Legea 10/2001. Decizia nr. 1324/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1324/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-09-2013 în dosarul nr. 8847/300/2009*
Dosar nr._
(1205/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1324
Ședința publică de la 16.09.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. - A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții - reclamanți V. M., V. V. precum și de recurentul - pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr. 111 A din 06.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr._ .
P. are ca obiect - Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat Marzavan M. E. în calitate de reprezentant al recurenților – reclamanți, în baza împuternicirii avocațiale nr._/2009 (fila 23 dos.nr._ al Judecătoriei sect. 2 București), lipsind recurentul - pârât M. București prin Primarul General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Apărătorul recurenților reclamanți, învederează că deține împuternicire avocațială încă din judecarea fondului și care îi dă posibilitatea reprezentării clienților săi în toate fazele procesuale. Precizează că recurenții reclamanți au încasat suma stabilită de instanță prin hotărâre, de aproape 1 an de zile.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurenților reclamanți solicită admiterea recursului formulat de aceștia. Arată că, din punctul său de vedere, instanța de apel după rejudecare, nu a avut în vedere dispozițiile date de instanța de recurs, nu au fost administrate probe, deși la judecarea apelului a solicitat efectuarea unei expertize, aceasta a fost respinsă de instanță, deoarece instanța a considerat că trebuie achitat prețul reactualizat al imobilului. Menționează că, în urma demersului efectuat la Institutul de statistică, rezultă o sumă foarte mare, așa încât instanța trebuia să aibă în vedere o sumă efectivă, dându-se prețul reactualizat, deși nu a fost solicitat de niciuna dintre părți.
La solicitarea Curții, învederează că suma care a fost executată este de 107.000 lei, respectiv suma stabilită de instanța de fond, sumă ce a rămas definitivă prin respingerea apelului; această sumă a fost achitată de bună voie nefiind pusă în executare. Menționează că, dosarul a fost casat, deoarece instanța a considerat că, primăria a susținut că suma pentru care a fost vândut imobilul a fost o măsură de protecție socială.
Cu privire la recursul formulat de recurentul - pârât, arată că a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, în momentul judecării recursului după rejudecare, iar, în acest moment, această excepție, în opinia sa, este o excepție de ordine privată și poate fi invocată doar în fond. Arată că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile noului cod civil, în raport de data introducerii acțiuni, ci sunt aplicabile dispozițiile CEDO.
La solicitarea Curții, arată că din punctul său de vedere, prescripția a început să curgă din momentul în care a fost pierdută posesia, respectiv anul 2007.
Nu solicită cheltuieli de judecată. Solicită să se aibă în vedere că suma a fost plătită.
Curtea reține cauza spre pronunțare.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 09.06.2009 sub nr._ reclamanții V. M. și V. V. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea pârâților la plata prețului actualizat în raport de valoarea de circulație a imobilului situat în București, ..15, . .
Reclamanții V. M. și V. V. au depus la dosar cerere modificatoare prin care au chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primar General, Primarul General al Municipiului București, . Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea pârâților la plata prețului actualizat în raport de valoarea de circulație a imobilului situat în București, ..15, ..
Pârâtul M. București prin Primar General a depus la dosar întâmpinare și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive în susținerea căreia a arătat faptul că, restituirea prețului actualizat, se face de către Ministerul Finanțelor Publice, deoarece aceste sume au fost vărsate în conturile create special de Ministerul Finanțelor publice.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în susținerea căreia a arătat faptul că restituirea prețului actualizat se face de către M. București prin primar General, Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de mandatar al statului nefiind parte în contractul încheiat cu reclamanții, obligația de garanție pentru evicțiune revenind Municipiului București prin Primar General, deposedarea reclamanților cumpărători de bunul ce făcut obiectul contractului întrunind condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
Pârâta . depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive arătând în motivarea acesteia faptul că nu avut niciodată calitatea de proprietar al imobilului în litigiu fiind doar administratorul acestuia.
Reclamanții au renunțat la judecată față de pârâtul Primarul General al Municipiului București.
Prin sentința civilă nr._/16.11.2010, Judecătoria Sectorului 2 București a admis în parte cererea modificată, a obligat pârâtul M. București prin Primar General să plătească reclamanților suma de 111.262 Euro, echivalentul în lei în raport de cursul BNR de data plății efective, cu titlu de despăgubiri civile pentru imobilul situată în B. ..15, .; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul M. București prin Primar General; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții St Român prin Ministerul Finanțelor Publice și . respins cererea introdusă împotriva acestor pârâți ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M. București prin Primar General împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice; a dispus ca cheltuielile judiciare aferente onorariului de expert rămân în sarcina statului și a luat act că reclamanții nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr._ reclamanți au cumpărat imobilului situat în București, ..15, ..
Verificând înscrisurile care au stat la baza încheierii contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate nr._ -depuse la filele 80-83, instanța a reținut că reclamanții au fost de bună credință la momentul cumpărării, având convingerea că dobândesc bunul de la un proprietar, pe contractul de închiriere depus la fila 82, fiind menționat faptul că apartamentul poate fi vândut.
Prin sentința civilă nr.4980/11.05.1994 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate nr._, reținându-se că imobilul vândut era exceptat de la vânzare, acțiunea fiind promovată de Prefectul Municipiului București.
Prin sentința civilă nr._/01.09.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului în dosarul nr._/1997, rămasă definitivă și irevocabilă, CGMB a fost obligat să lase imobilul situat în București, ..15, . în deplină proprietate și liniștită posesie numiților P. V. și P. E..
La cererea proprietarilor P. V. și P. reclamanții au fost evacuați din imobil în iulie 2007.
Totodată instanța a învederat dispozițiile art. 501 alin. 1 din Legea 10/2001 modificată conform cărora proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piața al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Instanța de fond a mai reținut că dispozițiile legale menționate, dispoziții cuprinse într-o lege specială, sunt de strictă interpretare și nu sunt aplicabile în speță având în vedere că reclamanții au încheiat contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr._ în temeiul Decretului Lege nr.61/1990 iar nu în temeiul Legii nr.112/1995.
Analizând incidența în speță a dispozițiile art.1337 și următoarele Cod procedură civilă instanța de fond a reținut că obligația de garanție a vânzătorului - în speță M. București prin Primar General - contra evicțiunii rezultând din fapta unui terț, există dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: să fie vorba despre o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării și cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător, iar dacă acesta a avut cunoștință de pericolul evicțiunii, înseamnă că a acceptat riscul și problema răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se mai poate pune.
În speță, așa cum rezultă din situația de fapt reținută toate aceste condiții sunt îndeplinite, la momentul cumpărării imobilului, reclamanții fiind de bună credință astfel încât vânzătorul M. București prin Primarul General este ținut de garanția pentru evicțiune, motiv pentru care excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de M. București prin Primar General va fi respinsă ca neîntemeiată, pârâtul M. București prin Primar General urmând a fi obligat să plătească reclamanților suma de 111.262 Euro, echivalentul în lei în raport de cursul BNR de la data plății efective, cu titlu de despăgubiri civile pentru imobilul situat București, ..15, . .
Instanța a înlăturat apărările invocate de pârâtul M. București Primarul General având în vedere că imobilul nu a fost vândut în temeiul Legii nr.112/1995.
Instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Romconfort SA, având în vedere că această instituție a avut calitatea de mandatar la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, neavând niciun drept asupra imobilului.
Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată prin întâmpinare de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor instanța de fond a avut în vedere faptul că prin aceasta se înțelege existența unei identități dintre persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății.
În cauza de față, acest pârât nu este ținut să răspundă de garanția pe evicțiune, instanța de fond reținând incidența dispozițiilor art. 1337 și următoarele Cod procedură civilă, nefiind parte contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr._, motiv pentru care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și cu privire la acest pârât.
Pentru toate aceste considerente instanța de fond a admis în parte cere principală, astfel cum a fost modificată.
Instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulat de pârâtul M. București prin Primar General împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere, pe de o parte, așa cum s-a arătat că bunul nu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte faptul că pârâtul M. București prin Primar General este ținut de garanția pentru evicțiune.
Cheltuielile judiciare aferente onorariului de expert, onorariu de plata căruia a fost scutită în temeiul OUG 51/2008, s-a dispus a rămâne în sarcina statului.
Prin decizia civilă nr.111 A din 06.02.2013 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința de mai sus în sensul că a admis în parte cererea și a obligat pârâtul M. București să plătească reclamanților prețul actualizat în temeiul contractului de vânzare - cumpărare nr._ .
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a avut în vedere, la rândul său, următoarele considerente:
Astfel cum a reținut prima instanță, reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare în temeiul Decretului Lege nr.61/1990. Ulterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă din anul1994, contractul de vânzare-cumpărare a fost declarat nul, iar acțiunea în revendicare a foștilor proprietari îndreptată împotriva CGMB a fost admisă, reclamanții fiind evacuați din imobil în anul 2007.
Din situația de fapt expusă rezultă, astfel cum corect a reținut și prima instanță, că nu suntem în prezența unui contract încheiat în temeiul legii nr.112/1995 și ulterior declarat nul, astfel încât în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50 și 50 ind.1 din legea nr.10/2001.
Sunt aplicabile, însă, regulile de drept comun în materia actelor juridice civile, soluția de adoptat asupra cererii reclamanților depinzând de efectele pe care le-a produs pronunțarea hotărârii prin care contractul a fost declarat nul.
Din acest punct de vedere, tribunalul a constatat că, în cauză, se pune problema efectelor nulității unui act juridic civil și nu al efectelor juridice ale contractului de vânzare-cumpărare. Aceasta pentru că, astfel cum s-a arătat anterior, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a actului juridic, acesta nemaiputând produce niciun efect. Cum obligația de garanție pentru evicțiune este un efect al contractului de vânzare-cumpărare valabil încheiat, se impune concluzia că în cauza o astfel de obligație a vânzătorului nu există și, prin urmare, reclamanții nu sunt îndreptățiți la a primi valoarea de circulație a imobilului.
Pe de altă parte, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare între părți a produs efecte specifice, cel care interesează cauza de față fiind cel al repunerii părților în situația anterioară. În temeiul acestui efect al nulității, reclamanții au fost obligați să predea bunul ce a format obiectul derivat al contractului, iar pe de altă parte, ei sunt îndreptățiți la a solicita restituirea prestațiilor efectuate în temeiul contractului declarat nul, respectiv restituirea prețului plătit, actualizat.
Prin recursul formulat împotriva acestei hotărâri și întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.6 și 9 din Codul de procedură civilă, reclamanții au susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art.129 alin. final din codul de procedură civilă și a acordat altceva decât ceea ce s-a cerut prin acțiune. În prezenta cauză, arată reclamanții, instanța a fost învestită cu o cerere având ca obiect restituirea prețului plătit la valoarea de piață la momentul actual pentru imobilul din litigiu, temeiul juridic al acestei cereri reprezentându-l dispozițiile art.1341 – 1347 din codul civil fiind evidentă aplicarea obligației de garanție pentru evicțiune a vânzătorului, iar dispozițiile Legii nr.10/2001 pot fi aplicate chiar dacă contractul a fost încheiat în baza Legii nr.61/1990 și nu în baza Legii nr.112/1995.
Nicăieri pe parcursul soluționării cauzei în primă instanță cererea nu a fost precizată în sensul că reclamanții solicită instanței obligarea pârâtului la restituirea prețului actualizat.
Nici prin motivele de apel pârâta nu a avut o astfel de solicitare, nemulțumirea raportându-se la faptul că obligația de garanție este particularizată și că s-ar impune să se stabilească, în baza unei expertize, în funcție de prețul plătit de reclamanți, ce imobil ar fi putut cumpăra reclamanta pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului.
Prin interpretarea instanței în sensul că, deși a constatat că, în speță, sunt aplicabile regulile dreptului comun în materie, a considerat că în situația de față o astfel de obligație a vânzătorului nu există întrucât s-a constatat nulitatea absolută a actului juridic, acesta nemaiputând produce nici un efect, se adaugă la lege și sunt aplicate greșit dispozițiile art.1346 din Codul civil. Prin urmare, în opinia recurenților, în mod greșit, instanța a stabilit că aceștia nu pot primi valoarea de circulație a imobilului ci doar prețul plătit actualizat, deși o asemenea solicitare nu a fost formulată nici de către pârâtă. Sub acest aspect, instanța nu a dat curs solicitării instanței de recurs considerând că nu este necesară efectuarea unei expertize și a ignorat un aspect considerat important și anume faptul că pârâta a înțeles să plătească până la momentul judecării apelului suma stabilită de instanță.
La rândul său, pârâtul a susținut că soluția pronunțată de instanță este greșită, prin prisma excepției prescripției dreptului la acțiune, excepție pe care o invocă în calea de atac.
Astfel, se arată în motivarea recursului că, contractul de vânzare - cumpărare nr._ a fost declarat nul prin sentința civilă nr.4980/11.05.1994 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, deci dreptul de a solicita prețul actualizat pentru imobilul din litigiu începe să curgă de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești. Intimații – reclamanți nu au făcut nici un demers până în anul 2009, iar acțiunea îndreptată împotriva pârâtului a fost introdusă după evacuarea acestora din imobil, respectiv în anul 2007.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziția art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs mai sus evocate, Curtea apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente comune:
Prin decizia de casare cu nr.946R/15.05.2012, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a statuat, cu putere obligatorie pentru instanța de trimitere, că răspunderea pentru evicțiune trebuie să se limiteze la o valoare echivalentă prețului cu care a fost vândut imobilul în condițiile Decretului nr.61/1990, tocmai pentru păstrarea unei proporționalități echitabile între pierderile suferite de ambele părți din proces deoarece răspunderea pentru evicțiune nu trebuie transformată într-o îmbogățire fără just temei pentru reclamanți și trebuie să reflecte exact pierderea pe care a cunoscut-o patrimoniul lor; reclamanții vor obține exact prețul pe care l-au achitat pentru imobil dar în raport direct proporțional cu creșterea prețului unui imobil echivalent la data evicțiunii fiind pe deplin aplicabile atât dispozițiile art.1344 din codul civil cât și dispozițiile art.828 din codul civil.
Decizia de casare a mai reținut și că, deși în fața instanței de fond a fost efectuată o expertiză de evaluare a bunului, această instanță nu a explicat de ce a înlăturat valoarea stabilită de expert pentru apartament și a indicat ea însăși o valoare mai mare și constată că este necesară în speță o expertiză de evaluare a bunului.
Curtea observă însă, cu referire la recursurile pendinte, că, la termenul de judecată din 06.02.2013, în fața instanței de fond, intimații – reclamanți, prin apărătorul ales, au arătat că nu au probe noi de administrat în apel; în aceste condiții, înșiși reclamanții critică hotărârea din apel din perspectiva lipsei rolului activ al instanței deși, potrivit alin.1 al art.129 din Codul de procedură civilă, părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului precum și să-și probeze pretențiile și apărările.
În acest context, Curtea reține că dispozițiile art.129 alin.6 din Codul de procedură civilă au fost pe deplin respectate de către instanța de apel, aceste dispoziții fiind coroborate și cu cele ale art.315 din același cod, dispoziții potrivit cu care hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În condițiile art.201 – 202 din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art.129 alin.1 din Codul de procedură civilă, față de împrejurarea că reclamanții nu au formulat o cerere de efectuare a expertizei de evaluare a bunului, instanța de apel a apreciat, în mod corect, că pentru lămurirea împrejurării de fapt relativă la evaluarea bunului, poate avea în vedere expertiza administrată în primă instanță.
Nici critica privind soluționarea cauzei ultra petita nu poate fi primită de către instanța de control judiciar, față de cadrul procesual stabilit, pe de o parte prin cererile formulate de părți, pe parcursul judecății în fond, precum și față de chestiunile de drept dezlegate cu putere obligatorie de către instanța de casare.
Așa cum am arătat în cele ce preced, această din urmă instanță a statuat, în mod neechivoc, în privința temeiului juridic al cererii pendinte ca fiind dispozițiile art.1341 – 1347 din Codul civil, cât și în privința modalității de stabilire a cuantumului despăgubirii ce urmează a fi analizată din perspectiva obligației de garanție a pârâtului pentru evicțiune, cât și a contextului în care a fost dobândit bunul de către recurenții – reclamanți și a intervenit evicțiunea propriu-zisă.
Or, așa cum au reținut și instanțele de fond, prin sentința civilă nr.4980/11.05.1994 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare cu plata în rate cu nr._ reținându-se că imobilul vândut era exceptat de la vânzare, acțiunea fiind promovată de prefectul Municipiului București, iar reclamanții sunt de bună credință.
În privința recursului declarat de pârât, Curtea arată că excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată direct în recurs, este nefondată. Așa cum rezultă din actele dosarului, și cum chiar recurentul afirmă, reclamanții au pierdut posesia imobilului din litigiu în luna iulie 2007, în urma evacuării acestora, iar acțiunea pendinte a fost formulată la data de 09.06.2009, deci cu respectarea termenul de prescripție extinctivă prevăzut de dispoziția art. 3 din Decretul nr. 167/1960.
Potrivit cu dispozițiile art. 1337 și urm. din Codul civil, obligațiile vânzătorului rezidă în obligația de predare a bunului și de a asigura liniștita posesie a bunului vândut; or, cum la data de referință, iulie 2007, reclamanții au pierdut posesia imobilului, fiind evacuați consecință a constatării nulității contractului de vânzare cumpărare, deci, ca urmare a unei tulburări de drept, de la acel moment s-a născut și dreptul acestora la promovarea acțiunii în răspunderea vânzătorului pentru evicțiune; formularea acțiunii în anul 2009 nu poate fi considerată prescrisă din această perspectivă.
Pentru considerentele arătate, Curtea în temeiul dispoziției art.312 din Codul de procedură civilă, va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate recurenții - reclamanți V. M. și V. V., precum și de recurentul - pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.111 A din 06.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr._ .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 16.09.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
I. A. G.
Red. D.M.
Tehnored. C.S.
Ex.2/15.10.2013
T.B.Secția a IV-a Civilă – A.P.
- A-Țambulea
Jud.sector 2 București – M.P.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 44/2013. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 28/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
