Revendicare imobiliară. Decizia nr. 22/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 22/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-01-2013 în dosarul nr. 3495/299/2009
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.22 R
Ședința publică din data de 10.01.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: S. G.
JUDECĂTOR: G. D. M.
JUDECĂTOR: M. A. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentele reclamante B. A. R. și B. O. A. împotriva deciziei civile nr.674A/22.06.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă FĂGEȚEAN I., cauza având, ca obiect, „revendicare imobiliară”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns: recurentele reclamante B. A. R., B. O. A., prin avocat cu împuternicire avocațială nr._/07.01.2013, la fila 15 dosar, și intimata pârâtă Făgețean I., prin avocat cu împuternicire avocațială nr._/09.01.2013, la fila 17 dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că intimata pârâtă a depus la dosar, prin poștă, întâmpinare, în 2 exemplare.
Se înmânează un exemplar al întâmpinării apărătorului recurentelor reclamante, care precizează că nu solicită acordarea unui termen pentru a lua la cunoștință.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau acte de depus, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recurs.
Apărătorul recurentelor reclamante B. A. R., B. O. A., solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei recurate, în baza art.304 pct.9 C.pr.civ., admiterea apelului, schimbarea sentinței și, pe fond, admiterea acțiunii.
În susținerea recursului, apărătorul recurentelor reclamante arată că Tribunalul București a refuzat să compare titlurile de proprietate, arătând că acțiunea în revendicare este inadmisibilă, însă analiza instanței s-a limitat la legea specială, ceea ce echivalează cu un refuz de a soluționa cererea de chemare în judecată, contrar deciziei pronunțate în recursul în interesul legii și directivelor CEDO. Solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței depusă la dosar.
Apărătorul intimatei pârâte Făgețean I. solicită respingerea recursului, ca nefondat, conform motivelor expuse prin întâmpinare. Apreciază că nu se poate face abstracție de existența Legii nr.112/1995 și de principiul că legea specială derogă de la legea generală, și nici de faptul că această situație a for generată de opțiunea recurentelor, care nu au avut un capăt de cerere pentru restituirea în natură, ci prin echivalent, deschizând, astfel, calea chiriașului de a solicita cumpărarea. Mai arată că cele două modalități de restituire se exclud una pe alta, or, în speță, partea adversă a optat pentru restituirea prin echivalent, neexistând o declarație de renunțare la prima opțiune.
Solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate, ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată, conform chitanței pe care o depune la dosar.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19.02.2009, pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, sub numărul_ reclamanții B. A. R. și B. O. A. au chemat în judecata pe pârâta Făgețean I. solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, în urma comparării titlurilor de proprietate, sa se dispună obligarea pârâtei sa le lase în deplină proprietate și posesie reclamantelor apartamentul nr.6 situat în București, Calea Victoriei nr. 128 B, etaj 1, apartamentul 6, sectorul 1, cumpărat cu contractul nr. 3072/_/ 24.01.1997, compus din vestibul, 2 camere, bucătărie, debara, baie, balcon, boxă, în suprafață utilă de 42,82 mp, împreună cu dependințele comune și cota aferentă de teren, cu o valoare de 450.000 lei, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 9087/12.05.2011, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr._, s-a respins acțiunea privind pe reclamanții B. A. R., B. O. A. și pe pârât Făgețean I., ca neîntemeiată, și totodată, s-a respins și cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, din examinarea materialului probator administrat în cauză, instanța a reținut că, prin actul de partaj voluntar încheiat la data de 29.01.1948 între A. S. B. și Ernest R. B. s-a încetat starea de indiviziune asupra bunurilor defunctului R. P., primei revenindu-i în deplină proprietate . imobilul din Calea Victoriei nr.128.
A. S. B. a decedat la data de 16.08.1995 cu ultimul domiciliu în Germania, de pe urma acesteia rămânând moștenitor legal B. Ernest R., în calitate de fiu, cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor nr. 311/11.11.1998.
La data de 17.05.2008 a decedat și B. Ernest R., cu ultimul domiciliu în Germania, reclamantele fiind unicele sale moștenitoare în calitate de fiică și soție, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor comun eliberat de Tribunalul de primă instanță Dusseldorf.
Imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului-Lege nr. 92/1950 la poziția 1015 de la autoarea reclamantelor A. S. B..
Prin notificarea înregistrată sub nr.1051/2001 emisă de B. D., I. și Crafcenco adresată Prefecturii Municipiului București, rezultă că B. Ernest R. a solicitat despăgubiri bănești pentru ap.nr.6, . Victoriei nr.128, sector 1 București, ocupat de Făgețean I., imobil identificat prin raportul de expertiză specialitatea construcții întocmit în cauză de exp. S. C. concluziile expertului coroborându-se și cu mențiunile din adresa nr._/344/07.02.2011 emisă de PMB Direcția Patrimoniu, Serviciul Cadastru.
Din relațiile comunicate de PMB Direcția Juridic, C., Legislație cu adresa nr._/22.07.2009 – f.51-53 rezultă că prin notificarea înregistrată sub nr.1049/2001 emisă de B. D., I. și Crafcenco adresată Prefecturii Municipiului București B. Ernest R. a solicitat despăgubiri bănești pentru ap.nr.6, . Victoriei nr.128, sector 1 București, ocupat de Făgețean I..
După apariția legii 112/1995, acest apartament a fost cumpărat de pârâta Făgețean I. cu contractul de vânzare-cumpărare nr.3072/_/24.01.1997 pe care-l ocupă și în prezent așa cum rezultă din relațiile comunicate de DITL Sector 1, OCPI Sector 1 și ..
Reclamantele au învestit instanța cu soluționarea unei acțiuni în revendicare imobiliară prin comparare de titluri.
În cauză, atât reclamantele, cât și pârâta, invocă existența unui titlu de proprietate cu caracter translativ, provenit de la autori diferiți.
Acțiunea în revendicare, în ipoteza în care titlurile părților provin de la autori diferiți, se soluționează prin mecanismul comparării titlurilor de proprietate invocate, în favoarea părții al cărei drept este preferabil.
Criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante nu sunt stabilite expres nici de art. 480 C.civ., care constituie temeiul de drept general al acțiunii în revendicare imobiliare și nici de actele normative speciale ce stabilesc regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Aceste criterii au fost propuse și dezvoltate în doctrină și jurisprudență.
Titlul de proprietate al reclamantelor este mai vechi decât cel al pârâtei și provine de la o persoană care a avut la rândul său calitatea de proprietar.
Titlul de proprietate al pârâtei provine de la un subiect de drept (Municipiul București) în patrimoniul căruia imobilul litigios a intrat, fără titlu valabil, în baza dispozițiilor neconstituționale ale Decretului nr. 92/1950.
Cu toate acestea, având în vedere situația juridică particulară a imobilului litigios, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instanța a apreciat că titlul de proprietate al pârâtei este preferabil celui deținut de câtre reclamante pentru următoarele considerente:
Valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei nu mai poate fi contestată, acesta bucurându-se de o prezumție absolută de validitate, având în vedere că imobilul litigios face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, iar conform art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea sancțiunii de drept civil a nulității, s-a prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul special de un an, astfel cum a fost succesiv prelungit prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 109/2001 și respectiv, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 145/2001, ce s-a împlinit la data de 14 august 2002.
Conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii, calea obținerii unei reparații în natură, imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât pârâta Făgețean I. cât și reclamantele B. A. R. și B. O. A..
Apelantele reclamante B. A. R. și B. O. A. au solicitat, în susținerea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii în revendicare, cu cheltuieli de judecată.
Apelantele au criticat hotărârea atacată ca fiind nelegală și netemeinică, deoarece instanța de fond, deși în aparență a comparat titlurile de proprietate ale pârtilor, în realitate, a respins acțiunea ca inadmisibilă.
În urma comparării titlurilor de proprietate, instanța trebuia să constate că titlul lor este preferabil celui deținut de intimat care a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale legii întrucât provine de la adevăratul proprietar al imobilului necontestat și nedisimulat, încă din anul 1928, A. S. B. a deținut proprietatea asupra acestui apartament al imobilului din Calea Victoriei nr. 128; nu a fost desființat în vreo modalitate și fiind mult mai vechi, s-a consolidat prin trecerea timpului; deposedarea s-a făcut în mod abuziv, posesia statului fiind precară și contrară chiar și Constituției în vigoare la data preluării.
În judecarea prezentei pricini nu s-au respectat legislația și practica europeană.
Prin decizia civilă nr. 674 A/22.06.2012 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantele reclamant B. A. R. și B. O. A. împotriva sentinței civile nr. 9087/12.05.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Făgețean I. împotriva aceleiași sentințe civile, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat reclamantele la 1.500 lei cheltuieli de judecată către pârâtă și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că instanța nu a respins cererea reclamantelor pe motiv că, în condițiile Legii nr. 10/2001 acestea nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare, împrejurare ce ar reprezenta un fine de neprimire al acțiunii, ci a constatat, argumentat și în urma comparării titlurilor, că titlul pârâtei este preferabil, ținând cont de circumstanțele concrete ale speței.
Înalta Curte de Justiție si Casație, prin Decizia nr. XXXIII/2008 dată în recursul in interesul legii, a stabilit următoarele: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".
In aplicarea acestei decizii, obligatorie potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, Tribunalul constată, în raport de împrejurările concrete ale speței, că nu există neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, cu atât mai mult cu cât și procedura speciala prevăzută de legea 10/2001 permite accesul la justiție.
In aceste condiții, reclamantele au urmat legea speciala, pentru a obține măsurile reparatorii în echivalent pentru apartamentul revendicat.
Pe de altă parte, tribunalul a constatat că prima instanță a realizat o corectă comparare titlurilor de proprietate exhibate de către părți.
Pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție este necesar, potrivit jurisprudenței CEDO, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe baza unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul acesteia existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.
În speță, anterior formulării prezentei acțiuni, reclamantele nu au mai întreprins nici un alt demers judiciar în vederea recuperării bunului revendicat, în schimb apelanta pârâtă beneficiază de protecția dreptului său, în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, întrucât titlul său de proprietate asupra apartamentului în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost atacat în condițiile art. 45 alin. (2) și alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce îi conferă un „bun" în înțelesul Convenției.
În condițiile în care ambele părți au opus titluri de proprietate, rămâne de analizat în ce măsură privarea de proprietate a reclamantelor, prin înstrăinarea bunului lor de către stat către chiriaș, corespunde cerințelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această „ingerință" a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just echilibru între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.
Tribunalul a reținut că atâta vreme cât reclamantele au posibilitatea ca, urmând calea legii speciale, să beneficieze de măsuri de reparație în echivalent pentru apartamentul în litigiu, fiindu-le asigurat accesul liber la justiție în cadrul procedurii prevăzute de legea specială, iar apelantei pârâte care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995 i se recunoaște în virtutea jurisprudenței Curții exprimate în hotărârea R. contra României din 19 octombrie 2006 un „bun” ce trebuie protejat de orice ingerință, prevalează astfel titlul exhibat de apelanta pârâtă, CEDO statuând, în acest caz, că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza Legii 112/1995 și validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și executorie (fie prin neatacarea lui în justiție în temeiul legii speciale), este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului: ,,Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate(…) astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.”
Articolul 1 din Primul Protocol la Convenție nu garantează dreptul de a obține un bun ( în cauza KR împotriva Republicii Cehe). Dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul reclamantelor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Principul a fost stabilit încă din anii 1970 fiind în sensul că „Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerat ca un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr. 1”
Acțiunea în revendicare este, potrivit definiției date în literatura de specialitate în absența unei definiții legale, acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli, printre care și aceea ca în situația în care titlurile emană de la autori diferiți să se compare drepturile autorilor de la care provin titlurile.
În cazul imobilelor naționalizate există însă dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare cumpărare încheiat cu statul, cât și instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra deciziilor luate.
Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să dea o rezolvare legală situației create prin schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al naționalizării, iar opțiunea sa de a se da câștig de cauză uneia sau alteia dintre părți a fost în acest caz de a se porni de la soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaș, care și-a exercitat un drept recunoscut la acea dată de Legea nr. 112/1995.
Prin art. 45 din Legea nr. 10/2001, s-a prevăzut menținerea contractului de vânzare-cumpărare în situația în care chiriașul a fost de bună credință, necunoscând că titlul statului este contestat. Admiterea acestei acțiuni, conducând la reintrarea dreptului de proprietate în patrimoniul statului, deschide calea restituirii în natura de către unitatea deținătoare, decizia acesteia fiind supusă controlului judiciar, cumpărătorului urmând a i se restitui prețul actualizat.
