Pretenţii. Decizia nr. 28/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 28/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-01-2013 în dosarul nr. 59374/3/2010

Dosar nr._

(1914/2012)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZECU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr. 28

Ședința publică de la 10.01.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - I. S.

JUDECĂTOR - C. G.

JUDECĂTOR - M. H.

GREFIER - S. R.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentată de procuror V. D. C..

Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurenții – reclamanți L. W. și L. W. (moștenitorii lui L. G.) împotriva sentinței civile nr. 1068 din data de 30.05.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Cauza are ca obiect – pretenții.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, în baza delegației pe care o depune, lipsind recurenții – reclamanți L. W. și L. W..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin cererea formulată de recurenții – reclamanți, aceștia au solicitat și judecarea cauzei în lipsă.

Curtea, din oficiu, pune în discuție chestiunea vizând calificarea căii de atac, în condițiile în care reclamanta s-a întemeiat atât pe prevederile legii 221/2009, cât și pe dispozițiile art 998-999 cod civil.

Intimatul – pârât, prin consilier juridic, având cuvântul, susține că recursul este calea legală de atac în cauză.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, apreciază că recursul este calea de atac față de temeiul juridic al acțiunii.

Curtea, în urma deliberării, califică, în majoritate, calea de atac ca fiind recursul, față de temeiul juridic invocat.

Totodată, constată că, la data de 24.08.2012 au fost formulate motive suplimentare de recurs (fila 13), sens în care pune în discuție tardivitatea formulării acestora.

Reprezentantul intimatului – pârât precum și reprezentantul Ministerului Public, având pe rând cuvântul, consideră că motivele de recurs suplimentare sunt tardiv formulate.

Curtea, în urma deliberării, constată că motivele de recurs suplimentare depuse la dosarul cauzei la data de 24.08.2012, au fost tardiv formulate, fiind depuse cu depășirea termenului legal și neconstituind un motiv de ordine publică

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul solicită respingerea recursului, ca nefondat.

CURTEA

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr._, astfel cum a fost precizată la data de 27.04.2011, reclamanta L. G., născută Ziegler, a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București, solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurii administrative a internării reclamantei în lagărul 1027 Ceglovka din URSS; să se dispună obligarea paratului la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a internării reclamantei in lagărul 1027 Ceglovka din URSS.

Prin sentința civilă nr. 744/27.04.2011 Tribunalul București – Secția a III-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei Tribunalului T..

S-a reținut că, față de obiectul cererii și dispozițiile art. 4 alin.4 din Legea nr.221/2009 potrivit cărora competența de soluționare a acestor cereri aparține tribunalului - secția civilă în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată și constatând că reclamanta și-a ales domiciliul în localitatea Timișoara, la Cabinet Avocat G. S., instanța a considerat că, față de domiciliul ales, în cauză, competența revine Tribunalului T..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 26.08.2011 sub nr._/3/2010.

Prin sentința civilă nr. 4277/PI/05.10.2011, Tribunalul T. a admis excepția necompetenței teritoriale și declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul București. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Tribunalul T. a reținut, că, în speță, competența de soluționare a cererii de chemare în judecată aparține instanțelor române, art. 4 alin. 4 din Legea 221/2009 stabilind-o în favoarea tribunalului de la domiciliul persoanei interesate. Prin urmare, câtă vreme nu se poate stabili care este tribunalul de la domiciliul persoanei interesate din moment ce reclamanta domiciliază în străinătate, respectiv Germania, Wendltugen, . cod_, conform mențiunilor din cererile depuse de reclamantă, competența revine Tribunalului București potrivit art. 155 din Legea 105/1992.

Chiar dacă reclamanta și-a indicat un domiciliu procedural ales pe raza județului T., respectiv la avocatul acesteia, s-a apreciat că acest domiciliu nu poate atrage competența Tribunalului T., întrucât art. 4 alin. 4 din Legea 221/2009 are în vedere domiciliul stabil și efectiv al reclamantei, iar nu domiciliul avocatului acestuia sau sediul cabinetului apărătorului ales.

S-a mai reținut că în favoarea competenței Tribunalului București operează și prevederile art. 8 alin. 1 Cod procedură civilă, conform cărora „cererile îndreptate împotriva statului, direcțiilor generale, regiilor publice, caselor autonome și administrațiilor comerciale se pot face la instanțele din capitala țării sau la cele din reședința județului unde își are domiciliul reclamantul". Or, câtă vreme reclamanta nu are domiciliul în țară, cererea de chemare în judecată formulată împotriva statului poate fi îndreptată doar la Tribunalul București.

Prin Decizia nr. 90/18.01.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța această soluție Înalta Curte a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la data de 27 aprilie 2011, reclamanta L. G. a indicat faptul că are domiciliul în Germania.

Împrejurarea că domiciliul reclamantei este în Germania, țară care face parte din Uniunea Europeană, alături de România, atrage aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr.44 din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Din nota de fundamentare a regulamentului (pct.II) rezultă că normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului.

Potrivit dispozițiilor art. 148 coroborat cu art. 149 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, instanțele românești sunt competente să soluționeze litigiile dintre o parte română și o parte străină, dacă pârâtul are domiciliul, reședința sau fondul de comerț în România.

Totodată, potrivit art. 155 din legea menționată, în cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 al municipiului București sau la Tribunalul București.

In cauza de față, instanțele române au fost învestite cu judecata unui proces intervenit între reclamanta L. G., cu domiciliul în Germania, și o parte pârâtă cu sediul în România, având ca obiect o cerere formulată în temeiul Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Astfel de litigii, potrivit normei de competență teritorială absolută prevăzută de legea română (art.4 alin.4 din Legea nr.221/2009), sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia domiciliază reclamantul, înțelegând prin domiciliu acel element de identificare a persoanei fizice și nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi comunicate actele de procedură.

Identificarea competenței rationae loci și rationae materiae se face prin raportare la domiciliul reclamantului, în înțelegerea acestuia ca element de identificare a persoanei fizice și nu ca denumire dată adresei -domiciliu ales - pentru comunicarea actelor de procedură.

Așa fiind, cum domiciliul reclamantei nu este în România, ci în străinătate și cum, pe cale de consecință, nu se poate stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este îndreptățit să soluționeze litigiul, în conformitate cu dispozițiile art.155 din Legea nr.105/1992, competența teritorială aparține Tribunalului București.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, sub nr._, la data de 24.02.2012.

Prin sentința civilă nr.1068/30.05.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins cererea precizată formulată de reclamanta L. G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Analizând actele și lucrările dosarului cu privire la fondul pricinii, tribunalul a reținut că Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, privește, așa cum reiese din chiar titlul acesteia, „condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.

Conform prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum aceasta a fost modificată, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la anumite măsuri reparatorii.

Obiectul de reglementare al actului normativ de reparație în discuție privește, așadar, o perioadă strict determinată - 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, reclamanta invocă o măsură administrativă care a început în ianuarie 1945, ce excede cadrului legal determinat de Legea nr. 221/2009, momentul luării măsurii fiind și cel care îi stabilește natura și permite încadrarea acesteia într-o anumită categorie. Cum Legea nr. 221/2009 nu se referă și la condamnări sau măsuri stabilite anterior datei de 6 martie 1945, partea reclamantă a formulat o acțiune întemeiată pe o dispoziție legală la care nu are acces.

Mai mult, chiar dacă s-ar aprecia că solicitarea reclamantei se încadrează în obiectul de reglementare al Legii nr. 221/2009, se constată că, prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice C. și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

De asemenea, a constatat că, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1¹) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

În aceste condiții, față de cele mai sus reținute, tribunalul a respins acțiunea precizată ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr.1068/30.05.2012a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă a formulat recurs reclamanta L. G., născută Ziegler, prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a sentinței recurate, in sensul admiterii acțiunii formulate si precizate, iar, pe cale de consecința, să se constate caracterul politic al măsurii administrative a internării reclamantei - recurente, si sa se dispună obligarea pârâtului intimat la acordarea de despăgubiri în cuantum de 10.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a internării recurentei în lagărul 1027 Ceglovka URSS.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 si pe prevederile art. 304¹Cod proc civ.

Solicită admiterea recursului fără obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, reclamanta recurenta L. G., născută la data de 12.04.1927 sub numele de Ziegler, a fost deportată la vârsta de 17 ani lagărul 1027 Ceglovka URSS.

După cum rezulta din cuprinsul Adeverinței nr._/14.10.1968, si al Adeverinței nr._/20.02.1969 aceasta nu a fost judecata de vreo instanța care sa fi dispus "internarea" sa in lagarul 1027 Ceglovka din URSS.

Pe durata acestei internări forțate in lagărul comunist din URSS, respectiv în perioada 20.01._49 recurenta a suferit diferite privațiuni de ordin fizic și psihic, fiind hrănita în mod necorespunzător pentru vârsta sa, si totodată fiind îndepărtata de rudele sale, care nu se aflau in același lagăr de munca.

Astfel, după cum rezulta din Adeverințele depuse in probațiune la dosarul cauzei, in perioada internării, respectiv 20.01._49 recurenta a fost "folosita la diferite munci" forțate în cadrul lagărului 1027 Ceglovka din URSS.

In acest context, chiar daca reclamanta recurenta nu a fost judecata efectiv, rezulta ca împotriva sa a fost aplicata o măsura administrativa cu caracter politic în accepțiunea prevederilor art. 3 din Legea 221/2009 mod. conform cărora "constituie măsura administrativa cu caracter politic orice măsura luata de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea in unități si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu".

Reclamanta recurenta nu a beneficiat de nicio măsura reparatorie pentru măsura cu caracter administrativ aplicata, nici in temeiul prevederilor Decretului - Lege nr.118/1990 si nici in temeiul OUG nr. 214/1999 sau a vreunui alt act normativ.

Având in vedere caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva reclamantei recurente, precum si consecințele fizice si psihice suportate de către aceasta atât pe durata de 4 ani si 9 luni de internare într-un lagăr de munca cât si ulterior eliberării din acest lagăr, reclamanta recurenta a formulat si precizat acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, prin care a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative a internării in lagărul 1027 Ceglovka din URSS si obligarea paratului intimat la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, conform prevederilor Legii 221/2009.

In soluționarea acestei cauze, prima instanța a dispus in mod eronat respingerea acțiunii, ca neîntemeiata.

I. Din motivarea in fapt a sentinței recurate, rezulta ca, prima instanța a omis sa se pronunțe cu privire la primul petit al acțiunii introductive referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative a internării recurentei in lagărul 1027 Ceglovka din URSS.

Astfel, din motivarea instanței de fond, rezulta ca aceasta s-a referit exclusiv la aspectele legate de petitul având ca obiect daunele morale solicitate de către reclamanta - recurenta, in principal, in temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009.

In ceea ce privește cererea reclamantei recurente cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative a internării sale în lagărul 1027 Ceglovka din URSS aceasta nu a făcut obiectul unei reale analize din partea instanței de fond, Tribunalul București - Secția a III-a Civila omițând sa se pronunțe cu privire la acest petit.

In acest sens, arată ca, in conformitate cu dispozițiile art.3 din Legea 221/2009 "constituie măsura administrativa cu caracter politic orice măsura luata de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea in unități si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu daca au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative ... "

Totodată, conform prevederilor art. 4 alin (2) din Legea 221/2009 "persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecata sa constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplica in mod corespunzător."

Or, aceste prevederi legale nu au făcut obiectul controlului de constituționalitate la care s-a raportat prima instanța in motivarea sentinței recurate.

După cum rezulta din Adeverințele depuse la dosarul primei instanțe, reclamanta recurenta a suferit tocmai o astfel de măsura administrativa privativa de libertate, fiind internata in lagărul 1027 Ceglovka din URSS unde a fost "folosita la diferite munci" .

In contextul relevat, rezulta ca, instanța de fond trebuia, prin sentința pronunțata sa dispună si cu privire la acest petit al acțiunii introductive precizate.

II. Totodată, arată ca soluția pronunțata de către prima instanța cu privire la al doilea petit al acțiunii introductive a fost data cu încălcarea si aplicarea greșită a legii.

Pentru a pronunța aceasta soluție, prima instanța a reținut în esența doua aspecte, pe de-o parte faptul ca măsura administrativă reclamanta a fost dispusa in luna ianuarie 1945, respectiv anterior perioadei avute în vedere dispozițiile Legii nr.221/2009, iar pe de alta parte, faptul ca, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale s-a constatat caracterul neconstituțional al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, iar având in vedere ca dispozițiile art. 5 alin.1¹ din Legea 221/2009 fac trimitere in mod expres la prevederile alin. (1) din același articol.

Astfel ca, instanța de fond a apreciat in mod eronat ca, acțiunea ar fi neîntemeiata, respectiv lipsita de temei juridic.

1) Referitor la faptul ca, măsura administrativa aplicata reclamantei recurente a fost dispusa in luna ianuarie 1945, respectiv anterior perioadei avute in vedere-de dispozițiile Legii 221/1009 recurenta învederează instanței următoarele aspecte:

Conform dispozițiilor art. 5 din Legea 221/2009 "Orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic ... pot solicita instanței ... "

Din interpretarea literara a dispozițiilor legale citate anterior, care au fost invocate de către instanța de fond ca temei al respingerii cererii introductive, rezulta in mod incontestabil ca, limitarea in timp indicata de legiuitor, respectiv perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este aplicabila exclusiv in ceea ce privește condamnările cu caracter politic analizate in cuprinsul Legii 221/2009 .

Insa, in ceea ce privește masurile administrative cu caracter politic, este evident ca, legiuitorul nu a avut in vedere vreo limitare in timp a perioadei in care s-au dispus aceste masuri, luând în considerare si faptul ca in numeroase situații acestea au fost dispuse anterior datei de 6 martie 1945.

Mai mult, este de observat ca, in speța, deși măsura internării reclamantei recurente in lagărul 1027 Ceglovka din URSS unde a fost "folosita la diferite munci" a fost dispusa in luna ianuarie 1945, aceasta măsura a fost menținuta mai mult de 4 ani si jumătate, respectiv până in data de 22.10.1949.

Or, menținerea acestei măsuri administrative cu caracter politic aplicată reclamantei recurente si ulterior datei de 6 martie 1945 la care face referire art. 5 din Legea 221/2009 teza întâi, este de natura a determina in mod incontestabil aplicabilitatea in prezenta cauza a dispozițiilor Legii 221/2009.

In contextul relevat, recurenta solicită sa se constate ca, in mod greșit a apreciat prima instanța ca dispozițiile Legii 221/2009 nu ar fi aplicabile litigiului dedus judecații.

2) In ceea ce privește incidența in prezenta cauza a Deciziei nr. 1358/2010 pronunțata de Curtea Constituționala, învederează instanței următoarele aspecte:

Acțiunea reclamantei astfel cum a fost precizata pentru termenul din data de 27.04.2011, a fost întemeiata pe o . dispoziții legale atât din legislația interna cât si din Tratatele la care România este parte.

Or, in conformitate cu prevederile art. 22 alin. (2) din Constituție "dacă exista neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului in care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

Insa, in speța, instanța de fond a omis sa se refere la aplicabilitatea in prezenta cauza a dispozițiilor Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale Convenției Europene a ­Drepturilor Omului si a Protocoalelor adiționale la Convenție, ale Rezoluției APCE nr.1096 din 1996 și ale Rezoluției APCE nr.1481 din 2006, invocate ca temei de drept al acțiunii.

Or, atât la data introducerii acțiunii cât si la data pronunțării instanței asupra cererii formulate de către reclamanta, aceste dispoziții legale internaționale erau aplicabile in România conform prevederilor constituționale citate anterior.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, "exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".

De asemenea, articolul 1 al Protocolului nr. 12 la Convenție stipulează "1.Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.

2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate in § 1. "

Or, având in vedere ca discriminarea survenita ca urmare a pronunțării Deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate a fost generata tocmai de către Curtea Constituționala, in calitatea sa de garant al justei aplicări a Constituției, acest fapt este de natura a determina o exacerbare a gravitații acestei discriminări.

In ceea ce privește aspectele legate de Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 pe care s-a bazat întregul raționament juridic al instanței de fond arată că:

Deși prin considerentele Deciziei 1354/20.10.2010 însăși Curtea Constituționala a statuat ca prin limitarea despăgubirilor conform OUG nr. 62 2010 se creează remisele unei discriminări între persoane care deși se găsesc in situații obiectiv identice beneficiază de un tratament juridic diferit aceeași Curte a creat o situație discriminatorie prin pronunțarea Deciziei 1358/20.10.2010.

In considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae rezulta ca, prin neacordarea nici unei despăgubiri persoanelor interesate, s-ar crea o discriminare intre persoane care, deși se găsesc in situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Prin urmare, aplicarea Deciziei nr, 1358/2010 a Curții Constituționale si suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, care au declanșat procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile si previzibile, poate fi asimilata intervenției legislativului in timpul procesului si ar crea premisele unei discriminări intre persoane, care, deși se găsesc in situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, in funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

In acest sens, Curtea Europeana a atras atenția asupra pericolelor inerente in folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influenta soluționarea judiciara a unui litigiu, in care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câștigat (cauza Satka si alții c. Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza C. c. României, hotărârea din 27 mai 2003).

In contextul relevat, instanța de fond trebuia sa realizeze o analiza a acestei Decizii din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătura cu drepturi si libertăți garantate de Convenție si protocoalele adiționale, si a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

Articolul 6 di" Convenția Europeana a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componența materiala esențiala a dreptului de acces la un tribunal independent si imparțial, impune respectarea principiului egalității parților in procesul civil si interzice, in principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Principiul egalității in fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, in funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

In consecința, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie sa se justifice rațional, in acord cu principiul egalității cetățenilor in fata legii. Chiar Curtea Constituționala a statuat in mod constant in jurisprudența sa ca, situațiile in care se afla anumite categorii de persoane trebuie sa difere in esența pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta deosebire trebuie sa se bazeze pe un criteriu obiectiv si rezonabil.

Ori, aplicarea Deciziei Curții Constituționale in prezenta cauza, este de natură sa instituie un tratament juridic diferit fata de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătoreasca definitiva pronunțata in soluționarea unei cereri formulata tot in temeiul Legii nr. 221/2009 in baza unui criteriu aleatoriu si exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității in fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, in situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, in acest sens fiind prevederile ari. 14 al Convenției, care interzice discriminarea in legătura cu drepturile si libertățile pe care Convenția le reglementează si impune sa se cerceteze daca exista discriminare, daca tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, daca discriminarea are o justificare obiectiva si rezonabila, adică urmărește un scop legitim si respecta un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit si mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, potrivit căruia: "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurata fără nici o discriminare bazata, in special, pe sex, pe rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naționala sau sociala, apartenența la o minoritate naționala, avere, naștere sau oricare alta situație", impune o sferă suplimentara de protecție, in cazul in care o persoana este discriminata in exercitarea unui drept specific acordat in temeiul legislației naționale, precum si in exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clara a unei autorități publice, in conformitate cu legislația naționala, adică in cazul in care o autoritate publica, in temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta . (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a evidențiat ca, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie daca "nu are o justificare obiectiva si rezonabila ", adică daca nu urmărește un "scop legitim" sau nu exista un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite si scopul vizat" (cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, . nr. 31, pag. 16, paragraful 33).

Instituirea unui tratament distinct intre persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice si masuri administrative, in funcție de momentul in care instanța de judecata a pronunțat hotărârea definitiva, respectiv in baza unui criteriu aleatoriu si exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectiva si rezonabila.

In acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat ca "violarea principiului egalității si nediscriminării exista atunci când se aplica un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără sa existe o motivare obiectiva si rezonabila, sau daca exista o disproporție intre scopul urmărit prin tratamentul inegal si mijloacele folosite".

In ceea ce privește garanția egalității armelor, in jurisprudența instanței europene s­a arătat ca, aceasta semnifica tratarea egala a parților pe toata durata desfășurării procedurii in fața unui tribunal independent si imparțial, instituit de lege, in sensul menținerii unui just echilibru intre interesele parților.

Insa, câta vreme, pe parcursul procesului intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, in care pârât este S., la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, aceasta garanție poate fi afectata, cu consecința nerespectării dreptului reclamantei la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din CEDO.

Astfel, intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol in dreptul la un acces efectiv la o instanța pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce aduce atingere chiar substanței acestui drept.

Nu in ultimul rând, recurenta învederează instanței ca, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului garantează in esența dreptul de proprietate.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de "bunuri" privește atât "bunurile actuale" având o valoare patrimoniala (cauza V. der Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983), cat si, in situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o "speranța legitima" ca ar putea sa se bucure efectiv de dreptul sau de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera SA si alții împotriva Belgiei; cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger si Gratzingerova împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croației.)

Referitor la noțiunea de "speranța legitima", s-a reținut ca, interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o "valoare patrimoniala", in sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o baza suficienta in dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudența bine stabilita a instanțelor (Kopecktj c. Slovaciei, par. 52).

In cauza Broniowski împotriva Poloniei, s-a reținut ca dreptul de a obține bunuri compensatorii este dificil de încadrat in orice categorie juridica, insa este evident ca are o valoare patrimoniala, iar situația reclamantului a fost agravata de faptul ca dreptul sau legal a devenit imposibil de aplicat, fiind stins de către legislația din decembrie 2003, prin care solicitantul a pierdut existenta dreptului la despăgubire. Curtea a constatat ca, in fapt, treptat statul polonez a lipsit de orice eficienta drepturile reclamantei, fără a încerca vreo soluție de a le da satisfacție. In aceste condiții, chiar daca sa admis existența unor circumstanțe excepționale s-a apreciat ca exista o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Mai mult, într-o hotărâre de data recenta (10.02.2010), pronunțata in cauza Klaus si Louri Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut ca existenta unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic reprezintă o speranța legitima chiar daca la momentul sesizării primei instanțe, respectiv in anul 1998 „art. 9 din legea din 11.11.1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care sa detalieze condițiile in care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptata de autoritățile interne)". Curtea de la Strasbourg a apreciat ca la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, in baza art. 9 din "legea din 11.11.1997" o creanța suficient de clara pentru a fi considerata exigibila.

Prin urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând in acest sens actul normativ menționat, in acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" si Declarația asupra Principiilor de Baza ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor si ale Abuzului de P., adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, reclamanta recurenta are o baza suficienta in dreptul intern, pentru a putea spera, in mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile si examinării circumstanțelor particulare ale spetei de către instanțele interne.

Tot astfel, analizând calitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, in forma sa inițiala, de a fi accesibile si previzibile, dispoziții care enumărau exemplificativ criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, rezulta ca reclamanta recurenta are o „speranța legitimă” de a vedea concretizat. in termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul ei referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o baza suficienta in dreptul intern si fiind recunoscut printr-o jurisprudența previzibila a instanțelor interne anterioara intervenirii Deciziei Curții Constituționale si chiar ulterioara acesteia, aparținând celei mai înalte jurisdicții in stat (decizia nr. 9096 din 6 noiembrie 2010, decizia din 3 decembrie 2010 si decizia din 14 ianuarie 2011, decizia nr. 408/21 ianuarie 2011, pronunțate de instanța suprema; a se vedea, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera - S.A. si alții c. Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995 par. 31, 32).

In virtutea celor enunțate anterior, aceasta Decizie nu poate produce efecte in prezentul litigiu, fără a afecta, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției si a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, de către instanțele naționale, care sunt primele instanțe chemate sa aplice Convenția.

Nu in ultimul rând, recurenta – reclamantă precizează ca, potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, autoritățile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca . la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale sa pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce nu s-a întâmplat in speța.

O astfel de atitudine a fost condamnata de Curtea Europeana in jurisprudența sa, reținând ca incertitudinea - indiferent ca este de natura legislativa, administrativa sau ca tine de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat in considerare pentru a aprecia conduita statului, într-adevăr, atunci când este in joc o chestiune de interes general, autoritățile publice sunt obligate sa reacționeze in timp util, in mod corect si cu cea mai mare coerență (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei).

In consecința, aplicarea de către instanța de fond a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu este de natura a duce la încălcarea actelor si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Astfel ca, prin soluția recurata, prima instanța nu a dat prioritate reglementarilor internaționale, încălcând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Așa cum reglementările internaționale au întâietate in fata celor interne, inclusiv in fata Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate fată de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecata.

In conformitate cu prevederile art. 147 din Constituția României, "dispozițiile din legile si ordonanțele in vigoare, precum si cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale daca, in acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."

Având in vedere faptul ca legiuitorul nu a intervenit in termenul prevăzut de dispozițiile constituționale pentru a modifica prevederile atacate, înseamnă ca prevederile art.5, alin.(l), lit.a) din Legea nr.221/2009 și-au încetat aplicativitatea, pentru viitor.

Or, faptul, ca legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea, nu este imputabil reclamantei recurente si nu este un temei legal, pentru respingerea cererii de chemare in judecata formulata de către aceasta, după cum in mod eronat a considerat prima instanța.

Astfel ca, in conformitate cu prevederile art. 3 Cod civil, conform cărora "judecătorul care va refuza sa judece sub cuvânt ca legea nu prevede sau ca este întunecata sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate" este imperios necesar ca acțiunea sa fie judecata in continuare in acord cu prevederile constituționale si cu Tratatele internaționale la care România este parte.

In acest context, reclamanta recurenta este îndreptățita la măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, in calitatea sa de persoana persecutata politic prin internarea într-un lagăr sovietic pe considerente politice, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei măsuri, căreia legiuitorul i-a conferit de drept caracter politic prin prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

In temeiul prevederilor art. 242 alin. (2) Cod proc.civ., recurenta solicită judecarea cauzei si in lipsă.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea in tot a Sentinței recurate, in sensul admiterii acțiunii formulate si precizate, iar pe cale de consecința, sa se constate caracterul politic al măsurii administrative a internării reclamantei~recurente și să se dispună obligarea pârâtului intimat la acordarea de despăgubiri in cuantum de 10.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a internării recurentei în lagarul 1027 Ceglovka, URSS.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește primul motiv de recurs, referitor la nepronunțarea primei instanțe asupra capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii deportării soțului reclamantei în URSS, Curtea constată că tribunalul a respins acțiunea în totalitate, arătând în motivare faptul că această măsură nu intră în domeniul de aplicare a legii 221/2009. față de această situație, Curtea reține că soluția de respingere ca nefondată a acțiunii a vizat ambele capete de cerere, prima instanță pronunțându-se argumentat asupra tuturor chestiunilor cu care a fost investită.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, Curtea constată că reclamanta a invocat, în susținerea acestuia următoarele două aspecte: 1 faptul că măsura deportării în URSS face parte din domeniul de aplicare al legii 221/2009 și 2 neincidența deciziei nr 1358/2010 a Curții Constituționale.

Referitor la prima chestiune, Curtea constată că prin decizia civilă nr 15/2012, instanța supremă a tranșat această problemă pe calea unui recurs în interesul legii, în sensul că deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009. Având în vedere că potrivit dispozițiilor art 330 indice 7 alin 4 cod procedură civilă, deciziile pronunțate în recurs în interesul legii sunt obligatorii, de la data publicării în Monitorul Oficial, sub aspectul soluției date problemelor de drept dezlegate, Curtea va da eficiență celor statuate de instanța supremă și va reține că măsura deportării în fosta URSS, luată anterior datei de 06 03 1945 nu poate face obiectul legii 221/2009.

În ceea ce privește incidența deciziei nr 1358/2010, Curtea are în vedere următoarele aspecte:

Pentru a răspunde chestiunilor invocate de recurentă, Curtea apreciază necesar să examineze modificările care au survenit după înregistrarea cererii de chemare în judecată de către reclamantă, pentru a avea o imagine clară asupra consecințelor pe care aceste modificări le-au produs asupra legii speciale, edictate de legiuitor în domeniul reparării prejudiciilor cauzate celor persecutați politic în perioada regimului comunist și mai ales pentru a putea stabili corelarea acestui act normativ cu celelalte norme legale care au reglementat această chestiune.

Astfel, la data de 30 06 2010 legea 221/2009 a fost modificată prin OUG 62/2010, în sensul că se recunoștea expres posibilitatea celor care au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic să obțină despăgubiri în temeiul acestui act normativ, plafonându-se totodată cuantumul daunelor morale în funcție de categoria din care face parte reclamantul: a) cel care a suferit condamnarea sau măsura administrativă, b) soțul acestuia și descendenți de gradul I și c) descendenții de gradul al II lea.

Aceste modificări aduse legii 221/2009 au fost cenzurate sub aspectul constituționalității de către instanța de contencios constituțional, care a statuat că plafonarea despăgubirilor contravine dispozițiilor art 16 alin 1 din Constituție, care dau expresie principiului egalității în drepturi a cetățenilor precum și prevederilor art 15 alin 2 din legea fundamentală care consacră principiul neretroactivității.

În esență, Curtea Constituțională a reținut,, prin decizia nr 1354/2010, faptul că, în ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, există unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009 -, și consideră că acesta este determinat de o . elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.

Tratamentul juridic diferențiat aplicat celor care se consideră îndreptățiți la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică, în funcție de momentul în care hotărârea pronunțată de instanța privind dreptul la despăgubiri rămâne definitivă, afectează drepturile persoanelor care nu dețineau o hotărâre definitivă la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2010. În consecință, dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție privind egalitatea în drepturi.

Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în speță cea legată de aplicarea art. 14, cât și a Protocolului 12 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (a se vedea, în special, Hotărârea Marcky împotriva Belgiei din 13 iunie 1979,). În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ și nu unul restrictiv (a se vedea Engel și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, și Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984,).

De asemenea, Curtea a constatat că prevederile art 5 alin 1 lit a din legea 221/2009 încalcă și principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).

Ulterior deciziei 1354/2010, Curtea Constituțională, sesizată fiind nou cu o excepție de neconstituționalitate a prevederilor art 5 lit a din legea 221/2009, s-a pronunțat prin decizia 1358/2010, în sensul constatării unei neconcordanțe cu legea fundamentală a prevederilor acestui text de lege, motivat de faptul că la edictarea sa legiuitorul nu a respectat regulile de tehnică legislativă, dând astfel naștere unor reglementări paralele și a unor situații de incoerență și instabilitate, aducându-se atingere valorii supreme de dreptate, așa cum este consacrată de dispozițiile art 1 alin 3 din Constituție.

În esență, Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziei anterior citate faptul că legiuitorul, pornind de la actele cu caracter de recomandare adoptate de Consiliul Europei în materia condamnării regimului comunist a atrocităților comise de statele totalitare care au îmbrățișat această doctrină politică, este vorba de Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr 1096/1996 și 1481/2006, adoptase deja o . acte normative în acest domeniu. Instanța de contencios constituțional a avut în vedere OUG 214/1999 și decretul lege 118/1990. Primul act normativ se încadrează a în categoria celor care urmăreau reabilitarea persoanelor condamnate politic și se referă la acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, și a fost aprobat cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Prin această ordonanță s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea constată că edificatoare sunt prevederile celui de-al doilea act normativ( decretul lege 118/1990) privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009. În același domeniu, Curtea Constituțională a reținut că se integrează și OUG 214/1999 și legea 221/2009, acestea reprezentând o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.

Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].

Curtea Constituțională a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Curtea Constituțională, pornind de la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art 1 din CEDO, în sensul de a putea sau nu considera că destinatarii acestor acte normative cu caracter reparatoriu sunt deținătorii unui bun în sensul Convenției, care înglobează în conținutul său atât drepturile cu caracter patrimonial(de creanță sau de proprietate), inclusiv speranța legitimă de a dobândi un bun, izvorâtă din existența unei legislații sau a unei practici judiciare constante favorabile, Curtea Constituțională a reținut următoarele: instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).

Instanța de contencios constituțional a concluzionat că măsurile reparatorii pe care le acordă statul persoanelor condamnate politic în perioada comunistă sau care au fost victimele represiunii comuniste în orice alt mod, nu sunt rezultatul unei obligați legale, care își are izvorul în trecut, ci sunt acordate în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.

Curtea reține că și alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubi că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.

Analizând comparativ prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".

În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea constată că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.

Instanța de contencios constituțional a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederile art 5 lit a din legea 221/2009 se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

Aceeași soluție cu aceeași argumentare a fost dată de Curtea Constituțională și prin decizia nr 1360/2010.

Concluzionând, față de cele statuate cu forță obligatorie de către Curtea Constituțională, în condițiile în care a expirat termenul de 45 de zile în care dispozițiile legale declarate neconstituționale sunt suspendate de drept, iar legiuitorul are posibilitatea de a interveni legislativ pentru remedierea deficiențelor, Curtea constată că prevederile art 5 lit a din legea 221/2009 au fost declarate neconstituționale atât sub aspectul acordări de daune morale titularului( celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive) cât și sub aspectul îndreptățirii la obținerea acestor despăgubiri de către soțul și descendenții de gradul I și II ai titularului.

În ceea ce privește efectele pe care le-a produs declararea neconstituțională a prevederilor art 5 din legea 221/2099 după introducerea cererii de chemare în judecată de către reclamantă, prin raportare la principiul neretroactivității legii, Curtea, analizând aceste aspecte din perspectiva prevederilor art 6 din CEDO coroborat cu art 14 din aceeași Convenție, apreciază că nu se poate reține încălcarea normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, pentru faptul că instanța de judecată nu a înțeles să dea eficiența juridică corespunzătoare deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională pentru următoarele considerente:

Curtea are în vedere caracterul obligatoriu al acestor decizii, în sensul că decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice.

În cazul în care se decide că prevederea legala în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se de instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

Ca atare, decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.

Efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul ,,a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or, în cazul de față, prin hotărârea primei instanței, care este susceptibilă de apel, cât și de recurs, nu s-a recunoscut, în mod definitiv, vreun drept în favoarea reclamantului, acțiunea fiind respinsă ca nefondată. Pe cale de consecință, Curtea reține că reclamanta nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât soluția primei instanțe, de acordare a daunelor morale, nu este definitivă astfel încât să aibă putere de lucru judecat sub acest aspect.

De asemenea, Curtea reține că aplicarea dispozițiilor legii 221/2009, astfel cum au fost cenzurate de instanța de contencios constituțional, nu înseamnă că legea este interpretată în defavoarea reclamantului, ci instanța de judecată are obligația legală să dea eficiență prevederilor legii 221/2009, în forma rezultată în urma exercitări controlului de neconstituționalitate și să le aplice situaților juridice născute ulterior pronunțării deciziilor Curții Constituționale, precum și celor care, deși deduse judecății, nu fost definitiv soluționate. Curtea consideră că nu suntem în situația unei discriminări, care să conducă la nerespectarea prevederilor art 14 din CEDO, pentru motivele anterior expuse, pornind de la efectele controlului de constituționalitate pe are îl exercită Curtea Constituțională, conceput ca un mecanism absolut necesar într-o societate democratică pentru a se asigura supremația principiului legalității și respectarea dispozițiilor legii fundamentale.

În ceea ce privește critică, referitoare la efectele pe care le-a produs declararea neconstituțională a prevederilor art 5 din legea 221/2099, prin raportare la principiul egalități în fața legii, la principiul nediscriminării, precum și la dreptul de acces la instanță și la principiul egalități armelor în procedura judiciară Curtea, analizând aceste aspecte din perspectiva prevederilor art 6 din CEDO coroborat cu art 14 din aceeași Convenție, invocate de fapt de către reclamant, constată aceste aspecte au făcut deja obiect de analiză pentru instanța supremă în decizia civilă nr 12/2001, pronunțată în recurs în interesul legii, prin care s-au reținut următoarele:

În privința respectării principiului neretroactivității legii, Înalta Curte pornește în analiza sa prin a sublinia faptul că acest principiu are o dublă consacrare legislativă, atât constituțională cât și legală, iar împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie acestui principiu constituțional, al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Aceasta presupune, în cazul în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare. Instanța supremă apreciază că nu se poate susține faptul că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Având în vedere că în cazul de față este vorba, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță, trebuie luat în considerare, faptul că la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.

În mod asemănător, în legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată s-a pronunțat de altfel instanța supremă, printr-o decizie în interesul legii, (este vorba de Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011), prin care s-a statuat că faptul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, în sensul că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, precum și faptul că, dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai subzistă după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată, astfel că instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale.

Raportându-ne la situația concretă din cauza dedusă judecăți, Curtea reține că reclamanta a formulat acțiunea la data de 08 12 2010 (ulterior adoptări deciziilor Curții Constituționale), fiind soluționată în primă instanță la data de30 05 2012. Având în vedere că la data de 15 11 2010 a avut loc publicarea în Monitorul Oficial a deciziei nr 1358/2010, prezenta cauză a fost înregistrată după momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziilor Curți Constituționale.

Pe cale de consecință, pentru aceste rațiuni, Curtea consideră că în soluționarea acestei cauze, trebuie ținut cont de faptul că dispozițiile art 5 alin 1 lit din legea 221/2009 nu mai pot constitui temei pentru pretențiile formulate de reclamantă, datorită declarării neconstituționale a acestor prevederi legale, efectele deciziei Curții Constituționale producându-se în privința atât a acțiunilor introduse pe rolul instanțelor de judecată anterior pronunțării deciziei de neconstituționalitate cât și celor care au fost înregistrate ulterior acestui moment.

Pornind de la prevederile art 20 din Constituție, reclamantul a susținut aplicabilitatea în cauză a Rezoluțiilor 1096/1996, 1481/2006 adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei și Rezoluția_ adoptată de Adunarea Generală a O..

Practic, reclamantul susține, prevalându-se de dispozițiile art 20 din Constituție, care permit instanțelor de judecată să dea prioritate reglementărilor internaționale, în materia drepturilor omului, în condițiile în care există neconcordanțe între acestea și legile interne, că instanța ar trebui să valorifice direct aceste norme internaționale, care recunosc celor care au fost persecutați de regimul dictatorial comunist, drepturi mai largi.

Făcând o analiză detaliată a actelor internaționale invocate de reclamant în cele ce preced, Curtea constată că acestea au fost avute în vedere de către instanța de contencios constituțional la pronunțarea deciziilor 1358 și 1360 din 2010.

Primul document internațional, la care face referire apelantul, este reprezentat de Rezoluția nr 1096/1996 adoptată de Consiliul Europei și se referă la măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri comuniste și prevede necesitatea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste, prin stabilirea unor reparații echitabile, care să exprime ideea de justiție . În conținutul acestei rezoluții se acreditează ideea că nu ar trebui limitate despăgubirile acordate victimelor justiției totalitare comuniste.

Rezoluția_ cuprinde de fapt o declarație cu privire la victimele infracțiunilor și a abuzului de putere, prin care li se recomandă statelor să faciliteze accesul liber la justiție și să aplice un tratament echitabil acestora.

Rezoluția nr 1481/2006 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei arată în esență faptul că spre deosebire de crimele comise de național-socialism( nazism), cu privire la care comunitatea internațională a fost avertizată, existând o condamnare oficială a acestora, căderea regimurilor totalitare comuniste nu a fost urmată de o anchetă internațională exhaustivă și profundă a ceea ce a însemnat în adevărata sa dimensiune regimul dictatorial comunist, astfel că se afirmă necesitatea sensibilizării opiniei publice internaționale în aceste sens. Scopul declarat al rezoluției a fost acela de face comunitatea internațională să conștientizeze dimensiunile reale ale fenomenului comunist în vederea evitării producerii unor crime similare în viitor, în condițiile în care aprecierea morală și condamnarea crimelor comise joacă un rol important în educarea viitoarelor generații.

În ceea ce privește victimele crimelor comise de către regimurile totalitare comuniste care mai sunt încă în viață, precum și familiile acestora, Adunarea generală a Consiliului Europei arată că trebui tratate cu compasiune, înțelegere și recunoașterea suferinței lor.

Rezoluția relevă faptul că mai există încă regimuri comuniste totalitare în unele țări ale lumii, în cadrul cărora crimele continuă să fie comise. Pretinsele interese naționale nu ar trebui să împiedice țările să-și exprime criticile justificate împotriva regimurilor comuniste totalitare actuale, Adunarea generală condamnând ferm toate încălcările drepturilor omului.

Consiliul Europei își justifică demersul arătând că dezbaterile ce au avut loc și condamnările pronunțate până în prezent, la nivel național, în unele state membre ale Consiliului Europei, nu scutesc comunitatea internațională să ia o poziție clară vizavi de crimele comise de regimurile comuniste totalitare, apreciindu-se că există o obligație morală în acest sens.

Consiliul Europei se consideră ca fiind bine plasat pentru a lansa o astfel de dezbatere la nivel internațional, în condițiile în care toate țările foste comuniste din Europa, cu excepția Belarusiei, sunt acum state membre și protecția drepturilor omului și a statului de drept sunt valorile fundamentale pe care acesta le apără.

Prin urmare, Adunarea generală a Consiliul Europei a condamnat ferm încălcările masive ale drepturilor omului comise de regimurile comuniste totalitare și își exprimă compasiunea, înțelegerea și recunoașterea suferinței victimelor acestor crime.

Totodată, rezoluția conține și o invitație pentru, toate partidele comuniste sau post-comuniste în statele sale membre care nu au făcut-o încă, de a-și reevalua istoria comunismului si a propriul lor trecut, cu consecința de a se ține în mod net la distanță de crimele comise de către regimurile comuniste totalitare și de a le condamne fără echivoc.

Consiliul Europei consideră că o astfel de claritate în poziția luată, adoptată de către comunitatea internațională, va sprijini continuarea reconcilierii și va încuraja istoricii din întreaga lume să-și continue cercetarea lor care vizează stabilirea și verificarea obiectivă a evenimentelor care au avut loc.

Examinând coroborativ conținutul acestor documente internaționale, Curtea constată că acestea au caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în conștiința comunității internaționale necesitatea condamnări ferme a comunismului, atât ca doctrină cât și ca regim politic, precum și de a inspira statele, care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor față de victimele unui astfel regim de guvernare.

Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de acorda despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă. Fiecărui stat îi este recunoscută și respectată o marja largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.

Aceste documente internaționale au caracter esențialmente declarativ, în sensul că rolul lor este de a institui anumite principii care trebuie să penetreze în conștiința comunității internaționale, în scopul repudierii complete a crimelor comise și de a proteja generațiile viitoare de astfel de atrocități.

Pentru ca aceste documente internaționale să poată da naștere unor drepturi în favoarea cetățenilor statelor membre la organizația internațională care le-a elaborat, este necesar ca normele juridice ce le consacră să aibă caracter obligatoriu și să fie direct aplicabile în ordinea juridică internă.

Principiul aplicabilității directe a prevederilor adoptate de organisme internaționale îl regăsim, ca regulă fundamentală, în dreptul comunitar, în sensul că normele acestuia se bucură de aplicabilitate directă în sistemele juridice naționale, fără a mai necesară adoptarea în prealabil a unei legislații interne suplimentare sau de transformare a dispozițiilor comunitare în norme interne.

Principiul aplicabilității directe creează o . consecințe atât pentru state cât și pentru autoritățile naționale inclusiv instanțele de judecată și particulari sub două aspecte: 1. statele sunt lipsite de posibilitatea de intervenție relativ la normele dreptului comunitar, cum ar dispozițiile tratelor comunitare, a regulamentelor și a directivelor în cazul în care nu au fost transpuse în ordinea juridică internă în termenele prevăzute și 2. dreptul comunitar are valențele unei ordini juridice interne, indiferent că este vorba de dreptul primar sau secundar. Ca o consecință directă a acestor principii ce guvernează aplicabilitate dreptului comunitar, pe cale jurisprudențială s-a arătat că Comunitatea Europeană constituie o nouă ordine juridică de drept internațional în beneficiul căreia statele și-au limitat drepturile lor suverane, în condițiile în care subiectele de drept ale acestei noi ordini nu sunt doar stele ci și naționalii lor, astfel că dreptul comunitar impune nu numai obligații persoanelor dar este destinat să confere drepturi care devin parte a moștenirii lor juridice. Prin urmare, persoanele pot întotdeauna să invoce prevederile dreptului comunitar în față tribunalelor naționale contra autorităților statului în virtutea unui efect direct vertical, în măsura în care statul respectiv nu le-a pus în aplicare în termen sau le-a pus în aplicare în mod incorect, atâta timp cât dispozițiile în cauză sunt suficient de precise și necondiționate și nu este necesară o măsură națională de care ă depindă luarea în considerare acestor dispoziții. Practic, se recunoaște posibilitatea particularilor de a invoca direct în fața autorităților judiciare naționale drepturile acordate prin normele dreptului comunitar.

În speță reclamanții invocă unele rezoluții ale Consiliului Europei în sprijinul drepturilor subiective pe care urmărește să le valorifice. Curtea consideră necesară să noteze faptul că aceste documente internaționale emise de Consiliul Europei nu sunt beneficiarele efectului aplicabilității direct, de care se bucură normele dreptului comunitar, deoarece nu se înscriu în categoria izvoarelor primare( formate din tratatele constitutive ale Comunităților Europene, la care se adaugă tratatele modificatoare și protocoalele anexe) și nici secundare( reprezentate de actele adoptate de instituțiile comunitare, care au caracter obligatoriu) ale dreptului comunitar. Curtea, de asemenea, consideră necesar să sublinieze faptul că rezoluțiile invocate de reclamant au caracter de recomandare și nu au forță juridică obligatorie.

Pe cale de consecință, Curtea apreciază că nu se poate considera că aceste documente internaționale ar consacra în concret vreun drept patrimonial în favoarea victimelor regimului comunist, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit datorită persecuției și abuzurilor la care au fost supuse, ele conținând doar norme de recomandare, principii orientative, statul fiind suveran în a aprecia în ce măsură alege să le dea eficiență în legislația pe care o adoptă. Spre deosebire de situația dreptului comunitar, în cazul actelor emise de Consiliul Europei, nu suntem în situația restrângerii suveranității statului pentru a ceda prioritate reglementărilor internaționale, care nu devin astfel parte integrantă din ordinea juridică internă. Prin urmare, nu se poate reține existența unei speranțe legitime în beneficiul celor supuși unor condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic și pe cale de consecință, nu se poate reține nici existența unui bun în sensul art 1 din Protocolul Adițional nr 1 la CEDO. Având în vedere că nu există o consacrare directă și efectivă a unui drept la despăgubiri prin documentele internaționale anterior menționate, nu rezultă modul în care ar fi incidente prevederile art 20 din Constituție, în condițiile în care nu există o reglementare internațională mai favorabilă, care să vină în contradicție cu cea internă, mai restrictivă și astfel să ia naștere obligația judecătorului de a da prevalență reglementărilor internaționale în materia drepturilor omului.

Pe de altă parte trebuie avut în vedere că legislația română s-a conformat necesității afirmate pe plan internațional de a adopta norme cu caracter reparatoriu în acest domeniu, în acest sens amintind în materia restituirilor: legislația fondului funciar, legea 112/1995 și legea 10/2001, cu toate modificările ulterioare, iar în materia reabilitării persoanelor persecutate din motive politice, avem în vedere OUG 214/1999 și decretul lege 118/1990, acest ultim act normativ reglementând și acordarea unor drepturi bănești sub forma unor prestații lunare și a unor gratuități în ceea ce privește asistența medicală și transportul cu mijloacele de transport în comun.

Ideea centrală care se desprinde din toate aceste documente internaționale este aceea că prin instituirea unui sistem reparator se urmărește în primul rând o satisfacție de ordin moral acordată victimelor regimului comunist, prin condamnarea publică și fermă acestui regim politic și prin considerația pe care statul trebuie să o manifeste față de acestea. Bineînțeles, acest lucru nu se opune acordări de despăgubiri în modalitatea și proporția aleasă de fiecare stat în parte, în funcție de posibilitățile concrete ale societății la acel moment.

În ceea ce privește invocarea Declarația Universală a Drepturilor Omului în ideea de fundamenta obținerea daunelor morale, Curtea reține că Declarația a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. ca rezoluție, neavând putere de lege. Scopul său, conform preambulului, este de a oferi un mod de înțelegere comun al drepturilor fundamentale și de a servi tuturor popoarelor si națiunilor drept standard comun de înfăptuire.

Deși Declarația Universală nu este un tratat, așa cum se arată în doctrina de specialitate, se admite că, odată cu trecerea timpului, Declarația s-a transformat dintr-o recomandare fără caracter obligatoriu într-un document cu valoare de normă juridică, fiind incontestabil rolul extrem de important atât pe plan internațional cât și pe plan național al Declarației Universale, care decurge din faptul că prevederile pe care le conțin și finalitățile urmărite, vizează direct texte cuprinse în pactele și în tratatele la care România este parte și, prin urmare, se înscriu în spiritul prevederilor art. 11 și 20 din Constituție. În același sens, Curtea reține că art. 20 din Constituția României din 1991, statuează că ,,Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”. Este însă de observat ca acest document internațional își păstrează trăsătura definitorie de a fi un summum de principii, care au rolul de a ghida societatea internațională în respectarea și implementarea drepturilor omului, fără a consacra în concret vreun drept patrimonial în favoarea victimelor regimului comunist, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit datorită persecuției și abuzurilor la care au fost supuse.

Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de acorda despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă. Fiecărui stat îi este recunoscută și respectată o marja largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.

Din perspectiva celor arătate în cele ce preced, Curtea consideră că, dând eficiență celor statuate de Curtea constituțională prin deciziile anterior menționate, potrivit cărora prevederile art 5 lit a din legea 221/2009 au fost declarate neconstituționale atât sub aspectul acordări de daune morale titularului( celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive) cât și sub aspectul îndreptățirii la obținerea acestor despăgubiri de către soțul și descendenții de gradul I și II ai titularului, analiza susținerile recurentului referitoare la modul de cuantificare a daunelor morale apare ca lipsită de utilitate.

În ceea ce privește incidența prevederilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO ,instanța de recurs are în vedere că aceste această chestiune a fost examinată și în cadrul analizei deciziilor Curții Constituționale, Curtea apreciind necesar să reia doar câteva aspecte. Curtea Constituțională a avut în vedere faptul că instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că acest text din Covenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei) sau altefle spus Convenția garantează dreptul de proprietate actual( a cărui existență este certă) și nu dreptul la proprietate. Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei). Ideea care se desprinde din cele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului este acea că nu se poate considera că statele au o obligație legală de a acorda măsuri reparatorii pentru daunele morale, aceste compensații fiind acordate în echitate, fără a se putea considera că persoanele în cauză ar avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.

Pe cale de consecință, pornind de la aceste premise, nu se poate considera că, prin adoptarea legii 221/2009 s-ar fi născut o speranță legitimă în favoarea celor persecutați politic de fostul regim comunist, care ar reprezenta un bun în sensul CEDO și ar fi de natură să înlăture aplicabilitatea deciziilor adoptate de Curtea Constituțională asupra proceselor începute anterior adoptării acestor decizii. Instanța de control european în materia drepturilor omului a arătat în cauzele Slavov contra Bulgariei și Unedic contra Franței, faptul că intervenția Curții Constituționale prin declararea ca neconformă cu legea fundamentală a unui act normativ cu caracter reparatoriu, nu este de natură să aducă atingere Convenției sub aspectul drepturilor consacrate la art 1 din Primul Protocol Adițional la Covenție și art 6 din CEDO.

Din această perspectivă, Curtea apreciază că adoptarea deciziilor de declarare a neconstituționalității dispozițiilor art 5 din legea 221/2009, nu poate fi calificată drept o nesocotire a principiului egalității armelor, în condițiile în care nu este vorba de o intervenție legislativă a statului în cursul procesului, defavorabilă reclamantului, iar cenzura exercitată de instanța de contencios constituțional se realizează în numele legalității și pentru a sigura supremația Constituției, fiind un mecanism de control absolut necesar într-o societate democratică.

Chestiunea respectării dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, a fost examinată și de către instanța supremă în decizia civilă nr 12/2011, sens în care s-au reținut următoarele:

Înalta Curte a pornit de la faptul că noțiunea de "bunuri", potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

. Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. împotriva României, Cererea nr. 36.782/1997, Hotărârea din 14 decembrie 2006, paragraful 29), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece "problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".

Nu este vorba așadar, în ipoteza dată de recursul în interesul legii, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. împotriva României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.

Aprecierea în acest sens este dată de faptul că, prin raportare la art. 376 din Codul de procedură civilă, asemenea hotărâri reprezintă titluri executorii, susceptibile ca atare de executare silită, apte să ducă la nașterea unei valori patrimoniale în favoarea părții (mulți dintre beneficiarii unor asemenea hotărâri procedând de altfel, de îndată, la punerea în executare silită).

Deși dreptul stabilit prin hotărâri definitive era unul revocabil, întrucât nu fusese epuizat exercițiul căilor de atac, această revocabilitate trebuie apreciată din perspectiva căii extraordinare de atac ce mai putea fi exercitată și care nu permitea decât un control de legalitate asupra temeiului juridic incident la momentul pronunțării hotărârii definitive.

Concluzionând, prin raportare nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, Înalta Curte reține că efectele deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Totuși, pentru a nu se aduce atingere unui drept statuat jurisdicțional definitiv, instanța supremă a decis că incidența deciziilor menționate nu va fi recunoscută în faza procesuală a recursului, unde nu mai are loc o devoluare a fondului pentru stabilirea faptelor, ci controlul se limitează la verificarea bazei legale de la momentul pronunțării hotărârii. Având în vedere că soluția primei instanțe a fost de respingere ca nefondată a acțiunii( nefiind recunoscut în mod definitiv în favoarea reclamantei un drept la despăgubiri anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziilor Curții Constituționale), Curtea apreciază că nu ne aflăm în situația la care se face referire în decizia pronunțată în recurs în interesul legii.

De asemenea, Curtea are în vedere faptul că problema respectării sau încălcării dispozițiilor art 6 din CEDO, care consacră dreptul la un proces echitabil, prin raportare la efectele deciziilor Curții Constituționale, a făcut obiect de analiză pentru instanța supremă în decizia civilă nr 12/2011, prin care s-au avut în vedere următoarele aspecte:

Art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța europeană a arătat, într-o jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 paragraful 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe o contestație cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct și determinant cu privire la existența dreptului.

De asemenea, instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză".

Or, problema analizată vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.

Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după . și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții" (paragraful 87). "De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii" (paragraful 62).

În conținutul aceleiași decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituționalitate: "Ar putea părea incoerent să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca, puțin mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși, Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituțional al textelor de lege".

De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franței).

Rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicțional "nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel".

Așadar, două ar fi rațiunile care ar justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în favoarea lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv de interes general imperios.

Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudența instanței europene, instanța supremă apreciază că trebuie făcută distincție după cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.

În ceea ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).

Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În ceea ce privește principiul nediscriminării, invocat de reclamantă, Curtea mai are în vedere faptul că această chestiune a fost tranșată de Înalta Curte prin decizia anterior menționată, pronunțată în interesul legii, pornind de la faptul că dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că se aplică dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.

În același timp instanța supremă consideră necesar să puncteze că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta – reclamantă L. G., împotriva sentinței civile nr.1068/30.05.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 10.01.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. S. C. G. M. H.

GREFIER

S. R.

Red.I.S.

Tehdact.R.L./I.S.

2 ex.

TB-S.3 – C.P.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 1324/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 587/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 1438/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 2030/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 44/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1324/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 587/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 295/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1321/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI