Acţiune în constatare. Decizia nr. 1231/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie a invocat că prima instanță a schimbat obiectul cererii de chemare în judecata din acțiune în constatare și anulare în obligația de a face. În acest sens a arătat că la termenul din data de 24.04.2012 a precizat cererea de chemare în judecata astfel că aceasta conține doua capete de cerere, ambele fiind acțiuni în constatare, întemeiate pe dispozițiile art.111 Cod procedură civilă și nicidecum "obligația de a face". În ceea ce privește primul capăt de cerere, instanța de fond nu a avut în vedere la pronunțarea hotărârii împrejurarea că, contractul de arendare încheiat cu pârâta O. E. este în vigoare, figurând înregistrat în Registrul Special al contractelor de arendare al Consiliului Local Saceni, astfel cum rezulta și din adeverința depusa la dosarul cauzei și, pe de altă parte și-a îndeplinit la timp și întocmai obligațiile privind plata arendei.

Al doilea capăt de cerere care privește acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de arendare încheiat de ..(arendas) și pârâta O. E. (arendator) cu privire Ia aceeași suprafața de teren agricol a fost soluționat de instanța de fond cu încălcarea și aplicarea greșita a legii. A arătat că, deși pârâta O. E. susține ca a notificat cu privire la "denunțarea unilaterala" a contractului, în realitate acest lucru nu s-a realizat. Confirmarea de primire depusa la dosarul cauzei nu are aplicate semnătura și stampila societății.

Prima instanță nu a făcut o corectă apreciere a probelor administrate în cauză.

Prima instanță a calificat greșit calea de atac, ca fiind recursul, deși hotărârea este atacabila cu apel.

În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă și art.312 alin.3 Cod procedură civilă

În cursul cercetării judecătorești a recursului nu au fost administrate probe noi.

Au fost depuse la dosarul cauzei note de concluzii de către recurentul-reclamant.

Prin decizia civilă nr.155 din 08.03.2013 Tribunalul Teleorman - Secția Civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă ..

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea și corecta interpretare a dispozițiilor legale.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care s-a criticat sentința instanței de fond pe considerentul că prima instanță a schimbat obiectul cererii de chemare în judecata din acțiune în constatare și anulare în obligația de a face se constată că este nefondat.

La data de_ recurentul-reclamant a formulat cerere modificatoare la cererea de chemare în judecată având ca obiect obligația de a face prin care a solicitat să se constate existența dreptului de folosință cu privire la terenul agricol în suprafață de 13,4 ha și nulitatea absolută a contractului de arendare încheiat între cei doi pârâți.

Prin hotărârea pronunțată prima instanță a respins acțiunea, având ca obiect obligația de a face formulată de reclamanta .., în contradictoriu cu pârâții O. E., și .. astfel cum a fost modificată la 24 aprilie 2012 ; a admis cererea reconvențională având ca obiect acțiune în constatare și obligația de a face, cerere formulată de pârâta – reclamantă O. E., și a constatat că la data de 10 septembrie 2011 a intervenit rezilierea de drept a contractului de arendă nr. 397/13.09.2010 încheiat între pârâta O. E. și ..

Inițial, cererea de chemare în judecată a avut ca obiect o obligație de a face, respectiv aceea de obligare a intimaților – pârâți de a face dovada rezilierii contractului de arendă încheiat cu ., cererea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 111 Cod procedură civilă.

Față de inadvertența dintre motivarea în fapt și cea în drept a cererii de chemare în judecată, prima instanța a pus în vedere recurentei - reclamante să-și precizeze acțiunea astfel că la data de_ recurentul - reclamant a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat să se constate existența dreptului de folosință cu privire la terenul agricol în suprafață de 13,4 ha și nulitatea absolută a contractului de arendare încheiat între cei doi pârâți

Procedând astfel, Tribunalul a reținut că instanța de fond nu a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, prima instanță pronunțându-se pe cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată la data de 24 04/2012.

