acestor despăgubiri conform dreptului comun. De asemenea, prev. art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 au fost declarate neconstituționale doar cu privire la prima teză, restul prevederilor conținute de acest articol urmând a fi aplicate pentru stabilirea despăgubirilor morale acordate de către instanță conform dreptului comun.
Odată cu declararea neconstituțională a prevederilor speciale, revine ca aplicare norma generală cu privire la răspunderea delictuală, și anume art.998-999 C.civ. De asemenea, nu mai operează limitările instituite prin O.U.G. nr.62/2010, acestea fiind, de asemenea, declarate neconstituționale.
Întrucât fratele reclamantului este în viață, acesta putând pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, s-a solicitat introducerea în cauză, în calitate de intervenient în interes propriu, a numitului C. V..
La termenul din 26.09.2012, tribunalul a admis în principiu cererea de intervenție în interes propriu și a dispus introducerea în cauză a intervenientului C. V..
Prin sentința civilă nr.1579/26.09.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins cererea principală formulată de reclamant și cererea de intervenție, ca neîntemeiate, în considerentele hotărârii reținând că pentru daunele morale, temeiul de drept inițial indicat - dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 - a fost declarat neconstituțional prin decizia nr.1358 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial la 15.11.2010.
În aceste condiții, textul menționat este considerat că nu mai există.
Tribunalul a considerat, de asemenea, că nu poate da eficiență nici prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acestea nu garantează dreptul de a dobândi un bun.
Descrierea noțiunii de „bun" în sensul Convenției include și noțiunea de speranță legitimă de a dobândi un bun. Aceasta înseamnă că legea și practica internă îi dau reclamantului motive să creadă că va avea câștig de cauză în fața instanțelor naționale. Ca urmare a încetării efectelor textului de lege, tribunalul a apreciat că nici reclamantul și nici intervenientul nu mai au o speranță de a dobândi compensații, așa cum a constatat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Slavov contra Bulgariei, și Curtea Constituțională în decizia nr.1358/2010.
În ceea ce privește temeiul reprezentat de dispozițiile art.998-999 C.civ., tribunalul a constatat că acțiunea cu o astfel de cauză este prescrisă, întrucât, conform art.8 din Decretul nr.167/1958, termenul general de trei ani a început să curgă de la data când reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Momentul de început a fost reprezentat de data de 01.01.1990, când a fost răsturnat regimul comunist în România, astfel că termenul s-a împlinit cu mult înainte de introducerea acțiunii.
Chiar dacă prin adoptarea Legii nr.221/2009 statul a recunoscut dreptul la acordarea de măsuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerată ca reprezentând o repunere în termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale.
Repunerea în termen poate fi făcută printr-o prevedere legală expresă, așa cum este cazul Legii nr.18/1991, sau poate fi dispusă de către instanța de judecată, în condițiile art.19 din Decretul nr.167/1958.
Legea nr.221/2009 nu conține o astfel de prevedere privind repunerea în termenul de prescripție, iar dispozițiile legilor speciale reparatorii sunt de strictă interpretare și aplicare.
Cât privește art.19 din Decretul nr.167/1958, acesta stabilește că instanța poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii, cererea de repunere în termen putând fi făcută numai în termen de 1 lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție. Or, în speță, nu au fost invocate și dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescripție a fost mult depășit, pentru a se putea dispune repunerea în situația anterioară.
Conform art.25 din Decretul nr.167/1958, dispozițiile acestui decret sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite până la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în decret vor fi socotite că încep să curgă de la . acestui decret.
Potrivit art.26 din Decretul nr.167/1958, pe data intrării sale în vigoare se abrogă orice dispoziții legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul nr.167/1958. Astfel fiind, o dată cu . Decretului nr.167/1958 au fost implicit abrogate și dispozițiile Titlului XX - art.1837 și următoarele, precum și celelalte dispoziții din Codul civil privitoare prescripția extinctivă.
În ceea ce privește constatarea caracterului politic al măsurii dislocării reclamantului, tribunalul, observând dispozițiile art.3 coroborat cu art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009, a apreciat că acesta este neîntemeiat.
