Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 571/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2013

Decizia nr. 571/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-03-2013 în dosarul nr. 39394/3/2012

Dosar nr._

(444/2013)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.571

Ședința publică de la 28.03.2013.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - I. D.

JUDECĂTOR - M. I.

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

M. PUBLIC – P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenții reclamanți R. M. și M. JUSTIȚIEI pentru R. M., împotriva sentinței civile nr. 2233 din 11.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă A. D. E. și cu AUTORITATEA TUTELARĂ DE PE LÂNGĂ P. MUNICIPIULUI IAȘI.

P. are ca obiect – răpire internațională de copii.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul A. G., în calitate de reprezentant al recurentului reclamant R. M., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul București, atașată la fila 15 din dosar, consilierul juridic N. A., în calitate de reprezentant al recurentului reclamant M. Justiției pentru R. M., conform delegației aflate la fila 89 din dosarul de fond, lipsind intimata pârâtă A. D. E. și Autoritatea tutelară de pe lângă P. Municipiului Iași.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 28.03.2013, a unei întâmpinări formulate de către intimata A. D. E., în exemplare suficiente pentru comunicare tuturor părților din proces.

Curtea comunică reprezentanților reclamantului R. M. câte un exemplar de pe întâmpinarea depusă la dosar, aceștia învederând că nu solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de apărările formulate prin acest act procedural.

Reprezentanții recurentului reclamant, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.

Reprezentantul Ministerului Public, de asemenea, arată că nu are cereri prealabile de formulat.

Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Avocatul recurentului reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii, având în vedere următoarele considerente:

Apreciată că instanța de fond a făcut o greșită analiză și interpretare a probelor administrate în cauză atunci când a reținut că deplasarea minorei în România s-ar fi făcut cu acordul tatălui, pe o perioadă nedeterminată, în luna octombrie 2010. În opinia sa, raționamentul instanței de fond este total greșit, având în vedere că minorul este cetățean italian și se bucură de toate drepturile recunoscute de legea italiană, a avut și are și la acest moment reședința obișnuită în Italia, era, din punct de vedere medical, în atenta observație a medicului de familie din Italia, minorul era înscris în anul școlar 2012-2013, în mecanismul de școală și educație proprie vârstei sale.

Precizează faptul că tatăl a fost de acord cu deplasarea minorului în România, împreună cu mama sa, doar pentru rezolvarea unor probleme de către aceasta, dar nu pentru stabilirea domiciliul său în România; dacă, ulterior, minorul a fost înscris într-o formă de învățământ în România asta nu înseamnă că tatăl a fost de acord cu acest aspect.

Un al doilea motiv de recurs vizează faptul că Tribunalul București a pronunțat o hotărâre nelegală și contradictorie în privința rezidenței obișnuite a minorului, element esențial în soluționarea litigiului. Astfel, instanța de fond apreciază că este de necontestat faptul că reședința obișnuită a minorului, înaintea deplasării sau refuzului de înapoiere era în Italia, situație de fapt ce rezultă din analiza corectă a tuturor actelor depuse la dosar de către reclamant. Totuși, în motivarea soluției de respingere a acțiunii, aceeași instanță apreciază că vizitele ulteriore lunii octombrie 2010 în Italia de mamă și de către copil, ar fi avut caracterul unor vizite temporare, atâta timp cât reședința obișnuită a minorului alături de mama sa ar fost stabilită în România. În realitate, instanța de fond reține în mod greșit că din octombrie 2010 copilul ar fi avut reședința obișnuită în România, la Iași, alături de mama sa.

Apreciază că instanța tribunalului a făcut o greșită analiză a probelor administrate în cauză, a practicii judiciare a C.E.D.O., dar și a Convenției de la Haga, prin aplicarea art. 13 din Convenție, ca temei juridic de respingere a acțiunii.

Solicită a se observa că, în cauză, nu este aplicabilă nicio normă prevăzută de art. 13 din Convenția de la Haga, întrucât ambii părinți exercitau toate drepturile părintești asupra copilului și nu există un risc grav ca înapoierea copilului să îl expună pe acesta unui pericol fizic sau psihic, sau să îl situeze într-o situație intolerabilă.

În plus, urmează a se avea în vedere că practica judiciară invocată de către instanță nu are nicio legătură cu speța de față.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

Cu privire la recursul declarat de către M. Justiției, pune concluzii de admitere.

Reprezentantul recurentului reclamant M. Justiției solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, urmând a se constata incidența în cauză a art. 3 din Convenția de la Haga și pe cale de consecință să se dispună înapoierea minorului la reședința din Italia.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamantul R. M., de asemenea solicită admiterea astfel cum a fost formulat.

Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea ambelor recursuri, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii și a înapoierii miorului la reședința obișnuită din Italia, în cauză fiind întrunite cerințele art. 3 din Convenția de la Haga.

Contrar motivării instanței de fond, apreciază că reclamantul nu și-a exprimat acordul cu privire la rămânerea definitivă a minorului în România, ci doar cu privire la o deplasare temporară. Urmează a se avea în vedere faptul că minorul avea reședința obișnuită în Italia, unde era înscris la medicul de familie, precum și la o instituție de învățământ. Faptul că mama minorului nu are o locuință în Italia, consideră că acest fapt nu poate fi interpretat în sensul art. 13 lit. b din Convenția de la Haga, ca o situație de excepție, care să reprezinte un risc major pentru copil dacă acesta s-ar înapoia în Italia.

CURTEA,

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10 octombrie 2012, pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civilă sub nr._, M. Justiției, în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, în numele reclamantului M. R., a chemat în judecată pe pârâta D. E. A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună înapoierea minorului Alessandro M. R., la tatăl său, la reședința obișnuită din Italia, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3 din Convenția de la Haga, precum și, față de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 369/2004, să se fixeze în cuprinsul hotărârii un termen scurt pentru executarea obligației de înapoiere, sub sancțiunea aplicării unei amenzi civile cuprinsă între 500 și 2.500 de lei, în favoarea statului român.

În fapt, în motivarea cererii, s-a arătat că la data de 21 iunie 2012, M. Justiției din România a fost sesizat de Autoritatea Centrală din Italia în materia aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, cu soluționarea cererii lui M. R., cetățean italian, domiciliul în Italia, Via degli Ernici nr. 10 – Chieti, privind obținerea înapoierii minorului Alessandro M. R. la reședința obișnuită din Via degli Ernici nr. 10 – Chieti, Italia. Minorul Alessandro M. R. s-a născut la data de 30 septembrie 2008 la Ortona (Chieti), Italia, din relația de concubinaj dintre reclamantul M. R., cetățean italian, cu domiciliul în Italia, Via degli Ernici nr. 10 – Chieti și pârâta D. E. A., cetățean român, cu domiciliul în România, ., cartier A. cel B., ., ., județ Iași, cod poștal_. Așa cum a reieșit din înscrisurile comunicate de Autoritatea Centrală din Italia, pârâta a mai venit în România împreună cu minorul în diverse ocazii, dar s-au întors de fiecare dată în Italia, să locuiască cu reclamantul, M. R.. Astfel, pârâta împreună cu minorul au plecat pentru prima dată de la reședința obișnuită în octombrie 2010, în România, însă a revenit în Italia în august 2011 împreună cu fiul său. Potrivit declarației tatălui, în septembrie 2011, pârâta a revenit în România cu minorul, pe motiv că trebuia să rezolve unele probleme acasă, urmând însă a se întoarce în Italia. Relațiile dintre reclamant și pârâtă erau armonioase, astfel că reclamantul, la scurt timp a venit în România pentru a sărbători împreună vârsta de trei ani a fiului lor Alessandro M. R. și a locuit la Iași în locuința bunicii materne (unde locuiesc și în prezent pârâta și minorul Alessandro M. R.) până la jumătatea lunii octombrie, când s-a întors în Italia singur, pârâta urmând a reveni cu minorul la scurt timp. Relațiile dintre cei doi s-au desfășurat normal, astfel încât pârâta nu a lăsat impresia că ar fi intenționat să rămână în România.

Ulterior, la data de 23 aprilie 2012, pârâta D. E. A. a promovat în fața Judecătoriei Iași, cerere de încredințare a minorului, spre competentă soluționare, cerere ce a fost înregistrată sub nr._/245/2012.

La data de 21 iunie 2012, după ce reclamantul M. R. a luat cunoștință de faptul că pârâta a formulat cerere de încredințare a minorului, pe rolul Judecătoriei Iași și după ce a obținut informațiile necesare, a formulat și a trimis cererea de înapoiere a minorului.

Reclamantul mai a arătat că nu și-a exprimat niciodată consimțământul ca fiul său să trăiască în România, deoarece a dorit ca minorul să locuiască la Chieti, în Italia, sens în care nu a fost niciodată de acord cu eliberarea oricărui document de natură să conducă la stabilirea reședinței în altă parte decât la cea obișnuită. Totodată, reclamantul a menționat că nu a formulat mai devreme cererea de înapoiere a minorului în temeiul Convenției de la Haga, deoarece a avut încredere că pârâta va reveni în Italia.

În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 112 – 115 Cod de procedură civilă, Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii aprobată prin Legea nr. 100/1992, dispozițiile Legii nr. 369/2004 și art. 11 din Regulamentul CE al Consiliului nr. 2201/2003.

În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar următoarele înscrisuri în limba română, franceză și italiană: cerere de înapoiere formulată de reclamantul M. R. conform exigențelor Convenției de la Haga din 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii și transmisă M. Justiției din România de Autoritatea centrală din Italia; procură; certificat privind situația familială emis de P. Chieti; certificat de naștere al minorului Alessandro M. R.; certificat contextual privind înregistrările în evidențele populației Primăriei Chieti; adresa nr._ din 17 iulie 2012, transmisă de M. Justiției prin DDIT, Judecătoriei lași; scrisoarea de conciliere nr._ din 18 iulie 2012; adresa din data de 26 iulie, trimisă de avocatul reclamantului M. R., A. Davide, însoțită de cardul sanitar al minorului Alessandro M. R., fotografia care atestă șederea minorului în luna septembrie 2011, copia fișei medicale care atestă prezența mi norului în perioada 27 august 2011 – 05 septembrie 2011, precum și copia plăților atestând prezența reclamantului în România; extras de pe portal, care atestă că pe rolul Judecătoriei Iași se află spre competentă soluționare, cauza nr._/245/2012, având ca obiect exercitarea autorității părintești pensie de întreținere, formulată de pârâta D. E. A..

Pârâta D. E. A. a formulat întâmpinare, pe care a depus-o Ia data de 06 noiembrie 2012, prin care a invocat excepția inadmisibilității introducerii acțiunii față de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 12 teza întâi din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, formulată de M. Justiției în calitate de reprezentant legal al numitului M. R., privind înapoierea minorului Alessandro M. R. la reședința tatălui său din Italia.

În motivarea acesteia, pârâta a arătat că minorul Alessandro M. R. s­a integrat într-un mediu stabil și propice pentru acesta, având în vedere că frecventează cursurile preșcolare ale Grădiniței cu program normal nr. 21 din Iași, ., conform adeverinței nr. 574 din 31 august 2012 și că este înscris la un medic de familie, Cabinet medical individual Dr. P. I., conform adeverinței medicale eliberată la data de 2 noiembrie 2012 din conținutul căreia a rezultat că minorul Alessandro M. R. este clinic sănătos și înregistrat pe lista medicului de familie mai sus-amintit.

A mai arătat pârâta că, potrivit Convenției de la Haga, interesul copilului este primordial în orice problemă privind încredințarea, astfel că, pentru dezvoltarea deplină și armonioasă a personalității sale, copilul are nevoie de sprijin moral, material și înțelegere. Obligația de a dispune înapoierea copilului nu este absolută. Pe de altă parte, Convenția nu impune înapoierea copilului dacă există riscul ca acea înapoiere să cauzeze copilului vătămări fizice sau psihice ori să-l pună într-o situație intolerabilă.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.

Prin sentința civilă nr. 2233 din 11 decembrie 2012, Tribunalul București -Secția a III-a Civilă a respins excepția inadmisibilității introducerii acțiunii ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul M. Justiției în calitate de reprezentant legal al numitului M. R. în contradictoriu cu pârâta D. E. A. și Autoritatea Tutelară - P. Orașului Iași, ca neîntemeiată; a luat act că nu s-a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut asupra excepției inadmisibilității introducerii acțiunii, că acțiunea a fost introdusă în interiorul termenului de un an prevăzut de art. 12 din Legea nr. 100/1992, având în vedere că deplasarea minorului în România a avut loc în luna octombrie 2010, cu acordul tatălui, eliberându-se astfel pașaport minorului la 07 mai 2010, de către autoritățile italiene.

În perioada august – septembrie 2011, minorul s-a întors împreună cu pârâta la reședința din Italia, revenind în România în luna septembrie 2011, iar în cursul aceleiași luni (septembrie) reclamantul a venit în România unde a stat până la jumătatea lunii octombrie, când a fost nevoie să se întoarcă în Italia.

Cererea de răpire internațională a fost formulată de către reclamant după ce în aprilie 2012 a aflat despre existența dosarului privind exercitarea autorității părintești, introdusă de către mama minorului pe rolul Judecătoriei Iași, considerând astfel că din acel moment s-a produs refuzul de înapoiere a minorului, motiv pentru care a respins excepția inadmisibilității introducerii acțiunii ca neîntemeiată.

Analizând probatoriul administrat în cauză, respectiv înscrisuri, tribunalul a constatat că în raport de temeiul de drept și susținerile părților, cererea a fost neîntemeiată față de următoarele considerente:

Tribunalul a constatat că cererea reclamantului având ca obiect înapoierea minorului nu se încadrează în dispozițiile Convenției de la Haga din 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, reclamantul susținând că neînapoierea copilului este ilicită în raport de dispozițiile art. 3 din Convenție.

Astfel, potrivit art. 3 din documentul arătat, deplasarea sau neînapoierea unui copil, se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit. Dreptul privind încredințarea poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.

În cauză tribunalul a constatat că drepturile tatălui rezultă din legislația italiană, potrivit cărora părinții exercită în comun autoritatea părintească, neexistând nicio hotărâre judecătorească definitivă care să fi încredințat numai unuia dintre părinți, minorul, respectiv dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului și îndeosebi acela de a hotărî asupra locului reședinței sale, în interpretarea art. 5 din Convenție.

Tribunalul a analizat caracterul deplasării realizate de către mamă împreună cu minorul, a constatat că deplasarea în țară a copilului s-a făcut, cu acordul tatălui în luna octombrie 2010 pentru o perioadă nestabilită în timp din moment ce mama minorului a încheiat un contract de muncă în România a cărui durată este nedeterminată, iar prin întâmpinare și înscrisurile depuse în susținerea acesteia, pârâta a invocat faptul că neînțelegerile dintre ea și tatăl minorului au dus la concluzia unei deplasări temporare și stabilirea sa cu minorul în România, la domiciliul părinților.

Părțile au păstrat permanent legătura, în special cu privire la minor, reclamantul achitând suma de bani pentru întreținerea acestuia și acceptând, implicit, stabilirea reședinței obișnuite a minorului în România.

Revenirea pârâtei împreună cu minorul la reședința din Italia a avut loc pentru o perioadă scurtă de timp, aproximativ o lună, fiind urmată de reîntoarcerea la reședința obișnuită a minorului din România, aspect ce a rezultat din acțiunea reclamantului care a locuit și el o perioadă, până în octombrie 2011 la Iași, dar și din actul adițional la contractul de muncă al pârâtei.

Instanța a constatat că, în sensul Raportului explicativ al Convenției V. - Perez, nu se află în prezența unui „sejur în străinătate” cu privire la minor fiind schimbată locuința în sensul art. 496 cod civil român, sau reședința în sensul Regulamentului CE nr. 2201/2003, prin înțelegerea părților inițial, în prezent intervenind într-adevăr disensiuni între părinți referitor la exercițiul autorității părintești.

Or, este unanim admis că în temeiul prevederilor Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii se reglementează doar un mecanism de returnare sumară a minorilor deplasați sau reținuți ilicit pe teritoriul altui stat decât acela care reprezintă reședința obișnuită a minorilor, căruia instanțele sesizate, constatând că sunt îndeplinite condițiile art. 3 trebuie să-i dea eficiență.

Competența de a statua asupra dreptului privind încredințarea trebuie să fie recunoscută instanței de la reședința obișnuită a minorului.

„Convenția nu încearcă să reglementeze definitiv încredințarea copiilor, ceea ce slăbește considerabil argumentele favorabile legii naționale; pe de altă parte, normele convenționale se bazează, într-o largă măsură, pe ideea subadiacentă că există un fel de competență naturală a tribunalelor reședinței obișnuite a copilului într-un litigiu referitor la dreptul de încredințare” (pct. 66 din raportul V. - Perez).

Așa cum a rezultat din preambulul Convenției de la Haga, scopul acesteia este de a asigura înapoierea copilului în statul reședinței sale obișnuite.

De asemenea, pct. 22 din Raportul explicativ Perez-V., „încă din Preambul, statele semnatare declară că sunt profund convinse că interesul copilului este de o importanță primordială în orice problemă privind încredințarea sa; este sigur că tocmai având această convingere ele au elaborat Convenția, dornice să protejeze copilul pe plan internațional împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite”, precizând totodată că „printre manifestările obiective a ceea ce constituie interesul copilului, figurează dreptul de a nu fi deplasat sau reținut în numele unor drepturi mai mult sau mai puțin discutabile asupra persoanei sale”.

Cele de mai sus învederate trebuie analizate de asemenea, conform jurisprudenței Tribunalului Uniunii Europene (C.4971l0/PPU, între Barbara Mercredi și Richard Chaffe), în sensul că rezidența minorului corespunde locului ce relevă o adevărată integrare a acestuia într-un mediu social și familial, fapt ce trebuie luat în considerare, în funcție de durata, regularitatea condițiile și motivele șederii pe teritoriului unui stat membru și ale revenirii din acel stat, pe de o parte, iar pe de altă parte, în particular, în funcție de vârsta minorului, originile geografice și familiare, relațiile familiale și sociale ce mențin minorul într-un stat.

Din probele administrate în cauză reclamantul nu a făcut dovada contrară situației benefice în care ar urma să conviețuiască minorul în România, întrucât mama îi asigură acestuia condițiile pentru creștere și educare, respectiv existența unei locuințe, a unui loc de muncă sigur al reclamantei, prin venituri ale acesteia menite să susțină material creșterea copilului încă din momentul deplasării acestuia pe teritoriul României.

Este de necontestat că reședința obișnuită a minorului înaintea deplasării era în Via Degli Ernici nr. 10 – Chieti, Italia, însă nu este lipsit de relevanță faptul că în prezent mama nu a făcut dovada unui domiciliu în Italia astfel încât relațiile tensionate dintre părinți, chiar dacă aceștia nu ar locui împreună în Italia, ar putea duce la supunerea minorului la un pericol fizic sau psihic în situația înapoierii la locuința din Italia în condițiile în care mama ar trebui să-și asigure singură o locuință.

Tribunalul a constatat că circumstanțele reținute mai sus conduc la aplicarea în cauză a prevederilor art. 13 din Convenția de la Haga, privind refuzul instanței de a dispune reîntoarcerea minorului, dacă nu este în interesul superior al acestuia de a se reintegra în mediul reședinței obișnuite anterior deplasării în România, aceasta punându-l într-un pericol fizic sau psihic sau într-o situație intolerabilă.

Principiul interesului superior al copilului recunoscut și de prevederile Convenției de la Haga guvernează întreaga legislație privind protecția minorului fiind recunoscute de prevederile art. 97 și 100 din Codul familiei în vigoare la momentul deplasării acestuia pe teritoriul României și de dispozițiile art. 2 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Având în vedere prevederile art. 3 ale Convenției de la Haga, legislația specială în materie de minori și raportul explicativ V.-Perez aplicabile situației concrete a minorului Alessandro M. R., instanța a constatat că nu este în interesul superior al acestuia înapoierea la reședința sa în Italia, fiind incidente și dispozițiile art. 13 lit. b din Convenție, astfel cum s-a reținut mai sus.

Convenția de la Haga consideră că excepțiile prevăzute de art. 13 nu sunt decât manifestări concrete ale principiului care consacră că interesul copilul este criteriul principal în aprecierea obligației de returnare, punându-se accentul pe protecția copilului, pe dreptul acestuia de a nu-i fi alterate condițiile afective, sociale, familiale și cu aprecierea unui echilibru just între interesul minorului și cel al părintelui, o importanță majoră având interesul minorului în detrimentul celui părintesc.

Împotriva acestei sentințe, la data de 19 februarie 2013, a declarat recurs Apposelli M., apreciind că hotărârea instanței de fond este netemeinica și nelegală și solicitând, în temeiul art. 3041, art. 312 și urm,. C.proc.civ., admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului a arătat că instanța de fond a făcut o greșită analiză și interpretare a probelor administrate și a reținut că deplasarea minorului în România s-ar fi făcut cu acordul tatălui, pe o perioadă nedeterminată, în luna octombrie 2010.

Instanța de fond, împotriva probelor cu acte scrise administrate de reclamant, a reținut în mod greșit, că pârâta ar fi deplasat minorul în România în octombrie 2010, cu acordul reclamantului, pe o perioadă nedeterminată.

Acest raționament este profund greșit, deoarece:

- minorul Alessandro M. R., s-a născut în Italia la datad e 30 septembrie 2008 în localitatea Ortona, provincia Chieti și a fost înregistrat la Oficiul de stare civilă;

- minorul este cetatean italian și se bucură de toate drepturile recunoscute de legea italiană;

- minorul a avut și are și azi, reședința obișnuită legală, în Italia, Via Degli Ernici nr. 30, Chieti, alături și împreună cu părinții săi, reclamantul și pârâta;

- minorul a fost adus de mama sa în mai multe rânduri în România, dar de fiecare dată minorul a fost readus în Italia, la reședința sa obișnuită; la sfârșitul lunii august, începutul lunii septembrie 2011 minorul a fost adus de mama sa în România, care a pretins că trebuie să rezolve mai multe probleme familiale în România, după care se va întoarce în Italia.

La sfârșitul lunii septembrie 2011, reclamantul a venit în România, și au sărbătorit împreună cu pârâta, minorul și familia pârâtei, împlinirea vârstei de trei ani a minorului. La scurt timp reclamantul a revenit în Italia, urmând ca mama și minorul să revină în scurt timp, în Italia în reședința obișnuită.

Nu s-a pus niciodată problema, iar reclamantul nu și-a dat consimțământul scris ca minorul să-și schimbe reședința obișnuită din Italia în România, pârâta promițând că va aduce minorul la reședința sa din Italia.

- minorul era, din punct de vedere medical, în atentă observație a medicului de familie din Chieti, Italia;

- minorul era și este și azi înscris în anul școlar 2012 – 2013, la Institutul Compresiv nr. 3 la Școala de Copii din Via Pescara, Chieti, Italia; minorul vorbește, ca limbă maternă limba italiană și era inserat în mecanismul de școală și educație proprie vârstei sale;

- minorul a fost „forțat” de mama sa, în mod abuziv, să-și schimbe absolut toate obiceiurile inerente vârstei: este obligat să nu-și mai folosească limba italiană maternă, limba română nu o stăpânește bine, este obligat să-și schimbe alimentația și produsele de baza, este obligat să se adapteze noilor condiții sociale, afective, dar și în relaționarea cu ceilalți copii de vârsta sa;

- minorul a fost rupt în mod brutal de vechiul mediu în care a trăit, înscrierea minorului la sfârșitul lunii august 2012 la Grădinița nr. 21 din Iași, confirmă odată în plus că minorul a fost adus în România la sfârșitul lunii august, începutul lunii septembrie 2011, și nicidecum din anul 2010;

- rapoartele psihologice prezentate, efectuate în luna octombrie 2012, se referă în primul rând la mama pârâtă și-n subsidiar la minor, și recomandă psihoterapie pentru minor și consiliere psihologica, ceea ce exclude integrarea minorului în noul său mediu social impus de mama sa, la Iași în România.

În realitate, minorul nu are nicio legătura de sânge, de afectivitate, de limbă și nu în ultimul rând juridică cu România, fiind cetățean italian.

În concluzie, la o atentă și completă analiză a probelor administrate, rezultă cu certitudine că deplasarea minorului a avut loc în perioada august – octombrie 2011, și fațăde aceasta dată urmează a se aplica dispozițiile Convenției de la Haga 1980.

Se susține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și, oricum, contradictorie în privința rezidenței obișnuite a minorului, element esențial în soluționarea litigiului.

Este de esența Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, de a se asigura instrumentele juridice necesare pentru înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți în mod ilicit de către unul din părinți, fără sau peste acordul celuilalt părinte, într-unul dintre statele contractante ale Convenției, și întoarcerea de-ndată a copilului la reședința sa obișnuită în țara respectivă, anterior încâlcirii normelor Convenției.

Instanța de fond, apreciază că este de necontestat că reședința obișnuită a copilului, înaintea deplasării sau refuzului de înapoiere, era în Italia, Via Degli Ernici nr. 10, Chieti (fila 7 alin. 4 hotărâre), situație de fapt ce rezultă din analiza corectă a tuturor actelor depuse de reclamant.

Totuși, în raționamentul și motivarea soluției de respingere a acțiunii, aceeași instanță de fond apreciază că vizitele ulterioare lunii octombrie 2010, în Italia de către mamă și copil, ar fi avut caracterul unor vizite temporare, atâta timp cât reședința obișnuită a minorului alături de mama sa, ar fi fost stabilită în România.

În realitate, instanța de fond a reținut în mod greșit că din octombrie 2010 copilul ar fi avut reședința obișnuită în România, la Iași, alături de mama sa, care deținea o locuință și era încadrată în muncă, conform contractului de munca depus la dosar.

Recurentul solicită analizarea întregului material probator administrat, din care rezultă cu certitudine că până în august 2011, data ultimei deplasări a minorului în România dar și în continuare, până la zi, reședința obișnuită a copilului este în Italia, Via Degli Ernici nr. 10, Chieti, element esențial în soluționarea cauzei.

Instanța de fond a făcut o greșită analiză a probelor administrate, a practicii judiciare a CEDO, dar și a Convenției de la Haga, prin aplicarea art. 13 din Convenție, ca temei juridic al respingerii acțiunii, pronunțând o hotărâre nelegală.

Instanța de fond a reținut în final că în cauză ar fi aplicabile prevederile art. 13 din Convenția de la Haga, fără a indica cazul concret, ipoteza reținând că refuzul instanței de a dispune reîntoarcerea minorului, deoarece nu este în interesul superior al acestuia de a se reintegra în medul reședinței obișnuite anterior deplasării în România, acesta punându-l într-un pericol fizic sau psihic sau într-o situație intolerabilă.

Recurentul apreciază că întregul raționament al instanței de fond este nelegal, împotriva normelor Convenției de la Haga dar și a practicii constante CEDO.

În ceea ce privește norma invocată, art. 13 din Convenția de la Haga, aceasta reglementează mai multe ipoteze:

a) persoana sau instituția, care avea în îngrijire copilul, nu exercita efectiv dreptul privind încredințarea la momentul deplasării sau al neînapoierii, ori consimțise sau achiesase ulterior aceste deplasări sau neînapoieri.

Niciuna dintre aceste ipoteze nu vizează cazul părților.

În cazul părților, ambii părinți exercitau toate drepturile părintești asupra copilului, care a rămas cu mama în România, iar din octombrie 2010 trebuia să se întoarcă la reședința obișnuită în Italia a celor trei – mamă, tată și copil.

b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau că în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă.

Este deci vizat copilul, să fie expus unui pericol fizic, psihic, sau orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă.

În cazul părților, copilul născut la data de 30 septembrie 2008, deci de circa patru ani, cetățean italian, care se bucură de toate drepturile recunoscute de statul italian, avea asigurare medicala, înscris la cursurile grădiniței, inclusiv pentru anii 2012 – ­2013, avea ajutor de stat pentru copii, etc. și deci avea un statut juridic corespunzător.

Instanța de fond, fără absolut nicio probă pertinentă în acest sens, apreciază că întoarcerea minorului în Italia, la reședința sa obișnuită, ar reprezenta un risc major, fără niciun element probatoriu concret, precizarea că întoarcerea în Italia nu ar fi in interesul superior al minorului, neregăsindu-se în niciun fel în norma legală.

În această situație, soluția instanței de fond este profund nelegală!

c) teza finală a art. 13 lit. b, prevede „Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune înapoierea copilului dacă constată că acesta se împotrivește la înapoierea sa și că a atins o vârstă sau o maturitate care face necesar să se țină seama de opinia sa”.

Niciuna dintre aceste variante nu vizează cazul părților concret.

În concluzie, solicită să se constate că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, prin aplicarea dispozițiile art. 13 lit. b din Convenție, față de probele administrate în cauză.

În ceea ce privește practica Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la raportul explicativ V.­ - Perez și altele, în opinia recurentului, instanța de fond a făcut o interpretare parțială dar oricum greșita aplicare la elementele concrete ale cauzei, pronunțând o hotărâre nelegală.

În plus, recurentul sesizează gravele „erori” din textul hotărârii, în care se precizează că ar fi fost redactată la 18 decembrie 2012, comunicată către M. Justiției la 11 februarie 2013, iar către reclamant nici până azi, 18 februarie 2013, deși a solicitat în mai multe rânduri.

În drept, și-a întemeiat motivarea pe baza dispozițiilor art. 3041 și următoarele Cod de procedură civilă și Convenției de la Haga 1980, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de fond în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

La data de 26 februarie 2013 a declarat recurs și M. Justiției în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980, împotriva aceleiași sentințe.

În motivare arată că, la data de 21 iunie 2012, M. Justiției a fost sesizat de Autoritatea Centrală din Italia cu o cerere formulată de către M. R. în temeiul Convenției de la Haga din 1980, prin care solicită înapoierea copilului său, Alessandro M. R., în Italia, unde își avea reședința obișnuită înainte de deplasarea și reținerea în România.

Pronunțându-se asupra acțiunii cu care a fost investit, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată cererea formulată de M. Justiției în calitate de Autoritate Centrală.

Pentru considerentele pe care le va expune în continuare, apreciază că hotărârea instanței a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.

Pentru a pronunța hotărârea recurată, tribunalul a reținut că în cauză sunt incidente prevederile art. 13 alin. 1 lit. b din Convenția de la Haga, instanța reținând că pârâta nu a făcut dovada unui domiciliu în Italia astfel încât relațiile tensionate dintre părinți, chiar dacă aceștia nu ar locui împreună în Italia, ar putea duce la supunerea minorului la un pericol fizic sau psihic în situația înapoierii la locuința din Italia în condițiile în care mama ar trebui să-și asigure singură o locuință, totodată, instanța a mai reținut că reclamantul nu a făcut dovada contrară situației benefice în care ar urma să conviețuiască minorul în România.

Tribunalul București a făcut o greșită apreciere a probelor administrate în dosar, reținând o situație de fapt contrară celei care rezultă din înscrisurile comunicate de Autoritatea centrală din Italia.

Astfel, instanța reține în considerente că deplasarea în România a copilului s-a făcut, cu acordul tatălui în luna octombrie 2010 pentru o perioadă nestabilită în timp din moment ce mama minorului a încheiat un contract de muncă în România a cărui durată este nedeterminată, iar prin întâmpinare și înscrisurile depuse în susținerea acesteia, pârâta invocă faptul că neînțelegerile dintre ea și tatăl minorului au dus la concluzia unei deplasări temporale și stabilirea sa cu minorul în România, la domiciliul părinților. Totodată, instanța a mai reținut că părțile au ținut permanent legătura, în special cu privire la minor, reclamantul achitând suma de bani pentru întreținerea acestuia și acceptând, implicit, stabilirea reședinței obișnuite a minorului în România, iar revenirea pârâtei împreună cu minorul la reședința din Italia a avut loc pentru o perioadă scurtă de timp, aproximativ o lună, fiind urmată de reîntoarcerea la reședința obișnuită a minorului din România, aspect ce rezultă din acțiunea reclamantului care a locuit și el o perioadă, până în octombrie 2011 la lași, dar și din actul adițional la contractul de muncă al pârâtei.

Dacă s-ar fi făcut o corectă apreciere a probelor, s-ar fi constatat că recurentul-reclamant a consimțit la deplasarea temporară a copilului din Italia în România, până la rezolvarea de către pârâta a probelor în România, urmând să se întoarcă imediat după soluționarea acestora.

Întrucât relațiile dintre reclamant și pârâtă erau armonioase, reclamantul, la scurt timp, a venit în România pentru a sărbători împreună vârsta de trei ani a fiului lor Alessandro M. R., și a locuit la lași în locuința bunicii materne (unde locuiesc și în prezent pârâta și minorul Alessandro M. R.), până la jumătatea lunii octombrie, când s-a întors în Italia singur, pârâta urmând a reveni împreună cu minorul la scurt timp.

Relațiile dintre cei doi s-au desfășurat normal, astfel încât pârâta nu a lăsat impresia că ar fi intenționat să rămână în România.

Deși trebuia să se întoarcă în Italia, la reședința obișnuită, după plecarea reclamantului, care a avut loc la jumătatea lunii octombrie, pârâta a continuat să rămână în România cu minorul, promițând însă tot timpul că vor reveni la reședința obișnuită, din Italia, Chieti, via degli Ernici, nr. 10.

La data de 23 aprilie 2012, pârâta a formulat o cerere de încredințare a minorului aflată spre competentă soluționare, pe rolul Judecătoriei lași.

Apreciind că prin această cerere pârâta urmărește să nu se mai întoarcă cu minorul în Italia și după ce a obținut informațiile necesare, reclamantul a solicitat în temeiul art. 12 din Convenție, prin intermediul Autorității Centrale Italiene, înapoierea imediată a copilului la reședința obișnuită din Italia.

Mai mult, recurentul-reclamant nu și-a exprimat niciodată consimțământul ca fiul său să trăiască în România, deoarece întotdeauna a dorit ca minorul să locuiască la Chieti, în Italia, sens în care nu a fost niciodată de acord cu eliberarea oricărui document de natură să conducă la stabilirea reședinței în altă parte decât la cea obișnuită.

De asemenea, apreciază că în mod greșit instanța a reținut că deplasarea în țară a copilului s-a făcut cu acordul tatălui din moment ce mama minorului a încheiat un contract de muncă în România a cărui durată este nedeterminată.

Împrejurarea că intimata-pârâta a încheiat un contract de muncă în România pe dura nedeterminată, nu poate justifica refuzul de a înapoia minorul al reședința sa obișnuită di Italia și nici încălcarea dreptului tatălui de a avea relații personale cu acesta.

Nici împrejurarea că părțile au ținut permanent legătura, în special cu privire la minor, precum și achitarea de către reclamant a diferite sume de bani în vederea întreținerii acestuia, nu se poate contura altă idee decât grija reclamantului manifestată în interesul față de creșterea, îngrijirea și dezvoltarea corespunzătoare a copilului său, până când acesta va fi înapoiat la reședința sa obișnuită din Italia și relațiile vor reintra în normal.

De asemenea, împrejurarea că recurentul-reclamant a venit în România să petreacă conduce la o altă concluzie decât la aceea că intimata-pârâtă a profitat de încrederea pe care reclamantul i-a acordat-o, urmărind în fiecare moment să nu mai înapoieze minorul la reședința obișnuită din Italia și să îl rețină ilicit pe teritoriul României, chiar dacă prin aceasta ar înfrânge legea și s-ar prejudicia interesul minorului și relațiile personale ale tatălui.

În continuare arătă că până la sfârșitul lunii august, cât minorul s-a aflat la reședința sa obișnuită din Italia, era integrat în familia lărgită a ambilor părinți, atât a tatălui de origine italiană, cât și a mamei, întrucât o parte din familia acesteia avea reședința obișnuită în localitatea Chieti, dar și în mediul propice copiilor de vârstă apropiată, atât la locuința sa, cât și la instituția școlară pe care o frecventa, toate, bineînțeles, în limba italiană.

Totodată, arătă că prin rapoartele psihologice aflate la dosarul cauzei, efectuate în luna octombrie 2012, care se referă la pârâtă și la minor, se recomandă psihoterapie pentru minor și consiliere psihologică, ceea ce exclude integrarea minorului în noul său mediu social impus de mama sa la lași, în România.

Cu toate acestea, instanța de fond a ca reclamantul nu a făcut dovada contrară situației benefice în care ar urma să conviețuiască minorul în România, în ciuda faptului că la dosar există rapoartele psihologice prin care se recomanda psihoterapie pentru minor și consiliere psihologica, ceea ce exclude integrarea minorului în noul său mediu social impus de mama sa la lași, în România.

Mai mult, învederează instanței de recurs că în mod greșit Tribunalul București a reținut ca argument în favoarea respingerii acțiunii că pârâta nu a făcut dovada unui domiciliu în Italia astfel încât relațiile tensionate dintre părinți, chiar dacă aceștia nu ar locui împreună în Italia, ar putea duce la supunerea minorului la un pericol fizic sau psihic în situația înapoierii la locuința din Italia în condițiile în care mama ar trebui să-și asigure singură o locuință, întrucât lipsa domiciliului nu este un motiv care să se încadreze în excepția reținută de instanța, respectiv art. 13 lit. b din Convenția de la Haga, respectiv, dacă există un risc grav că înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă.

Potrivit pct. 113 din Raportul explicativ Perez - V. „excepțiile vizate în cele două articole în Italia, cauză (n.n. art. 13 și 20 din Convenție) nu sunt de aplicare automată, în sensul că ele nu determină inevitabil neînapoierea copilului; dimpotrivă, însăși natura acestor excepții este de a da judecătorilor posibilitatea – nu de a le impune obligația – de a refuza înapoierea în anumite circumstanțe”.

Totodată Raportul explicativ Perez - V. arată la pct. 29 că „alineatele 1b și 2 ale aceluiași art. 13, rețin excepții care se inspira clar din luarea în considerare a interesului copilului.

Or, după cum a semnalat mai înainte, Convenția a dat un conținut precis acestei noțiuni.

Astfel, interesul copilului de a nu fi deplasat de la reședința sa obișnuită, fără garanții suficiente de stabilitate a noii situații, cedează pasul în fața interesului primar al oricărei persoane de a nu fi expusă unui pericol fizic sau psihic, sau plasată într-o situație intolerabilă”.

Recurentul solicită instanței de recurs să observe că, deși Tribunalul București a apreciat incidentă excepția prevăzută de art. 13 alin. 1 lit. b din Convenția de la Haga pentru a nu admite cererea, din probele administrate în cauză nu s-a dovedit existența unui risc grav ca în cazul înapoierii copilului la reședința obișnuită din Italia, acesta să fie expus unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-i situeze într-o situație intolerabilă.

Pe de altă parte, arătă că nu poate fi în interesul minorului legalizarea unei situații de fapt bazate pe o injustețe, deplasarea și reținerea ilicită, prin încălcarea dreptului tatălui de a avea legături personale cu fiul său.

De asemenea, solicită să se aibă în vedere pct. 22 alin. 3 teza finală din Raportul explicativ Perez - V., în care se precizează că „încă din Preambul, statele semnatare declară că sunt profund convinse că interesul copilului este de o importanța primordiala în orice problemă privind încredințarea sa; este sigur că tocmai având această convingere ele au elaborat Convenția, dornice să protejeze copilul pe plan internațional împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite”, iar „printre manifestările obiective a ceea ce constituie interesul copilului, figurează dreptul de a nu fi deplasat sau reținut în numele unor drepturi mai mult sau mai puțin discutabile asupra persoanei sale” (alin. 4 teza a II-a din Raport).

Atât Convenția de la Haga cât și Raportul Perez - V., precizează că interesul copilului este de o importanță primordială, nearătând însă, care este interesul final al copilului; cel care urmează imediat deciziei, cel din perioada adolescenței, a existenței ca tânăr, adult sau matur? Așadar Convenția Iasă la înțelepciunea autorităților competente să decidă cu privire la acest.

Este adevărat că menținerea echilibrului este un aspect important în viața minorului, dar este important de asemenea, ca acest echilibru să fie câștigat în cadrul unei situații legal stabilite, iar nu ca urmare a unei deplasări și rețineri ilicite.

În înțelesul Convenției de la Haga (art. 3), „deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:

a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie Împreună, prin legea statului în ca copilul își avea reședința obișnuită, imediat, Înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și

b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit”.

Dreptul privind încredințarea, vizat la lit. a, poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat”.

În speță, recurentul-reclamant are, ca și intimata-pârâtă, un drept privind încredințarea, drept care decurge din art. 317 bis din Codul civil italian.

Totodată, potrivit art. 316 din Codul civil italian, referitor la autoritatea părintească, părinții au drepturi și obligații comune cu privire la copiii minori, ceea ce înseamnă că pârâta nu are dreptul de a decide singură cu privire la reședința minorului, astfel că reținerea acestuia pe teritoriul României, fără acordul tatălui, este ilicită, conform art. 3 din Convenția de la Haga.

Este unanim admis că în temeiul prevederilor din Convenția de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii se reglementează doar un mecanism de returnare sumară a minorilor deplasați sau reținuți ilicit pe teritoriul altui stat decât acela care reprezintă reședință obișnuită a minori lor, căruia instanțele sesizate, constatând că sunt îndeplinite condițiile art. 3, anterior reprodus, trebuie să-i dea eficiență. Competența de a statua asupra dreptului privind încredințarea trebuie să fie recunoscută instanței de la reședința obișnuită a minorului.

Învederează, de asemenea, că potrivit art. 19 din Convenția de la Haga „o hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunțată în cadrul convenției, nu afectează fondul dreptului privind încredințarea”.

Se arată în raportul V. - Perez că „acest articol pune indirect în relief raporturile pe care Convenția înțelege să le protejeze; aceste raporturi sunt bazate pe un dublu element: primo, existența unui drept de încredințare atribuit de Statul reședinței obișnuite a copilului; secundo, exercitarea efectivă a acestei încredințări, înainte de deplasare”.

„Convenția nu încearcă să reglementeze definitiv încredințarea copiilor, ceea ce slăbește considerabil argumentele favorabile legii naționale; pe de altă parte, normele convenționale se bazează, într-o largă măsură, pe ideea subadiacentă că există un fel de competență naturala a tribunalelor reședinței obișnuite a copilului într-un litigiu referitor la dreptul de încredințare” (pct. 66 din raportul V. - Perez).

Totodată, art. 17 din Convenția de la Haga stipulează că „Singura împrejurare că o hotărâre privitoare la încredințare a fost pronunțată sau este susceptibilă să fie recunoscută în statul solicitat nu poate justifica refuzul de a retrimite copilul potrivit prevederilor acestei convenții ... „.

De aceea, până la momentul la care instanța competentă din Italia se va pronunța asupra fondului dreptului privind încredințarea, minorul trebuie să fie înapoiat la reședința obișnuită, neexistând nici un temei legal în virtutea căruia tatăl să fie privat de exercitarea drepturilor părintești recunoscute de lege.

Potrivit acestui text legal, „Când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul art. 3 și o perioadă de mai puțin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată”.

Astfel, în raport de cele mai sus arătate că, solicită să se constate că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 13 alin. 1 lit. b, text de lege pe care instanța și-a motivat hotărârea.

În concluzie, consideră că instanța de fond a apreciat greșit probele administrate în dosar și în raport de situația de fapt prezentată, solicită să se observe că intimata-pârâtă a luat în mod unilateral decizia de neînapoiere a copilului în Italia, determinând privarea tatălui de dreptul de a avea legături personale cu minorul, faptă care constituie neînapoiere ilicită, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3 din Convenția de la Haga.

Încălcându-se drepturile părintești ale tatălui și în acord cu scopul și obiectivele Convenției de la Haga, atunci când se constată că deplasarea sau reținerea într-un stat contractant s-a făcut ilicit, instanța de judecată trebuie să dea eficiență mecanismului de returnare sumară reglementat de Convenție care nu pune în discuție dreptul privind încredințarea copilului către un părinte sau altul, ci doar reintegrarea copilului în mediul lui obișnuit de viață.

La data de 28 martie 2013 a depus la dosarul cauzei întâmpinare intimata A. D. E., arătând că sentința recurată este legală și temeinică.

În motivare arată că, în motivarea recursului, recurentul Raspposelli M. a adus critici nefondate sentinței recurate susținând aspecte neconforme cu realitatea și situația de fapt privind aspectele obținute din viața actuală a minorului R. Alessandro M..

Astfel, a criticat într-un prim motiv, în mod eronat, sentința arătând că instanța de fond a reținut greșit că pârâta s-ar fin deplasat din Italia în România împreună cu minorul împotriva voinței recurentului.

A invocat în susținerea acestui prim motiv faptul că minorul a avut și are și astăzi reședința obișnuită în Italia, Via Degli Ernici nr. 30, Chieti, împreună cu părinții săi, reclamantul și pârâta.

Intimata – pârâtă solicită să se observe că din actele depuse la dosarul de fond, rezultă că minorul este în posesia pașaportului personal eliberat de autoritățile italiene dându-și consimțământul ambii părinți la întocmirea acestuia, pașaport ce l-a avut asupra sa atunci când s-a deplasat în România, în luna noiembrie 2010.

Din totalitatea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei rezultă că minorul R. Alessandro M. are reședința obișnuită în România, la domiciliul mamei sale din Iași, ., ., ., unde acesta locuiește de la acea dată și până în prezent.

În ceea ce privește locuința comună, în Italia, a reclamantului și a intimatei, nici nu poate fi vorba de așa ceva, întrucât, încă din,una octombrie 2010 acesta, recurentul locuiește împreună cu actuala sa soție, o persoană de cetățenie italiană. A arătat în dosar la instanța de fond că mediul din Italia la domiciliul tatălui său, R. M., este unul neprielnic și contrar principiilor unei educații normale acceptate de societatea actuală.

A mai invocat recurentul că minorul era și este înscris și astăzi, în anul școlar 2012 – 2013 la o școală din Italia, Institutul Compresiv nr. 3 din Chieti, însă, solicită să se observe că situația de fapt reală este o cu totul alta, în sensul că acesta, minorul urmează cursurile preșcolare ale Grădiniței cu program norma nr. 21 din Iași, . (adeverința nr. 574 din 31 august 2012), fiind un copil dezvoltat psihic și fizic normal, relația dintre mamă și minor fiind una extrem de strânsă, bazată pe afecțiune și atașament, așa cum rezultă și din raportul de anchetă socială efectuat de către Autoritatea tutelară de pe lângă primăria Iași.

Un cel de-al doilea motiv învederat în motivele de recurs de către recurent se referă tot la reședința obișnuită a minorului, aducând critici instanței de fond că ar fi pronunțat o hotărâre nelegală și „oricum contradictorie în privința rezidenței obișnuite a minorului”, subliniind că acesta este un element esențial în soluționarea litigiului.

Față de această ultimă afirmație, intimata învederează instanței de control judiciar, că sunt de acord că ar putea fi un element esențial în soluționarea litigiului – reședința obișnuită a minorului – și susțin că toate probele din dosarul cauzei conduc la indubitabilă concluzie că locuința obișnuită a minorului este la domiciliul mamei sale din Iași, ., .. 4, ..

Un al treilea motiv din motivele de recurs ale recurentului se referă la faptul că instanța de fond a făcut o greșită analiză a probelor administrate, a practicii judiciare a Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și a Convenției de la Haga prin aplicarea art. 13 din aceasta.

Intimata învederează instanței de control judiciar că în mod corect instanța de fond a reținut ca fiind aplicarea prevederilor art. 13 din Convenția de la Haga, vizând textele de la toate literele a, b și c, ține să precizeze că nici la data înapoierii în România din Italia, dar nici în prezent, reclamantul nu are stabilit dreptul de exercitare a autorității părintești asupra minorului întrucât, actualmente pe rolul Judecătoriei Iași se află dosarul nr._/245/2012, având ca obiect „exercitarea autorității părintești – pensie de întreținere”, având ca reclamant pe pârâta din prezenta cauză și pârât pe recurentul din cauză R. M., dosarul fiind suspendat până la soluționarea prezentei cauze.

În aceste condiții, rezultă fără echivoc faptul că susținerile recurentului precum că ambii părinți ar fi exercitat toate drepturile părintești asupra copilului, aducând critici astfel sentinței recurate. Intervine întrebarea retorică: în ce condiții tutelate de lege, ambii părinți exercită autoritatea părtinească, în comun, asupra minorului, dacă pe rolul Judecătoriei Iași se află dosarul nr._/245/2012, având ca obiect „exercitarea autorității părintești – pensie de întreținere”, având ca reclamant pe pârâta din prezenta cauză și pârât pe recurentul din cauză.

Față de motivele de recurs arătate de M. justiției, intimata solicită să se observe că acestea vizează tocmai motivarea sentinței civile de către instanța de fond, în sensul că aceasta a reținut prevederile art. 13 din Convenția de la Haga, aducând critici cu privire la faptul că s-ar fi făcut o greșită aplicabilitate a textului de lege.

În pofida faptului că recursul promovat de M. Justiției pare a fi consistent și cu substanța în motivarea sa, acesta, în fond, aduce critic sentinței făcând referire doar la greșita invocare a textului de lege (art. 13 Convenției de la Haga) și prezentând în mod eronat o situația de fapt nereală.

Astfel, așa cum a arătat în dosarul de fond, din întregul probatoriu administrat, rezultă că minorul R. Alessandro M. s-a integrat efectiv la reședința obișnuită din Iași – România, cea de la domiciliul pârâtei, acesta și-a dezvoltat relații de prietenie cu diverși copii de vârsta sa, beneficiază din plin de un mediu calm, prielnic și sănătos pentru creșterea, educarea și instruirea sa în vederea dezvoltării sale ca adult și persoană de bază în societatea actuală.

Pe de altă parte, minorul, atât timp cât a locuit în Italia (până la vârsta de doi ani), a avut parte de un total dezinteres în ceea ce privește creșterea și educarea efectivă din partea tatălui său, acesta din urmă demonstrându-i un lat mod de viață față de principiile unei educări normal acceptate de societate, în sensul că încă de atunci – octombrie 2010, recurentul îi solicitase să locuiască în același domiciliu, împreună cu el dar și cu concubina sa, actuala sa soție.

Recurentul M. Justiției, consideră că inutil a făcut referire la raportul explicativ V.-Perez, pct. 113, arătând că în prezenta cauză nu s-a dovedit existența unui risc grav ca în cazul înapoierii copilului la reședința obișnuită din Italia, acesta să fie supus unui pericol fizic sau psihic sau să-l situeze într-o situație intolerantă.

Argumentează aceasta prin faptul că, în încercarea de a găsi soluția motivării recursului în speranța admiterii acestuia de către instanța de control judiciar, cu consecința admiterii acțiunii civile, recurentul face abstracție totală de interesul superior al minorului, de mediul prielnic în care trăiește efectiv în prezent, de viața calmă și liniștită pe care o are și de legăturile afectivo-sentimentale create, iar o dislocarea a acestuia din mediul său putându-i provoca în mod evident o traumă psihico-somatică care să aibă apoi repercusiuni grave la nivel afectiv.

Or, instanța de judecată, în baza probatorului administrat și după o apreciere judicioasă a situației de fapt în ansamblul său, nu poate da decât o soluție stricto-senso în interesul superior al minorului, ținând cont de toate aspectele ce îl privesc pe acesta și chiar de voința sa în situația în care acesta este în măsură să o facă, raportat la vârsta acestuia.

Examinând sentința recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs, precum și în conformitate cu prevederile art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare și care răspund tuturor aspectelor de nelegalitate și netemeinicie invocate de către ambii recurenți:

Curtea constată că potrivit art. 3 din Convenția de la Haga din 1980 deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat, înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi intervenit. Dreptul privind încredințarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat”.

Rezultă așadar din aceste dispoziții că legea statului de reședință a copilului, respectiv reședința avută înaintea deplasării sau neînapoierii sale, este nominalizată expres ca putând constitui un fundament al dreptului privind încredințarea, independent de obținerea unei hotărâri judecătorești de recunoaștere/confirmare a acestui drept asupra minorului – Convenția protejând dreptul privind încredințarea chiar dacă exercitarea acestuia se face în temeiul legii, înainte de a se obține o hotărâre judecătorească definitivă.

Pe de altă parte, din perspectiva articolului 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la viață de familie, statul are nu doar obligația negativă de a nu a aduce atingere acestui drept, dar și obligații pozitive inerente respectării efective a vieții de familie.

În speța dedusă judecății obligațiile pozitive impuse de articolul 8 statelor contractante, în materie de reunire a unui părinte cu copiii săi minori, trebuie interpretate atât în lumina Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, cât și conform Convenției privind drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 (a se vedea cauza Ignaccolo-Zenide contra României, hotărârea din 11 ianuarie 2000, cauza Lafargue contra României, hotărârea din 13 iulie 2006).

In acest context se impunea o analiză de către instanță a cerințelor impuse de articolul 3 al Convenției de la Haga, pentru a constata dacă deplasarea sau neînapoierea/reținerea unui copil este ilicită.

Pe de altă parte, pentru a putea aprecia asupra întrunirii condițiilor impuse de art.3 Convenția de la Haga din 1980, acestea se impun a fi raportate la art.14 din această Convenție, conform căruia, pentru a stabili existența unei deplasări sau neînapoieri ilicite, în înțelesul art.3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ține seama, în mod direct, de legea și hotărârile judecătorești sau administrative, recunoscute sau nu în mod formal, în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.

În sprijinul acestei interpretări este și Regulamentul Consiliului (CE) nr.2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie familială și a responsabilității părintești, care definește termenii de „deplasare sau reținere ilicită” în articolul 2 pct.11, stabilind că încredințarea va fi exercitată împreună când, urmare a unei hotărâri judecătorești sau a operării legii, unul dintre titularii răspunderii părintești nu va putea decide locul de reședință al copilului fără consimțământul celuilalt titular al răspunderii părintești.

În înțelesul Convenției, neînapoierea minorilor de către unul din titularii dreptului de custodie comună fără consimțământul celuilalt titular are caracter ilicit; în acest caz, caracterul ilicit nu derivă dintr-o acțiune contrară legii, ci din faptul că o asemenea acțiune nesocotește drepturile celuilalt părinte, ocrotite la rândul lor de lege și întrerupte din exercițiul normal.

În conformitate cu dispozițiile art. 317 bis din Codul civil italian, "Părintelui care și-a recunoscut copilul natural îi revine autoritatea asupra lui. Dacă recunoașterea este făcută de ambii părinți, exercitarea autorității părintești revine celor doi părinți dacă locuiesc împreună.

Dispozițiile art. 316 se aplică dacă cei doi părinți nu locuiesc împreună, iar exercitarea autorității părintești revine părintelui cu care locuiește copilul sau, dacă nu locuiește cu niciunul din ei, primului care l-a recunoscut.”

Potrivit, art. 316 din Codul civil italian („Despre exercitarea autorității părintești”), "Copilul este supus autorității părintești a părinților săi până la majoratul său sau la obținerea capacității juridice depline.

Autoritatea este exercitată de comun acord de către ambii părinti.

În lipsa acordului asupra chestiunilor extrem de importante, fiecare din cei doi părinți se poate adresa fără formalitățile judecătorului indicând măsurile pe care le consideră cele mai adecvate”.

Din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale rezultă că exercitarea drepturilor părintești, dacă părinții nu locuiesc împreună, revine părintelui cu care minorul locuiește, dar orice decizie ce privește interesul major al copilului trebuie luată de părinți de comun acord, ca expresie a exercitării autorității părintești a fiecăruia și a egalității de drepturi.

Examinând în continuare circumstanțele particulare ale speței, reliefate de ansamblul probator administrat în cauză, Curtea reține – contrar celor susținute de recurenți –că reședința obișnuită a minorului anterior deplasării acestuia pe teritoriul României, în Italia, Via Degli Ernici nr.30, Chieti.

Curtea reține, astfel, că deplasarea în România a copilului s-a făcut, cu acordul tatălui, în luna octombrie 2010, pentru o perioadă nedeterminată în timp, aspect pe care părțile litigante nu l-au contestat.

La fel de necontestat este și aspectul că părinții au păstrat permanent legătura, niciunul dintre aceștia neinvocând existența unei stări conflictuale generată de dorința reclamantului ca minorul să fie readus în Italia.

Curtea reține, în sensul acordului reclamantului ca minorul să-și stabilească reședința în România, și împrejurarea că reclamantul a trimis periodic sume de bani pârâtei cu titlu de pensie de întreținere în favoarea minorului.

Mai mult, s-a dovedit că mama minorului a încheiat un contract de muncă pe durată nedeterminată în România, înregistrat încă din data de 2.12.2010 la autoritățile competente din România, ceea ce conduce la concluzia că mama minorului, în baza acordului tatălui copilului urma a rămâne o perioadă lungă de timp pe teritoriul României, perioadă pentru care a înțeles să-și asigure un venit constant.

Într-adevăr, intimata pârâta a deplasat minorul la adresa la care au locuit în Italia, pentru o perioadă scurtă de timp, reîntoarcerea sa în România neîntâmpinând o opoziție din partea reclamantului.

În luna septembrie 2011, după aproximativ o lună de zile, intimata pârâtă a revenit în România împreună cu minorul, fiind vizitați de reclamant în aceeași lună, unde aceștia au locuit împreună până în luna octombrie 2011.

Curtea reține că nici în această scurtă perioadă de conviețuire pe teritoriul României nu s-au înregistrat conflicte între părinți în legătură cu reședința obișnuită a minorului, recurentul reclamant neaducând nicio dovadă în sens contrar, așa cum obligă art. 1169 cod civil.

Recurentul reclamant nu a arătat de ce nu s-au deplasat împreună în Italia la sfârșitul vizitei făcute în luna octombrie 2011, în România, respectiv pentru care motiv intimata pârâtă avea a se întoarce la o dată ulterioară, împrejurare învederată prin cererea introductivă.

Așa fiind, conduita reclamantului în raport de pârâtă și de copil după venirea în România conduce la concluzia convenției pârtilor referitoare la stabilirea reședinței obișnuite a minorului în România, fiind contrară afirmațiilor acestuia, în sensul că pârâta ar fi hotărât în mod unilateral în acest sens.

Disensiunile apărute între părinți în ceea ce privește exercițiul autorității părintești au survenit ulterior, prezenta cerere de înapoiere a minorului fiind formulată de reclamant – așa cum reiese și din cererea introductivă – în momentul în care acesta a aflat că pârâta s-a adresat instanței române pentru încredințarea minorului (respectiv, la 21.06.2012).

De altfel, trebuie remarcat că intimata-pârâtă a arătat și în motivarea cererii de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași, sub nr._/245/23.04.2012 (fila 99 dosar tribunal) că raporturile dintre părți s-ar fi deteriorat din cauza relației reclamantului cu o altă femeie, context în care acesta ar fi acceptat ca intimata să părăsească reședința comună din Italia împreună cu minorul și să se stabilească la bunica maternă.

Curtea reține, totodată, ca fiind eronată statuarea instanței de fond în sensul incidenței în cauză a prevederilor art. 13 din Convenția de la Haga.

Astfel, potrivit acestui text convențional: „Prin excepție de la dispozițiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește: a) că persoana, instituția sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercită efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri; sau b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă”.

Or, așa cum s-a reținut mai sus, la momentul deplasării minorului ambii părinți exercitau efectiv autoritatea părintească, iar reședința obișnuită a minorului în România a fost stabilită de comun acord astfel că, situația în care se află minorul nu se încadrează în excepțiile arătate de textul convențional sus-amintit.

Așa fiind, contrar a ceea ce a reținut instanța de fond, este lipsit de relevanță faptul că nu s-a făcut nicio dovadă a unui domiciliu în Italia al pârâtei, respectiv că la acest moment părțile sunt în relații tensionate. Mai mult, în cauză nu s-a făcut dovada niciunei situații de pericol fizic și psihic pentru minor, astfel cum a reținut prima instanță, care să-l fi situat pe minor într-o împrejurare intolerabilă, considerații care urmează a fi înlăturate din conținutul sentinței atacate.

Susținerile recurenților în legătură cu necesitatea respectării interesului superior al minorului urmează a nu fi validate atâta vreme cât în cauză s-a dovedit că deplasarea minorului și stabilirea reședinței obișnuite a acestuia în România s-a făcut cu acordul recurentului reclamant, în privința minorului fiind respectate dispozițiile legale privind exercitarea în comun a autorității părintești, respectiv dispozițiile convenționale în materie.

Față de considerațiile expuse mai sus, care complinesc și înlocuiesc în parte argumentele instanței de fond, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 raportat la art. 304/1 Cod procedură civilă, va respinge recursurile celor doi recurenți ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile formulate de recurenții-reclamanți R. M. și M. JUSTIȚIEI pentru R. M., împotriva sentinței civile nr. 2233 din 11 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. D. E. și cu AUTORITATEA TUTELARĂ DE PE LÂNGĂ P. MUNICIPIULUI IAȘI, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 28 martie 2013.

Președinte, Judecător, Judecător,

I. D. M. I. M.-A. N.-G.

Grefier,

M. C.

Red.M.AN.G.

Tehnodact.M.A.N.G./C.F

2 ex./30.04.2013

T.B.-S.3.-C.P.

← Pensie întreţinere. Decizia nr. 830/2013. Curtea de Apel...  Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 571/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI