Revendicare imobiliară. Decizia nr. 44/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 44/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-03-2013 în dosarul nr. 51083/3/2011
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 44A
Ședința publică de la 05.03.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. A. B.
JUDECĂTOR - M. G. R.
GREFIER - E. D. C.
Pe rol soluționarea apelului declarat de apelanta-reclamantă R. R. A. împotriva sentinței civile nr.1839/15.10.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă I. (L.) I. C..
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns intimata-pârâtă personal și asistată de avocat M. Zripcea, care depune la dosar împuternicire avocațială nr._/2013, lipsă fiind apelanta-reclamantă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Reprezentantul avocat al intimatei-pârâte solicită ca instanța să ia act de schimbarea numelui, prin căsătorie, a intimatei-pârâte din L. în I., potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar în copie.
Curtea ia act de precizările intimatei-pârâte.
Intimata-pârâtă depune la dosar întâmpinare, un exemplar pentru instanță și o copie pentru a fi comunicată părții adverse. De asemenea, arată că nu are alte cereri de formulat, care să conducă la amânarea dezbaterilor.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de apel.
Intimata-pârâtă, prin avocat, solicită respingerea apelului ca nefondat.
În ceea ce privește primul motiv de apel, intimata-pârâtă solicită ca instanța să ia act de faptul că este neîntemeiat, având în vedere că în mod corect instanța de fond a apreciat că atâta vreme cât în condițiile art.46 din Legea nr.10/2001 nu a fost pusă în discuție în cadrul termenului de prescripție valabilitatea titlului de proprietate, nu se poate pune în discuție valabilitatea acestuia în prezenta cauză.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, cel potrivit căruia ar fi indicat să se admită acțiunea pentru că intimata ar avea un drept la despăgubire reglementat de Legea nr.10/2001, art.55 din care i-ar fi mai ușor să-și exercite dreptul decât i-ar fi apelantei-reclamante, solicită ca instanța să ia act de faptul că acest motiv de apel nu poate fi luat în considerare drept un criteriu de evicțiune a chiriașului cumpărător, conform Legii nr.112/1995. Nu reprezintă un criteriu de comparare a titlurilor de proprietate în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe art.480 din Codul Civil. De asemenea, solicită ca instanța să aibă în vedere faptul că în condițiile Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și în condițiile existenței unei notificări formulate de apelanta-reclamantă conform Legii nr.10/2001, conform practicii judiciare a CEDO, respectiv cauza M. A. și alții, dreptul de proprietate al autorului apelantei-reclamante s-a transformat în drept la despăgubire.
Apreciază că în cazul în care s-ar admite apelul, s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al intimatei și siguranței circuitului civil, fapt ce contravine Deciziei nr.33 a Î.C.C.J. și practicii recente la Secției CEDO.
În ceea ce privește notificarea formulată în Hotărârea A. în baza Legii nr.112/1995, în această notificare nu s-a solicitat restituirea în natură ci s-a solicitat acordarea de despăgubiri și de asemenea, dosarul nu s-a soluționat ca urmare a culpei exclusive a notificatoarei pentru că nu a depus la dosar toate documentele, inclusiv pe cererea de restituire, se menționează că nu s-a depus certificatul de moștenitor. Cu privire la dosarul formulat de autorul apelantei, conform Legii nr.10/2001 solicită să se aibă în vedere că din nota stadiu dosare emisă de Primăria Municipiului București, rezultă faptul că aceasta nu s-a soluționat tot ca urmare a culpei apelantei-reclamantei.
De asemenea, arată că nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la data de 28.06.2011, pe rolul Tribunalului București, sub nr._, reclamanta R. R. A. a chemat în judecată pe pârâta L. I. C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, pe calea revendicării prin compararea de titluri, să dispună obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și liniștita posesie imobilul din București, sectorul 2, ..
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, imobilul din . a aparținut autorului său, Sabareanu I., așa cum arată și Procesul-verbal de Carte Funciară nr._/1941/20.01.1941.