Așa cum se observă din aceste norme, unul dintre actele administrative pentru care Legea nr.221/2009 prevede că reprezintă de drept măsură administrativă cu caracter politic este Decizia M.A.I. nr.200/1955, decizie în baza căreia reclamantul a fost dislocat împreună cu părinții și fratele său, astfel că solicitarea acestuia de a se constata caracterul politic al acestei măsuri apare ca fiind neîntemeiat.
Referitor la daunele materiale solicitate, tribunalul a reținut că, la termenul din 22.09.2010, reclamantul personal a recunoscut faptul că nu a formulat cereri în baza legilor de reparație, respectiv Legea nr.10/2001 sau Legea nr.247/2005.
În aceste condiții, față de dispozițiile art.5 alin.1 lit.b) din Legea nr.221/2009, tribunalul a apreciat că solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la plata contravalorii bunurilor mobile și imobile apare ca nefiind întemeiată, cu atât mai mult cu cât acesta nu a produs dovezi în sensul solicitat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul C. I., solicitând modificarea în tot a sentinței primei instanțe și, pe cale de consecință, admiterea cererii astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, întemeiat pe prevederile art.304 pct.9 și art.304 ind.1 C.proc.civ., recurentul a arătat că ulterior introducerii acțiunii au fost declarate neconstituționale dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009, astfel cum rezultă din dispozitivul deciziei Curții Constituționale.
Or, din motivarea acestei hotărâri se reține că sunt considerate fără obiect prevederile art.5 alin.1 ind.1 din Legea nr.221/2009. Așa fiind, rămâne în vigoare atât textul principal al art.5 alin.1, cât și prevederile art.5 alin.1 lit.a teza a II-a.
D. consecință, art.5 alin.1 se constituie ca o repunere în termen, iar teza a II-a a alin.1 lit.a oferă instanțelor de judecată o . criterii de care să țină seama la aprecierea cuantumului despăgubirilor.
Prin abrogarea dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 se abrogă de fapt o prevedere specială, aplicabilă în detrimentul prevederii generale cuprinsă de art.998 – 999 C.civ. O dată cu abrogarea normei speciale, se dă aplicabilitate prevederii generale în materie.
Cu toate acestea, prima instanță a reținut în mod greșit că legea specială nu conține o dispoziție de repunere în termen, deși textul menționat include exact perioada de aplicabilitate a prevederilor sale și anume de la . la scurgerea lor trei ani. Aceasta înseamnă că de la . legii se pot solicita despăgubiri.
În ceea ce privește daunele materiale suferite, recurentul a susținut că prevederile art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 prevăd în mod expres această posibilitate.
În speță, tribunalul a apreciat că reclamantul a recunoscut la termenul din 22.09.2010 faptul că nu a formulat cereri în baza legilor de reparație. Însă lecturând și interpretând dispozițiile legale indicate anterior, se poate observa că legea în cauză nu prevede o condiție pentru acordarea despăgubirilor, singura cerință fiind aceea ca bunurile să nu fi fost restituite și să nu se fi primit despăgubiri (așadar, nu o condiție referitoare la formularea sau nu a unor cereri în temeiul legilor speciale).
În aceste condiții, tribunalul a aplicat în mod greșit legea, adăugând la normele sale.
Referitor la producerea dovezilor pentru bunurile confiscate, recurentul a arătat că la dosarul cauzei există actele de expropriere ale imobilelor și bunurilor mobile precizate de acesta.
Pe de altă parte, prevederile art.24 alin.1 din Legea nr.10/2001 stipulează în ce condiții se face dovada proprietății. În speță, nu s-a făcut dovada contrară a actelor de preluare, drept pentru care prezumția legală nu a fost răsturnată.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
Prima critică formulată de recurent vizează nelegalitatea soluției primei instanțe în ceea ce privește lipsa recunoașterii unui temei juridic pentru cererea de acordare daune morale. A susținut recurentul că declararea neconstituțională a art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 nu operează în întregime asupra acestui text de lege, fiind păstrate dispozițiile ce se referă la posibilitatea obligării statului la plata de despăgubiri morale și la modalitatea de stabilire a acestora prin prisma prevederilor de drept comun, care devin operante în urma înlăturării normei speciale.
