Situaţie juridică minor. Decizia nr. 526/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 526/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-03-2013 în dosarul nr. 38422/301/2011

Dosar nr._ (464/2013

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 526

Ședința publică de la 21.03.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - C. G.

JUDECĂTOR - M. H.

JUDECĂTOR - I. S.

GREFIER - I. A. G.

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul reclamant M. C. și de recurenta pârâtă G. V. împotriva deciziei civile nr. 1024 A din 19.11.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu autoritatea tutelară din cadrul PRIMĂRIEI SECTORULUI 3 BUCUREȘTI.

P. are ca obiect - situație juridică minor.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul reclamant M. C., personal și asistat de avocat N. C., care depune la dosar împuternicire avocațială nr._/2013 eliberată de Baroul București și recurenta pârâtă G. V., personal și asistată de avocat V. Alena C., care depune la dosar împuternicire avocațială nr._/2013 eliberată de Baroul București, lipsind autoritatea tutelară.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recurentul reclamant M. C. nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru stabilite de instanță prin rezoluție.

Se învederează că la dosarul cauzei, prin serviciul registratură, la data de 15.03.2013 recurenta pârâtă a depus întâmpinare, care a fost comunicată, la care este anexată dovada de achitare a taxei judiciare de timbru în cuantum de 4,00 lei – chitanța nr._/1/14.03.2013 și timbru judiciar de 0,15 lei.

Curtea procedează la legitimarea recurentului reclamant M. C., care prezintă CI . nr._, CNP_, și a recurentei pârâte G. V., care prezintă CI . nr._, CNP_.

Apărătorul recurentului reclamant solicită acordarea unui termen de judecată pentru a lua cunoștință de întâmpinarea formulată de partea adversă, care conform referatului grefierului de ședință a fost comunicată, dar pe care nu a primit-o.

Apărătorul recurentei pârâte învederează că se opune la cererea formulată de partea adversă, deoarece întâmpinarea a fost depusă în termenul prevăzut de lege și avea posibilitatea de a lua cunoștință de aceasta de la dosar. Depune la dosar întâmpinarea formulată, pe care o înmânează și reprezentantului părții adverse.

Apărătorul recurentului reclamant arată că nu a avut posibilitatea de a vedea întâmpinarea de la dosar, deoarece la momentul când a fost la arhiva secției dosarul nu mai era la acest serviciu.

Curtea, după deliberare, respinge cererea de amânare a cauzei formulată de recurentul reclamant M. C., deoarece întâmpinarea a fost depusă în termenul prevăzut de lege, după care acordă cuvântul părților în dezbaterea probatoriului.

Apărătorul recurentului reclamant învederează că nu are alte înscrisuri de depus în afara celor de la dosarul cauzei.

Apărătorul recurentei pârâte depune în susținerea probei cu înscrisuri pe care o solicită planșe foto, convorbirile telefonice purtate între părți, bonuri fiscale, rețete medicale, rețetă oftalmologie, adeverința emisă de S.C. Elt Followme Consult S.R.L., pe care le înmânează și părții adverse.

Curtea, după deliberare, în baza art. 305 Cod procedură civilă, admite pentru recurenta pârâtă proba cu înscrisurile depuse la dosar în ședință și ia act că recurentul reclamant nu solicită administrarea de probe noi, după care, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului formulat de recurentul reclamant M. C..

Apărătorul recurentului reclamant solicită admiterea recursului propriu, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului ca nefondat și menținerii ca legală și temeinică a sentinței instanței de fond.

Arată că luarea minorului de miercuri seara până joi dimineața din domiciliul mamei nu îl afectează pe acesta, deoarece este adaptat și familiarizat cu locuința tatălui, ca și cu locuința mamei, iar dorința tatălui este aceea de a fi alături de copil și de a se implica în activitățile pe care le desfășoară, cu respectarea strictă a programului de somn și de masă. Mai arată că luarea copilului nu creează un dezavantaj pentru copil, deoarece domiciliul pârâtei și grădinița copilului sunt aproape de domiciliul tatălui. Aprecierile instanței de apel, în sensul că „vârsta copilului de nici 5 ani” ar dezavantaja copilul, deoarece în perioada când acesta se află la tată nu ar mai dormi și mânca sunt greșite.

Apreciază că, datorită faptului că minorul este băiat, și tatăl ar putea avea activități comune cu acesta, pe care ar putea să le efectueze în ziua de miercuri când copilul s-ar află la tată.

Arată că după divorț reclamantul nu și-a refăcut viața, deoarece dorește foarte mult să se implice în creșterea și educarea minorului, cu toată ființa.

Din înscrisurile depuse de partea adversă la acest termen de judecată, respectiv din convorbirile telefonice purtate de părți, în cazul în care se vor avea în vedere, solicită să se constate că rezultă clar că tatăl îți iubește copilul și că dorește foarte mult să se implice în creșterea și educarea lui. Din actele depuse nu rezultă că minorul este bolnav, ci rezultă că tatăl dorește să meargă împreună cu mama și copilul la doctor, deși mama a susținut că tatăl nu se implică și că nu dorește să îi însoțească la medic.

Mai arată, în temeiul art. 306 alin. 3 Cod procedură civilă, că recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, deși a fost menționat art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

Apărătorul recurentei pârâte invocă nulitatea recursului formulat de recurentul reclamant, deoarece motivele arătate sunt de fapt nemulțumiri ale reclamantului și nu pot fi luate în considerare în această fază.

Solicită să se nu se ia în considerare schimbarea încadrării motivelor de recurs din 304 pct. 8 Cod procedură civilă în art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, față de faptul că pct. 8 al articolului mai sus menționat este dezvoltat în sensul că este vorba de un act juridic pe care instanța de apel l-a interpretat greșit, nefiind arătat care este acel act, în ce constă acesta și nici cum ar fi schimbat natura sentinței instanțe de fond.

Curtea acordă cuvântul recurentului reclamant asupra chestiunii nulității recursului.

Apărătorul recurentului reclamant solicită respingerea excepției nulității.

Curtea, după deliberare, respinge excepția nulității recursului declarat de recurentul reclamant, având în vedere precizarea făcută la acest termen de judecată și faptul că motivele pot fi încadrate în art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, după care dispune reluarea dezbaterilor.

Apărătorul recurentei pârâte solicită respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurentul reclamant, având în vedere că principala nemulțumire a reclamantului este aceea că nu a fost menținut de instanța de apel programul de legături personale cu minorul foarte lărgit, respectiv luarea copilului, în fiecare săptămână, din domiciliul mamei de miercuri seara până joi dimineața, când urmează a fi dus la grădiniță.

Având în vedere interesul major al copilului, stare de sănătate a acestuia, dovedită cu martori, acte medicale și literatura de specialitate, prin care se atestă că minorul suferă de tulburare hiperkinetică, că are probleme cu vederea, că are o sensibilitate accentuată la infecții respiratorii, respectiv răceli care sunt contractate în general după vizitele la tată, negate de către reclamant pe tot parcursul procesului, apreciază că se impune respingerea recursului, deoarece programul solicitat de acesta i-ar îngrădi mamei dreptul de pleca cu minorul în perioada concediului legal sau într-o mică vacanță de o săptămână.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

Curtea acordă cuvântul asupra recursului declarat de recurenta pârâtă.

Apărătorul recurentei pârâte solicită admiterea acestuia așa cum a fost formulat, modificarea în partea a deciziei recurate și a sentinței instanței de fond, în sensul încuviințării autorității părintești doar de către mamă, având în vedere motivele de sănătate ale minorului.

Solicită să se înlăture din programul de legături personale dispoziția privind măsura luării de către tată a minorului în vacanța de vară, pe o perioadă de o lună, iunie - iulie, având în vedere problemele reale și dovedite de sănătate ale minorului, apreciind că o perioadă de 2 săptămâni este de ajuns pentru ca tatăl să stea cu copilul, cu atât mai mult cu cât programul inițial stabilit de instanță a fost respectat de către mamă cu sfințenie și a fost de acord și cu alte cereri formulate de reclamant, aspecte ce au fost recunoscute și de reclamant.

Arată că, deși nu există vreo modificare, programul de vizitare este excesiv, fiind vorba de fapt de o lună în perioada de vară, de ziua minorului sau a tatălui, de Sfântul A., Sfântul N., de câte 3 zile de Paști și C.. Acest program ar fi excesiv chiar dacă nu ar exista probleme de sănătate.

Solicită să se observe că în fapt nu a fost respectat interesul superior al copilului de către instanțele inferioare, dată fiind starea de sănătate a minorului, care a fost negată de reclamant pe tot parcursul procesului.

Apărătorul recurentului reclamant solicită respingerea recursului formulat de pârâtă ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică, deoarece aceasta nu a făcut în niciun sens dovada incidenței dispozițiilor art. 398 alin. 1 cod civil pentru a exercita autoritate părintească unică.

Arată că interesul superior al copilului privit din perspectiva art. 263 Cod civil prin prisma criteriilor de apreciere prevăzute de art. 487-488 și 493 Cod civil, precum și faptul că din probatoriul administrat rezultă că reclamantul s-a implicat în creșterea și educarea minorului atrag aplicarea dispozițiilor art. 397 Cod civil.

Precizează că, de fapt, recurenta pârâtă este cea care nu vrea să mai colaboreze cu fostul soț la creșterea și educarea minorului, așa încât nu se poate stabili custodie unică.

Cu privire la programul de vizitare solicitat de recurenta pârâtă, solicită respingerea acestuia, deoarece atâta timp cât pârâta are un drept asupra copilului, aceleași drepturi le are și reclamantul ca tată al minorului.

CURTEA,

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17.10.2011 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 sub nr._, reclamantul M. C., în contradictoriu cu pârâta G. V. și Autoritatea Tutelară PRIMĂRIA S. 3, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună modificarea măsurilor cu privire la minorul M. A., născut la data de 06.04.2008, în sensul stabilirii autorității părintești comune și extinderea programului de legături personale cu minorul, astfel: - în prima și a treia săptămână din lună, de vineri, ora 19, până luni, ora 8, cu conducerea copilului la grădiniță, - săptămânal în fiecare zi de marți și joi, orele 17-20, - anual în vacanța școlară de vară, primele șase săptămâni, - o dată la doi ani de sărbătorile de Paști, începând cu ora 18 din ziua premergătoare până a treia zi, ora 20, - în perioada sărbătorilor de C. începând cu data de 24 decembrie, ora 17, până pe 27 decembrie, ora 20, - de ziua de naștere a minorului începând cu 05 aprilie, ora 18, până pe 06 aprilie, ora 20, - câte o săptămână în vacanțele de iarnă și de primăvară.

La data de 16.11.2011, reclamantul a depus completare la acțiune, solicitând încuviințarea unui drept de vizită cu anumite modificări: - săptămânal în fiecare zi de marți și joi, de la ora 18 până a doua zi dimineața, cu luarea minorului din domiciliul mamei și conducerea lui la grădiniță, - în perioada sărbătorilor de C., o dată la doi ani, - ziua de naștere a minorului, o dată la doi ani, - o dată la doi ani de Sf. A. (30 noiembrie), Sf. N. (06 decembrie), 1 Mai, Sf. M. (15 august), ziua națională a României (1 decembrie), - anual, începând cu 06 ianuarie, ora 18, până pe 07 ianuarie (ziua de naștere a tatălui), ora 20; stabilirea medicului pediatru și a tuturor medicilor în cazul în care minorul suferă de o boală, accesul în policlinică, spital, orice altă unitate medicală, alături de copil; luarea deciziilor împreună asupra problemelor importante în legătură cu minorul: - alegerea grădiniței, școlilor și accesul în aceste instituții alături și separat de copil, - activitățile (grădiniță, școală) și performanțele școlare, respectiv serbări (Paști, C. și orice altă serbare), concursuri în cadrul instituțiilor, - activitățile extrașcolare (excursii, tabere, cursuri, competiții).

La data de 02.12.2011, pârâta a depus întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând încuviințarea ca autoritatea părintească să se exercite exclusiv de către aceasta, precum lărgirea programului de vizitare, însă în modalitatea propusă de aceasta: - în prima și a treia săptămână din lună, de sâmbătă, ora 9, până luni, ora 8, cu conducerea copilului la grădiniță, - în vacanța de vară două săptămâni în luna august, - o dată la doi ani cu ocazia sărbătorilor de Paști, începând cu ora 18 din ziua premergătoare până a treia zi la ora 20, - o dată la doi ani cu ocazia sărbătorilor de C. începând cu data de 24 decembrie, ora 17 până pe 29 decembrie, ora 17, - în perioada 30 decembrie, ora 17 – 03 ianuarie, ora 19, alternativ, - o dată la doi ani de ziua de naștere a minorului începând cu 05 aprilie, ora 18, până la 06 septembrie, ora 20.

La termenul din 22.02.2012, reclamantul a precizat verbal că își menține programul de vizitare indicat în cererea completatoare, însă solicită să se stabilească o zi pe săptămână, iar nu două, marți și joi.

La data de 29.03.2012, pârâta a depus o cerere prin care a solicitat stabilirea domiciliului minorului la aceasta.

Prin sentința civilă nr. 6686/11.04.2012, Judecătoria Sectorului 3 București a admis în parte acțiunea; a admis în parte cererea reconvențională; a modificat măsurile cu privire la minorul M. A., născut la data de 06.04.2008, în sensul că a stabilit ca autoritatea părintească în ceea ce privește minorul să se exercite în comun de către ambii părinți, locuința minorului fiind stabilită la pârâta reclamantă; a modificat programul de legături personale dintre reclamantul parat și minor în sensul că a încuviințat acestuia să aibă legături personale cu minorul astfel: - în prima și a treia săptămână din lună, de sâmbătă ora 10 până luni la ora 8, cu conducerea copilului la grădiniță, săptămânal în fiecare zi de miercuri începând cu terminarea programului de la grădiniță până joi ora 8, cu conducerea copilului la grădiniță, anual în vacanta școlară de vară, o lună de zile la începutul vacanței (iunie – iulie), în anii impari 3 zile cu ocazia Sărbătorilor de Paști, începând cu ora 18 din ziua premergătoare până a treia zi la aceeași oră, în anii pari 3 zile cu ocazia Sărbătorilor de C. începând cu data de 24 decembrie ora 18 până pe 27 decembrie ora 18, în anii pari de ziua de naștere a minorului începând cu 05 aprilie ora 18 până la 06 aprilie ora 18, jumătate din vacanța de iarnă (prima jumătate în anii pari, ultima în anii impari) și jumătate din vacanța de primăvară (care cuprinde perioada sărbătorilor pascale în anii impari și cealaltă în anii pari), în anii impari în ziua de 30 noiembrie (Sf. A.) orele 17.00 -20,00, în anii impari de Sf. N., începând cu 05 decembrie ora 18 până pe 06 decembrie ora 18, anual de ziua reclamantului începând cu 06 ianuarie ora 18 până pe 07 ianuarie ora 18 și a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că din căsătoria reclamantului cu pârâta a rezultat minorul M. A., născut la data de 06.04.2008.

Prin sentința civilă nr. 6620/02.06.2009 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, a fost declarată desfăcută căsătoria dintre părți, minorul a fost încredințat pârâtei, iar reclamantului i s-a încuviințat un program de vizită în fiecare sâmbătă din lună, între orele 10 și 18, cu posibilitatea luării minorului în afara locuinței sale, anual în ziua de 26 decembrie și o zi în perioada sărbătorilor pascale, între orele 10 și 18.

Conform recunoașterilor reciproce ale părților programul de legături personale dintre reclamant și fiul său a fost respectat, însă în circumstanțele actuale se impune o reevaluare și extindere a acestuia, situație care este acceptată de ambele părți, diferențele de opinie privind modalitatea concretă de exercitare a dreptului.

În fapt, instanța a reținut că minorul are în prezent vârsta de 4 ani, iar părinții acestuia colaborează într-o mică măsură în legătură cu nevoile de creștere și educare ale minorului, comunicarea dintre aceștia fiind minimă, deși sunt divorțați din anul 2009. Reclamantul dorește să se implice mai mult în creșterea și îngrijirea minorului, însa acest lucru nu îi este permis, mai ales ca pârâta reclamanta beneficiază de o hotărâre judecătorească de încredințare spre creștere și educare a minorului și, în conformitate cu dispozițiile sentinței, ocrotirea părintească îi revine acesteia în mod exclusiv.

O atare situație a fost apreciată de instanță ca generatoare de noi tensiuni în planul relațiilor parentale, fiind o reală piedică în calea normalizării acestora și, în special, pentru menținerea și dezvoltarea unei relații bazate pe comunicare și cooperare între părinți, în interesul copilului lor.

Instanța nu a identificat o potențială altă sursă de conflict între părți și a constatat că nu există niciun impediment ca autoritatea părinteasca să se exercite în comun de către ambii părinți, cu consecința unei mai bune înțelegeri din partea acestora a rolului fiecărui părinte în viața copilului, pentru formarea și dezvoltarea armonioasă, echilibrată a personalității sale.

Potrivit art. 397 Noul Cod Civil, după divorț autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, aceasta constituind regula în materie. Cu toate acestea, la art. 398 este prevăzută o excepție și anume atunci când există motive întemeiate, și cu luarea în considerare a interesului superior al copilului, când instanța judecătorească poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, celălalt părinte păstrând însă dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare al copilului. În același timp, în ceea ce privește locuința minorului după pronunțarea divorțului, în baza art. 400, instanța poate decide sub acest aspect doar în lipsa înțelegerii părinților sau când aceasta este contrară interesului superior al copilului.

Totodată, potrivit art. 403 Noul Cod civil, în cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifică măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți.

În aceste condiții, potrivit legislației în vigoare, ambii părinți au dreptul de a contribui împreună la creșterea și educarea copilului minor, iar dreptul de a avea legături personale cu minorul urmează să fie exercitat în așa fel încât să nu aibă o influență negativă asupra dezvoltării minorului, cu respectarea condițiilor normale în privința întreținerii acestor legături, a principiului promovării interesului superior al minorului, potrivit art. 2 din Legea nr. 272/2004.

În același sens, în interpretarea art. 8 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, care protejează dreptul la viață de familie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în cauzele referitoare la viața de familie, în mod special, la relațiile dintre părinți și copii, examinarea elementelor ce servesc cel mai bine interesului copilului este întotdeauna de o importanță fundamentală, iar interesul copilului trebuie considerat primordial, chiar și în raport cu dreptul părintelui de a dezvolta o relație de familie și de a-și exercita drepturile părintești în raport cu copilul său (cauza Johanson contra Norvegiei).

Astfel, ținând cont de faptul că reclamantul dorește și este în măsură să contribuie la creșterea și educarea minorului, instanța a considerat că interesul superior al copilului face necesară modificarea situației actuale prin stabilirea exercitării autorității părintești cu privire la minor de către ambii părinți, conform art. 397 Noul Cod civil.

Sub acest aspect, instanța a amintit că deciziile importante cu privire la creșterea și educarea minorului vor fi luate de părți în comun, exceptând actele de îngrijire curente, care vor fi exercitate exclusiv de către părintele rezident.

Totodată, instanța, în baza art. 403 raportat la art. 400 Noul Cod civil, a stabilit locuința copilului la domiciliul pârâtei reclamante.

În ceea ce privește capătul de cerere privitor la modificarea programului de legături personale, instanța nu a considerat că dependența crescută a copilului față de pârâta reclamanta, de bunicul matern, sau că starea sa de sănătate, în absența unor probleme medicale deosebite, impun limitarea exercițiului dreptului la legături personale între reclamant și minor.

Dimpotrivă, instanța a considerat că implicarea într-o măsură sporită a reclamantului în viața copilului este benefică acestuia, iar lărgirea programului de vizită va determina până la urmă o mai bună comunicare între părinți a tuturor informațiilor necesare în legătură cu minorul.

Cu toate acestea, instanța a avut în vedere o lărgire graduală, în funcție de circumstanțele concrete, apreciind necesar ca minorul să dezvolte progresiv o relație firească cu tatăl sau, conform unui program adaptat nevoilor sale reale.

Împotriva acestei sentințe, la data de 06.06.2012, a declarat apel pârâta reclamantă G. V., care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 12.07.2012.

Prin decizia civilă nr. 1024/19.11.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul înlăturării din programul de legături personale dintre reclamantul pârât și minor a zilei de miercuri săptămânal și a menținut în rest sentința civilă apelată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că potrivit art. 397 Cod civil, după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, dar dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți (art. 398 alin. 1 Cod civil). Așadar, în principiu, autoritatea unică poate fi acordată numai în situația în care comportamentul unuia dintre părinți constituie un risc considerabil la adresa persoanei copilului.

Ca urmare, în ceea ce privește autoritatea părintească, tribunalul a apreciat că apelanta nu a făcut dovada motivelor întemeiate la care face referire art. 398 alin. 1 Cod civil pentru a se stabili autoritatea unică. Faptul că minorul are anumite probleme de sănătate ori împrejurarea că părinții colaborează cu dificultate în procesul decizional privind creșterea copilului nu reprezintă argumente suficiente pentru a permite instanței să se abată de la regula generală și să dispună custodie exclusivă. Mai mult, în cauză nu a fost probat faptul că prin exercitarea în comun a autorității părintești interesele copilului ar fi periclitate.

Reținând interesul superior al minorului în conformitate cu art. 263 Cod civil prin prisma criteriilor de apreciere instituite de art. 487, art. 488 și art. 493 Cod civil (îngrijirea sănătății, dezvoltarea fizică, psihică și intelectuală, educația, orientarea și sfaturile necesare, cooperarea, informarea, protejarea și supravegherea copilului), fără a pierde din vedere că din materialul probator reiese că intimatul s-a implicat în mod constant în creșterea și educarea minorului, tribunalul a conchis că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 397 Cod civil.

Se impune a fi subliniat faptul că exercitarea autorității părintești de către ambii părinți va avea succes doar dacă părinții se înțeleg, iar dorința și abilitatea lor de a comunica și colabora este suficient de mare. Aceasta întrucât autoritatea părintească implică responsabilitatea ambilor părinți în legătură cu deciziile care privesc copiii, fiind esențial ca părinții să poată discuta într-o atmosferă non-conflictuală, pentru a putea cădea de acord cu privire la custodia asupra copilului, modalitatea de desfășurare a legăturilor personale dintre părintele separat și copil, stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului, modalitățile în care se achită această contribuție, grădinița sau școala la care va merge copilul, etc.

Tribunalul a constatat că prima instanță de fond a avut în vedere, la analizarea măsurii stabilirii programului de vizitare a minorului, cu prioritate, interesul superior al copilului, astfel cum este acesta prevăzut expres de art. 263 Cod civil, conturat în art. 3 și art. 18 din Convenția cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990 și în art. 2 și 16 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Principiul ocrotirii interesului superior al copilului este prevăzut în mod expres de art. 263 Cod civil, conform căruia orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului. Potrivit art. 2 din Legea nr. 272/2004, orice act juridic emis sau încheiat în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului. Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate deciziile și demersurile care privesc copilul.

În considerarea interesului superior al copilului, unul din drepturile copilului garantate prin Legea nr. 272/2004 este potrivit art. 16 alin. 1 acela de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, în sensul acestei legi, relațiile personale realizându-se conform art. 15.

Potrivit art. 8 alin. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale”. Conform alineatului 2 „nu este admis amestecul unei autorități publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională și siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora”. Prin acest articol Convenția protejează o sferă largă de interese de natură personală, aceste dispoziții aplicându-se pe deplin în cazul relațiilor dintre părinți și copii, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, în care s-a apreciat că „art. 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum și obligația autorităților naționale de a dispune aceste măsuri. Respectarea vieții de familie astfel înțeleasă implică, pentru stat, obligația de a acționa în așa fel încât să permită dezvoltarea normală a acestor raporturi. De asemenea în cauza Amanalachioai împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „interesul copiilor prezintă un dublu aspect: pe de o parte, să le garanteze copiilor o evoluție într-un mediu sănătos; pe de altă parte, să mențină legăturile acestora cu familia. Interesul copilului impune ca numai anumite circumstanțe cu totul excepționale să poată duce la o ruptură a unei parți a legăturii de familie și ca să se facă tot posibilul să se păstreze relațiile personale și, dacă este cazul, la momentul potrivit, «să se reconstituie» familia”.

Tribunalul a apreciat, în aceeași ordine de idei, că indiferent de problemele existente între părinți, copiii trebuie să crească într-un climat armonios, propice dezvoltării și securității psihice și morale. Un copil traumatizat de neînțelegerile dintre părinți poate fi afectat ireversibil, cu consecințe grave asupra dezvoltării sale, indiferent că vina unuia dintre părinți este mai mare sau mai mică. Ceea ce este important în ceea ce privește consolidarea relației dintre părinte și copilul minor, la aceasta vârsta relativ fragedă, este contactul direct și regulat al acestora.

Pe de altă parte, în considerarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, anterior citată, legăturile firești dintre părinte și copil nu se pot stabili decât în situația în care cei doi beneficiază de condiții optime pentru realizarea acestui deziderat, impunându-se ca dispozițiile adoptate în acest sens să nu fie formale, ci susceptibile de aducere eficientă la îndeplinire și, în mod necesar, să asigure valorificarea optimă a dreptului acestora de a avea o viață de familie.

În același timp, în interesul superior al copilului, părinții sunt datori să comunice unul celuilalt toate informațiile privind starea de sănătate și nevoile concrete de creștere și îngrijire a copilului, în sensul art. 15 lit. f din Legea nr. 272/2004 și să colaboreze în scopul luării celor mai potrivite măsuri în legătură cu persoana copilului, iar nu să obstrucționeze în orice mod desfășurarea firească a legăturilor dintre copil și părintele care nu a obținut încredințarea minorului.

În acest sens, în spiritul bunei-credințe și al înțelegerii, în interesul superior al copilului, principial, ambii părinți trebuie sa manifeste o disponibilitate maximă și o cooperare deplină, de așa manieră încât copilul să se bucure de prezența și afecțiunea ambilor părinți, care, prin comportamentul lor, ar trebuie sa aibă în vedere în permanență principiul interesului superior al copilului.

Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale de la Strasbourg tratează într-un spirit luminat, deosebit de delicat, problematica drepturilor copilului. Interesul superior al copilului, menținerea relațiilor acestuia cu părinții săi reprezintă concepte de bază în evaluarea respectării drepturilor sale fundamentale. În lumina acestei concepții moderne, s-a stabilit pentru prima oară, în principiu, că relațiile personale ale copilului cu fiecare dintre părinți se păstrează după separarea acestora din urmă. Acela dintre foștii soți care nu locuiește cu copilul trebuie să beneficieze de un drept de vizită adecvat, cu excepția cazului în care interesul copilului se opune.

Așadar, ca principiu, relațiile personale ale copilului cu fiecare dintre părinții săi trebuie păstrate și protejate și după separarea în fapt a acestora din urmă. Legăturile personale cu minorul au ca scop menținerea sau, după caz, consolidarea raporturilor afective, specifice relațiilor de familie, dintre părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul și acesta din urmă.

Curtea europeană a remarcat în mod repetat că interzicerea drepturilor părintești constituie o ingerință în dreptul unei persoane la respectarea vieții sale familiale. În această direcție, Curtea de la Strasbourg a reamintit deseori că, în cauzele de acest fel, „examinarea elementelor care servesc cel mai bine intereselor copilului este întotdeauna de o importanță fundamentală” (K. împotriva O., hotărârea din 7 august 1996, D. 1996-III, paragraful 64), că „interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial și că doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoană să fie privată de drepturile sale părintești, în interesul superior al copilului” (hotărârea Gnahore împotriva Franței nr. 40.031/98, paragraful 59, CEDO 2000-IX, și K., anterior citată, paragraful 78).

Tot astfel, conform art. 9 din Convenția cu privire la drepturile copilului, convenție ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, „1. Statele părți vor veghea ca niciun copil să nu fie separat de părinții săi împotriva voinței acestora, exceptând situația în care autoritățile competente decid, sub rezerva revizuirii judiciare și cu respectarea legilor și a procedurilor aplicabile, că această separare este în interesul suprem al copilului. (…). Statele părți vor respecta dreptul copilului care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre ei de a întreține relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai săi, în mod regulat, exceptând cazul în care acest lucru contravine interesului suprem al copilului”.

Așadar, chiar și în situația în care părinții sunt divorțați, iar copiii au fost încredințați unuia dintre aceștia, trebuie asigurată posibilitatea unui contact direct între minori și celălalt părinte, exceptând cazul când aceasta ar contraveni interesului copilului. Limitarea exercitării acestui drept se poate realiza așadar, dacă există motive temeinice, de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului, posibilitate conferită și pe plan intern de dispozițiile art. 16 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Tribunalul a apreciat că interesul superior al copilului poate fi definit ca nevoia copilului de echilibrul rezultat din interesul și preocuparea din partea părinților, disciplina corespunzătoare și consistența în continuitatea interesului pentru copil. Sunt astfel esențiale modul în care copilul interacționează cu părinții, modalitățile în care părinții interacționează cu copiii, inclusiv modalitățile în care comunică cu aceștia, ceea ce include și împărtășirea emoțiilor. Cel mai important factor este maturitatea părintelui și abilitatea acestuia de a arăta cât de mult își iubește copilul.

Indiferent de problemele existente între părinți, copiii trebuie să crească într-un climat armonios, propice dezvoltării și securității psihice și morale, climat care să le dea încredere în viață, în posibilitățile de afirmare socială în viitor, care să confere speranță și bucurie, lucruri simple, dar importante pentru succesul unei persoane în viață. Acest fapt este de natură să garanteze o educație echilibrată, corespunzătoare minorului, ce trebuie ferit de sentimentele agresive pentru psihicul unui copil, ca ura, aversiunea, stresul, culpabilizarea unuia dintre părinți. Un copil traumatizat de neînțelegerile dintre părinți, un copil angoasat poate fi afectat ireversibil, cu consecințe grave asupra dezvoltării sale armonioase, indiferent că vina unuia dintre părinți este mai mare sau mai mică. Indiferent de relațiile dintre părinți, aceștia trebuie să se comporte între ei, față de copil, de o manieră civilizată și conciliantă, întrucât exemplul pe care îl dau va fi preluat de copil și va fi perpetuat de acesta în propriile sale relații sociale. Impunerea voluntară a lipsei de contact cu celălalt părinte, lipsirea astfel a copilului de afecțiunea unuia dintre părinți nu va determina decât o frustrare afectivă a minorului, cu consecințe ireparabile asupra caracterului și persoanei sale.

Exprimarea față de copil a lipsei de apreciere a unui părinte față de celălalt va determina dezechilibrul copilului, psihicul său, la această vârstă fiind foarte vulnerabil. Punctele de reper ale copilului, care sunt părinții și legătura de afecțiune față de aceștia se vor clătina, iar copilul va fi singur, nesigur, lipsindu-i un element important al securității sale (afecțiunea unuia dintre părinți), indiferent cât de mult și-ar dori celălalt părinte (din compasiune pentru copilul său sau din răzbunare față de fostul soț) să umple acest gol. Indiferent cât de rău ar fi un soț, el poate fi un părinte bun pentru copil și trebuie lăsat să aibă contact cât mai des cu copilul, tocmai pentru protejarea copilului, a universului său și pentru menținerea inocenței acestui univers.

Criteriile de apreciere a interesului superior al minorului, constând în vârsta copilului, posibilitățile părinților de a-i asigura o bună dezvoltare fizică, intelectuală și morală, atașamentul acestora față de minor și al minorului față de fiecare dintre părinți, grija manifestată de părinți, implicarea personală a părinților în diverse etape de evoluție a minorului, opinia copilului etc., formează un ansamblu compatibil cu principiul egalității între părinți, principiu dedus din întreaga concepție modernă evidențiată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale de la Strasbourg, prin hotărârile sale și regăsit pe plan intern, prin dispozițiile art. 31 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, ale art. 97 și 98 alin. 1 din Codul familiei. În aprecierea interesului superior al copilului, nu se poate absolutiza vreunul din criteriile enunțate, instanțele urmând a le evalua în ansamblul lor.

Tribunalul a reținut faptul că programul de vizitare al unui copil nu poate fi circumscris unor tipare rigide, dată fiind complexitatea și dinamica relațiilor de familie, în contextul unei societăți aflate într-o dinamică accentuată. Programul de relații personale se impune a fi stabilit într-o modalitate care, răspunzând interesului superior al copilului, să favorizeze dezvoltarea în continuare a vieții de familie a copilului, cu ambii părinți în mod egal. Or, viața de familie presupune și posibilitatea celor în cauză de a se bucura cât mai mult timp posibil, unul de prezența celuilalt. Fiind lipsit de prezența cotidiană a ambilor săi părinți, copilul va avea nevoie acută de a menține un contact constant și des, într-o manieră echilibrată și civilizată, cu părintele la care nu are stabilită reședința sa. Menținerea în mod consistent, în viața copilului, a ambilor părinți, reprezintă o necesitate și o garanție a unei creșteri echilibrate și armonioase, din punct de vedere social-afectiv.

Toate aceste considerente anterior enunțate se constituie în argumente prevalente, conforme dispozițiilor sentinței apelate, dar contradictorii celor menționate de apelanta pârâtă reclamantă în motivarea apelului, conducând la concluzia că este în interesul superior al copilului să aibă un program elaborat de vizită la intimatul reclamant pârât. Principiul interesului superior al copilului, anterior enunțat și detaliat, impune așadar menținerea în cea mai mare măsură a programului stabilit de prima instanță de fond, în condițiile în care tatăl a realizat dovada deținerii unei locuințe confortabile, iar din cuprinsul probelor administrate în cadrul procesului au rezultat posibilitățile sale de a-i asigura o bună dezvoltare fizică, intelectuală și morală, atașamentul său față de minor, singurul său copil. Tribunalul a apreciat că programul de vizitare care se impune a fi stabilit trebuie să fie unul larg, fiind benefic ca minorul să fie obișnuit cu prezența părintelui cu care nu locuiește, încă de la o vârstă fragedă. Astfel, stabilirea unui program de vizită lunar în sensul luării copilului în prima și a treia săptămână din lună, de sâmbătă ora 10 până luni la ora 8, cu conducerea copilului la grădiniță, anual in vacanța școlară de vară, o lună de zile la începutul vacanței (iunie – iulie), jumătate din vacanța de iarnă (prima jumătate în anii pari, ultima în anii impari) și jumătate din vacanța de primăvara (care cuprinde perioada sărbătorilor pascale în anii impari și cealaltă în anii pari), precum și cu prilejul sărbătorilor importante nu este de natură a-l perturba sau obosi pe minor, în pofida vârstei mici a copilului.

Probatoriul administrat la cererea apelantei pârâte reclamante, respectiv înscrisuri și depoziția martorei Lunga C., nu a relevat un comportament iresponsabil al intimatului reclamant pârât în relația cu copilul ori lipsă de atașament, interes și preocupare față de acesta. Apelanta pârâtă reclamantă nu a făcut dovada faptului că intimatul reclamant pârât este un tată neglijent sau dezinteresat, a cărui atitudine ar putea pune în pericol sănătatea și integritatea copilului în perioadele când s-ar afla împreună.

În același timp, din depoziția martorului C. L. R. rezultă preocuparea constantă a intimatului reclamant pârât în legătură cu creșterea și îngrijirea copilului, comportamentul său rațional în această privință, faptul că se manifestă în permanență ca un bun părinte. Ca urmare, condițiile materiale de care dispune intimatul reclamant pârât pentru îngrijirea copilului în contextul derulării programului de vizitare stabilit de prima instanță de fond sunt foarte bune, probatoriul administrat nerelevând existența unor elemente concrete și directe care să demonstreze influența negativă a tatălui asupra stării de sănătate ori asupra echilibrului psiho-emoțional al copilului.

Pentru ansamblul acestor considerente, tribunalul a apreciat că modalitatea de stabilire a programului de vizitare a copilului în maniera solicitată de către apelantă, prin limitarea dreptului tatălui de a avea legături personale cu minorul, ar determina doar o aplicare formală a dispozițiilor art. 496 alin. 5 Cod civil, precum și aplicarea greșită a prevederilor evocate, respectiv art. 14 și 16 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, impunându-se păstrarea programului de vizitare stabilit de prima instanță de fond.

Cu toate acestea, la stabilirea programului de vizitare în modalitatea la care se referă sentința apelată, prima instanță a avut în vedere interesul superior al copilului, necesitatea ca părintele în discuție să îl poată vedea pe fiul său și să țină personal legătura cu el, pentru a constata felul în care evoluează îngrijirea, creșterea și sănătatea, dezvoltarea fizică și morală și pentru a putea realiza și o apropiere sufletească normală între copil și tată, fără însă ca aceasta să interfereze cu activitățile normale ale copilului sau cu relația cu celălalt părinte, precum și fără a afecta sentimentul de stabilitate de care trebuie să beneficieze copilul.

La stabilirea acestui program de vizitare a fost avută în vedere vârsta copilului, de nici cinci ani împliniți și relațiile dintre foștii soți, fiind suficientă petrecerea sfârșitului de săptămână de două ori lunar de către copil la domiciliul tatălui său, întrucât copilul trebuie să își respecte programul de masă, somn și alte activități, schimbarea locuinței la mijlocul fiecărei săptămâni neasigurând această posibilitate.

Extinderea, în aceste circumstanțe, a programului de vizitare stabilit și luarea în considerare, cu prioritate, a intereselor proprii susținute de către intimatul reclamant pârât nu sunt în beneficiul copilului, principiul respectării interesului superior al acestuia fiind impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile care revin părinților.

Împotriva acestei decizii, la data de 05.02.2013 a declarat recurs reclamantul M. C., iar la data de 06.02.2013 a declarat recurs pârâta G. V., cererile acestora fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la 06.03.2013.

În motivarea cererii sale, recurentul reclamant a arătat că instanța, interpretând greșind actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Din toate probele administrate în prezenta cauză rezultă că recurentul este un tată responsabil, care se îngrijește de propriul copil, iar luarea minorului din domiciliul mamei de miercuri până joi dimineață nu constituie un dezavantaj și nu înțelege cum minorul, dacă ar fi luat din domiciliul mamei, nu și-ar mai respecta programul de masă, de somn și alte activități.

Acest program nu ar afecta deloc minorul, acesta fiind foarte bine adaptat la mediul din locuința sa, familiarizat cu această locuință ca și cu cea a mamei. Mai mult decât atât, recurentul reclamant, în calitate de tată, dorește foarte mult să se implice în aceste activități, care conduc la buna dezvoltare și educare a copilului său, cu respectarea riguroasă a orelor de masă și somn.

Luarea copilului în fiecare miercuri până joi dimineața nu constituie un dezavantaj, întrucât atât locuința mamei, cât și grădinița sunt foarte aproape situate de locuința tatălui, aceasta distanță putând fi parcursă chiar pe jos, în maxim zece minute, cu atât mai mult cu cât beneficiază de autoturism propriu (cu autoturismul distanța poate fi străbătută în 3 minute).

Față de cele reținute de instanța de apel în legătura cu vârsta copilului „de nici cinci ani", a menționat că de-a lungul timpului, în perioada în care copilul a fost la el, i-a schimbat și pampers, i-a făcut și baie, i-a încălzit și lapte, i-a dat să mănânce, s-a ocupat de el la fel ca o mamă, copilul simțindu-se foarte bine în prezența sa. Mai mult decât atât, copilul creste, iar până la judecarea recursului copilul va fi trecut de vârsta de cinci ani.

Ținând seama că minorul este băiat, consideră că orice tată poate să aibă o activitate măcar o zi pe săptămână cu acesta, așa cum mama are activități în fiecare zi, iar această activitate nu poate dăuna copilului, ci, din contră, îl ajută și dezvoltă.

Recurentul reclamant a mai arătat că are o relație foarte apropiată de fiul său, în timpul foarte scurt petrecut mergeau în parc, gradina zoologică, parc de distracții, se jucau, desenau, făceau excursii la munte cu bunicii, însă din păcate atunci când se despărțeau acesta începea să plângă, dorind să petreacă mai mult timp cu tatăl.

La domiciliul recurentului reclamant, minorul are propria lui cameră, cu baie separată, plină de jucării, pe care orice copil și-ar dori-o, precum și un loc de joacă amenajat special cu foarte multă iubire pentru el, astfel: tobogan, leagăn, groapă cu nisip cu jucării adecvate, mașină electrică cu acumulatori, tricicletă și multe alte jucării, piscină pentru copilași.

Din momentul divorțului și până în prezent, recurentul reclamant nu și-a refăcut viața, motivul fiind dorința arzătoare de a se dedica propriului copil în calitate de tată, să îl simtă cu toata ființa sa alături de el, încercând din toata inima să compenseze lipsa sa permanentă de lângă el prin acordarea unei călduri sufletești deosebite.

Recurentul reclamant a arătat că dorește să i se acorde o perioadă de timp cât mai mare pentru a avea relații personale cu minorul, astfel încât să se poate bucura din plin și în egală măsură de prezența sa ca tată în viața lui, ca și de cea a mamei.

Consideră ca nu dăunează cu absolut nimic faptul că dorește să fie cât mai prezent în viața copilului său, atât timp cât este un om responsabil, educat, respectat în societate și nu în ultimul rând îi poate oferi copilului său condiții materiale mult superioare celor oferite de mama acestuia.

Față de cerințele unui tată îndurerat, care își dorește din toată inima să fie alături de copilul lui, să-l educe, să se joace, să-i acorde toată atenția din lume, atât timp cât și minorul își dorește foarte mult acest lucru (prezența alături de tată), a solicitat să se constate că perioada de timp dintre două vizite consecutive (două săptămâni) este una destul de îndelungată, timp în care nu își poate vedea absolut deloc copilul.

De aceea, luarea minorului din domiciliul mamei din fiecare miercuri până joi dimineața este benefică atât pentru copil, cât și pentru recurent ca tată, ambii dorind să petreacă cât mai mult timp împreună.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă.

În motivarea cererii sale, recurenta pârâtă G. V. a arătat, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, că atât sentința instanței de fond, cât și decizia instanței de apel sunt nelegale, în condițiile în care minorul prezintă o tulburare hiperkinetică (sindromul ADHD, care potrivit literaturii medicale de specialitate înseamnă „deficit de atenție însoțit de tulburare hiperkinetică"), o instabilitate psihomotorie, deficiențe de vedere (motiv pentru care medicul oftalmolog i-a prescris ochelari de vedere), o sensibilitate fizio - patologică accentuată și o receptivitate crescută la infecțiile respiratorii, iar aceste afecțiuni sunt negate cu vehemență de către intimat.

Niciuna dintre dovezile administrate în prezenta cauză (înscrisuri medicale, declarații martori), care atestă existența acestor probleme reale de sănătate ale minorului, nu au fost luate în considerare de către niciuna dintre instanțele de fond și de apel (ca de altfel, nici de către intimat), deși ar fi trebuit avute în vedere la stabilirea unui program de vizitare mai restrâns, precum și la încuviințarea exercitării autorității părintești doar de către recurenta pârâtă, având în vedere interesul superior al copilului.

Concret, în mod nelegal, cele două instanțe au refuzat să analizeze înscrisurile medicale și să le confere valoarea justă, ignorând, de asemenea, declarațiile concludente ale martorilor audiați în apel, respectiv Lunga C., propusă de către recurentă, și C. L. R., propus de către intimat.

Astfel, martora Lunga C. a declarat că a constatat personal, în dese rânduri, că minorul se întorcea din vizitele la tatăl său transpirat și cu hainele neschimbate, fără să poarte ochelarii de vedere, obosit și agitat de jocul (jocuri de groază) pe calculator ore în șir. Mai mult decât atât, martora a declarat că a auzit o înregistrare telefonică în care intimatul refuza invitația recurentei de a se prezenta la medicul neurolog al minorului, pe motiv că de fapt această afecțiune „este o vrăjeală", iar această mărturie face pe deplin dovada lipsei de interes a intimatului reclamant pârât, a atitudinii de nepăsare și de negare a problemelor reale și serioase de sănătate ale minorului, precum și a indiferenței și refuzului de a respecta recomandările medicilor specialiști.

Declarația martorei L. C. se coroborează pe deplin cu conținutul actelor medicale depuse de către recurentă la dosar, atestând încă o dată faptul că susținerile intimatului (de la instanța de fond, dar și din întâmpinarea depusă în apel) sunt total neadevărate, acesta cunoscând în mod cert afecțiunea de care suferă minorul, fiind anunțat de către aceasta în legătură cu depistarea afecțiunii ADHD și invitat să se prezinte la medicul neuropsihiatru al minorului, încă de la data eliberării primei rețete medicale pentru „tulburare hiperkinetică", respectiv 17.11.2011.

De altfel, și în conținutul scrisorii medicale emise la data de 08.02.2012 de către medicul neuro-psihiatru din cadrul Ambulatoriului de specialitate al „Spitalului Clinic de Copii V. G." se menționează atât diagnosticul și tratamentul recomandat minorului, cât și împrejurarea că „tatăl a refuzat întrevederea la care a fost solicitat”, în condițiile în care procedura în astfel de cazuri obligă medicul să facă recomandări ambilor părinți, iar aceste recomandări trebuie să fie respectate de către amândoi.

De asemenea, și martorul C. L. R., propus de către intimat, după ce a declarat în mod mincinos în fața instanței de apel faptul că nu știe dacă tatăl minorului avea cunoștință despre această tulburare hiperkinetică a copilului, ulterior a declarat că de fapt intimatul avea cunoștință despre această afecțiune a copilului, despre care însă afirmă că reprezintă „baliverne". Totodată, martorul a declarat că „minorul nu purta ochelari niciodată la tatăl său, nu l-a văzut ... ".

De asemenea, nu au fost avute în vedere nici răspunsul reclamantului pârât la interpelarea instanței de la termenul din 04.04.2012, când întrebat fiind ce are de spus cu privire la aceste aspecte, a răspuns că problemele medicale ale minorului „reprezintă de fapt un circ" și că „ ... refuz să mă implic în acest circ", nici răspunsul acestuia la interpelarea instanței de apel potrivit căruia „e bine să nu poarte ochelari când ne jucăm", precum și acela că „dacă ar fi știut despre această afecțiune a minorului, ar fi mers la cei mai mari medici … ".

Cu toate acestea, în ciuda evidenței, deși cunoaște foarte bine că minorul suferă de această afecțiune ADHD, intimatul neagă și în prezent acest lucru, precizându-i în dese rânduri, chiar și după pronunțarea deciziei din apel, faptul că nu o să contribuie cu niciun ban pentru urmarea tratamentului și a terapiei de către minor, în vederea ameliorării efectelor acestei afecțiuni (recurenta având înregistrarea declarației intimatului în acest sens). Mai mult decât atât, în mod tendențios intimatul ignoră atât existența afecțiunii ADHD, de care minorul suferă, cât și semnificația și modul de manifestare ale acestui sindrom, persiflând și pretinzând (prin întâmpinarea depusă în apel) că minorul ar fi un copil retard.

Or, astfel cum a susținut și demonstrat, un copil care prezintă sindromul ADHD nu este un copil retard. Dimpotrivă, minorul este un copil inteligent, cu un coeficient de inteligență peste medie. Concret, potrivit literaturii medicale de specialitate, sindromul ADHD presupune un deficit de atenție însoțit de tulburare hiperkinetică și se manifestă, în principal, astfel: copilul își mișcă frecvent mâinile și picioarele sau se foiește pe scaun; se ridică adesea de pe scaun în clasă sau în alte situații în care trebuie să stea așezat; adesea aleargă sau se cațără în situații în care acest lucru nu este adecvat; are des dificultăți în a se juca sau a participa la activități recreative în liniște; se află frecvent în continuă mișcare sau se comportă ca și cum ar fi „băgat în priză"; adesea vorbește excesiv de mult; frecvent îi scapă răspunsurile înainte ca întrebările să fie complet formulate; are des dificultăți în a-și aștepta rândul; îi întrerupe sau îi deranjează pe alții în mod frecvent.

Prin urmare, recurenta pârâtă a solicitat să se constate că atât declarațiile martorilor, cât și răspunsurile intimatului se coroborează pe deplin cu multitudinea de înscrisuri medicale pe care aceasta le-a depus la dosar, respectiv: rețeta medicală din data de 04.09.2011 emisă de către Serviciul de ambulanță (prin care s-a confirmat diagnosticul de inflamație acută a căilor respiratorii superioare și s-a prescris tratamentul necesar), scrisoarea medicală emisă de către medicul oftalmolog la data de 10.11.2011, rețeta medicală și scrisoarea medicală din data de 17.11.2011 emise de către medicul neuropsihiatru din cadrul Ambulatoriului de specialitate al „Spitalului Clinic de Copii V. G.”, pentru diagnosticul „tulburare hiperkinetică", precum și scrisoarea medicală din data de 08.02.2012 emisă, de asemenea, de către medicul neuropsihiatru din cadrul Ambulatoriului de specialitate al „Spitalului Clinic de Copii V. G.", unde merge lunar cu minorul la control și respectiv săptămânal la psiholog pentru terapie comportamentală.

Or, aceste aspecte esențiale pentru sănătatea copilului nu au fost avute în vedere de către cele două instanțe, deși se invocă, generic, necesitatea ca părinții să comunice unul celuilalt toate informațiile privind starea de sănătate a copilului și să colaboreze în interesul copilului.

Prin urmare, în raport cu dovezile administrate în cauză, rezultă în mod indubitabil nelegalitatea concluziei instanței de apel, potrivit căreia din materialul probator reiese că intimatul s-a implicat în mod constant în creșterea și educarea minorului, în condițiile în care, și în prezent, intimatul refuză să se intereseze și să își aducă în vreun fel aportul în ceea ce privește evoluția, tratamentul și terapia afecțiunii ADHD, de care minorul suferă.

În aceste condiții, recurenta pârâtă a solicitat să se constate nelegalitatea celor două hotărâri atacate, sub aspectul încuviințării exercitării în comun a autorității părintești, câtă vreme se pune întrebarea firească cum se va putea exercita custodia comună, pentru ca tratamentul și terapia copilului să aibă continuitate, în condițiile în care tatăl neagă și în prezent existența acestei afecțiuni ADHD a minorului, refuzând sistematic să se prezinte la medicul neuropsihiatru, astfel cum procedura impune în astfel de cazuri.

Mai mult, a menține în programul de vizitare a minorului o perioadă atât

de lungă, respectiv o lună de zile în timpul vacanței de vară, în condițiile negării vehemente, de către intimat, a afecțiunii ADHD, de care suferă minorul și a refuzului categoric de a se interesa și de a urma tratamentul și terapia recomandate de către medicii specialiști, ar conduce, în mod indubitabil, la imposibilitatea continuării tratamentului și la blocarea ședințelor de terapie pe care copilul le urmează săptămânal și, respectiv lunar, în prezența recurentei pârâte.

Desigur că între părinții minorului, fie chiar divorțați, ar trebui să existe colaborare, însă recurenta pârâtă nu s-a putut înțelege niciodată cu intimatul reclamant pârât în privința măsurilor ce se impuneau a fi luate în legătură cu sănătatea, creșterea și educarea minorului, nici în perioada scurtei lor căsnicii, nici după divorț și nici în prezent.

De asemenea, a solicitat să se aibă în vedere că, în speță, de la data pronunțării sentinței de divorț și până în prezent nu au intervenit niciun fel de motive care să conducă la modificarea programului de vizitare a minorului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, art. 31 alin. 2 și 3 din Legea nr. 272/2004, art. 398 alin. 1 Cod civil, art. 496 alin. 5 Cod civil.

În cadrul probei cu înscrisuri, recurenta pârâtă a depus la dosar, în fotocopie: scrisori medicale emise la 10.11.2011 și 15.02.2012 de CMI R. G. M., bonuri fiscale nr. 22/10.02.2013 și 24/18.01.2013 emise de S.C. S.I.E.P.C.O.F.A.R. S.A., nr._/18.01.2013 emis de Tinos Farm S.R.L., nr. MB_/18.01.2013 emis de .., rețetă din 18.01.2013 prescrisă de Dr. T. M. C., rețetă din 10.02.2013 prescrisă de Clinica Medicală Hipocrat 2000, factura nr. 334/06.02.2013, chitanța nr. 301/07.02.2013 și adeverința din 14.03.2013 emise de S.C. Elt Followme Consult S.R.L., un set fotografii și transcrieri ale unor conversații telefonice între părți.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:

I.1. Sub un prim aspect, se reține că recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.

În mod incontestabil, primul și cel mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul de procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. Corespunzând exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 Cod procedură civilă și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.

Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.

Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.

De asemenea, simpla nemulțumire a părții de hotărârea pronunțată nu este suficientă, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul din motivele prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, instanța de recurs trebuie să analizeze în prealabil încadrarea criticilor formulate de parte împotriva hotărârii pronunțate în apel într-unul din cazurile expres și limitativ enunțate de lege, în speță cele prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

II.1. Cel de-al nouălea motiv de recurs se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Ipoteza a doua - încălcarea sau aplicarea greșită a legii - are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată.

Prin concept, motivul de recurs nu include deci și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar, și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.

Raportând aceste considerații la motivele de recurs invocate în prezenta cauză, Curtea nu va analiza acele critici formulate de recurenta pârâtă care vizează împrejurarea că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel nu ar fi reținut situația de fapt corectă care reieșea din probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile medicale, declarațiile martorilor L. C. și C. L. R. și răspunsurile intimatului reclamant la interogatoriul administrat din oficiu.

2. Referitor la înțelesul sintagmei „încălcarea sau aplicarea greșită a legii” trebuie să se țină seama și că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situații, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreționar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente și suficiente. Depășirea acestei limite, întrucât nu realizează un bilanț rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii și, ca atare, este supusă controlului instanței de recurs. Aceasta înseamnă că, în realitate, instanțele de fond beneficiază în aceste cazuri numai de o anumită marjă de apreciere.

i. Raportând aceste considerații la motivele de recurs invocate de recurenta pârâtă în prezenta cauză, Curtea reține că în categoria textelor de lege ce implică o apreciere a judecătorului în cadrul demersului de aplicare a lor în concret se includ și art. 397 și 398 alin. 1 Noul Cod Civil, incidente în cauză conform art. 46 din Legea nr. 71/2011 și art. 403 Noul Cod Civil, care conțin dispoziții de principiu în sensul că „După divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel.” și respectiv „Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți”.

Ca principală formă de ocrotire a minorului, autoritatea părintească este un concept juridic complex, care cuprinde drepturile pe care părinții le au cu privire la persoana și la bunurile copilului minor, atât în raport cu acesta, cât și în raport cu terții, precum și obligațiile pe care calitatea de părinte le implică, în vederea copilului, pentru dezvoltarea lui fizică, mentală, spirituală, morală și socială. Conținutul autorității părintești este detaliat în art. 487 Noul Cod Civil. Ca atare, autoritatea părintească exercitată în comun de către ambii părinți presupune luarea împreună a deciziilor care privesc sănătatea, dezvoltarea fizică, psihică și intelectuală, învățătura și pregătirea profesională a copilului.

D. fiind caracterul excepțional al exercitării autorității părintești de către un singur părinte, o măsură atât de gravă poate fi dispusă de către instanță numai în situația în care soluția contrară este dăunătoare pentru copil, și anume în principiu în cazul unui refuz constant al celuilalt părinte de a se implica în creșterea și educarea lui ori în situația în care pozițiile exprimate în legătură cu aspectele cu privire la care părinții trebuie să decidă în comun sunt în mod predominant nefavorabile din perspectiva sănătății (spre exemplu, refuzul de a-l prezenta la medic, de a-i administra tratamentul prescris), dezvoltării fizice, psihice și intelectuale, învățăturii și pregătirii profesionale a copilului. Este de menționat că această din urmă situație este diferită de aceea în care părinții divorțați ajung să aibă unele neînțelegeri între ei cu privire la modul de exercitare a autorității părintești, dar fără consecințe atât de serioase, când oricare dintre ei se poate adresa instanței de tutelă pentru tranșarea acestora (art. 486 Noul Cod Civil).

Pe baza situației de fapt reținute de instanțele de fond, care, conform celor expuse mai sus, scapă controlului exercitat de Curte, se constată că în cauză nu s-a reținut că intimatul reclamant este un tată neglijent sau dezinteresat; din contră, au fost reținute preocuparea constantă a acestuia în legătură cu creșterea și îngrijirea copilului, comportamentul său rațional în această privință, faptul că se manifestă în permanență ca un bun părinte.

În aceste condiții, se constată că stabilirea exercitării autorității părintești în comun de către ambii părinți de către instanțele de fond respectă principiul interesului superior al acestuia, instanțele folosindu-și puterea de apreciere de o manieră rațională, argumentele folosite în susținerea soluției fiind pertinente și suficiente.

ii. În aceeași categorie a textelor de lege ce implică o apreciere a judecătorului în cadrul demersului de aplicare a lor în concret se include și art. 401 alin. 1 Noul Cod Civil: „În cazurile prevăzute de art. 400, părintele sau, după caz, părinții separați de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta”.

Interesul superior al copilului implică menținerea unor legături efective care să conducă la existența unei vieți de familie cu ambii părinți. Or, atingerea acestui deziderat presupune în mod necesar petrecerea timpului cu fiecare dintre părinți pe o durată de timp suficient de îndelungată. De aceea, posibilitatea părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul de a avea legături personale cu acesta - care este un efect direct și nemijlocit al existenței vieții de familie în sensul art. 8 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului - trebuie recunoscută în toate situațiile în care nu există motive suficiente și pertinente ce ar putea conduce la concluzia că nu ar fi în interesul minorului.

În condițiile în care instanțele de fond au constatat în fapt că atitudinea intimatului pârât nu pune în pericol sănătatea și integritatea copilului pe perioada când s-ar afla împreună, probatoriul administrat nerelevând existența unor elemente concrete și directe care să demonstreze influența negativă a tatălui asupra stării de sănătate ori asupra echilibrului psiho - emoțional al copilului, se reține că programul stabilit de instanța de apel realizează, și fără restrângerea solicitată de recurenta pârâta, un just echilibru între necesitatea de a se asigura un contact regulat între un părinte și copilul său și aceea de menținere a unui mediu consecvent și fără variații majore, care să nu implice scoaterea copilului din mediul familial pe perioade mari de timp sau la intervale prea scurte de timp și care ar putea să îl destabilizeze.

În același timp, și fără extinderea cerută de recurentul reclamant, acest program este unul rezonabil, care respectă interesul superior al copilului, fiind apt să asigure condiții normale de întreținere a legăturilor personale cu tatăl său cu o suficientă constanță și substanță pentru a menține o anumită a viață de familie cu acesta, în contextul în care nu mai locuiesc împreună.

Față de aceste considerente, reținând legalitatea hotărârii atacate, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să respingă ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile formulate de recurentul reclamant M. C. și de recurenta pârâtă G. V. împotriva deciziei civile nr.1024 A din 19.11.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu autoritatea tutelară din cadrul PRIMĂRIEI SECTORULUI 3 BUCUREȘTI, ca nefondate.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi, 21.03.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

C. G. M. H. I. S.

GREFIER

I. A. G.

Red. C.G.

Tehnored. C.S./C.G.

Ex.2/22.04.2013

T.B.Secția a IV-a Civilă – S .E. P.

- C. C .I.

Jud. sector 3 București - M. M.

← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr....		Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 128/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 30/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 602/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 1036/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 1143/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretentii. Decizia nr. 2007/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI