Pretenţii. Decizia nr. 830/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 830/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-04-2013 în dosarul nr. 18608/3/2012
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 830 R
Ședința publică de la 16.04.2013
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – F. C.
GREFIER – S. V.
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București participă procuror D. B..
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul reclamant C. A. și de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B., împotriva sentinței civile nr. 137/21.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, având ca obiect „pretenții – Despăgubiri Legea nr. 221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul reclamant C. A. reprezentat de avocat Lacrima C., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care Apărătorul recurentului reclamant C. A. depune la dosar practică judiciară.
Curtea pune în discuția părților necesitatea suplimentării probatoriului cu privire la dovada faptului că reclamantul ar fi fost arestat.
Apărătorul recurentului reclamant C. A. precizează că nu mai deține alte înscrisuri.
Având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentului reclamant C. A. solicită să se constate că are caracter politic și măsura arestării recurentului, măsură care a stat la baza luării măsurii excluderii din P., în anul 1958. Să se constate că recurentului i s-au produs prejudicii de ordin moral și material și se impune acordarea unei despăgubiri bănești, echitabilă și rezonabilă. Arată că excluderea recurentului în anul 1959 din P. i-au cauzat acestuia prejudicii de ordin moral. Cu privire la recursul declarat de pârât solicită respingerea acestuia. Arată că legea produce efecte de la data de 13.06.2009. Nu se solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul Parchetului solicită respingerea recursului declarat de reclamant ca nefondat, având în vedere că nu sunt justificate criticile formulate de acesta. Cu privire la daune morale solicită să se constate că în mod corect instanța a aplicat dispozițiile decizie 1358/2010, pronunțată de Curtea Constituțională. Cu privire la recursul declarat de pârât solicită admiterea acestuia.
CURTEA
Soluționând recursurile civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă în data de 22 mai 2012 sub nr._ reclamantul C. A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în temeiul art.4 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009 să constate caracterul politic al arestării reclamantului în perioada 01.10.1949 – 02.12.1949, precum și a măsurii administrative a excluderii din cadrul Procuraturii în perioada 1958-1989, iar în baza art.5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009 raportat la art.3 și art.998 – 999 C.civ. precum și la art.5 pct.5 și art.6 pct.1 din CEDO să oblige pârâtul la plata echivalentului în lei a sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit urmare a arestării politice și a măsurii administrative a excluderii din cadrul procuraturii în perioada 1958-1989, solicitând totodată și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Referitor la temeiul juridic al acțiunii reclamantul arată că înțelege să invoce dispozițiile art.4 alin.1 lit. a și art.5 lit. a din Legea nr.221/2009, precum și art.3 și art.998 – 999 C.civ. și la art.5 pct.5 și art.6 pct.1 din CEDO.
Se mai arată cu privire la deciziile Curții Constituționale că deciziile Curții nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art.20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Este amintită în acest sens Decizia Curții Constituționale nr.186/2009 care statuează printre altele că „atunci când legiuitorul nu a adoptat legi prin care să procedeze la detalierea reglementării constituționale, instanțele de judecată pot aplica în mod direct dispozițiile legii fundamentate”.
Referitor la prevederile art.998 – 999 C.civ. raportat la art.1, art.3, art.7 și art.8 din Decretul nr.167/1958, se afirmă că termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data când s-a născut dreptul la acțiune al persoanei prejudiciate printr-un fapt ilicit, ori dacă fapta ilicită a Statului cauzatoare de prejudicii s-a produs în anul 1949, respectiv 1958-1989, dreptul la acțiune s-a născut doar la data apariției legii nr.221/2009.
În ceea ce privește aplicarea Deciziilor nr.1354, nr.1358 și nr.1360 din data de 21.10.2010 ale Curții Constituționale, reclamantul arată că acestea au putere numai pentru viitor, astfel că prin aplicarea acestora, cu consecința lipsirii de eficiență juridică a dispozițiilor din legea nr.221/2009 s-ar ajunge la înlăturarea caracterului previzibil și accesibil al legii, putând fi asimilată intervenției legislativului în timpul procedurii juridice, ceea ce creează o discriminare între persoanele, care deși se găsesc în situații obiective identice, având speranțe legitime să obțină o despăgubire pentru prejudiciul suferit, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Este amintită în acest sens hotărârea CEDO din cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, precum și dispozițiile art.3 din C.civ. potrivit cărora „judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că lege nu prevede sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit culpabil de denegare de dreptate”.