A arătat reclamanta că după 1950, familia sa a fost nevoită să părăsească acest imobil în care s-a instalat statul comunist, din adresa nr. 2876/02.11.2000 a S.C. F. S.A. rezultând că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului 712/877.1967, completare la 92/1950, fost proprietar moștenitor Sabareanu și că apartamentul în cauză a fost cumpărat în condițiile Legii nr. 112/1995 de către L. I. C., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 3448/18.07.1997, că statul și 1-a apropriat fără niciun titlu, în calitate de non-dominus, astfel că titlul pârâtei, în comparare cu titlul său, este unul precar.
În speță, prin promovarea acțiunii în revendicare, care vizează restituirea în natură a imobilului se urmărește valorificarea dreptului de proprietate al reclamantei, drept care rezultă din art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării acțiunii în revendicare.
A mai susținut reclamanta că și dacă pârâta, care are ca autor statul, se prevalează de faptul ca titlul ei nu a fost desființat, instanța trebuie să aprecieze care dintre titlurile prezentate de părți este preferabil, în cadrul acțiunii formulate pe calea dreptului comun și că buna credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar, implicit, a încălcării art. l din Protocolul nr. l, cu consecința că se impune a se constata preferabilitatea titlului acestuia din urmă, în raport de titlul subdobânditorului de bună-credință, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarului conferită prin legea națională, în situația în care urma procedura anume prevăzută de aceasta lege (cauzele S., P. și P. contra României).
Invocând practica Curții Europene de Justiție în cauze similare, reclamanta a arătat că nu pot fi invocate spețele R. contra României și Pincova și Pine contra Republicii Cehe, deoarece premisele din cele două spețe sunt diferite de cele din cauza de față, iar concluziile CEDO în aceste cauze trebuie apreciate în raport de jurisprudența recentă, respectiv cauzele T. T. contra României și Faimblat contra României.
A mai argumentat reclamanta în sensul că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, formulată de reclamanți împotriva statului, constituie un remediu efectiv pentru respectarea dreptului de proprietate al acestora, în condițiile în care nu pot obține despăgubiri în conformitate cu legea specială, deoarece este singura modalitate prin care poate fi reparată încălcarea dreptului de proprietate și a ingerinței statului asupra acestuia.
Reclamanta a mai invocat în susținerea cererii sale și faptul că până când legislativul va pune în mișcare o nouă legislație, primii obligați să țină cont de decizia CEDO în cazurile pilot sunt judecătorii care, începând de la data de 13.10.2010, trebuie s-o aplice, deoarece în decizie se precizează că toate autoritățile române, adică și instanțele, sunt obligate să aplice soluția cea mai rapidă și care repară în cel mai echitabil mod dreptul de proprietate încălcat.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta I. I.-C., (fosta L.), a solicitat instanței să dispună respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, deoarece imobilul a fost dobândit de Statul Român în baza Decretului nr. 218/1960, prin Decizia nr. 712/1966, astfel cum atestă adresa nr. 2690/03.09.2008 eliberată de .>
A arătat pârâta că la data cumpărării imobilului a fost îndeplinită condiția bunei-credințe, întrucât nu exista nicio notificare formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 sau acțiune in justiție, astfel că nu poate fi pusă în discuție în cauză nici „nerespectarea de către stat a obligațiilor pozitive ce decurg din art. l al Protocolului l la Convenție, în sensul de a suspenda vânzările în temeiul Legii nr. 112/1995 până la soluționarea cererii de restituire în natură formulată de foștii proprietari (...)” - așa cum netemeinic se menționează in acțiune.
A mai susținut că în temeiul Legii nr. 10/2001 autorul reclamantei, Sabareanu Ș. a formulat notificarea nr. 1810/2001, având ca obiect restituirea imobilului, că reclamanta a introdus acțiune în constatarea nulității titlului de proprietate al pârâtei în anul 2008 (dosarul nr._ ), acțiune respinsă ca prescrisă în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001 și că a formulat în anul 2009 acțiune în revendicare față de care a fost constatată perimarea (dosarul nr._ înregistrat pe rolul Tribunalului București).
Așadar, a conchis pârâta că titlul de proprietate al reclamantei nu a fost anterior confirmat printr-o hotărâre judecătoreasca, spre deosebire de titlul pârâtei, care nu a fost anulat în cadrul dosarului nr._ soluționat de Judecătoria Sectorului 2 București.
Cu privire la efectele Hotărârii M. A. și alții împotriva României, pârâta a subliniat faptul că în rezumatul practicii judiciare interne pertinente se reține de către Curte: „ Prin două decizii, nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 și 33 din 9 iunie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 13 noiembrie 2007, respectiv nr. 108 din 23 februarie 2009, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, statuând tot cu privire la două recursuri în interesul legii, au hotărât că, după . Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare ale bunurilor expropriate sau naționalizate înainte de 1989, introduse în paralel cu procedura de restituire reglementată prin Legea nr. 10/2001, sunt inadmisibile. Cu toate acestea, în mod excepțional, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că persoana care deținea un „bun”, în sensul art. l din Protocolul nr. l la Convenție, putea introduce o acțiune în revendicare, cu condiția ca aceasta să nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terți de bună-credință. (...)
Analizând ansamblul probelor administrate în cauză prin prisma dispozițiilor legale incidente, Tribunalul București Secția a V - a Civilă, prin sentința civilă nr. 1839/15.10.2012, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, ca neîntemeiată și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, Tribunalul a reținut că argumentele expuse de pârâtă vizează nedepunerea titlului de proprietate al autorului reclamantei și lipsa unui certificat de moștenitor de pe urma defunctului Sabareanu R., însă la dosarul cauzei au fost depuse mai multe hotărâri judecătorești formulate de aceeași reclamantă, ce se prevalează de calitatea sa de moștenitor de pe urma defunctului Sabareanu I. prin care a solicitat, fie constatarea nulității absolute a contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 3448/18.07.1997 ce vizează imobilul în cauză, fie revendicarea unui apartament ce face parte din imobilul respectiv.
A apreciat instanța de fond că, și dacă la dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisurile menționate de către pârâtă, nu poate omite faptul că aceste hotărâri judecătorești se bucura de putere de lucru judecat, astfel că în lipsa unei probe contrare din partea paratei, care este terț față de aceste acte jurisdicționale, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Pentru considerentele expuse anterior, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele:
Titlul reclamantei este reprezentat de procesul verbal de carte funciară nr._/1941/20.01.1941, prin care autorul reclamantei Sabareanu I. a cumpărat imobilul situat în București, ., sector 2, compus din teren și construcție.
Cu privire la acest contract, tribunalul a reținut că nu poate reprezenta un titlul de proprietate, având în vedere jurisprudența recentă a CEDO, care nu a mai recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate, în temeiul actului anterior, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 712/1967. În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun - în sensul de un nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislației speciale și a unei dispoziții administrative sau judiciare.
În acest sens, s-a apreciat de judecătorul fondului că este și jurisprudența din anul 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru (paragraful 136 din cauza M. A. și alții împotriva României, paragraful nr.37 din cauza M. împotriva României).
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art.1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa.
S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici o creanță condițională (paragraful nr.36 din cauza M. împotriva României).
De asemenea, în paragraful nr.135 din hotărârea pilot M. A. și alții împotriva României, s-a reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.
Pe de altă parte, instanța de fond a avut în vedere și faptul că titlul de proprietate al pârâtei este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 3448/18.07.1997, pentru imobilul în cauză. Acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 și valabilitatea acestuia nu a fost contestată sub nici un aspect.
În raport de aceste considerente s-a constatat că titlul de proprietate exhibat de către pârâtă este anterior titlului de proprietate invocat de către reclamantă, împrejurare care are relevanță asupra modului de soluționare a acțiunii în revendicare prin comparare de titluri.
Tribunalul a reținut că preferabilitatea titlului de proprietate al pârâtei este determinată de anterioritatea titlului de proprietate și exercitarea posesiei în mod continuu; încheierea valabilă a actului de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, precum și existența dispozițiilor legale menționate art.7 din Legea nr.10/2001, așa cum a fost modificat prin Legea nr.1/2009 și art.18 lit. d din Legea nr.10/2001, în forma inițială, care consolidează titlul de proprietate al acesteia.
Totodată, a reținut prima instanță că sunt înlăturate criteriile de comparare a titlurilor părților consacrate în practica judiciară internă exclusiv pe baza legislației interne, de necesitatea analizării cauzei din perspectiva imperativului respectării Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene, care trasează principiile esențiale în interpretarea și aplicarea legislației comunitare.
Toate argumentele legate de preferabilitatea unuia din titlurile de proprietate ( anterioritatea titlului, publicitatea acestuia etc. ), referitoare la faptul că pârâta a încheiat contractul cu un neproprietar, la buna sau reaua credință a pârâtei la încheierea contractului de vânzare cumpărare, la faptul că buna credința a pârâtei cumpărătoare nu valorează proprietate, sunt bazate exclusiv pe dreptul intern, în măsura în care s-ar putea disocia acest drept intern de legislația comunitară, însă soluționarea cauzei impune abordarea acesteia in perspectiva mai amplă a legislației comunitare și a jurisprudenței CEDO, nefiind posibilă aceasta disociere, iar analiza făcută din această perspectivă a jurisprudenței CEDO, schimbă deznodământul juridic al cauzei și însuși raționamentul dedus din dreptul intern.
La pronunțarea hotărârii apelate, tribunalul a mai avut în vedre și faptul că în acest sens a statuat și legiuitorul, când a adoptat Legea nr.10/2001 și a oferit posibilitatea foștilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură, foștii proprietari pot obține despăgubiri în echivalent, în condițiile legii speciale de reparație.
Potrivit art.46 alin.2 din Legea 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credință.
În speța dedusă judecății, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâtei, aceasta a fost de bună credință, în sensul că a avut credința că a contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.
Dispozițiile art. 45 din Legea 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validității aparentei în drept care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu particular, contractantul să fie de bună credință și, în plus, să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului.
Tribunalul a apreciat că în speța dedusă judecății, este evident că actul de vânzare-cumpărare încheiat este un act cu titlu particular și cu titlu oneros, iar pârâta a fost de bună credință, deoarece nu există nicio probă contrară (prin neadmiterea unei acțiuni ce vizează anularea contractului de vânzare cumpărare), iar în favoarea pârâtei operează prezumția de bună credință, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art.1899 al.2 Cod civil, art.486 și art.487 Cod civil.
În concluzie, pârâta a fost de bună credință la dobândirea imobilului prin contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii 112/ 1995, motiv pentru care tribunalul a apreciat ca titlul pârâtei este pe deplin valabil și legal, având preferință față de titlul reclamantei conform dispozițiilor. art. 45 din Legea 10/2001( fost art. 46).
Totodată, tribunalul a mai avut în vedere și faptul că instanța europeană a recunoscut că, în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare în baza Legii 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul Convenției și nu poate fi deposedat de bunul său (vezi hotărârea R. Contra României).
Curtea a reamintit că un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință, să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri .
Distinct de toate aceste susțineri, tribunalul a constatat că reclamanta nu a formulat notificare prin care să solicite în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului ce formează obiectul litigiului.
Așadar, în raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de către reclamantă prin acțiune, aceasta nu avea decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale și numai condiționat de depunerea unei notificări în baza Legii 10/2001.
Potrivit art. 18 lit. c din Legea 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Totodată, potrivit art.7 alin.11 nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege.
Potrivit alin.5, nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Așadar, în raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, Tribunalul a apreciat că reclamanta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 20 alin.2 și art.7) pentru imobilul construcție și terenul aferent ce au fost înstrăinate, și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilului.
Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea 112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamantul.
Totodată, Tribunalul a reținut că prin decizia nr.33/ 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, s-a pronunțat în cadrul unui recurs în interesul legii în sensul că: „ Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Secțiile Unite decid:
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.”
Așadar, instanța de fond a avut în vedere și că prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin 3 Cod procedură civilă, s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriașului, în sensul că legea specială nr. 10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantului și nu posibilitatea restituirii în natură, ceea ce conduce la concluzia că a considera că în această situație mai poate fi admisă o acțiune în revendicare căreia îi sunt aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenția legiuitorului, care a înțeles să dea preferință titlului cumpărătorului prin derogarea de la regulile de drept comun.
Prima instanță a mai reținut că este indiscutabil că proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 Cod civil, care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferință și anume, verificarea titlurilor autorilor părților, ceea ce în speță ar fi defavoarea celui care a cumpărat de bună credință în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparența statului de proprietar, ceea ce ar fi contra opțiunii legiuitorului.
În acest sens sunt și prevederile exprese ale art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Un astfel de caracter îl are și Legea nr. 10/2001, care a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14.02.2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau in echivalent.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acțiune permisă.
Prin urmare, analizând acțiunea în revendicare formulată de către reclamantă, Tribunalul a constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 cod civil privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele doua părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
A admite o altă soluție ar însemna că în acest caz legiuitorul a pus la dispoziția proprietarilor două mijloace procedurale de protecție a drepturilor lor: atât o acțiune în restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care poate fi adresată direct instanței, cât și o procedură administrativă.
Totodată, s-a mai apreciat că, toate susținerile reclamantei în sensul că în cauză se aplică prioritar normele internaționale ce fac parte din dreptul intern, și că potrivit Constituției României, dacă există neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne au prioritate legile internaționale, respectiv în speță, ar avea prioritate dispozițiile din Declarația Universală a Drepturilor Omului și din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului (CEDO), chiar dacă sunt reale, nu au nici un fel de relevanță în speța dedusă judecății, atât pentru considerentele sus menționate, cât și pentru următoarele argumente:
Într-adevăr Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea P. împotriva României, hotărârea S. împotriva României, hotărârea S. împotriva României, hotărârea P. și D. împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr.112/1995, sau în caz de nerestituire, statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.
Tribunalul a apreciat că aceste hotărâri și această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr.112/1995, reclamanții au deținut ca o situație premisă de la care nu a existat nici o excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată irevocabil și în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.112/1995, și prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.
Or, în speța dedusă judecății, reclamanta nu deține nicio hotărâre judecătorească nici anterioară și nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul București prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului ce formează obiectul cauzei, prin care să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menționate să lase în deplină proprietate și posesie imobilul, astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă.
În lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești, prima instanță a considerat că reclamanta nu deține în viziunea CEDO decât o speranță legitimă la dobândirea bunului, pe câtă vreme pârâta deține un drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit imobilul după anul 1994, când România adoptat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de către o instanță judecătorească (vezi Hotărârea R. împotriva României), or, în conflictul dintre o persoană care deține o speranță legitimă la dobândirea bunului și o persoană care deține un drept actual asupra bunului, nu poate avea câștig de cauză decât persoana care are un drept actual asupra bunului în sensul Convenției și anume pârâții.
Totodată, așa cum s-a arătat în cele de preced, reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii 10/2001, prin care să solicite restituirea în natură a bunului astfel încât în lipsa îndeplinirii acestei procedurii prealabile devin incidente dispozițiile art. 22 alin 5 din Legea 10/2001, conform cărora nerespectarea termenului de 1 an pentru trimiterea modificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
Existența unei proceduri prealabile administrative nu este contrară art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, iar Curtea în numeroase hotărâri a arătat că statele membre au deplină libertate de a lua măsurile legislative pe care le consideră necesare în materia restituirii imobilelor, iar existența unei proceduri prealabile și supuse unor termene nu poate reprezenta o limitare a dreptului la acces la justiție, atâta vreme cât procedura Legii 10/2001 prevede posibilitatea accesului la un tribunal care să analizeze temeinicia cererii reclamanților de acordare a măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent ( art. 26 din Legea 10/2001).