În ce privește motivul de recurs prin care se critică sentința instanței de fond pe considerentul că, acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de arendare încheiat de .. și pârâta O. E. cu privire Ia aceeași suprafața de teren agricol a fost soluționată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, este de asemenea nefondat.

Prin contractul de arendare nr.397/13.09.2010 intimata – pârâtă O. E. a dat în arendă suprafața totală de 13,40 ha. situată în extravilanul localității Săceni, către recurenta-reclamantă ., contractul fiind încheiat pe o perioadă de 10 ani, începând de la data de 01.09.2010, și care poartă ștampila Primăriei comunei Săceni.

Aceiași suprafață de teren a fost dată în arendă de către intimata – pârâtă către intimata-pârâtă ., contractul fiind înregistrat la Primăria Comunei Săceni, cum aceasta din urmă a fost obligată prin sentința civilă nr.1050/18.11.2011, sentință rămasă definitivă și irevocabilă.

Tribunalul a reținut că prin contractul de arendă încheiat între intimata pârâtă O. E. și recurenta- reclamantă . ambele părți și-au asumat în principal obligații de a face, potrivit art. 6 alin. 2 din contract .

Analizând materialul probator administrat în cauză, Tribunalul a reținut că prima instanță în mod corect a stabilit că recurenta reclamantă nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract, de a achita plata arendei în termen de 45 zile de la terminarea recoltatului potrivit art.6 alin.2 din contract dar și în lipsa oricăror condiții de plată în natură a arendei.

Neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate de părți justifică aplicarea sancțiunii rezilierii.

Prin cererea reconvențională intimata pârâtă a solicitat să se constate intervenită rezilierea de drept a contractului de arendă nr.397/_, prin raportare la prevederile art. 9 alin 1 din contract, pentru neîndeplinirea de către recurenta reclamantă a obligațiilor asumate.

Pactul comisoriu prevăzut la art. 9 alin 1 din contract este un pact comisoriu expres de gradul IV, deoarece, părțile au prevăzut că, în caz de neexecutare culpabilă a obligațiilor de către una din părți contractul se consideră reziliat de drept, fără intervenția instanței.

Cum recurenta reclamantă nu a probat îndeplinirea obligațiilor ce-i reveneau prin contract întemeiat prima instanță a constatat că la data de 10 septembrie 2011 a intervenit rezilierea de drept a contractului de arendă nr.397/_ și a obligat recurenta reclamantă să lase în deplină posesie intimatei pârâte suprafața de 13,40 ha.

Cât privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractului de arendare încheiat de intimata pârâtă cu . Costești, în mod corect instanța de fond a dispus respingerea acestuia pe considerentul că acest contract întrunește toate elementele de legalitate prevăzute de art.5 din Legea nr.16/1994, act normativ sub imperiul căruia a fost încheiat în sensul că obiectul contractului este descris și individualizat de către părți; faptul că nu a fost predat terenul nu constituie un motiv de nulitate absolută deoarece predarea terenului nu constituie o condiție de validitate a încheierii contractului de arendă.

Mai mult, prin Sentința nr.1050/18 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Teleorman, Consiliul Local și Primarul Comunei Săceni au fost obligați să înregistreze în registrul special contractul de arendă încheiat cu . Costești. Această sentință a devenit irevocabilă și executorie la data de 18 mai 2012, Consiliul local Săceni înregistrând aceste contracte.

Cât privește motivul de recurs prin care se critică sentința instanței de fond a calificat greșit calea de atac, ca fiind recursul, deși hotărârea este atacabilă cu apel este nefondat prin raportare la dispozițiile art.282¹ alin 1 din codul de procedură civilă și . Decizia nr.XXXII/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii care a stabilit că, „ în interpretarea art.1 pct.1, art.2 pct.1 lit.a și b și art.282 ind.1 alin.1 Cod procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenței materiale de soluționare în primă instanță și a căilor de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare."

Cum în prezenta cauză atât cererea principală cât și cererea reconvențională vizează obiecte ce se încadrează în situațiile reglementate de respectiva decizie, iar drepturile patrimoniale nu depășesc valoarea de 100.000 lei, hotărârea pronunțată de prima instanță nu este supusă apelului ci, căii de atac a recursului.

Împotriva acestei decizii de recurs, la data de 25.03.2013, a declarat recurs reclamanta . care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 23.04.2013.

În motivarea cererii, recurenta-reclamantă a arătat că instanța a calificat greșit calea de atac, ca fiind recursul, deși hotărârea este atacabila cu apel.

Conform art.282¹ Cod procedură civilă nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în prima instanța în cererile introduse pe cale principala privind pensii de întreținere, în litigiile al căror obiect are o valoare de pana la 100.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, asupra acțiunilor posesorii, acțiunilor în evacuare, a celor referitoare la înregistrările în registrele de stare civila și luarea masurilor asiguratorii, asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale și în alte cazuri prevăzute "de lege.

Cererea de chemare în judecata pe care a formulat-o are ca obiect acțiune în constatare, deci nu se încadrează în categoria cererilor de chemare în judecata expres prevăzute de lege ca nefiind ataca bile cu apel.

Pe cale de consecința, calea de atac corecta este apelul, și nu recursul cum în mod greșit a indicat instanța de fond.

Având în vedere dispozițiile art.312 alin. 3 coroborat cu art.304 pct.1, pct.9 Cod procedură civilă, indicarea greșita a caii de atac reprezintă motiv de casare a sentinței atacate, întrucât hotărârea atacata a fost pronunțata cu aplicarea greșita a legii.

Invocă, de asemenea, motivul de nulitate prevăzut de art.304 pct.1 Cod procedură civilă (instanța nu a fost alcătuita cu doi judecători conform art. 54 din Legea nr.304/2004). Apelul a fost calificat greșit recurs, iar completul a fost format din trei judecători.

Prevederile art. 282¹ alin.1 Cod procedură civilă au fost interpretate eronat, pe motivul ca litigiul are o valoare de pana la 100.000 lei, invocând probabil Decizia nr.32/09.06.2008 a ICCJ, pronunțată într-un recurs în interesul legii.

Argumentele sunt următoarele:

a) Art. 282¹ C.pr.civ. a fost modificat prin Legea nr. 202/26.11.2010 și nu au fost introduse interpretările din Decizia nr.32/2008.

b) De la regula litigiilor al căror obiect are o valoare de pana la 100.000 lei, au fost exceptate: pensiile de întreținere, acțiunile posesorii, înregistrările în registrele de stare civila, cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate de erori judiciare.

Daca legiuitorul ar fi dorit ca acțiunile în constatare sa nu fie supuse apelului, le excepta expres, astfel cum s-a procedat cu acțiunile de mai sus.

Prin indicarea corecta a caii de atac, instanța de recurs competenta ar fi fost Curtea de Apel București.

Un alt motiv de recurs invocat este acela că instanța a schimbat obiectul cererii de chemare în judecata din acțiune în constatare și anulare în obligația de a face, aspect ce determina modificarea hotărârii recurate, în conformitate cu prevederile art. 304 pct.8 Cod procedură civilă (instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia).

La termenul din data de 24.04.2012 recurenta și-a precizat cererea de chemare în judecata.

Aceasta conține doua capete de cerere, ambele fiind acțiuni în constatare, întemeiate pe dispozițiile art. 111 Cod procedură civilă și nicidecum "obligația de a face".

Al doilea capăt de cerere (acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de arendare încheiat de ..(arendaș) și pârâta O. E. (arendator) cu privire la aceeași suprafața de teren agricol, prin suprapunere cu contractul de arendare) a fost soluționat de instanța de fond cu încălcarea și aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).

A solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună următoarele:

- sa constate existenta unui drept de folosința valabil în favoarea .., izvorât din contractul de arendare înregistrat sub nr.397/13.09.2010 la Consiliul Local Saceni și APIA- Centrul județean Teleorman, contract încheiat intre .. (arendaș) și pârâta O. E. (arendator);

- sa constate nulitatea absoluta a contractului de arendare încheiat de ..(arendaș) și pârâta O. E. (arendator) cu privire la aceeași suprafața de teren agricol, prin suprapunere cu contractul nr.397/13.09.2010, încheiat anterior cu recurenta.

În ceea ce privește primul capăt de cerere, Tribunalul Teleorman nu a avut în vedere la pronunțarea hotărârii că Contractul de arendare încheiat între societatea recurentă și pârâta O. E. este în vigoare, figurând înregistrat în Registrul Special al contractelor de arendare al Consiliului Local Săceni, astfel cum rezulta și din adeverința depusa la dosarul cauzei.

Recurenta arată că și-a îndeplinit la timp și întocmai obligațiile privind plata arendei.

Pârâta O. E. susține ca a notificat și Primăria Săceni, jud. Teleorman cu privire la "denunțarea unilaterala" a contractului, deși Primăria are calitatea unui terț față de contractul de arendare, nefiind parte în acesta.

Totodată, Primăria Săceni nu își poate asuma atribuțiile instanței de judecata, singura autoritate jurisdicționala competenta a constata o eventuala reziliere a contractului de arendare.

Denunțarea unilaterala este o modalitate de încetare a contractului încheiat pe durată nedeterminată și nu este aplicabila arendării, deoarece acest gen de contract se încheie pe o durata determinată.

Conform legii arendării nr.16/1994 și clauzelor contractului de arendare, acesta poate înceta prin trei modalități: - neexecutarea de către una dintre părți a obligațiilor contractuale asumate; - la expirarea termenului pentru care a fost încheiat; - la data morții/încetării funcționarii uneia dintre părți, daca moștenitorii/succesorii în drepturi nu își manifesta intenția de continuare a contractului.

Denunțarea unilaterala fără a exista o culpa dovedita a celeilalte părți nu este prevăzuta nici în Legea arendării nr.16/1994 și nici în contract ca modalitate de încetare a acestuia.

În speță, pârâta O. E. - contrar prevederilor legale (art. 25 din Legea nr.16/1994 și art.10 din contractul de arendare, dar și principiului stabilității raporturilor juridice) a încheiat un alt contract de arendare cu .., fără sa solicite și să obțină în prealabil rezilierea contractului încheiat la 13.09.2010 cu reclamanta.

În aceste condiții cererea reconvenționala prin care a solicitat rezilierea contractului de arendare încheiat cu .. este vădit inadmisibila pentru ca potrivit art. 4 al. 6 din contractul de arendare, contractul înregistrat la consiliul local constituie titlu executoriu pentru neplata arendei la termen și în condițiile stabilite, iar pentru neplata arendei imediat după recoltare, dar nu mai târziu de 45 zile, sancțiunea prevăzuta de art.6 al. 2 din contract, nu impune rezilierea contractului, ci plata penalităților de 0,1 % pe zi din suma datorată.

Instanța a omis sa examineze excepția inadmisibilității cererii reconvenționale, deși a fost invocata atât oral cât și în concluziile scrise.

Soluția instanței de fond, menținuta de Decizia Tribunalului Teleorman, a fost întemeiata îndeosebi pe declarațiile martorilor propuși de pârâta O. E., deși se cunoaște care este marja de eroare a martorilor.

Referitor la probele administrate se arată declarațiile martorilor propuși de pârâta O. E. (Balta T. și R. S.) nu sunt concludente, pertinente și utile cauzei, ia în condițiile în care martorii nu cunosc detalii despre modul în care decurge contractul încheiat cu societatea recurentă, declarațiile acestora nu constituie mijloace de proba ce pot conduce la o justa soluționare a cauzei.

Precizează ca împotriva martorului R. S. a formulat o plângere penala, pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă într-o cauză similară (dosarul nr._ aflat inițial pe rolul Judecătoriei Roșiori de Vede și strămutat ulterior, la cererea societății recurente, la Judecătoria Târgu J.).