Subliniază reclamantul că art.3 obligă judecătorul să se pronunțe și atunci când legea este neclară sau tace precum și faptul că potrivit jurisprudenței CEDO, denegarea de dreptate încalcă dreptul de acces la un tribunal în accepțiunea art.6 pgf.1 din Convenție.
Reclamantul mai adaugă că în speță există și un alt temei al acțiunii și anume art.5 pct.5 din CEDO care prevede că „orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații”.
Cu privire la situația de fapt reclamantul arată că a fost arestat timp de 63 de zile de la data de 01.10.1949 până la data de 02.12.1949, întrucât elev fiind în clasa a 11 de liceu s-a înscris în PNȚ, iar ulterior a absolvit facultatea de D. desfășurându-și activitate ca procuror și ulterior ca jurist.
Mai arată reclamantul că în anul 1958 a fost exclus din cadrul Procuraturii deoarece nu a declarat că tatăl său a fost internat în lagărul de muncă de la Canal și ulterior în Penitenciarele Iași, Oradea și Beiuș întrucât a fost calificat ca fiind burghez.
Reclamantul afirmă că prin sentința civilă irevocabilă nr.7865/28.10.2008 s-a constat că nu și-a putut exercita profesia de procuror în perioada 15.05._, fiind exclus din Procuratură pe considerente de ordin politic.
Referitor la răspunderea morală a pârâtului, în raport de considerentele și prevederile legale menționate anterior, reclamantul apreciază că se impune acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a arestării sale abuzive și nelegale, cât și ca urmare a excluderii din procuratură.
Subliniază reclamantul că începând din anul 1958 până în decembrie 1989 a fost suspus unor severe persecuții de ordin politic fapt ce i-a afectat semnificativ toată viața.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.4 alin.1 lit. a, art.5 lit. a din Legea nr.221/2009, art.3 și art.998 – 999 C.civ.; art.5 pct.5 și art.6 pct.1 CEDO.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare și nu s-a prezentat în fața instanței deși a fost legal citat în acest sens.
Prin sentința civilă nr. 137 din 21.01.2013, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a excluderii reclamantului C. A. din Procuratură în perioada 15 mai 1958 – decembrie 1989 și a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că potrivit Notei din data de 08 aprilie 1992 reclamantul C. A. în perioada 1945-1946 a fost membru al Partidului Național Țărănist, a făcut parte din Biroul organizației tineretului țărănist, în perioada alegerilor din 1946 a desfășurat activități propagandistice în orașul Târnăveni și în orașele din jur, iar în ziua alegerilor a fost delegat din partea PNȚ la o secție de votare. În nota menționată se mai face referire și la faptul că în timpul rebeliunii reclamantul era elev în clasa a IV-a la Gimnaziul din Târnăveni și la acea dată clasele III – IV au fost luate de la cursuri de conducătorii legionari și au manifestat pe stradă, apoi au fost duși în fața primăriei unde primarul a ținut un discurs, arătându-se în mod expres faptul că din actele dosarului nu rezultă date că în perioada rebeliunii C. A. ar fi participat activ. De asemenea, în niciuna dintre notele și constatările prezentate de reclamant nu se face referire la faptul că acesta ar fi fost arestat în perioada 01.10._49. Mai mult actele prezentate vorbesc de activitatea reclamantului din anul 1946, când acesta ar fi activat în PNȚ și nu la perioada 1948-1949, când susține reclamantul că a făcut parte din acest partid.
Se mai reține că prin Ordinul nr.11/04.01.1956 al Procurorului general al RPR, pe data de 05.01.1956 reclamantul a fost numit prin transfer la cerere în funcția de procuror ajutor la Procuratura Raion Cricov regiunea Ploiești, iar prin Ordinul nr.456/12.05.1958 al Procurorului General al RPR, pe data de 15 mai 1958 a fost eliberat din funcția pe care o deținea fiind trecut în altă muncă.
Prin sentința civilă nr.7865/28.10.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._/302/2007, definitivă și irevocabilă, s-a constatat că reclamantul C. A. nu și-a putut exercita profesia de procuror din motive de persecuție politică în perioada 15.05.1958 – decembrie 1989.
Pe baza hotărârii menționate anterior, Comisia pentru Aplicarea Decretului – Lege nr.118/1990 a emis Decizia nr.2169/15.03.2010, prin care s-a constatat că reclamantul C. A. se încadrează în prevederile art.11 din Decretul lege nr.118/1990 și i s-au acordat drepturile conferite de respectivul act normativ, reținându-se că măsurile luate împotriva acestuia în perioada 15.05.1958 – 12.1998 reprezintă acte de persecuție în sensul art.11.
În urma apariției legii nr.221/2009 reclamantul C. A. a solicitat, în temeiul art.4, să constate caracterul politic al arestării sale în perioada 01.10.1949 – 02.12.1949, precum și a măsurii administrative a excluderii din cadrul Procuraturii în perioada 1958-1989, și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 200.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit.
Examinând în drept temeinicia cererii, prin raportare la temeiul invocat de reclamant, instanța de fond a reținut incidența dispozițiilor art.4 alin.1 și alin.2 din Legea nr.221/2009, astfel că măsura administrativă a excluderii reclamantului C. A. din Procuratură în perioada 15 mai 1958 – decembrie 1989 a avut caracter politic, aspect reținut cu putere de lucru judecat și prin Sentința civilă nr.7865/28.10.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._/302/2007, definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului, respectiv a recursului.
În ceea ce privește măsura arestării în perioada 01.10.1949 – 02.12.1949, invocată de reclamant, astfel cum s-a arătat mai sus, tribunalul a constatat că privarea de libertate nu a fost dovedită prin actele prezentate la dosarul cauzei. Este adevărat că prin Decizia nr.1741/18.09.2006 emisă de Comisia pentru Aplicarea Decretului – Lege nr.118/1990 se reține incidența dispozițiilor art.1 alin.1 lit. b din Decretul lege nr.118 care fac referire la privarea de libertate, însă această decizie are în vedere perioada 20.10.1949 – 26.10.1949 și nu perioada indicată prin prezenta cerere de chemare în judecată.
S-a mai reținut că reclamantului, la cererea sa, i s-a acordat termen în vederea completării probatorului încuviințat în cauză, însă acesta nu a prezentat nici un document din care să rezulte că în perioada 01.10.1949 – 02.12.1949 ar fi fost arestat.
În atare condiții capătul de cerere referitor la constatarea caracterului politic al arestării în perioada 01.10.1949 – 02.12.1949 nu poate fi primit.
În ceea ce privește petitul referitor la repararea prejudiciului moral suferit s-a reținut incidența dispozițiilor art.5 alin.1 lit. a din Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin Decizia nr.1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct.1 și art. II din OUG nr.62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr.1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.761 din 15.11.2010 s-a reținut că prevederile art.5 alin.1 lit. a teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Cu privire la efectele deciziilor Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității unui text legal, tribunalul a reținut dispozițiile art.31 alin.3 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și art.147 alin.1 și alin.4 din Constituția României.
Ca urmare a pronunțării acestor decizii de către Curtea Constituțională, efectele art.5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009, atât în forma sa inițială, cât și în cea modificată potrivit OUG nr.62/2010, au fost suspendate de drept timp de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional, astfel încât aceste efecte nu se produc în intervalul de timp menționat. Tribunalul a constatat totodată că dispozițiile constatate neconstituționale nu au fost puse în acord cu prevederile Constituției până la împlinirea termenului de 45 de zile, astfel încât se impune concluzia că ulterior publicării în Monitorul Oficial a acestei decizii, efectul normelor juridice constatate ca fiind neconstituționale a încetat (inițial temporar, pe perioada suspendării de drept, apoi definitiv, ca urmare a nepunerii în acord cu prevederile Constituției în termenul stabilit).
În consecință, tribunalul a constatat că temeiul în drept invocat de către reclamant nu mai poate fi avut în vedere la soluționarea cauzei, dispozițiile legale menționate nemaiputând constitui temei juridic pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale.
Totodată, prin Decizia nr.12/2011 pronunțată în data de 19 septembrie 2011 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a stabilit că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 lit. a teza întâi din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituționale în Monitorul Oficial”.
Cu privire la efectele deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, instanța de fond a reținut dispozițiile art.126 din Constituția României și pe cele ale art.3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, astfel încât, după publicarea celor două decizii ale Curții Constituționale, nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare doar măsurile reparatorii la care se referă art.5 alin.1 lit. b și lit. c din Legea nr.221/2009.
Cu referire la prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului care au aplicabilitate directă în conformitate cu dispozițiile art.20 din Constituția României, tribunalul a reținut că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementarilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât nu se poate reține că dispozițiile naționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale. Astfel, legiuitorul român a adoptat o . acte normative având în vedere tocmai necesitatea asumării și atenuării consecințelor produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât și a celor nepatrimoniale, ale cetățenilor săi.
În acest sens, instanța de control constituțional a reținut că, în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin OUG nr.214/1999, persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme si de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor.
Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistența medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferata română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum si soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condițiile Legii nr.10/2001.
Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil – cât acordarea unei satisfacții de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate există decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Astfel, tribunalul a reținut din jurisprudența constantă a instanței europene că în materia reglementarilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei). Acordarea de despăgubiri pentru daune morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativa a țării, este în măsura să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Tribunalul a reținut că simpla existență a unei acțiuni formulate în baza unei legi care, în anumite cazuri și cu respectarea anumitor condiții putea conduce la dobândirea unor despăgubiri de către anumite persoane, nu constituie o „speranță legitimă”, deoarece forma inițială a dispozițiilor art.5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009 nu permitea o concluzie conform căreia, la finalul procesului, persoanele îndreptățite vor avea în mod sigur câștig de cauză. Obligația statului de plată a despăgubirilor pentru daune morale în favoarea reclamantului rezultă din lege, însă în cadrul și la finele unei proceduri judiciare, motiv pentru care simpla așteptare în dobândirea pe cale judiciară a unor drepturi nu poate fi considerată ca fiind un „bun”, ci doar posibilitatea de a-l dobândi pe cale judecătorească.
Cu referire la anularea efectelor unor dispoziții legale pe calea contenciosului constituțional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în decizia asupra admisibilității pronunțată în cauza Slavov vs. Bulgaria, în data de 02.12.2008, a considerat că în situația în care dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, reclamanții nu au putut dobândi o speranță legitimă în obținerea compensațiilor respective.
Față de considerentele expuse și deciziile Curții Constituționale care sunt general obligatorii și produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, tribunalul a reținut că, dispărând cadrul legal în limitele căruia reclamantul a înțeles să-și organizeze apărarea, ca urmare a constatării neconstituționalității temeiul de drept menționat, nu mai pot fi acordate despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.
Tribunalul a constatat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă există reglementări paralele, respectiv Decretul-lege nr.118/1990, republicat, (de efectele căruia reclamantul a și beneficiat) și O.U.G. nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Cât timp există aceste reglementări speciale, care consacră numeroase drepturi persoanelor persecutate în perioada comunistă, dispozițiile internaționale nu pot fi interpretate ca fiind mai favorabile reclamantului, deoarece nu consacră un drept al acestuia de a obține o reparație pentru prejudiciul moral, neputând fi invocată nicio dispoziție convențională sau hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului în acest sens.
Nu în ultimul rând, este de observat că pentru fapte prejudiciabile petrecute în perioada anterioară aderării României la Convenția Europeană a Drepturilor Omului dispozițiile acesteia nu sunt aplicabile, iar pentru efectele acestor fapte prejudiciabile care s-au produs ulterior aderării la Convenție, prin recunoașterea legală a unor drepturi în favoarea persoanelor persecutate în timpul regimului comunist, dispozițiile Convenției de asemenea nu pot fi interpretate ca instituind un regim mai favorabil decât cel stabilit în dreptul intern, pentru considerentele expuse anterior.
Totodată tribunalul nu a reținut incidența dispozițiilor art.5 pct.5 din Convenția EDO, odată ce nu a fost dovedită privarea de libertate a reclamantului.
În ceea ce privește trimiterea la dispozițiile art.998 – 999 C.civ. tribunalul a constatat că aceste dispoziții legale au fost invocate prin raportare la art.5 lit. a din legea nr.221/ 2009, astfel că toate considerentele arătate anterior rămân valabile.
Dispozițiile art.998 – 999 C.civ. nu pot fi reținute nici ca unic temei de drept al acțiunii în despăgubiri întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, deoarece într-un asemenea caz ar deveni incidente dispozițiile Decretului nr.167/1957 privitor la prescripția extinctivă, potrivit cărora dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Conform prevederilor art. 3 din același act normativ, termenul prescripției este de 3 ani, art. 7 stabilind că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.
Potrivit dispozițiilor art.8 alin. 1 din Decretul nr.167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Raportând dispozițiile legale evocate la situația de fapt dedusă judecății, tribunalul apreciază că, în măsura în care s-ar reține drept unic temei pentru despăgubiri dispozițiile art.998 – 999 C.civ., prescripția dreptului material la acțiune s-a împlinit.
Astfel, tribunalul a avut în vedere că momentul de la care termenul de prescripție a început să curgă, este data de 01.01.1990, când reclamantul putea promova cerere de chemare în judecată, fiindu-i cunoscut atât prejudiciul, cât și persoana vinovată de producerea acestuia.
Cum prezenta acțiune a fost introdusă pe rolul instanței la data de 22.05.2012, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de dispozițiile art.3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție se împlinise la momentul formulării cererii.
Totodată, tribunalul a considerat că prin . Legii nr.221/2009 care ar putea fi asimilată cu o recunoaștere în sensul dispozițiilor art.16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripției nu a fost întrerupt, întrucât la acel moment termenul general era împlinit, astfel că efectul întreruperii prescripției nu se mai putea realiza.
În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul C. A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat prin motivele de recurs excepția lipsei de interes referitor la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii dispusă față de reclamant.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că Decretul lege nr. 118/1990 precum si OUG nr. 214/1999 au fost adoptate de catre legiuitor tocmai pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, drepturi care nu se pot acorda decat prin recunoasterea caracterului politic al condamnarii respectiv al masurii administrative dispusa printr-o sentinta respectiv decizie de către autoritatile regimului comunist.
Mai mult, însasi Curtea Constitutionala a retinut prin decizia 1358/21.10.2010 ca exista reglementari paralele în legislatia Romaniei si anume pe de o parte Decretul Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945 si OUG nr. 214/1999 privind acordarea calitatii de luptator în rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infractiuni savarsite din motive politice, persoanelor împotriva carora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum si persoanelor care au participat la actiuni de împotrivire cu arme si rasturnare prin forta a reginului comunist instaurat in România iar pe de alta parte Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate în perioada 06.03.1945-22 decembrie 1989.
De asemenea se arata prin aceeasi decizie ca pana în prezent persoanele care au suferit masuri administrative cu caracter politic precum si masura privativa de libertate au beneficiat si beneficiaza de sume de bani acordate lunar pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a luarii măsurii administrative împotriva acestora, sume de bani care nu se pot acorda decat implicit cu recunoasterea si constatarea caracterului politic al măsurilor privative de libertate respectiv al masurilor administrative luate în perioada 06.03._89 de catre regimul totalitar.
Curtea Constituțională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate față de reclamantul din prezenta cauză, din moment ce acesta a putut beneficia de dispozițiile normative mai sus invocate care are ca finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a dispunerii măsurilor administrative, prin recunoașterea caracterului politic al acestora.
Mai mult decat atat, Legea nr. 221/2009 nu prevede constatarea de drept caracterului politic al masurii administrative pentru care sunt recunoscute drepturi în baza Decretului nr. 118/1990 si OUG nr. 214/1994, intrucat aceste drepturi au fost acordate pe cale administrativa de catre institutii ori comisii care au atributii jurisdictionale.
Actele administrative ale autoritatilor si comisiilor prevazute în actele normative mai sus mentionate sunt supuse controlului judecatoresc în contencios administrativ si, prin urmare, nu pot constitui temei legal care sa oblige instanta sa constate caracterul politic al masurii.
În altă ordine de idei, potrivit art.1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 „Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945”.
Recurentul reclamant C. A. a criticat sentința instanței de fond pentru nelegalitate, arătând că aceasta a fost pronunțată cu încălcarea art. 4 alin. 1 lit. a, art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, precum și a art. 5 pct. 5 din CEDO și art. 3 și art. 998 – 999 din Codul civil.
În acest sens, recurentul a arătat că, instanța nu a soluționat integral primul capăt din acțiune în sensul că nu s-a pronunțat asupra cererii având ca obiect constatarea în baza prevederilor art. 4 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 a caracterului politic al măsurii administrative a arestării sale în perioada 1 octombrie 1949 – 2 decembrie 1949.
Or, arată recurentul, a fost arestat timp de 62 de zile de la data de 1 octombrie 1949 până la data de 2 decembrie 1949, întrucât elev fiind în clasa a XI-a de liceu, s-a înscris în PNȚ.
Consideră că această măsură administrativă luată împotriva sa la vârsta de 17 ani, numai pentru motivul că s-a înscris în PNȚ-I. M. are caracter politic, fiind îndeplinite cerințele art. 4 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Cu privire la al doilea capăt din acțiunea în justiție având ca obiect acordarea unor despăgubiri morale în baza art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 3 și art. 998-999 din Codul Civil, precum și la art. 5 pct. 5 și art. 6 pct. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților pentru prejudiciul moral, civil, social, fizic și psihic, suferit urmare arestării sale politice și a excluderii din Procuratură, recurentul a arătat că, după eliberarea din arest, a absolvit Facultatea de D. desfășurându-și activitatea ca procuror.
În anul 1958, urmare unei verificări de cadre efectuate la nivelul Procuraturii s-a decis excluderea sa ca o consecință a arestării mai sus menționate.
Măsura administrativă a excluderii din cadrul Procuraturii a operat în perioada 1958 – 1989.
Termenul de prescripție al cererii recurentului privind acordarea de despăgubiri morale în echitate întemeiat pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 5 pct. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și a art. 998-999 din Codul Civil, potrivit cu art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221 din 2009 s-a împlinit la data de 14 iunie 2012, or, acțiunea a fost formulată și înregistrată în anul 2012.
În speță, recurentul-reclamant consideră că nu sunt aplicabile prevederile Decretului-lege nr. 167/1958 cu privire la prescripția dreptului material la acțiune ci dispozițiile speciale din Legea specială nr. 221/2009 care realizează o repunere pe cale de lege în termenul de prescripție.
La data de 19.09.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, a decis că "urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Obligatorie, potrivit art. 330/7 alin. 4 din Codul de procedură civilă". (deciziile CCR au fost publicate în MO din 25.10.2010).
În acest context, toate sentințele definitive și executorii care au fost pronunțate până la data de 25.10.2010 inclusiv, și prin care au fost acordate despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate au fost menținute integral sau parțial în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, acestea nefiind anulate (aceste cauze au avut și trei faze de judecată: fond, apel și recurs).
Toate sentințele pronunțate de tribunale după data de 25.10.2010 nu au mai beneficiat de prevederile art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 declarate neconstituționale și de faza apelului începând cu data de 26.11.2011.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 938 din 14 februarie 2012 pronunțată în recurs de Secția I Civilă având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, în ceea ce privește forța juridică a reglementarilor internaționale în materia acordării de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor omului, a decis următoarele:
"Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție fac parte integrantă din dreptul intern nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994. Înalta Curte a statuat că pentru recunoașterea unor astfel de drepturi patrimoniale, trebuie să existe o manifestare de voință expresă a autorităților române care să consfințească repararea prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, urmând ca dispozițiile legale naționale să fie analizate dacă, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, sunt în concordanță cu reglementările internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție. Prin urmare, mecanismul de aplicare a Convenției europene presupune existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției. (Decizia nr. 938 din 14 februarie 2012 pronunțată în recurs de Secția I Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009)".
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea constată următoarele:
În ceea ce privește critica recurentului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice referitoare la faptul că reclamantul nu justifică un interes în constatarea caracterului politic al măsurii administrative, în opinia Curții, nu este întemeiată. Deși nu este reglementat în mod expres de Codul de procedură civilă, interesul reprezintă o condiție esențială pentru ca o persoană fizică sau juridică să poată exercita o acțiune civilă.
Interesul este definit în doctrina juridică ca fiind folosul practic pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare. El poate să fie material, când se urmărește obținerea unui folos de ordin patrimonial sau moral, în situația în care se urmărește obținerea unei satisfacții sufletești.
Interesul moral nu se confundă cu prejudiciul moral și nici cu reparația materială a daunelor morale. În art. 1 alin. 2 și în art. 3 din Legea nr. 221/2009 sunt enumerate în mod expres doar dispozițiile legale în temeiul cărora au fost dispuse condamnări sau măsuri administrative, cărora legiuitorul le-a conferit caracter politic, nu și persoanele care au suferit de pe urma acestor condamnări, motiv pentru care, simpla enumerare din aceste texte nu este de natură a oferi satisfacție de ordin moral, finalitatea instituirii normelor reparatorii constând în condamnarea însăși a măsurii cu caracter politic, contrară drepturilor omului, luată personal împotriva reclamantului, principiu urmărit de legiuitorul român prin Legea nr. 221/2009.
Pe de altă parte, în cauza de față, măsura politică la care a fost supus reclamantul nu se regăsește printre cele enumerate în textul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 și nici în art. 3 din același act normativ, astfel încât instanța de fond a analizat caracterul politic al acestora în baza art. 4 alin. 2 din lege.
Potrivit art.1 alin. (3) și (4) din Legea nr. 221/2009 „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se constată de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4”.
De asemenea, potrivit art.3 din Legea nr.221/2009, “constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu” dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate de legiuitor. Tot în categoria măsurilor administrative cu caracter politic intră și alte măsuri administrative decât cele enumerate expres de legiuitor, dacă scopul acestora a fost tot unul cu caracter politic cu aplicarea concordantă a dispozițiilor art. 2 din OUG 214/1999.
Așadar, legiuitorul a asimilat condamnărilor politice și măsurilor administrative prevăzute expres prin art. 1 și 3 din Legea nr. 221/2009 și alte măsuri, prin raportare directă la rațiunile politice care au stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, la baza reglementărilor expres enumerate în art. 1 alin. 2 lit. a - j și art. 3 lit. a - f, dar și indirectă, prin trimiterea în egală măsură la dispozițiile art. 2 din OUG 214/1999, ca sistem de referință în procedura de constatare a caracterului politic al condamnării penale sau al măsurii administrative, prin raportare la scopul urmărit prin faptele săvârșite de persoanele care se adresează instanței potrivit art. 4 alin. 1 și 2 din lege.
În aceste condiții, Curtea apreciază că recurentul reclamant justifică în cauză un interes legitim, personal, născut și actual, prin recunoașterea caracterului politic al măsurii administrative a excluderii sale din Procuratură în perioada 15 mai 1958 – decembrie 1989 putând fi șterse consecințele acestei măsuri și reparată moral suferința provocată de regimul comunist.
În ceea ce privește recursul formulat de reclamant, Curtea apreciază ca neîntemeiată critica acestuia privind nepronunțarea instanței de fond asupra caracterului politic al măsurii arestării reclamantului în perioada 1 octombrie 1949 – 2 decembrie 1949, întemeiat pe dispozițiile art. 4 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009. Examinând hotărârea atacată cu prezentul recurs, Curtea constată că acest capăt de cerere a format obiect al analizei instanței de fond, aceasta reținând în mod corect că recurentul reclamant nu a dovedit prin actele prezentate la dosarul cauzei privarea sa de libertate în perioada indicată, deși potrivit dispozițiilor art. 1169 C.civ. „Cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”.
În acest sens, în mod corect a reținut prima instanță că Decizia nr.1741/18.09.2006 emisă de Comisia pentru Aplicarea Decretului – Lege nr.118/1990, prin care se reține incidența dispozițiilor art.1 alin.1 lit. b din Decretul lege nr.118 care fac referire la privarea de libertate, are în vedere perioada 20.10.1949 – 26.10.1949 și nu perioada indicată prin prezenta cerere de chemare în judecată.
Recurentului i s-a dat posibilitatea de face dovada privării sale de libertate în perioada 01.10.1949 – 02.12.1949 și în fața instanței de recurs, conform dispozițiilor art. 305 C.proc.civ., însă acesta nu a prezentat nici un document din care să rezulte că a fost arestat în perioada indicată.
În această situație, Curtea apreciază că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1169 C.civ. și a respins acest capăt de cerere.
În ceea ce privește pretențiile solicitate în temeiul disp. art. 998-999 C.civ., prima instanță a apreciat corect acestea sunt prescriptibile în termenul de 3 ani, conform art. 3 alin. 1 din Decretul 167/1958. La calcularea acestui termen, trebuie avute în vedere disp. art. 8 din Decretul 167/1958, conform cărora în cazul acțiunii în răspunderea pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.
În cauză, Curtea apreciază că termenul de prescripție a început să după 22 decembrie 1989, moment la care reclamantul, urmare a înlăturării regimului comunist, nu a mai fost în imposibilitate de a formula cererea în justiție pentru a reclama despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin măsurile abuzive săvârșite de fostul stat comunist. Or, de la acel moment și până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată în mod evident s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege. Acțiunea în răspundere civilă delictuală exista și înainte de . Legii 221/2009 și constituia o cale efectivă de reparare a pagubei, neexistând impedimente obiective care să obstrucționeze accesul efectiv la o instanță.
Or, este cert este că recurentul reclamant a cunoscut paguba și pe cel vinovat de ea anterior anului 1989, iar odată cu înlăturarea regimului comunist nu a mai existat nicio piedică de natură legală sau de altă natură pentru formularea cererii în justiție.
Chiar daca prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerata ca repunand in termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale si nici ca intreruptiva de prescripție, in sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.
O astfel de repunere in termenul de prescripție trebuia să se regăsească într-o prevedere legala expresa, astfel cum s-a intamplat in cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001, care au arătat in mod expres ca moștenitorii sunt repusi in termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formează obiectul acestor legi. Or, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, Legea 221/2009 nu conține o astfel de prevedere privind repunerea in termenul de prescripție, Curtea constatând că instanța de fond a soluționat în mod corect excepția prescripției dreptului la acțiune al recurentului reclamant, în temeiul dispozițiilor art. 998 – 999 C.civ.
Prin reținerea prescripției extinctive, recurentul reclamant nu poate invoca încălcarea drepturilor fundamentale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât aplicabilitatea convenției poate fi discutată doar prin raportare la încălcări anterioare ratificării de către România în anul 1994. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a conturat cu evidență principiul că dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după . Convenției pentru statul respectiv.
Pe de altă parte, astfel cum s-a decis constant în practica CEDO, reglementarea unor condiții de exercițiu a dreptului de acces la justiție intră în marja admisibilă de reglementare conferită statelor naționale, nereprezentând în sine o ingerință în dreptul de acces la instanță.
Față de cele reținute, Curtea apreciază că nu există motive prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, care să atragă modificarea sau casarea sentinței și nici motive prevăzute de art.306 Cod procedură civilă, astfel încât, în baza art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă, va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, ambele recursuri formulate de recurentul-reclamant C. A. și de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 137/21.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16.04.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. L. M. D. F. G. F. C.
GREFIER,
S. V.
Red. DLM
Tehnored. DLM/PS 2 ex.
08.05.2013
Jud. fond: I. C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 263/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 698/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