În ceea ce privește acordarea de daune morale, în mod corect tribunalul a apreciat că, pe fond, o astfel de cerere nu mai poate fi admisă după publicarea deciziilor Curții Constituționale nr.1358 și 1360/2010, întrucât, raportat la prevederile art.147 din Constituția României, aceste hotărâri au efect erga omnes de la publicare, respectiv de la 15.11.2010.
În consecință, la data formulării acțiunii – 14.06.2010, prevederile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 nu erau declarate neconstituționale, ulterior intervenind această constatare a instanței de contencios constituțional, astfel încât, la data pronunțării hotărârii de către prima instanță, nu mai exista un temei juridic pentru obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri morale.
Luând spre analiză incidența deciziilor nr.1358 și nr.1360/21.10.2010 ale Curții Constituționale, ambele publicate în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010, asupra cauzei de față, Curtea reține că pretențiile reclamantului au fost întemeiate pe prevederile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea 221/2009, text de lege ce nu era în vigoare, întrucât și-a încetat aplicabilitatea ca urmare a declarării neconstituționalității prin cele două decizii ale Curții Constituționale.
Potrivit dispozițiilor art.31 alin.3 din Legea nr.47/1992, republicată, și art.147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Conform art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992, republicată, deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Se mai reține, de asemenea, față de conținutul prevederilor legale și constituționale mai sus redate, că legiuitorul român nu a acționat în interiorul termenului de 45 de zile în vederea punerii de acord cu Constituția a prevederilor declarate ca fiind neconstituționale, astfel încât, la data judecării cauzei în primă instanță se constată că norma art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 își încetase efectele, ea nemaiexistând în corpul acestei legi, situația fiind similară în planul consecințelor juridice cu cea a unei abrogări.
Față de această împrejurare și de consecințele legale și constituționale ale declarării ca neconstituțional a unui text dintr-o lege sau ordonanță, Curtea consideră că judecarea prezentei cauze nu s-ar fi putut realiza cu ignorarea menționatelor decizii ale Curții Constituționale, care au avut ca efect lipsirea de temei legal a solicitărilor formulate de către recurent prin cererea sa.
Instanța nu găsește niciun argument de ordin legal ori convențional care să justifice recunoașterea ultraactivității art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 în condițiile declarării sale ca fiind neconstituțional și care să nu vină în coliziune cu regimul constituțional al excepțiilor de neconstituționalitate ori cu principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Sub acest aspect, Curtea constată că, din punct de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională, iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu Constituția.
Făcând această paralelă, Curtea apreciază că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, întrucât raportul juridic dedus judecății în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia) și ale cărei efecte sunt guvernate de legea nouă, sub regimul căreia s-au produs acestea, astfel că „legea nouă” (forma legii după data la care decizia de neconstituționalitate produce efecte) se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile noi.
Tot astfel, nu s-ar putea pretinde că judecarea cererii reclamantului ar fi trebuit să aibă loc prin aplicarea legii în forma prevăzută de O.U.G. nr.62/2010, neputându-se susține încălcarea regulii „tempus regit actum”, deoarece în cauză nu este vorba despre un raport juridic ce s-a constituit, și-a produs în întregime efectele și s-a stins sub imperiul unei legi, care însă nu mai este în vigoare la data când raportul juridic respectiv este dedus judecății, pentru a se putea reclama aplicarea legii ce a guvernat acel raport juridic, deși în vigoare este o lege nouă. Situația regăsită în cauza de față este aceea a existenței unor fapte petrecute și consumate în trecut, cărora art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 le-a recunoscut anumite consecințe juridice, consecințe juridice care însă au fost înlăturate ca efect al declarării acestui text legal ca neconstituțional, efect ce se impune a fi aplicat imediat în virtutea principiului de drept al aplicării imediate a legii noi.
Că aceasta a fost și voința neîndoielnică a legiuitorului o demonstrează însuși mecanismul de reglementare al declarării neconstituționalității unei legi ori ordonanțe pe calea controlului a posteori, prin intermediul excepției de neconstituționalitate atât în varianța de reglementare existență în Legea nr.47/1992 republicată până la modificarea sa prin Legea nr.177/2010, cât și în actuala soluție legislativă.
Curtea apreciază că judecând astfel pricina și făcând aplicare în cauză deciziilor general obligatorii ale Curții Constituționale nu s-ar putea susține nicio încălcare a art.1 Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului de către recurent, el neaflându-se în situația în care legiuitorul l-ar fi privat de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire, deoarece, până la pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, nu obținuse recunoașterea pretențiilor lui nici măcar printr-o hotărâre definitivă care să aibă aptitudinea de a naște în patrimoniul acestuia o creanță susceptibilă de executare.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, art.1 din Protocolul nr.1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, iar un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale, în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoarea patrimonială susceptibilă de protecția art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (cauza A. ș.a. împotriva României, par.137).
O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, întrucât jurisdicția supremă nu finalizase încă soluționarea irevocabilă a cauzelor privitoare la recunoașterea drepturilor beneficiarilor Legii nr.221/2009. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă”, iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de o verificare din partea organului jurisdicțional, mai ales că, în numeroase cazuri, ca și cel în speță, s-a invocat aplicarea legii de către persoane care nu intrau în sfera de reglementare a acesteia sau la fapte care nu se înscriau în acțiunile ce s-a urmărit a fi sancționate ori condamnate prin adoptarea Legii nr.221/2009 (spre exemplu, prizonierii de război deținuți în lagărele fostei U.R.S.S. atât anterior, cât și ulterior datei de 23.08.1944).
Prin urmare, recurentul nu poate invoca protecția oferită de art.1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., el neavând de protejat un „bun” sub forma „speranței legitime” izvorâte dintr-o legislație care oferea posibilitatea de a solicita acordarea de daune morale în condițiile art.1-5 din Legea nr.221/2009.
În opinia Curții se poate afirma că există un bun susceptibil de a fi protejat în baza art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție numai în situația acelora care, la data pronunțării deciziilor Curții Constituționale, se pronunțase o hotărâre definitivă de confirmare a drepturilor recunoscute în temeiul acestei legi.
Recunoscând marja mare de apreciere a statului în privința legilor reparatorii, în contextul unei tranziții dificile de la economia planificată la economia de piață, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat și că, simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atât timp cât deznodământul judiciar este incert până la finalizarea procesului (Slavov și alții c. Bulgaria). Aceeași Curte a mai observat că noțiunea de discriminare prevăzută de art.14 din Convenție nu este una autonomă, arătând că în măsura în care nu se poate reține o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1, nu se poate face aplicare nici acestui text al Convenției.
Cu referire la situația concretă a reclamantului, așa cum s-a reținut anterior, acesta nu se află în ipoteza de a fi fost în posesia unor drepturi definitiv câștigate la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale.
Pe de altă parte, prin decizia nr.12/19.09.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional.
În al doilea rând, Curtea constată că, în mod corect, tribunalul a analizat cererea de acordare despăgubiri și prin prisma prevederilor art.998 – 999 C.civ., raportat la excepția prescripției dreptului material la acțiune, constatând că prin adoptarea Legii nr.221/2009 nu intervine o repunere în termen în favoarea persoanelor îndreptățite, conform acestei legi, la măsuri reparatorii.
Pe de altă parte, abrogarea unei norme speciale nu determină, astfel cum susține recurentul aplicabilitatea normei generale cu înlăturarea consecințelor generate de aplicarea Decretului nr.167/1958.
În ceea ce privește criticile de nelegalitate formulate de recurent, care vizează modul de soluționare a cererii pentru acordarea de daune materiale, din perspectiva incidenței motivului de recurs prev. de art. 304 pct.9 C.proc.civ., Curtea consideră că acestea sunt întemeiate.
Prima instanță a reținut corect că în speță se regăsește o măsură administrativă cu caracter politic, astfel cum stabilește Legea nr.221/2009, având în vedere actele din dosar.
În conformitate cu prevederile art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, S. R. poate fi obligat la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite celui îndreptățit sau acestea nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, potrivit art.5 alin.5 din aceeași lege, „acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin.1 lit.b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.
Contrar celor reținute prin sentința recurată, vizând condițiile legale în care s-ar putea obține o dezdăunare pentru bunurile imobile confiscate, trebuie remarcat că textele legale prezentate nu condiționează expres posibilitatea de obținere a despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate decât de împrejurarea constatării că o asemenea reparație s-a realizat deja prin aplicarea Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a procedurilor speciale ulterioare prevăzute de Legea nr.247/2005.
Se evită în acest mod o dublă reparație în ipoteza analizată, fără însă a se face trimitere la parcurgerea prealabilă și obligatorie a altor proceduri instituite prin alte legi speciale ca o condiție obligatorie pentru acordarea despăgubirilor instituite prin acest act normativ special ulterior, Curtea apreciind că o interpretare restrictivă în sens contrar ar lipsi de orice finalitate dispoziția cu caracter reparatoriu inclusă în cadrul Legii nr.221/2009, o normă legală în vigoare, nedeclarată neconstituțională.
Nu în ultimul rând trebuie să se procedeze la o interpretare istorico-teleologică a acestui act normativ, interpretare pentru care prezintă un deosebit interes expunerea de motive a Legii nr.221/2009, expunere de care legiuitorul a ținut seama în procesul de legiferare.
În cadrul acestei expuneri, avându-se în vedere domeniul de aplicare a Legii nr.10/2001, care include și imobilele prevăzute la art.2 alin.1 lit.b, s-a arătat că „dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoane în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până la această oră o despăgubire concretă”.
Astfel, printre schimbările preconizate ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr.221/2009 s-a aflat, în concepția inițiatorilor noii legi, „reglementarea unei posibilități speciale de reparare a prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri ca efect al hotărârii de condamnare cu caracter politic. Astfel, prin derogare de la prevederile Legii nr.10/2001, cu modificările și completările ulterioare, persoanele în cauză, precum și soțul sau descendenții până la gradul al II-lea, inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate” (s.n.).
Prin urmare, potrivit aceleiași expuneri de motive, „acest proiect își propune să completeze cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist”.
Aceleași concluzii se impun și în legătură cu măsurile administrative luate împotriva familiei reclamantului prin confiscarea abuzivă a bunurilor mobile și imobile în momentul ridicării din gospodărie și a deportării în stepa Bărăganului.
Sunt, deci, pe deplin justificate susținerea recurentului, în sensul că neparcurgerea procedurilor prevăzute de Legea nr.10/2001 ori Legea nr.247/2005 nu poate constitui un fine de primire pentru cercetarea temeiniciei pretențiilor la despăgubiri formulate în temeiul Legii nr.221/2009, având în vedere că aplicațiunea ei este înlăturată numai dacă bunurile în cauză au fost deja restituite în natură, sau persoanele îndreptățite au obținut despăgubiri în condițiile Legii nr.10/2001, sau ale Legii nr.247/2005, situație care nu se regăsește în prezenta cauză.
Sunt, așadar, fondate criticile din recurs referitoare la neanalizarea pe fond a cererii de despăgubiri materiale.
Necercetarea fondului nu constituie motiv de recurs de sine stătător. Incidența art.304 pct.9 Cod procedură civilă atrage modificarea hotărârii atacate, însă, când motivul de recurs se bazează pe necercetarea fondului, intervine casarea acesteia.
Față de cele reținute, apreciind că situația arătată mai sus echivalează cu nejudecarea în fond a pricinii, Curtea, în temeiul art.312 alin.1 și 5 C.proc.civ., va admite recursul declarat de reclamant și va casa în parte sentința recurată, trimițând cauza la același tribunal pentru rejudecare în ceea ce privește capătul de cerere referitor la acordarea daunelor materiale. Tribunalul va analiza pe fond pretențiile reclamantului și intervenientului, urmând a verifica, în prealabil, obiectul confiscării averii dispuse față de autorul acestora.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la cererea de constatare caracter politic și acordare daune morale, întrucât, în cazul acestora, pentru considerentele deja prezentate, Curtea nu poate reține incidența art.304 pct.9 ori 3041 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulate de recurentul-reclamant C. I. împotriva sentinței civile nr.1579 din 26.09.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și intimatul intervenient C. V..
Casează în parte sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal în ceea ce privește capătul de cerere referitor la acordarea daunelor materiale.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la cererea de acordare daune morale și constatare caracter politic.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.02.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. I. M.-A. N.-G. M. V.
GREFIER,
M. C.
Red.M.V.
Tehnored.B.I.
2 ex./15.02.2013
T.B.-S.aIII-a Civ: - C.P.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 1379/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 830/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