Dreptul de proprietate nu este un drept absolut, iar statele membre au posibilitatea de a impune anumite restricții în ceea ce privește condițiile de exercitare a acestui drept, astfel încât instituirea unor termene în care foștii proprietari trebuie să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor nu poate reprezenta o privare de dreptul de proprietate, ci o măsură normală adoptată de organul legislativ al unei țări tocmai pentru a se încerca rezolvarea unitară a tuturor situațiilor juridice generate de restituirea proprietăților confiscate în timpul regimul comunist.
Instanța de fond a apreciat că, dacă s-ar admite punctul de vedere contrar, ar însemnă că Legea nr. 10/2001 este facultativă, ori nicio lege nu este facultativă ci este obligatorie și totodată ar însemna că foștii proprietari ar putea solicita restituirea bunului oricând, or, scopul legii este tocmai acela de a clarifica regimul juridic al acestor bunuri imobile în vederea securității și stabilității circuitului civil.
Neglijența reclamantei, care nu a formulat notificare în baza Legii 10/2001, are o consecință juridică și anume pierderea dreptului de a solicita măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent, (art. 22 alin 5 din Legea 10/2001), iar această consecință este una firească și care nu contravine prevederilor CEDO.
Tribunalul a observat, în jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele S. și P., pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza S., paragraf 39; cauza P., paragraf 35; cauza A. M. și alții - hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).
S-a apreciat că reclamanții au chiar un „bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior, or, doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun”, ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza P., paragrafe 83 - 87, precum și în cauza P., paragraf 33).
În cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).
Așadar, a apreciat judecătorul fondului că, în speță, nu a putut fi recunoscută reclamantei decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), însă numai condiționat de formularea unei notificări în baza Legii 10/2001, notificare care în speța de față nu există.
De asemenea, a considerat că, urmare a hotărârii Curții din cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, pe care reclamanta nu a inițiat-o.
Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamanta nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun” și în patrimoniul pârâtei, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți.
În raport de considerentele sus menționate Tribunalul a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
În termen legal, reclamanta R. R. A. a formulat apel, prin care a solicit schimbarea în tot a Sentinței Civile nr.1839/15.10.2012 a Tribunalului București Secția a V-a Civilă, pronunțată în dosar nr._ și, pe fond, obligarea intimatei - pârâte să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, ., ap. 2, ..
Criticile de nelegalitate și netemeinicie ale sentinței anterior menționate au vizat faptul că greșit instanța de fond a considerat că se impunea constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare, în termenul de prescripție, acțiune inițiată de proprietarul deposedat abuziv, cât timp acesta nu se fundamentează pe considerente de fapt și de drept, în măsura să susțină exigențele dispozițiilor de drept intern și internațional, relative la apărarea concretă și efectivă a dreptului de proprietate.
A susținut apelanta că, circumstanțele particulare ale cauzei, necontestate, relevă că demersul judiciar concret al reclamantei s-a configurat prin promovarea și susținerea unei acțiuni în revendicare de drept comun - art. 480 și 481 din Codul Civil - în scopul declarat al obținerii în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului situat în București, ., ., sect. 2, că acțiunea în revendicare este o acțiune reală, de drept comun, ale cărei caracteristici, stabilite de o îndelungată și constantă jurisprudență națională, sunt acelea că ea însoțește, apără și se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate și că, din această perspectivă, nu se pot reține considerațiile primei instanțe de judecată, întrucât se eludează însuși temeiul comparării de titluri, așa cum a fost subliniat și de CEDO în cuprinsul mai multor decizii.
Pe de altă parte, apelanta a arătat că instanța de fond se comportă ca și când ar ocroti a priori niște drepturi deplin dobândite de o categorie de persoane, respectiv chiriașii-cumpărători.
În condițiile în care ambele părți dețin un bun, în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, soluționarea cauzei depinde în mod esențial de modalitățile concrete pe care fiecare parte le are la dispoziție, pentru obținerea unei compensații efective pentru pierderea bunului său. Altfel, s-ar încălca în mod flagrant disp. art. 12 CEDO privind echitatea si nediscriminarea.
În consecință, criteriul esențial pentru stabilirea preferabilității unuia din titluri este dat de stabilirea mijloacelor juridice prevăzute în dreptul intern, pe care fiecare parte le are la dispoziție, pentru a obține o despăgubire efectivă în cazul în care este privată de proprietate.
Sub acest aspect, apelanta a arătat că pârâta are la dispoziție, în dreptul intern, mijloace mult mai eficiente decât de obținere a unei despăgubiri efective, fie prin intermediul acțiunii în evicțiune, acțiune de drept comun, pentru care exista o practică constantă și consistentă a instanțelor judecătorești, fie prin intermediul acțiunii izvorâte din dispozițiile art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001.
În schimb, pentru vechiul proprietar, legea specială, în lipsa posibilității restituirii în natură, prevede acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Pe de altă parte, apelanta a mai susținut și faptul că, deși se vorbește de posibilitatea acțiunii în revendicare într-o acțiune personală îndreptată împotriva vânzătorului, în momentul de față, nu se poate vorbi de o practică cristalizată a instanțelor interne pentru a se putea conchide că, în concret, în afară de procedura administrativă și de acțiunea în revendicare de drept comun, ar mai exista și o a treia cale de reparare a prejudiciului cauzat adevăratului proprietar, cale care sa ofere o soluție previzibilă, nefiind cristalizat nici măcar cadrul procesual pasiv.
Concluzionând, apelanta a arătat că este clar că Legea nr. 10/2001 nu acorda nicăieri preferință dobânditorului imobilului de la stat în contra adevăratului proprietar, trebuind să se dea prevalență principiului fundamental al respectării dreptului de proprietate și al apărării eficiente a acestuia.
Sub un alt aspect, a susținut apelanta că, insecuritatea circuitului civil, de care a ținut cont prima instanță, s-a produs în momentul în care vechiul proprietar, dobânditor de deplin drept, printr-un act autentic, transmisibil de proprietate a fost deposedat în mod abrupt printr-un act abuziv de către un stat spoliator, care i-a luat bunul fără niciun titlu și l-a transferat unei alte persoane, în disprețul oricărei norme juridice.
Invocând opinii doctrinare, apelanta a arătat că pârâta din prezenta cauză a marșat în stăpânirea apartamentului nr. 2, ., ., încheind un contract de vânzare-cumpărare cu fostul ICRAL, nr. 3448/18.07.1997, în disprețul Hotărârii nr. 117/1996 a Comisiei Municipiului București de Aplicare a Legii nr. 112/1995 si in disprețul Legii nr. 112/1995, așa cum a fost modificată prin H.G. nr. 11 din ianuarie 1997.
Apelanta reclamantă a susținut că autoarea ei, H. A. M., care a făcut și notificarea pe Legea nr. 10/2001, introdusese cerere de restituire, în baza Legii nr. 112/1995 și aștepta să primească răspuns de la Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 112/1995 a Sectorului 2 București, or reclamanta nu a verificat dacă s-a soluționat cererea făcută în baza Legii nr. 112/1995, așa cum arată și articolul 3 din Hotărârea nr. 117/1996, sub sancțiunea nulității.
O ultimă susținere a apelantei a fost aceea că instanța fondului a fost în eroare atunci când a reținut că nu există notificare formulată pe Legea 10/2001, deoarece s-a efectuat această formalitate încă din data de 05.04.2001, prin Notificarea nr. 1810/05.04.2001 executor Judecătoresc de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București.
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.
Examinând sentința, prin prisma criticilor formulate, în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea a constatat că apelul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Este nefondată critica apelantei privind faptul că greșit instanța de fond a considerat că se impunea constatarea nulității contractului de vânzare – cumpărare, deoarece însăși instanța europeană a recunoscut că, în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare în baza Legii 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenției și nu poate fi deposedat de bunul său (vezi hotărârea R. Contra României).
Acțiunea în revendicare promovată după . Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera altfel, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.
Ideea reținută în jurisprudența instanței de contencios european este aceea că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri( a se vedea cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, cauza R. c. României).
Referitor la susținerea apelantei potrivit căreia criteriul esențial pentru stabilirea preferabilității unuia din titluri este dat de stabilirea mijloacelor juridice prevăzute în dreptul intern, pe care fiecare parte le are la dispoziție, pentru a obține o despăgubire efectivă în cazul în care este privată de proprietate, Curtea constată că în ceea ce privește criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare a imobilului, precum și legea aplicabilă acestei operațiuni, prin sentința apelată au fost recunoscute efectele Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite într-un recurs în interesul legii.
Astfel, prima instanță a pornit de la premisa că Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945, nu poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicarea unui asemenea imobil, formulate pe temeiul dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale.
Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii, anterior menționată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicarii, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Cu toate acestea, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Rezultă, așadar, că, în măsură în care reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanță de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
Aceste dispoziții obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 au fost respectate de instanța de fond, care a analizat dacă reclamanta deține un „bun" în sensul Convenției, ceea ce ar îndreptăți-o la admiterea cererii în revendicare, și în ce măsură atare soluție de admitere nu ar priva, în același timp, pe pârâta persoană fizică de bunul ei, aceasta prevalându-se, la rândul ei, de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, instanțele realizând compararea titlurilor din perspectivă normei europene, ținând cont de principiul securității raporturilor juridice.
Aprecierea existenței unui „bun" în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotrivă României, atât a unui „bun actual", cât și a unei „speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.
Așa cum a reținut și instanța de fond, în jurisprudența actuală a Curții, respectiv în cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).
Așadar, în speță, luând în considerare existența notificării nr. 1810/2001, depusă în copie în apel, se constată că nu poate fi recunoscută reclamantei, decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioadă de grație de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), recunoaștere care, de altfel, s-ar fi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condițiilor legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără a fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.
Diferența esențială de abordare în cauza A., față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire, chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsă totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urmă a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.
Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza A. a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcină Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., măsuri cu caracter legislativ și administrativ, ceea ce echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.
Data fiind importantă deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Noțiunea autonomă de bun în sensul CEDO nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităților publice, ori speranțele legitime deduse din dispozițiile legale sau jurisprudența constantă.
Or, reclamanta nu are nici un act al autorității publice sau hotărâre judecătorească care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecție să o invoce în prezenta cauză.
Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamanta nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul pârâtei, precum și compararea titlurilor pe bază criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.
Referitor la critica adusă sentinței apelate, în sensul că prima instanță în mod greșit a invocat și insecuritatea circuitului civil, Curtea arată că este nefondată, deoarece în soluționarea prezentei acțiuni în revendicare, nu au nici o relevanță considerațiile reclamantei legate de nevalabilitatea actului de preluare, de modalitatea de încheiere a contractului de vânzare cumpărare dintre pârâtă și Statul Român, de buna sau reaua-credință a acesteia la încheierea contractului, de respectarea sau nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât vizează valabilitatea, respectiv, nulitatea, actului de înstrăinare, aspect ce nu mai poate face obiectul judecății la acest moment, atâta timp cât contractul de vânzare - cumpărare nu a fost declarat nul prin hotărâre judecătorească în termenul prevăzut de lege.
Față de considerentele expuse, Curtea constată că apelul reclamantei este nefondat, astfel că, în baza dispozițiilor art. 296 Cod procedură civilă, îl va respinge, menținând ca legală și temeinică hotărârea instanței de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă R. R. A. cu domiciliul ales în București, . nr. 114, sectorul 1, împotriva sentinței civile nr. 1839/15.10.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă I. (L.) I. C., cu domiciliul în București, ., etj. 1, ..
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică de la data de 05.03.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
A. C. B. M. G. R.
GREFIER
E. D. C.
Red. ACB/ Tehnored. NC/ACB / 4 ex.
Tribunalul București – Secția a V-a Civilă
Judecător: M. G.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 2030/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1324/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
