Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 1923/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Art. 940 alin. 2 Cod civil prevede că orice donațiune, deghizată sau făcută unei persoane interpuse, este nulă.

În consecință, tribunalul a constatat că acest motiv de apel este întemeiat. Consecința nulității contractului de donație este aceea că bunul revine în proprietatea apelantului reclamant și a apelantei pârâte și, prin urmare, revine în masa bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei.

Al doilea motiv de apel invocat de către apelantul reclamant se referă la cota sa de contribuție la dobândirea bunurilor comune.

Din probele administrate în cauză, declarațiile martorilor audiați în cauză și respectiv susținerile părților rezultă că apelantul reclamant și apelanta pârâtă s-au despărțit în fapt în vara anului 1996, când au convenit modul de folosire a celor 2 apartamente proprietatea acestora.

Bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, chiar dacă erau despărțiți în fapt. Împrejurarea că unul dintre soți a cumpărat un bun în timpul căsătoriei, dar în perioada separației în fapt, influențează cota de contribuție la dobândirea bunurilor comune.

Părțile s-au căsătorit la data de 12.10.1974, așa cum rezultă din certificatul de căsătorie depus la dosar și au divorțat la data de 02.02.2009, când a rămas definitivă și irevocabilă sentința civilă nr. 912/2009 pronunțată de Judecătoria Pitești.

Atât apelantul reclamant, cât și apelanta pârâtă au lucrat în învățământ, fiind profesori, astfel cum rezultă din cărțile de muncă depuse la dosar. Apelantul reclamant a avut salariul mai mare.

Potrivit contractului de donație încheiat la data de 22.07.1974, anterior căsătoriei, apelantul reclamant M. G. a primit ca donație din partea părinților săi imobilul situat în ., .. Dâmbovița, compus din teren cămin de casă în suprafață de 120 m.p. și casa amplasată pe acest teren. Imobilul a fost vândut de apelantul reclamant la data de 10.03.1988, conform contractului de vânzare cumpărare autentic prețul de 120.000 lei fiind încasat potrivit chitanței sub semnătură privată de la cumpărător la data de 01.11.1987. Din această sumă a fost depusă la C.E.C. suma de 67.000 lei. Potrivit mențiunilor de pe carnetul C.E.C., au mai fost depuse și alte sume de bani și efectuate restituiri. La data de 08.01.1991, apelantul reclamant a retras suma de 34.000 lei din soldul de 43.100 lei. Această sumă și o diferență de până la 51.000 lei au fost depuși la data de 09.01.1991 pentru cumpărarea apartamentului din București, . Gr. P.. Vânzarea cumpărarea acestui apartament a fost perfectată la data de 23.02.1991.

Față de acestea, rezultă că nu corespund realității împrejurările relatate de martorii G. M. E., I. M. și C. R., conform cărora tatăl apelantei pârâte a achitat sumele de bani necesare cumpărării apartamentului.

Din declarațiile acestor martori se poate reține împrejurarea care se coroborează cu răspunsul la interogatoriu al intimatei pârâte S. F. din care rezultă că părinții apelantei pârâte au ajutat părțile cu mâncare, haine și sume de bani, inclusiv plata ratelor atunci când era nevoie, dar sumele de bani nu erau importante.

Din declarațiile martorilor audiați în cauză, respectiv Michaiu Michaiu, Dalu I. și D. L., rezultă că apelantul reclamant a încasat bani din vânzarea unor bunuri mobile situate în imobilul din ., din valorificarea fructelor obținute de pe terenurile din comună atât anterior anului 1989, cât și după 1990, din comercializarea rachiului, din laboratorul de fotografii, meditații la vioară și chitară și din activitatea de administrator la . declarațiile acestor martori, precum și a martorei G. M. rezultă că părțile, care erau asociați, încasau venituri și din activitatea comercială a unui chioșc amplasat în curtea școlii unde preda apelantul reclamant.

De asemenea, apelantul reclamant a invocat în favoarea unei cote mai mari de contribuție faptul că a întreținut-o pe apelantă în facultate în primii 3 ani de căsătorie.

Apelantul a arătat în motivele de apel sumele ce ar fi fost obținute din diferitele activități desfășurate și aducătoare de venituri, dar aceste sume nu pot fi avute în vedere, de vreme ce nu rezultă din probatoriul administrat în cauză.

Celelalte aspecte invocate, respectiv venituri rezultate din închirierea apartamentului, deținerea cu chirie de la stat a unei garsoniere, achitarea unor rate sau utilități sau efectuarea unor activități în baza unor procuri nu pot fi avute în vedere la cota de contribuție, fiind aspecte ce puteau fi valorificate în cadrul unor cereri specifice în cadrul dosarului de partaj sau care nu sunt cuantificabile.

În ceea ce o privește pe apelanta pârâtă, aceasta obținea venituri, pe lângă cele salariale, din meditații la limba engleză, din activitățile desfășurate la Casa Sindicatelor din Pitești, din activitatea de traducător la biserica Baptistă, astfel cum rezultă din declarațiile martorelor G. M. E. și I. M., declarații ce se coroborează cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv adeverințe și contracte de colaborare depuse în copie la dosar.

Din înscrisurile depuse la dosar, respectiv cartea de muncă și adeverințele eliberate de unitatea școlară la care apelanta pârâtă lucra, rezultă că aceasta s-a aflat în concediu fără plată sau a lucrat cu ½ de normă pentru îngrijirea copiilor.

În ceea ce privește achiziționarea apartamentului din Pitești, . la data de 11.04.1996, rezultă din probele administrate în cauză că prețul a fost achitat de apelanta pârâtă în perioada în care părțile erau despărțite în fapt, despărțirea în fapt realizându-se în aceeași perioadă în care a fost cumpărat apartamentul.

Din declarația martorei I. M. coroborată cu proba cu înscrisuri, respectiv chitanța întocmită între aceasta și apelanta pârâtă, rezultă că apelanta pârâtă a împrumutat suma de 3.800 dolari pentru a plăti prețul apartamentului. Tot din probele administrate în cauză mai rezultă că apelanta avea o sumă de bani rezultată din vânzarea acțiunilor pe care le deținea la societatea comercială la care era acționar împreună cu apelantul reclamant. Actul adițional privind retragerea acesteia din societate a fost întocmit la data de 8.04.1996, anterior cumpărării apartamentului.

Din declarațiile martorilor audiați în cauză mai rezultă că împrumutul contractat de apelanta pârâtă pentru achiziționarea imobilului din Pitești, . fost achitat de apelanta pârâtă.

Tribunalul nu a ținut seama de susținerile apelantului referitoare la achitarea prețului împreună cu apelanta pârâtă și nici de cele referitoare la prețul simbolic menționat în actul autentic, având în vedere probele administrate în cauză.

În ceea ce privește cota de contribuție a părților, tribunalul a constatat că aceasta este egală.

Veniturile mai mari ale apelantului reclamant sunt compensate de faptul că apelanta pârâtă s-a ocupat de copii și de casă, activități ce revin în mod tradițional femeii, de faptul că a obținut și venituri din meditații și traduceri, din activități desfășurate în afara serviciului permanent, din calitatea de acționar la societatea comercială și din faptul că a achitat prețul apartamentului din .>

În ceea ce privește apelul formulat de apelantul intervenient M. H. F., în mod greșit instanța de fond a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție în interesul reclamantului, întrucât caracterul deghizat al donației între soți poate fi dovedit de orice persoană interesată, nu numai de moștenitorii rezervatari și prin orice mijloc de probă, deoarece sancțiunea deghizării este nulitatea absolută.

Prin urmare, apelul formulat de intervenientul în interesul reclamantului este întemeiat.

Referitor la apelul formulat de apelanta pârâtă M. S., aceasta a criticat faptul că prin raportul de expertiză tehnică în construcții apartamentul din Pitești, . subevaluat, că expertul nu a răspuns obiecțiunilor formulate și că, în aceste condiții, instanța de fond a respins cererea sa de efectuare a unei noi expertize.

Prin raportul de expertiză întocmit în fața instanței de fond s-a stabilit valoarea de circulație a apartamentului respectiv la suma de 35.800 euro.

Obiecțiunile formulate de apelanta pârâtă au fost încuviințate, iar expertul a răspuns acestor obiecțiuni, susținerea contrară a apelantei nefiind întemeiată, astfel că instanța de fond a respins în mod corect cererea acesteia de efectuare a unei noi expertize.

În apel, tribunalul, ținând seama de motivele de apel invocate și de principiul conform căruia trebuie avută în vedere valoarea bunurilor de la data partajului, a dispus efectuarea unei expertize de evaluare a apartamentului conform valorii actuale.

Potrivit raportului de expertiză tehnică, valoarea actuală de circulație a apartamentului din Pitești, . 37.840 euro, valoare pe care tribunalul a avut-o în vedere la calculul valorii masei partajabile.

S-a susținut că la acest apartament au fost efectuate îmbunătățiri de către fiul părților M. S., direct în fața instanței de apel și fără ca acesta să fi formulat vreo cerere în condiții procedurale. Prin urmare, aceste susțineri nu au fost avute în vedere.

Ca o consecință a acestei valori de piață a imobilului, tribunalul a efectuat și un calcul actual al sultei, ce face obiectul celui de al doilea motiv de apel invocat de apelanta pârâtă.

Având în vedere admiterea motivului de apel referitor la nulitatea contractului de donație, tribunalul a inclus în masa bunurilor comune imobilul situat în Pitești, . .P 10-11, ., jud. Argeș, în valoare de 28.800 euro, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică întocmit în fața instanței de fond.

Ca urmare, masa bunurilor comune are o valoare de 114.164 euro.

Având în vedere că apelanta pârâtă M. S. și mama sa, intimata pârâtă S. F., folosesc imobilul situat în Pitești, . .P 10-11, ., tribunalul a l-atribuit pârâtei M. S., în conformitate cu dispozițiile art. 673⁹ Cod procedură civilă.

Prin includerea imobilului în lotul pârâtei reclamante valoarea acestuia se compune din valoarea acestui imobil și cel atribuit prin sentința instanței de fond, în total 76.324 euro.

Pe cale de consecință, ținând seama de valoarea bunului atribuit reclamantului și de cota egală de contribuție la dobândirea bunurilor comune, pentru egalizarea loturilor, tribunalul a obligat pârâta reclamantă la plata către reclamantul pârât a sultei în sumă de 19.242 euro în lei la data plății.

Împotriva acestei decizii, au declarat recursuri la data de 01.07.2013 atât reclamantul pârât M. G., cât și pârâta reclamantă M. S., cererile acestora fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 08.07.2013.

În motivarea cererii sale, recurentul reclamant a arătat în data de 10.07.1996 între părți s-a încheiat o convenție cu privire la folosința a două imobile bunuri comune și la 11.07.1996 intimata pârâtă a fost de acord să renunțe la acțiunile deținute la S.C. Normal M. S.R.L., iar recurentul reclamant a devenit acționar unic, așa cum rezultă din actul adițional încheiat în formă autentică. În urma acestui act adițional, intimata pârâtă a primit suma de bani rezultată din vânzarea acțiunilor, dar nu o sumă foarte mare, întrucât societatea nu funcționa la parametri normali și obiectul de activitate era comerțul cu amănuntul.

Martorele R. C. și I. M. au declarat rău intenționat că intimata pârâtă a cumpărat singură apartamentul din . neadevărat, întrucât și recurentul reclamant a contribuit la achiziționarea acestui apartament, care a fost dobândit cu cote egale 50% de fiecare parte. Banii pentru cumpărarea acestui apartament au rezultat din împrumuturi comune ale soților, de la diverse rude și ale intimatei pârâte de la prieteni. Martora R. C. a declarat la sfârșitul declarației sale că tot cea a declarat știe de la doamna S. (mama intimatei pârâte).

Instanța a reținut în mod corect ca recurentul reclamant a avut un salariu mai mare, așa cum a rezultat din cartea sa de muncă. Conchizând, acesta a avut o contribuție mai mare.

Instanța a mai reținut că recurentul reclamant a primit ca donație „din partea părinților săi imobilul situat în ., ., compus din teren, cămin de casă în suprafața de 120 m.p. și casa amplasată pe acest teren". Ulterior recurentul reclamant a vândut imobilul printr-un contract de vânzare cumpărare autentificat la data de 10.03.1998 cu prețul de 120.000 lei (potrivit chitanței sub semnătură privată). O parte din bani i-a depus la Casa de Economii și Consemnațiuni din Municipiul Pitești, iar restul i-a depus pentru cumpărarea unui autoturism la reprezentanța Dacia din Pitești. La data de 08.01.1991 recurentul reclamant a retras suma de 34.000 lei de la o agenție din București. Cu acești bani s-a dat o parte din avansul la apartamentul din Municipiul București. Instanța a reținut în mod greșit că diferența de până la 51.000 a fost depusă la data de 09.01.1991, corect fiind de 56.602 lei. Conchizând, recurentul reclamant a contribuit cu sume de bani importante la vremea respectivă și pentru achiziționarea apartamentului din București, lucru confirmat și de declarația martorului Michaiu Michaiu.

Așa cum rezultă și din declarațiile martorilor audiați în cauză, respectiv Michaiu Michaiu, Dalu I. și D. L., recurentul reclamant a încasat bani din vânzarea unor bunuri mobile situate în imobilul din ., precum și din valorificarea fructelor obținute (vânzare de meri) de pe terenurile din comună atât anterior anului 1989, cât și după 1990, din comercializarea rachiului, din laboratorul de fotografii, din meditații la vioară și chitară și din activitatea de administrator de . declarațiile acestor martori, precum și a martorei G. M. rezulta că părțile, care erau asociați, încasau venituri și din activitatea comercială, având un chioșc amplasat în curtea școlii unde preda recurentul reclamant.

Recurentul reclamant a invocat mereu în favoarea sa o cotă mai mare de contribuție și anume de 75%, iar la momentul formulării recursului a considerat că este îndreptățit a solicita doar procentul de 60%.

Recurentul reclamant a arătat și că a întreținut-o pe intimata pârâtă în facultate, în primii 3 (trei) ani de căsătorie.

Apartamentul din cartierul Crângași a fost închiriat în nume propriu de către intimata pârâtă, care a încasat singură chiria.

Instanța a reținut în mod eronat că intimata pârâtă câștiga bani din activități desfășurate la Casa de Cultură a Sindicatelor din Pitești, întrucât aceasta a depus un contract civil fără număr de înregistrare din data de 1.04.2003, iar apartamentele s-au cumpărat în perioada anilor 1991 și în anul 1996.

Intimata nu a probat în instanță că ar fi dat meditații la limba engleză. Aceasta ar fi trebuit să depună respectivele contracte la dosarul cauzei sau înscrisuri care să ateste acest lucru.

Intimata pârâtă lucra doar cu jumătate de normă, uneori aflându-se în concediu fără plată.

În ceea ce privește achiziționarea apartamentului din Pitești, . din probele administrate că prețul a fost achitat de către ambele părți, întrucât acestea conviețuiau, și nu erau despărțite în fapt, cum a reținut greșit tribunalul.

Instanța a reținut cu încălcarea art. 16 din Constituție că „Apelanta-pârâtă s-a ocupat de copii și de casă, activități ce revin în mod tradițional femeii”. Instanța a făcut o afirmație care nu își are locul în speța de față, întrucât și recurentul reclamant s-a preocupat de întreținerea, educarea și bunăstarea familiei. Nu există nicăieri specificat că în mod tradițional femeia este obligată să se ocupe de copii.

Expertiza dispusă în cauză a fost întocmită doar pentru apartamentul situat în Pitești, .> Prin încheierea de ședință din data de 24.05.2012, instanța a dispus ca „în situația în care se apreciază ca fiind utilă soluționării cauzei administrarea probei cu expertiză evaluatoare, solicită ca expertul să evalueze toate imobilele ce fac parte din masa partajabilă (…)”, ceea ce nu s-a întâmplat.

Consideră că valoarea de circulație a apartamentului situat în Pitești, . suma de 37.840 euro, este mult mai mare deoarece a fost efectuată în condiții diferite de piață, la un an diferență de expertiza tehnică imobiliară care cuprindea toate cele trei bunuri, întocmită în fața instanței de fond.

Recurentul reclamant a mai arătat că au fost efectuate de către fiul său, M. S., îmbunătățiri în valoare totală de 10.930 lei, fapt arătat prin depunerea unei cereri la termenul din data de 18.10.2012.

Conchizând, valoarea masei bunurilor comune de 114.164 euro reținute de instanță nu este corectă, întrucât trebuia menținută valoarea arătată în prima expertiză, de la fond.

Consideră că este îndreptățit să solicite pe această cale cheltuielile de judecată din fond și apel, întrucât intimatele au depus cerere reconvențională și au avut pretenții privind contractul de donație, iar prin decizia din apel s-a constatat nulitatea absoluta a acestuia.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9, art. 673 și urm., art. 274 Cod procedură civilă.

1. În motivarea cererii sale, recurenta pârâtă a arătat că în mod greșit instanța de apel a admis apelul formulat de către apelantul intervenient.

În primul rând, instanța îl consideră greșit pe intervenient moștenitor rezervatar, atâta timp cât părinții săi sunt în viață. EI poate fi cel mult succesibil. În al doilea rând, greșit a considerat instanța că donația apartamentului ar avea un caracter deghizat și că ar fi o donație între soți. În al treilea rând, intervenientul nu a propus probe și nu a dovedit prin niciun mijloc de probă că donația are caracterul unei donații deghizate.

Donațiile între soți pot avea ca obiect numai bunurile proprii ale soțului donator și care, astfel, devin bunuri proprii ale soțului donatar.

Dispozițiile convenției din 10.07.1996 încheiate între soții M. nu pot fi interpretate ca fiind o donație făcută în favoarea sa, întrucât imobilul obiect al contractului de donație, la data încheierii acestuia, făcea parte din comunitatea de bunuri a soților, nefiind bunul propriu al intimatului reclamant.

Solicită respingerea apelului declarat împotriva încheierii premergătoare prin care s-a respins cererea de intervenție, întrucât terțul din intervenția accesorie trebuie să justifice un interes propriu, de natură să-i asigure posibilitatea formulării unei cereri de intervenție în condițiile art. 49 Cod procedură civilă. Or, intervenientul nu justifică interesul din punct de vedere procesual și nici material. De asemenea, interesul nu este personal, respectiv folosul practic îi vizează pe părinții săi, în al căror patrimoniu ar reintra bunul.

Apelul se impune a fi respins și pentru că M. H. a renunțat la judecată în dosarul înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 - dosar nr._, având ca obiect declararea/constatarea simulației în legătură cu același contract de donație.

Solicită respingerea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 7286/11.10.2011 ca inadmisibil, pentru că terțul nu poate formula, în apel, critici privitoare la soluția dată cererii principale, criticile formulate de acesta fiind limitate exclusiv la soluția dată cererii sale.

2. Recurenta pârâtă a mai arătat că în mod greșit instanța de apel a admis apelul formulat de către intimatul reclamant.

În susținerea cererii în constatare a nulității absolute, reclamantul a invocat, fără însă a proba, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, drept cauze de nulitate absolută lipsa consimțământului, lipsa cauzei contractului de donație, manevrele dolosive, precum și frauda la lege.

Din amplul material probator administrat în cauză rezultă că, în cazul dedus judecății, nu sunt incidente cauzele de nulitate invocate.

Deși la instanța de fond reclamantul a invocat, cu titlu de act secret, convenția de partaj încheiată între cei doi soți în anul 1996, susțineri reluate și prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, prin motivele de apel, pe de o parte, a reiterat această convenție, cu titlu de act secret, iar pe de altă parte, a făcut trimitere la dispozițiile art. 1198 Cod civil, care reglementează imposibilitatea morală de preconstituire a actului secret.

Această imposibilitate morală de a preconstitui un înscris a fost greșit reținută și de instanța de apel. Nu se poate vorbi de o imposibilitate morală de preconstituire a actului secret, întrucât, pe fondul unei stări conflictuale, apelanții s-au despărțit în fapt în luna iunie 1996, aspect subliniat chiar de către apelantul reclamant și confirmat de martori, ceea ce dovedește inexistența unei legături între foștii soți susceptibile de acordare a unei încrederi reciproce.

Apelantul reclamant nu a făcut dovada actului secret pentru a se putea aprecia asupra caracterului nereal al actului public, deși existența actului secret este o condiție impusă de art. 1175 Cod civil.

i. Cu referire la convenția de partaj încheiată între cei doi soți în anul 1996, recurenta pârâtă a învederat neîndeplinirea condiției raportului de cauzalitate dintre actul pretins a fi secret și actul public. Cele două acte juridice, încheiate la o diferență de 11 ani, sunt distincte, de sine stătătoare, ambele publice.

ii. Inexistența unui acord simulatoriu rezultă și din recunoașterea juridică spontană a intimatului reclamant. Prin precizările făcute personal de la data de 19.01.2010, acesta a arătat că: „De altfel, faptele și greșelile constatate ulterior m-au dus la concluzia că, de fapt, aceasta a fost o donație între soți".

iii. Actul pretins a fi secret se supune exigențelor probei. Când dovada simulației este cerută părților contractante, pentru combaterea actului aparent reclamantul trebuie să prezinte contraînscrisul întocmit anterior actului fictiv sau concomitent.

Literatura juridică a statuat că, în situația în care forma scrisă ori cea autentică este pretinsă de lege pentru însăși existența actului - adică a contraînscrisului - acesta nu va putea fi dovedit cu martori.

Cu alte cuvinte, pentru ca un contraînscris să-și poată produce efectele, trebuie să fie valabil el însuși, ca și când nu ar fi fost ascuns, ci public.

Nu se poate vorbi de fraudarea legii, astfel cum a susținut intimatul - reclamant, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 941 teza a II-a Cod civil, care statuează că: „(…) asemenea sunt reputate și rudele soțului donator, la a căror ereditate acesta este chemat în momentul donațiunii".

Dispozițiile art. 941 Cod civil au fost inserate în cap. VII - „Despre dispozițiile dintre soți, făcute sau în contractul de maritagiu sau în timpul maritagiului” și reglementează revocabilitatea donațiilor între soți.

În cazul în speță, aceste dispoziții nu sunt incidente, întrucât nu ne aflăm în prezența unei simulații prin interpunere de persoane, prin care adevăratul beneficiar al donației să fie o pretinsă persoană interpusă, ci ne aflăm în prezența unui contract de donație, un act pur și simplu, care nu se află în legătură de cauzalitate cu un alt act.

Prin dispozițiile art. 941 Cod civil, legiuitorul a înțeles să prezume ca fiind persoane interpuse rudele soțului donatar, însă beneficiarul prezumției nu este exonerat de dovada actului juridic, a contraînscrisului, dispozițiile art. 1191 Cod civil care impun cerința înscrisului rămânând pe deplin aplicabile.

Existența contraînscrisulul în cazul simulației este fundamental, pentru a se verifica dacă acesta este de natură a anihila total sau parțial aparența juridică creată prin actul public.

Pentru a exista simulația, contractul aparent - donația, ar trebui să fie total anihilat din punct de vedere juridic prin contraînscrisul încheiat între părți, situație care nu se regăsește în speță.

În condițiile în care intimatul reclamant nu a făcut dovada existenței unui act secret, susceptibil de a fi relevant în materia simulației: contractul de donație, ad validitatem, trebuie să îmbrace forma autentică, iar în lipsa acesteia nu poate fi dovedit cu martori; condiția pentru invocarea prezumției este ca proba cu martori să fie permisă; rezultă că prezumția instituită prin dispozițiile art. 941 Cod civil nu este de natură a suplini existența actului.

Art. 941 teza a II-a Cod civil vizează rudele soțului donatar, iar nu donator, astfel cum a invocat apelantul reclamant prin motivele de apel.

În cauză, donatori sunt recurenta pârâtă și intimatul reclamant, care au avut și calitatea de soți, iar donatară este intimata S. F., nefiind incidentă ipoteza avută în vedere de legiuitor.

În lipsa actului secret doveditor, nu prezintă relevanță nici răspunsurile date de intimată la interogatoriu, astfel cum greșit a reținut instanța de apel.

iv. În cazul în speță nu ne aflăm în prezența unei simulații prin interpunere de persoană, după cum a reținut instanța de apel.

În cazul simulației prin interpunere de persoană, contractul aparent se încheie între anumite persoane, fiind însoțit, totodată, de un contract secret - contraînscris - prin care acestea să mărturisească/să precizeze că adevăratul beneficiar al contractului este o altă persoană decât cea care apare în actul public, condiție neîndeplinită în cauză.

Dacă intenția soților la încheierea convenției de partaj din 1996 ar fi fost în sensul încheierii unui act secret în corelație cu contractul de donație, care urma a fi încheiat în anul 2007, trebuia inserată o clauză expresă în convenția de partaj, în sensul că adevărata beneficiară a donației va fi recurenta pârâtă.

Acesta este sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 1175 Cod civil, precum și scopul simulației - anihilarea totală din punct de vedere juridic a actului public prin contraînscris.

Literatura juridică a statuat că se recurge la simulația prin interpunere de persoană în situația în care adevăratul beneficiar al donației ar fi o persoană incapabilă de a primi o liberalitate de la un anumit donator, iar scopul urmărit prin simulație constă în înlăturarea unor dispoziții legale care împiedică efectuarea unor Iiberalități de către sau către anumite persoane.

Or, în cazul dedus judecății, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, nu subzistau temeiuri pentru a se recurge la simulație, întrucât donațiile între soți nu sunt prohibite de lege, iar soțul pretins a fi donatar, în cazul în speță, nu este incapabil să primească liberalități de la donator, nefiind aplicabile dispozițiilor art. 812 alin. 1 Cod civil.

Analiza instanței de fond este judicioasă, reținând că legiuitorul nu a înțeles să interzică, sub sancțiunea nulității, donațiile între soți, ci doar a reglementat posibilitatea revocării acestora, iar potrivit art. 938 Cod civil legiuitorul a înțeles să interzică, sub sancțiunea nulității absolute, numai donațiile mutuale, reciproce între soți, făcute în același act, iar nu eventuala donație simplă, făcută de un soț în favoarea celuilalt soț.

Nu se poate vorbi de simulație prin interpunere de persoane, respectiv acord simulatoriu, în condițiile în care pretinsul act secret are ca părți doar două persoane, iar actul public este încheiat cu o persoană care nu a fost parte la acordul simulat, întrucât scopul actului secret - acordul simulatoriu - trebuie să fie tocmai determinarea adevăratei persoane în patrimoniul căreia se produc efectele.

v. Instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicarea greșita a dispozițiilor art. 938- 940 din vechiul Cod civil.

Art. 940 alin. 2 prevede că orice donațiune deghizată sau făcută prin interpunere de persoane este nulă.

Tratată între formele simulației, interpunerea de persoane ascunde persoana uneia dintre părțile contractante. Titularul aparent al dreptului este persoana interpusă, care îl ascunde pe adevăratul proprietar contractant, în baza acordului simulatoriu, înțeles ca fiind convenția secretă în care părțile își exprimă intenția și voința de a simula.

Interpunerea de persoane pune în evidență o structură trinomică, rezultată din faptul că există trei participanți, și anume: beneficiarul real al dreptului, persoana interpusă și terțul dobânditor.

În doctrină și în jurisprudență s-a statuat că, pentru a exista interpunere de persoane, este absolut necesar ca acordul simulatoriu să se realizeze între toți cei trei participanți la această construcție juridică, și anume: terțul contractant, persoana interpusă și interponentul.

În cazul în speța nu se verifică elementele necesare interpunerii de persoane, nefiind incidente dispozițiile art. 940 alin. 2 din vechiul Cod civil.

3. Instanța din apel a omis să se pronunțe asupra unor cheltuieli de judecată, respectiv să compenseze și onorariile avocaților atunci când a compensat celelalte cheltuieli efectuate de către părți în apel. Solicită compensarea onorariile avocaților din apel.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

La data de 19.09.2013 intimatul reclamant și intimatul intervenient au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului formulat de recurenta pârâtă ca nefondat.

1. În motivare, au arătat că M. H. a formulat cerere de intervenție accesorie, care nu a fost respinsa niciodată.

2. În mod legal s-a admis cererea cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de donație. Astfel, instanța de apel a arătat că, potrivit art. 937 Cod civil, orice donație între soți este revocabilă. De asemenea, este incident art. 938 Cod civil.

3. Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs, consideră că se impune să fie obligată recurenta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentele proceduri judiciare, inclusiv a onorariului de avocat din apel.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 și urm. Cod procedură civilă.

La data de 20.09.2013, N. E. a formulat cerere de intervenție accesorie, cu motivarea că este sora recurentului reclamant și a participat materialicește la achiziționarea unor bunuri imobile aflate în prezent în masa partajabilă, precum și la multe alte acțiuni ale acestei familii.

La aceeași dată, a formulat și M. S. o cerere de intervenție în interesul reclamantului, dată fiind poziția sa față de acesta, de descendent de primă linie dreaptă, predictibilă de constituire a unui drept real legat de obiectul supus judecății, fără a avea o pretenție proprie în acest litigiu.

La termenul din 01.10.2013, intimata pârâtă a formulat întâmpinare, prin care, în principal, a solicitat să se constate nulitatea recursului declarat de recurentul reclamant, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

1. Astfel, a invocat incidența dispozițiilor art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997 în ceea ce privește soluționarea cererilor formulate de recurentul reclamant, de către instanțele de fond și apel.

De asemenea critică, vizând achitarea necorespunzătoare a taxei judiciare de timbru la instanța de fond de către partea adversă, nu se poate circumscrie criticilor formulate de recurenta-pârâtă prin motivele de recurs, întrucât aceasta nu justifică un interes personal, neavând un folos practic pentru aceasta, astfel cum a statuat și Curtea Apel București - Secția a IV-a civilă.

În cazul în speță, raportat la pretențiile recurentului reclamant, taxa judiciară de timbru nu a fost achitată în cuantumul legal în ceea ce privește următoarele cereri: nulitatea absolută parțială a contractului de donație, acțiunea în declararea simulației, cota de 25% contestată, în raport de valoarea totală a masei partajabile, astfel cum a fost stabilită prin expertiza de specialitate.

2. În temeiul art. 302¹ alin.1 lit. c Cod procedură civilă, a invocat nulitatea recursului, întrucât dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea acestora într-unul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.

Recursul reprezintă o cale de atac prin mijlocirea căreia se asigură exercitarea exclusiv a unui control de legalitate asupra hotărârilor pronunțate de instanțele de apel.

3. Recursul se impune a fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Critica recurentului reclamant relativă la capătul de cerere privind pretinsa cotă majoritară a acestuia este neîntemeiată. În cazul dedus judecății, hotărârea apelată este motivată, cuprinzând atât motivele de fapt, cât și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților și este de natură a

asigura exercitarea controlului judiciar de către instanța de recurs.

Cu privire la motivul de recurs ce privește încuviințarea și efectuarea raportului de expertiză cu privire numai la apartamentului . Pitești, ., ., județul Argeș, și nu evaluarea celor 3 apartamente, a arătat că prin motivele de apel ale reclamantului nu au fost invocate critici cu privire la valoarea imobilelor aflate în masa partajabilă. Recurentul nu a avut vreun motiv de apel prin care să solicite refacerea raportului de expertiză.

La același termen de judecată, recurenta pârâtă a formulat întâmpinare și la cererea de intervenție depusă de N. E., solicitând respingerea acesteia.

De asemenea, la aceeași dată, recurenta pârâtă a formulat precizări la recursul declarat, arătând că hotărârea recurată este nelegală pentru cazul prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Instanța de apel a făcut o confuzie între simulație și nulitate, pronunțând o hotărâre specifică nulității actului juridic, deși, în raport de obiectul cererii, instanța trebuia să analizeze condițiile și sancțiunea aplicabile simulației, iar nu nulității.

Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 941 Cod civil, întrucât, dacă soțul ar fi urmărit să-i doneze soției, nu exista nicio rațiune pentru care nu ar fi putut încheiat o donație directă, nesubzistând scopul interpunerii de persoane, de vreme ce donația între soți nu este lovită de nulitate absolută.

Asupra excepției de netimbrare a cererilor de intervenție, Curtea constată următoarele:

Potrivit art. 1 din Legea nr. 146/1997 cu modificările ulterioare, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești se timbrează, iar conform art. 10 cererile de intervenție se taxează după regulile aplicabile cererii sau acțiunii principale, astfel că pentru cele două cereri de intervenție accesorii recursului declarat de recurentul reclamant titularii acestora datorează o taxă de timbru în același cuantum cu taxa la care a fost obligat recurentul reclamant.

În temeiul art. 20 din Legea nr. 146/1997, care stabilește că taxele de timbru se plătesc anticipat, constatând la primirea cererilor că taxa judiciară de timbru nu a fost plătită, Curtea a pus în vedere titularilor cererilor de intervenție să achite suma datorată până la primul termen de judecată, fiind citați cu această mențiune conform art. 29 alin. 2 din Normele metodologice. Alineatul 3 din același text de lege prevede că neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea cererii.

În consecință, reținând că până la termenul stabilit titularii cererilor de intervenție nu și-au îndeplinit obligația legală de plată, în temeiul art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, Curtea urmează să admită excepția și să anuleze cele două cereri ca netimbrate.

Examinând decizia civilă recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:

I.1. Referitor la recursul declarat de recurentul reclamant, Curtea are în vedere, sub un prim aspect, că recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.

În mod incontestabil, primul și cel mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul de procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. Corespunzând exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 Cod procedură civilă și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.

Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.

Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.

De asemenea, simpla nemulțumire a părții de hotărârea pronunțată nu este suficientă, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul din motivele prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, instanța de recurs trebuie să analizeze în prealabil încadrarea criticilor formulate de parte împotriva hotărârii pronunțate în apel într-unul din cazurile expres și limitativ enunțate de lege.

Este de menționat și că cel de-al optulea motiv de recurs vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. În cauza de față nu s-a pus problema existenței unui act juridic civil, unilateral sau bilateral, care să fi ridicat probleme de interpretare, ci au fost invocate anumite neregularități care ar fi fost săvârșite de instanța de apel, ce vor fi analizate din perspectiva celui de-al nouălea motiv de recurs, text de lege cu caracter mai general.

2. Cel de-al nouălea motiv de recurs se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Ipoteza a doua - încălcarea sau aplicarea greșită a legii - are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată. Întrucât textul de lege nu face nicio distincție, motivul de recurs vizează atât încălcarea legii de drept substanțial, cât și a celei de drept procesual, însă pentru acele situații care nu pot fi încadrate în celelalte motive de recurs.

Prin concept, motivul de recurs nu include deci și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar, și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.

Raportând aceste considerații teoretice la primul motiv de recurs invocat în prezenta cauză, Curtea constată că acesta vizează, în primul rând, faptul că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel ar fi reținut în mod greșit cotele de contribuție la dobândirea bunurilor comune.

Această critică se referă la situația de fapt reținută de către instanța de apel, considerată de recurentul reclamant o consecință a interpretării greșite a probelor administrate în cauză (declarațiile martorilor propuși de partea adversă - considerate de recurent nesincere, înscrisurile referitoare la sumele extrase din conturi și la activitățile producătoare de venituri desfășurate de intimata pârâtă), iar nu la încadrarea în drept a situației respective, ceea excede conform celor expuse anterior controlului instanței de recurs. Este de menționat și faptul că instanța de apel nu a reținut că intimata pârâtă s-a ocupat de copii și de casă fără un suport în probele administrate în cauză, respectiv numai pe baza unei prezumții, în condițiile în care din carnetul de muncă al acesteia, . nr._ emis de Școala generală nr. 14 Pitești, rezultă că în perioada 10.09._83 „a funcționat cu ½ catedră pentru îngrijire copil”.

De asemenea, determinarea totalurilor veniturilor obținute de fiecare soț din muncă sau din vânzarea unor bunuri proprii și care au fost folosite efectiv la dobândirea bunurilor comune, precum și determinarea în concret a ponderii muncii desfășurate în gospodărie la achiziționarea acestora - practic evaluarea respectivei munci -, cu consecința stabilirii unor cote de contribuție, constituie tot elemente de fapt pe care instanța de recurs nu este abilitată să le analizeze.

3. Cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă; toate neregularitățile procedurale care nu sunt enunțate în alte motive de recurs au fost integrate astfel într-un singur motiv de casare, ce constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură.

Prin urmare, trebuie stabilit dacă instanța de apel a făcut o greșită aplicare a acestui text de lege atunci când, la termenul 24.05.2012, nu a încuviințat solicitarea apelantului reclamant formulată în subsidiar ca, în ipoteza admiterii cererii părții adverse de efectuare a unei expertize privind evaluarea imobilului situat în Pitești, ., ., jud. Argeș, să fie evaluate toate imobilele ce fac parte din masa partajabilă.

Potrivit art. 295 alin. 2 Cod procedură civilă: „Instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei”.

Or, în condițiile în care prin cererea de apel reclamantul nu a criticat valoarea celorlalte două imobile din masa partajabilă reținută de prima instanță, iar probele prin concept se administrează în dovedirea (sau combaterea) susținerilor părților făcute în cuprinsul cererilor ce învestesc instanța, o asemenea probă nu era necesară.

De aceea, susținerile recurentului reclamant privind evoluția pieței imobiliare în decurs de un an, chiar reale, nu prezintă relevanță în cadrul procesual fixat de acesta prin declararea căii de atac.

Aceeași este situația și cu privire la îmbunătățirile care ar fi fost efectuate de M. S. la imobilului situat în Pitești, ., ., jud. Argeș, prima instanță (căci în apel sunt incidente prevederile art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă) nefiind învestită cu o cerere având un asemenea obiect.

4. Dată fiind calitatea dublă, de reclamanți și de pârâți, a părților în partaj, fiecare va trebui să suporte o parte din cheltuielile de judecată corespunzătoare cotei sale din masa de partajat. Luând în considerare și bunurile reținute ca făcând parte din masa partajabilă, importanța acestora, probele administrate în dovedirea și combaterea susținerilor făcute de fiecare parte, precum și cotele de contribuție constatate, Curtea reține, în condițiile schimbării în apel a soluției primei instanțe prin includerea în masa partajabilă a celui de-al treilea imobil, că raportat la prevederile art. 274 și 276 Cod procedură civilă, s-ar fi impus compensarea în parte a cheltuielilor de judecată efectuate de către părți în cursul judecării în primă instanță și obligarea pârâtei să plătească reclamantului suma de 2.684 lei (reclamantul ar fi trebuit să recupereze de la pârâtă taxa judiciară de timbru de 5.442 lei și onorariul de avocat de 2.775,3 lei, iar pârâta ar fi trebuit să recupereze de la reclamant 2/3 din onorariul de avocat, în concret 5.533,3 lei).

Pe de altă parte, dată fiind admiterea ambelor apeluri, însă apelul reclamantului numai sub aspectul constatării nulității donației, iar nu și sub cel al cotei de contribuție mai mari, Curtea reține că s-ar fi impus compensarea în parte a cheltuielilor de judecată constând în onorariile avocaților efectuate de către părți în cursul judecării în apel și obligarea apelantului reclamant să plătească intimatei pârâte suma de 2.695 lei (apelantul reclamant ar fi trebuit să recupereze de la intimata pârâtă 1/2 din onorariul de avocat, în concret 1.305 lei, iar apelanta pârâtă ar fi trebuit să recupereze de la intimatul reclamant onorariul de avocat de 4.000 lei).

Întrucât sumele astfel reținute sunt sensibil egale, instanța de recurs constată că în mod corect tribunalul a făcut, implicit, și compensarea cheltuielilor de judecată constând în onorariile de avocat, efectuate de părți în cele două faze procesuale.

II.1. În ceea ce privește recursul formulat de recurenta pârâtă, Curtea are în vedere că, astfel cum rezultă din prevederile art. 1175 Cod civil, simulația este operațiunea juridică ce creează o aparență neconformă cu realitatea prin încheierea concomitentă a două acte juridice: unul public și mincinos, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parțial, de altul secret și adevărat, care conține în sine acordul, implicit sau explicit, al părților de a simula. Prin urmare, pentru existența simulației sunt definitorii mai multe elemente: existența a două acte juridice; contradicția dintre cele două acte, în sensul ca actul secret modifică, total sau parțial, ori înlătură efectele actului juridic public; existența acordului de a simula; încheierea concomitentă a celor două acte, în sensul ca între ele trebuie să existe o simultaneitate de ordin intelectual; ascunderea, în acest fel, a adevăratelor raporturi juridice dintre părți și crearea unei aparențe neconforme cu realitatea.

2. Proba simulației are ca obiect dovedirea atât a actului public, cât și a celui secret. Dovada actului secret presupune, în acord cu regula de drept comun instituită de art. 1191 Cod civil, producerea unui înscris autentic sau sub semnătură privată.

Se admite însă de către o jurisprudență constantă și de literatura de specialitate că poate fi folosit orice mijloc de probă atunci când se invocă fraudarea unei legi, adică atunci când acea lege sancționează cu nulitatea absolută actul juridic pe care părțile au încercat să îl ascundă.

În aceste condiții, trebuie stabilit dacă ar fi lovit de nulitate absolută actul secret a cărui existență a fost invocată de către reclamant, constând într-un contract de donație prin care acesta a dispus în timpul căsătoriei de cota sa devălmașă dintr-un bun comun în favoarea soției.

Or, nu se poate dispune prin act cu titlu gratuit, care să-și producă efectele în timpul căsătoriei, de un bun comun, căci aceasta ar însemna o restrângere a comunității de bunuri, interzisă de art. 30 alin. 2 vechiul Cod al familiei.

Într-adevăr, contractul de donație la care se referă art. 937 Codul civil din 1864 poate avea ca obiect numai bunurile proprii ale soțului donator și care devin astfel bunuri proprii ale soțului donatar, dacă nu s-a stipulat ..

Este adevărat și că, în considerarea principiului disponibilității, instanța nu poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată, înțeleasă pornind de la prevederile art. 112 pct. 4 Cod procedură civilă ca fiind situația de fapt calificată juridic. Dispozițiile art. 84 Cod procedură civilă se referă numai la posibilitatea și obligația instanței de a da cererii formulate de parte calificarea corectă sub aspectul denumirii, iar nu la posibilitatea de a modifica respectiva cerere.

Pe de altă parte, cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie căutată în drept, ci în principiul generator al dreptului subiectiv reclamat. Așadar, nu este necesar ca reclamantul să indice (corect) textele de lege pe care se întemeiază, deoarece cu ajutorul obiectului și al motivelor de fapt, judecătorul va realiza el însuși încadrarea.

Din această perspectivă, se impune analizarea pretenției reclamantului motivată pe existența unei interdicții legale de a face liberalități de natura celei invocate în cauză, în lumina cadrului legal identificat de către instanță.

Sintetizând, faptul că legea îngrădește posibilitatea de a face anumite liberalități, în speță fiind în discuție art. 30 alin. 2 vechiul Cod al familiei, poate da naștere la diverse fraude, destinate a ocoli interdicția respectivă. Aceste fraude, care au ca scop gratificarea unuia dintre soți în detrimentul celuilalt, se pot fi manifesta sub forma unor liberalități ascunse, făcute prin mijlocirea unor persoane interpuse; aceste persoane nu sunt adevăratele donatare și nu intervin în act decât pentru a disimula pe adevăratul beneficiar, care în realitate este unul dintre soți. În mod firesc, în asemenea situații este permisă dovedirea actului ascuns cu orice mijloc de probă.

Prin urmare, nu mai apare necesar să se stabilească dacă în cauză a existat o imposibilitate morală de preconstituire a înscrisului care să ateste actul secret și real intervenit între părți.

De altfel, aceasta ar fi fost concluzia și dacă donația pe care a făcut-o reclamantul fostei sale soții în timpul căsătoriei ar fi avut ca obiect un bun propriu, iar nu un bun comun. De vreme ce ar fi fost lovită de nulitate absolută (de această dată, în considerarea faptului că a fost simulată, conform art. 940 alin. 2 Cod civil, pentru că ea însăși, în absența unei asemenea operațiuni juridice, ar fi fost numai revocabilă în temeiul art. 937 alin. 1 Cod civil), posibilitatea dovedirii sale cu orice mijloc de probă se pune în aceiași termeni.

3. Potrivit situației de fapt reținute de tribunal, care conform celor expuse mai sus (pct. I.2) scapă controlului instanței de recurs, contractul de donație autentificat sub nr. 2272/07.07.2007 de B.N. Teodox, prin care reclamantul și pârâta au donat mamei pârâtei imobilul din Pitești, .. P 10-11, ., jud. Argeș - ca act public și mincinos - a fost dublat de o înțelegere a părților ca imobilul să intre în patrimoniul pârâtei - ca act secret și adevărat. În această situație se află și calificarea susținerilor reclamantului din cererea depusă la 19.01.2010 ca fiind o mărturisire spontană a inexistenței simulației.

4. Reținând în aceste condiții incidența art. 30 alin. 2 vechiul Cod al familiei, nu se mai pune problema aplicării art. 940 alin. 2 Cod civil și, pe cale de consecință, nici a art. 941 Cod civil.

5. Criticile recurentei pârâte în legătură cu inexistența legăturii caracteristice operațiunii juridice a simulației între convenția de partajare a folosinței din 10.07.1996 și contractul de donație autentificat la data de 07.07.2007 sunt lipsite de obiect (obiectul fiind reprezentat de argumentele, în fapt și în drept, care fundamentează hotărârea judecătorească atacată), pentru că tribunalul nu a procedat astfel - nu a reținut că actul secret ar fi convenția de partajare a folosinței din 10.07.1996, ci un act distinct, nematerializat în scris - cel la care s-a referit și recurenta pârâtă ca fiind în mod greșit constatat de către instanță, deși nu a existat o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris.

Lipsite de obiect sunt și criticile legate de inexistența unor alte cauze de nulitate a donației (lipsa consimțământului, lipsa cauzei, manevrele dolozive) pe care tribunalul nu le-a reținut, precum și de inaplicabilitatea unor prevederi legale (art. 812 Cod civil) la care instanța nu s-a referit.

În regulă generală scopul urmărit prin simulația prin interpunere de persoană constă în înlăturarea unor dispoziții legale care împiedică efectuarea unor liberalități de către sau către anumite persoane. Uneori însă, simulația urmărește altă finalitate, cum ar fi înlăturarea dispoziției legale care asigură revocabilitatea donațiilor între soți sau oprirea convențiilor contrare comunității de bunuri.

6. Având în vedere menținerea soluției pronunțate de tribunal cu privire la apelul reclamantului, nu mai prezintă interes pentru recurenta pârâtă soluția dată apelului intervenientului.

7. În fine, referitor la motivul de recurs privind cheltuielile de judecată constând în onorarii de avocat suportate de părți în apel, sunt valabile considerațiile făcute anterior, la pct. I.4.

Față de aceste considerente, constatând că motivele invocate în cuprinsul cererilor de recurs fie nu se circumscriu ipotezei normelor legale invocate, fie sunt neîntemeiate și substituind parțial motivarea deciziei recurate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursurile ca nefondat.

De asemenea, în temeiul art. 316, 298 și 274 Cod procedură civilă, Curtea constată că fiecare parte, care a câștigat prin respingerea recursului părții adverse, este îndreptățită să i se acorde cheltuielile de judecată, reprezentând o parte corespunzătoare din onorariul avocatului angajat (intimatul reclamant la o parte din onorariul avocatului său, în cuantum total de 2.500 lei, iar intimata pârâtă la o parte din onorariul avocatului său, în cuantum total de 2.000 lei). Curtea va face în același timp și aplicarea art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, astfel că va reține în sarcina intimatei pârâte obligația să suporte numai o parte din cheltuielile efectuate în cauză de partea adversă, considerate necesare și cu caracter rezonabil, respectiv 1.000 lei din totalul de 1.250 lei. Au fost avute în vedere, pe de o parte, timpul și volumul de muncă solicitate pentru redactarea întâmpinării, stabilite în raport de împrejurarea că întâmpinarea conține, în mare parte, critici împotriva deciziei (care ar fi trebuit să se regăsească în cererea sa de recurs). În consecință, va compensa în tot cheltuielile efectuate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Anulează cererile de intervenție formulate de intervenienții N. E. și M. S., ca netimbrate.

Respinge recursurile formulate de recurentul reclamant M. G. și de recurenta pârâtă M. S. împotriva deciziei civile nr. 380 A din data de 11.04.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S. F. și cu intimatul intervenient M. H. F., ca nefondate.

Compensează în tot cheltuielile de judecată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi, 26.11.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

C. G. G. S. I. S.

GREFIER

S. R.

Red. C.G.

Tehnored. C.S./C.G.

Ex.2/20.12.2013

T.B. Secția a III-a Civilă - D. A. D.

- L. C.

Jud. sector 6 București - M. P.