Totodată, solicită să se facă aplicarea dispozițiilor art.1191 din vechiul Cod Civil, care nu permit administrarea probei cu martori peste proba cu înscrisuri, susținând că a depus la dosar înscrisuri (buletine de calitate) a căror validitate nu poate fi tăgăduita prin proba cu martori.

Deși inițial a solicitat și i s-a încuviințat proba testimoniala cu doi martori (D. M. și C. T. B.), în cuprinsul sentinței recurate nu se face nici o mențiune referitor la declarația primei martore (depoziția sa fiind ignorată în totalitate), iar declarația celei de a doua martore a fost înlăturată de instanța, considerând-o subiectivă, din cauza calității acesteia de angajat al societății reclamante.

Referitor la interogatoriul administrat paratei O. E. solicită să se dea curs dispozițiilor art. 225 Cod procedură civilă, respectiv să se considere lipsa nejustificata a pârâtei O. E. la termenul din data de 17.10.2012, termen la care a fost citată cu mențiunea prezentării în vederea administrării interogatoriului, ca fiind o recunoaștere a pretențiilor și susținerilor recurentei.

Având în vedere cele de mai sus, în momentul încheierii contractului de arendare cu .., pârâta O. E. nu mai avea posesia terenului, deci nu putea transmite dreptul de folosința asupra terenului.

Contractul de arendare încheiat cu .. nu respecta doua condiții esențiale de validitate a contractului, prevăzute de art. 948 Cod civil: - nu exista un obiect determinat ; - contractul se întemeiază pe o cauza ilicita.

Contractul încheiat de . încalcă atât dispozițiile Legii nr.16/1994 cat și ale Codul Civil, fapt ce atrage nulitatea acestuia (conform Art.24 alin. (1) din Legea arendării contractele de arendare încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi sunt nule sau anulabile.)

Contractul de arendare încheiat de pârâți este nul pentru ca este lipsit cu desăvârșire de obiect, iar nu pentru ca obiectul nu a fost individualizat, după cum motivează instanța de fond sentința atacata.

Cauza ilicita reprezintă în realitate cauza obligațiilor asumate de parți; cauza este nelicita atunci când este prohibita de legi, este contrara bunelor moravuri și ordinii publice (ca în speța).

Sancțiunea juridica pentru neîndeplinirea condițiilor de validitate ale actului juridic este potrivit prevederilor art. 948, 966, 968 Cod civil, nulitatea absoluta, ce nu poate fi acoperita prin confirmare.

Argumentul instanței de fond, că nu este necesară predarea obiectului contractului, ci doar individualizarea acestuia nu strălucește de acuratețe juridică, în condițiile în care art.8 din Legea nr.16/1994 și art.7 din contractul de arendare, stipulează cu claritate și fără ambiguitate, ca obligația principala a arendatorului este aceea de a preda terenul arendașului și de a-l garanta de evicțiune-totală sau parțiala.

Potrivit art. 5 lit.a din Legea 16/1994 contractul de arendare va cuprinde - printre altele - separat, suprafețele deținute de detentorii legali (în speța de reclamanta).

Însă pârâții au încălcat în mod deliberat și de rea credința prevederile imperative ale Legii, așa încât sunt incidente și prevederile art.24 alin.1 din legea citata; contractele încheiate cu încălcarea prevederilor legii nr.16/1994 sunt nule sau anulabile.

În speța contractul încheiat de pârâți este nul, deoarece prevederile sunt imperative, iar nu facultative.

Faptul ca în contract exista un pact comisoriu privind rezilierea de drept a contractului de arendare, nu exonerează pe pârâta O. E. de obligația de a se adresa instanței de judecata pentru a constata rezilierea de drept.

Clauza cuprinsa în art.9 al.1 din contract privind rezilierea contractului nu consfințește un pact comisoriu de grad IV, ci un pact comisoriu de grad II.

Întrucât pârâta O. E. nu a făcut dovada punere în întârziere printr-o notificare scrisa, înmânata printr-un executor judecătoresc, conform art.387 Cod procedură civilă nu a intervenit nici o reziliere de drept; în orice caz, rezilierea de drept trebuia constatata de instanța printr-o hotărâre definitiva și irevocabila, anterioara încheierii contractului de arendare cu ., ceea ce nu s-a întâmplat.

Împrejurarea ca reprezentanții reclamantei ar fi avut cunoștința de voința arendatorului de a nu mai continua relațiile contractuale cu reclamanta este lipsita de relevanța juridică, pentru ca rezilierea unilaterala este exclusa și nu se poate rezilia contractul de arendare numai la simpla dorința a acestuia, ci în condițiile prevăzute în lege și în contract.

Lipsita de relevanta juridica, este și invocarea sentinței civile pronunțate de tribunal (secția C.A.F.) prin care s-a dispus absolut eronat înregistrarea contractelor de arendare încheiate cu . la Primăria comunei Săceni deși contractele cu reclamanta nu erau reziliate (Dosar nr._ ). Sentința nu are autoritate de lucru judecat, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.1201 Cod civil (pentru edificarea instanței, atașarea dosarului poate fi dispusa.).

Conform art.24 alin. (2) din Legea arendării nr.16/1994 "oricare dintre părțile contractante poate cere în justiție rezilierea contractului de arendare pentru cauze de neîndeplinire a obligațiilor de către cealaltă parte, în condițiile legii".

Referitor la calitatea grâului, a făcut dovada cu înscrisuri (buletine de calitate emise de marii procesatori de grâu din Romania) a faptului ca acesta se încadra în toți parametrii de calitate prevăzuți de lege pentru grâul de panificație.

Deci nu putea invoca eventuale neconformități calitative ale grâului ca motiv de reziliere a contractelor de arendare încheiate cu ..

Instanța de fond s-a aflat . cu privire la modalitatea de încasare a arendei pentru anul 2011 de către pârâta.

Contractul de arendare este un contract cu executare succesivă ce poate înceta prin reziliere și nu prin rezoluțiune, aceasta din urma fiind aplicabila contractelor cu executare dintr-o dată (uno ictu).

Părerea pârâtei-reclamante O. E. ca pe viitor recurenta nu își poate executa obligațiile în condițiile asumate nu constituie motiv de reziliere. Sancțiunea desființării contractului intervine în momentul neexecutării în mod culpabil a unei obligații, nu în cazul în care arendatorul apreciază ca pe viitor este posibil ca arendașul sa nu își poată îndeplini obligațiile.

Cu prilejul administrării probei testimoniale, le-au fost respinse întrebările adresate, prin apărător, martorilor propuși de pârâta.

S-a refuzat inclusiv consemnarea în caietul grefierului și în încheierea de ședința a întrebărilor pe care le-au adresat, dar care au fost respinse.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.1, pct.8 și pct.9 Cod procedură civilă, art.312 alin.3 Cod procedură civilă, art.282¹ C.pr.civ., art.54 din Legea nr.304/2004), art.24 alin.(2), art.1, art.8, art.25 din Legea nr.16/1994, art.948, 966, 968 Cod civil, art.1191 Cod civil, art.225 Cod procedură civilă.

În concluzie, având în vedere cele de mai sus, recurenta solicită admiterea prezentei cereri de recurs și prin decizia care se va pronunța să se caseze decizia recurata și să se constate: - existenta unui drept de folosința valabil în favoarea .., izvorât din contractul de arendare înregistrat sub nr.397/13.09.2010 la Consiliul Local Săceni, încheiat între .. (arendaș) și pârâta O. E. (arendator); - nulitatea absoluta a contractului de arendare încheiat de ..(arendaș) și O. E. (arendator) cu privire la aceeași suprafața de teren agricol, prin suprapunere cu contractul de arendare și, - respingerea ca inadmisibila și în subsidiar ca neîntemeiata, a cererii reconvenționale formulată de pârâta O. E. privind denunțarea unilaterala a contractului de arendare și obligarea societății recurente la predarea terenului.

Nu s-a formulat întâmpinare.

Prin încheierea din data de 30.05.2013 Curtea a dispus suspendarea judecării cauzei, conform art. 242 alin.1 pct.2 C.proc.civ., cauza fiind ulterior repusă pe rol, ca urmare a cererii formulate de recurentă la data de 20.05.2014.

Nu s-au administrat înscrisuri noi.

Curtea a pus în discuție, în ședința publică din data de 11.09.2014, excepția inadmisibilității formulării acestui recurs în cauză.

Examinând actele și lucrările dosarului în raport de excepția invocată, conform art.137 C.proc.civ. comb. cu art. 316 și 298 C.proc.civ.,Curtea reține că prin cererea de față reclamanta a înțeles să exercite calea de atac a recursului împotriva deciziei civile nr. 155 din 08.03.2013 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Civilă, în dosarul nr._ .

Curtea reține că prin această decizie Tribunalul Teleorman s-a pronunțat în cauză ca instanță de recurs.

Hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de lege, conform reglementării acestora prin Codul de procedură civilă. Principiul legalității incident și în materia căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva unei hotărâri judecătorești este consacrat expres și prin prevederile art.17 din Legea nr.304/2004, conform cărora „Hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale”.

De aici rezultă și principiul unicității căilor de atac (aplicabil apelului și recursului), ca principiu fundamental al dreptului procesual civil. Astfel, dreptul de a exercita o cale de atac este unic și se epuizează prin chiar exercițiul lui și, prin urmare, partea interesată nu poate folosi de mai multe ori o cale de atac împotriva aceleiași hotărâri.

In raport de aceste considerente de drept, Curtea constată că, contrar celor susținute prin prezenta cerere de către reclamantă, decizia atacată în speță este o hotărâre irevocabilă, în conformitate cu dispozițiile art. 377 alin.2 pct.4 C.proc.civ., fiind, totodată, pronunțată în recurs de un complet legal constituit.

Astfel, Curtea constată că sunt vădit neîntemeiate afirmațiile recurentei-reclamante referitoare la calificarea greșită a căii de atac de către instanța de recurs, în aplicarea dispozițiilor articolului 282¹ Cod procedură civilă, precum și a Deciziei nr. 32/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în soluționarea recursului în interesul legii.

Nu are nicio relevanță în privința calificării unei acțiuni deduse judecății ca fiind evaluabilă în bani împrejurarea că prin Legea nr. 202/2010 de modificare a Codului de procedură civilă nu s-au consacrat legislativ statuările obligatorii anterioare ale instanței supreme în ceea ce privește interpretarea ce trebuie dată unui text legal cuprins în acest Cod, instanța sesizată cu cererea reclamantului având obligația de a stabili corect, în raport de dreptul litigios și temeiurile invocate, caracterul cererii și, pe cale de consecință, celelalte aspecte ce derivă din această calificare, inclusiv cel al căii de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii pronunțate în cauză.

Or, în prezenta cauză s-a procedat la o atare calificare de către instanțe, stabilindu-se, în mod corect, că obiectul litigiului este patrimonial, precum și că, față de valoarea acestuia – valoare precizată expres în fața tribunalului de către reclamantă ca fiind sub limita de 100.000 lei (fila 24 dosar tribunal), față de teren și valoarea contractului de arendă – sunt incidente dispozițiile art. 282¹ C.proc.civ.

In consecință, Curtea, în baza art. 312 alin.1 C.proc.civ., constatând că prezentul recurs este inadmisibil, îl va respinge, fără a mai cerceta celelalte critici formulate prin această cerere împotriva deciziei instanței de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta reclamantă .., împotriva deciziei civile nr.155 din 08.03.2013 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele pârâte O. E. ȘI .. COSTEȘTI.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 11.09.2014.

REȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

M. I. M.-A. N.-G. I. D.

GREFIER,

M. C.

Red. M.A.N.G

Tehnored. C.S./M.

Ex.2/13.10.2014

Tribunalul Teleorman – A.D.

- L.S.

- M.V.

Jud.Roșiorii de Vede - M.M.P.