Dacă însă se constată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare sau actul respectiv nu a fost atacat în justiție, bucurându-se astfel de prezumția de valabilitate, măsurile reparatorii în favoarea fostului proprietar deposedat abuziv se stabilesc în echivalent, în condițiile art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001, notificarea fiind adresată tot unității deținătoare și tot sub controlul instanței. Prin urmare, există o reglementare legală și pentru situația în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș, fostul proprietar beneficiind de o justă despăgubire.
În speță reclamantele nu au formulat nici anterior și nici ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 vreun demers în vederea revendicării imobilului în natură sau a desființării actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995 ce constituie titlul pârâtei, solicitând numai măsuri reparatorii prin echivalent. Susținerea potrivit căreia pe calea Legii 10/2001 oricum nu ar fi fost posibilă restituirea în natură a imobilului nu se fundamentează pe argumente obiective, atâta vreme cât legea specială a pus la dispoziția foștilor proprietari un mecanism mixt de obținere a măsurilor reparatorii, ce presupunea formularea notificării în sensul restituirii în natură, dublată de acțiunea în justiție în vederea constatării nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare prin care imobilele au fost înstrăinate de către stat chiriașilor în baza Legii 112/1995. Or, în speță, opțiunea autorului reclamantelor a fost clar exprimată în sensul obținerii măsurilor reparatorii în echivalent, titlul pârâtei consolidându-se astfel și conferind acesteia un „bun” în sensul CEDO, conform celor sus menționate.
Asupra apelului formulat de apelanta pârâtă, ce vizează greșita respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, tribunalul a reținut că pârâta a făcut dovada cheltuielilor de judecată cu titlu de onorariu de avocat, în cuantum de 1500 lei, conform chitanței de la fila 151 dosar fond, acesta fiind considerat ca rezonabil în raport cu valoarea obiectului cererii, miza importantă a procesului pentru partea care a beneficiat de serviciile avocatului, volumul și complexitatea cauzei precum și munca efectiv desfășurată de avocat.
În ce privește însă contravaloarea cheltuielilor de transport, tribunalul a constatat că acestea nu sunt dovedite și nici justificate. Astfel, bonurile de carburant depuse la dosar nu fac dovada deplasării pârâtei (sau avocatului său) cu autoturismul în scopuri legate de soluționarea litigiului de față, cu atât mai mult cu cât valoarea lor este nejustificat de mare în raport de consumul de carburant necesar deplasării la instanță, pârâta având domiciliul în aceeași localitate.
Împotriva deciziei tribunalului, au declarat recurs reclamantele B. A. R. și B. O. A..
În motivarea recursului, se arată că hotărârea pronunțată este nelegală, fiind îndeplinite dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și se precizează că tribunalul nu a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 480 cod civil refuzând să compare titlurile de proprietate și constatând de fapt că acțiunea în revendicare este inadmisibilă.
Se precizează că motivația în care drepturile părților sunt analizate numai din perspectiva legii speciale, și nicidecum comparate în baza criteriilor dreptului comun, reprezintă un refuz de a judeca acțiunea în revendicare, și că tribunalul a omis recomandările deciziei dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție cu nr. 33/2008, în sensul că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Protocolul I adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”.
Se precizează că în mod greșit tribunalul a apreciat că reclamanții nu au întreprins nici un alt demers judiciar în vederea recuperării bunului revendicat, și că nu au solicitat măsuri reparatorii în baza acestui act normativ, apreciind că dreptul lor subiectiv nu ar reprezenta un bun actual, neținându-se cont de actele dosarului, și anume de copia notificării făcută în baza Legii nr. 10/2001.
Se mai arată că, deși tribunalul a reținut că nu s-a contestat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, ulterior a constatat că acest act a fost încheiat în condiții de deplină legalitate.
Se precizează că există neconcordanțe între legea specială și Convenție, deoarece reclamanții dețin un bun actual, concretizat în speranța legitimă de redobândire a bunului în materialitatea sa, dovedită de caracterul abuziv al deposedării și legitimitatea reclamantelor ca beneficiare a măsurilor legislative de restituire, dreptul acestora nemaiputând fi valorificat din pricina vânzării bunului, contrar Legii nr. 112/1995 și din cauza incertitudinii referitoare la eficacitatea mecanismelor de despăgubire.
Se menționează că mecanismul de despăgubire a foștilor proprietari a fost blocat până la 15 mai 2013 prin modificările OUG nr. 62/2010 și nr. 4/2012.
Recurentele-reclamante arată că titlul de proprietate al acestora este preferabil, deoarece provine de la adevăratul proprietar, nu a fost desființat, ci s-a consolidat prin trecerea timpului, deposedarea s-a făcut în mod abuziv, posesia statului fiind precară și contrară și Constituției în vigoare la data preluării.
Se menționează că dreptul de proprietate dobândit de către intimată prin Legea nr. 112/1995, nu poate fi preferabil, deoarece conține germenii unor nelegalități, intimata cumpărând de la un neproprietar, titlul intimatei nefiind consolidat în timp și fiind obținut în baza unei legi contestate, contrară normelor și reglementărilor internaționale, vânzarea fiind făcută de o persoană juridică fără mandat special legal de la Primăria Municipiului București și cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Recurentele reclamante mai arată că nu au fost respectate legislația și practica europeană, deși au fost invocate, instanța neținând cont de Hotărârea dată în Cauza A. și de recomandările C.E.D.O care impun să se garanteze respectarea dreptului de proprietate tuturor persoanelor care au fost deposedate în timpul regimului comunist.
La dosar, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere dispozițiile Legii nr. 112/2995 și necesitatea asigurării stabilității circuitului civil și ocrotirii bunei credințe.
Analizând criticile din recursul declarat, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, raportat la actele și lucrările dosarului, Curtea de apel a constatat că recursul este nefondat, urmând a-l respinge ca atare, pentru considerentele care vor urma.
Prin decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că, în fapt, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, deși acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, și anume Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are proprietate care poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun, în măsura în care, nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
În litigiul de față, în aplicarea acestei decizii obligatorii, se constată că nu există nici o concordanță între legea specială: Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamantele au urmat dispozițiile legii speciale, solicitând numai măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul în litigiu, opțiunea autorului reclamantelor fiind astfel clar exprimată, în sensul de a obține așadar, măsuri reparatorii în echivalent.
Pentru a stabili în ce măsură fostul proprietar poate avea câștig de cauză în prezenta acțiune în revendicare, introdusă în contradictoriu cu fostul chiriaș care a dobândit imobilul în baza Legii nr. 112/1995, titlul acestuia nefiind contestat, trebuie verificat, ca o chestiune fundamentală, dacă există un bun actual în patrimoniul reclamantelor.
Așa cum corect s-a reținut, reclamantele nu au nici o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau de constatare a nevalabilității titlului statului, și nici o dispoziție sau respectiv decizie de restituire în natură a imobilului, emisă conform prevederilor Legii nr. 10/2001.
Simplul fapt că autoarea acestora a dobândit un imobil cu mult timp anterior, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care acesta nu este însoțit de o hotărâre judecătorească, ce să confirme irevocabil, dreptul său de proprietate.
Așa cum a statuat Curtea Europeană prin hotărârea pronunțată în Cauza Kopeky contra Slovaciei Convenția nu impune statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Singura condiție impusă de Curtea Europeană în interpretarea C.E.D.O statelor care aleg să reparare prejudiciile cauzate prin naționalizarea imobilelor, este ca soluția adoptată să fie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.
În România, această exigență a Curții Europene a Drepturilor Omului a fost îndeplinită într-o manieră clară prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care a modificat alineatul 2 al art. 20 din Legea nr.10/2001, stabilind că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil teren și construcții stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Convenția nu garantează drepturile persoanelor juridice de a dobândi un bun, protecția aplicându-se numai cu privire la bunurile actuale, adică numai în privința bunurilor aflate în patrimoniul celui care pretinde că i s-a încălcat dreptul de proprietate.
Se poate astfel cere restituirea unor bunuri aflate în stăpânirea statului cu privire la care, cel ce formulează o asemenea pretenție este titularul lor actual, calitate ce i-a fost deja recunoscută.
Recurenta-reclamantă însă nu se află în posesia unui „bun actual” ci ea doar invocă imposibilitatea sa de a-l obține, nejustificând nici existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de „bun” acoperă atât bunurile actuale, cât și valori patrimoniale în virtutea cărora, recurenta-reclamantă poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, dacă i se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un „bun, în sensul art. 1 din Protocolul I (Cauza P. împotriva României),
În Hotărârea R. contra României s-a arătat că persoanele care și-au dobândit cu bună credință bunurile, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Astfel, prevederile art. 1 din Protocolul I la Convenție și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât recurenta reclamantă nu a justificat existența unui bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. I.
Convenția garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei în cauză, însă, simpla solicitare de a se restitui un bun preluat anterior de către stat, nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul I la Convenție, neputându-se garanta dreptul de a redobândi un anumit bun.
Pentru a exista o ingerință în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O, recurenta ar fi trebuit să aibă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare incriminat un drept de proprietate actual asupra imobilului care să fi fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, sau printr-o decizia administrativ teritorială, condiție care nu este îndeplinită în cauză. Astfel, în absența unui „bun actual” în sensul Convenției, nu poate fi concepută privarea de proprietate și nu se poate reține că prin respingerea acțiunii s-ar aduce atingere dreptului reclamantei la respectarea bunului său.
Prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a reținut că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă, atâta timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă, uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează să fie convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
Potrivit art. 1 din Protocolul nr. I, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică, și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. În interpretarea art. 1 din Protocolul I Convenția Europeană a Drepturilor Omului a delimitat noțiunile de „bun” și de „drept asupra bunurilor”, în sensul că autoritățile naționale asigură respectarea exercițiului dreptului de proprietate care trebuie să fie actual, adică să existe în patrimoniul persoanei ce invocă protecția normei și să conțină ca element fundamental prerogativa de a dispune de bunurile sale (Cauza Marck contra Belgiei și Handyside c. Marea Britanie ).
S-a statuat că art. 1 din Protocolul I nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun, nici dreptul de a deveni proprietarul unui bun și nici dreptul la restituirea unui bun trecut în stăpânirea unui stat, fost totalitar.
Noțiunea de „bun” cuprinde și dreptul de creanță și speranța legitimă, ca valori patrimoniale. O creanță nu poate fi însă considerată un bun în sensul art. 1 decât dacă ea a fost constatată ori stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat.
În speță reclamanta-recurentă nu are un bun apt să fie protejat în temeiul art. 1 din Protocolul I, deoarece nu are în patrimoniul actual nici exercițiul dreptului de a folosi imobilul, nici exercițiul dreptului de a-l administra sau de a dispune cu privire la acesta.
În schimb, pârâta are un bun protejat prin art. 1 Protocolul I dobândind în patrimoniu un drept de proprietate actual, apt să fie exercitat în deplinătatea prerogativelor sale.
Potrivit normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în cazul în care titlul dobânditorului nu este anulat, ci este menținut în circuitul civil ca valabil constituit, devine aplicabil principiul asigurării respectării stabilității raporturilor de proprietate.
Reclamantele - recurente fac referiri la nelegalitatea titlului pârâților invocând încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, însă aceste susțineri sunt nefondate, împrejurările arătate relevând aspecte de nevalabilitate a contractului de vânzare-cumpărare care puteau fi învederate pe calea unei acțiuni în constatarea nulității respectivului contract, în baza dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001. În prezent, acest titlu nu mai poate fi contestat, fiind considerat pe deplin valabil încheiat în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Conchizând, Curtea de Apel constată că recursul declarat este neîntemeiat, hotărârea recurată fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale menționate, inclusiv a legislației și practicii europene, motiv pentru care, conform art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă va respinge recursul declarat, ca nefondat.
Conform art. 274 Cod procedură civilă, va obliga pe recurente la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-reclamante B. A. R. și B. O. A. împotriva deciziei civile nr. 674A/22.06.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Făgețean I..
Obligă pe recurente la 500 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.01.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
S. G. G. D. M. M. A.-M.
GREFIER
M. D.
Red. SG
Tehnored. GC - 2 ex
17.01.2013
Jud. apel S. C.
A. M.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 12/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 1953/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
