Revendicare imobiliară. Decizia nr. 480/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

A fost respinsa excepția lipsei calității procesuale pasive a . de această societate, întrucât această unitate a fost mandatar al Municipiului București în contractul de vânzare cumpărare, iar motivele invocate pentru susținerea excepției privesc mai mult netemeinicia pretențiilor din cererea de chemare în garanție.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâții D. A. și D. D., solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, în secundar ca neîntemeiată, precum și admiterea cererii reconvenționale a acestora, în sensul constatării că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin uzucapiunea de scurtă durată.

Au arătat că hotărârea instanței de fond este pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, dar și cu aprecierea greșită a probatoriului administrat în cauză.

În motivarea apelului au arătat următoarele:

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, au susținut ca acțiunea în revendicare este acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar.

Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență, se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți litigante, stabilindu-se mai multe reguli, printre care și aceea ca, - în situația în care titlurile emană de la autori diferiți, se vor compara drepturile autorilor de la care provin titlurile.

În cazul imobilelor naționalizate există însă dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât și instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra deciziilor luate. Cum prin aceasta lege, se instituie o procedură prealabilă, administrativă, derogatorie, imperativă și obligatorie privind restituirea imobilelor, acțiunea în revendicare prin comparare de titluri bazată pe dreptul comun, apare ca fiind inadmisibilă.

Cu privire la acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 din Codul civil,au învederat că prin decizia ICCJ pronunțată asupra recursului în interesul legii, din data de 09.06.2008, a fost soluționat concursul dintre legea specială și legea generală în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Conform practicii ICCJ, acțiunea în revendicare trebuie analizată și prin prisma prevederilor Legii nr.10/2001, lege specială derogatorie de la dreptul comun - art.480 Cod civil, instanța fiind ținută de obiectul acțiunii și cauza acesteia - iar nu de textul de lege indicat de parte.

P. urmare, în analiza comparativă a titlurilor de proprietate trebuie avute în vedere și criteriile de preferință instituite de legea 10/2001.

Sub acest aspect, apelanții au arătat că autorul lor a dobândit un bun individual determinat de la un proprietar aparent, fiind de bună-credință și împărtășind o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului. (Primăria Municipiului București)

Au susținut că titlul lor este preferabil celui al reclamanților, din mai multe considerente:

1. la data încheierii contractului de către autorul lor, statul avea aparența că este proprietar al bunului;

2. legea speciala - Legea nr. 112/1995 permitea cumpărarea de către chiriași a apartamentelor, în condițiile strict reglementate de art. 9;

3. reclamanții nu promovaseră nicio acțiune de revendicare împotriva statului român, neexistând nici măcar o notificare făcută în baza Legii nr. 10/2001, care să fie adusă la cunoștința autorului lor la momentul cumpărării acestui imobil;

4. apelanții au fost dobânditori de bună-credință, neexistând nicio probă care să poată răsturna această prezumție.

În concluzie, atâta vreme cât titlul juridic al apelanților pârâți nu poate fi anulat, este inadmisibilă o acțiune în revendicare.

Au mai învederat, că în mod eronat instanța a reținut în favoarea intimaților-reclamanți prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece aceștia nu au justificat existența unui bun actual, în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia, care să atragă incidența textului menționat. În speță, intimații-reclamanți nu au făcut dovada recunoașterii calității lor de proprietari ai imobilului, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către autorul pârâților, în aplicarea Legii nr. 112/1995.

Convenția garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate, iar solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (dată la care Statul R. nu era semnatar al Convenției) nu intră sub protecția Articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.

Cu privire la cererea reconvențională, au arătat ca în mod eronat a fost respinsă de către instanța de fond, care a apreciat greșit că apelanții și autorul lor nu au efectuat minime diligențe referitoare la situația juridică a imobilului pe care l-au dobândit în baza Legii nr. 112 /1995.

Apelanții au susținut că au formulat cereri la unitatea deținătoare a imobilului pentru a afla situația acestuia, iar răspunsul acestor autorități a fost în sensul că nu există asemenea notificări formulate de către foștii proprietari.

De asemenea, instanța de fond a interpretat în mod eronat răspunsul apelantului D. A. la interogatoriu, fără a analiza declarațiile martorilor audiați în cauză, care au relatat fără niciun dubiu, că apelanții au fost de bună-credință și că nu au știut că acest imobil a fost solicitat a fi restituit în natură.

Astfel, pornind de la această greșită apreciere a probelor, instanța de fond în mod greșit a reținut că apelanții nu au exercitat o posesie de bună-credință, respingând apărările privind excepția prescripției achizitive.

Au susținut că sunt întrunite cumulativ cele două condiții speciale și necesare invocării acestei excepții, în sensul că posesia apelanților se întemeiază pe un just titlu, iar posesia a fost una de bună-credință.

Referitor la prima condiție, au arătat ca „justul titlu", este dat de contractul de vânzare-cumpărare nr._/30.09.1996, aspect de altfel reținut și de prima instanță.

Referitor la cea de-a doua condiție, au învederat că potrivit art. 1898 alin. 1, cod civil, "Buna credință este credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea" iar alin. 2 consacră faptul că „buna-credință trebuie să fi existat în momentul câștigării imobilului".

Potrivit art. 1899 alin. 2, "Buna credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua-credință".

Cum în cauză nu a fost dovedită reaua credință, în mod greșit prima instanța a reținut contrariul.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și Ministerul Finanțelor Publice, în motivare arătând că instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

A arătat în acest sens că nu sunt aplicabile în speță dispozițiile art.50 alin.(3) din Legea nr.10/2001 potrivit cărora „restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările si completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile se face de către M. Economiei si Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.",întrucât în cauză nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă, prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat între autorul pârâților și .>

Mai mult decât atât, așa cum rezultă chiar din considerentele sentinței civile atacate, instanța de fond a reținut că în speță nu a vut loc o desființare pe cale judecătoreasca a titlului pârâților.

Or, potrivit dispozițiilor art. 50 alin (3) din Legea nr.10/2001, Ministerul Finanțelor Publice restituie numai prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, astfel banii nu au intrat în fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Lg. 112/1995.

P. urmare, Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat să restituie sumele achitate de pârâții-reclamanți, al căror contract nu a fost desființat prin hotărâre judecătorească.

În consecință, a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 alin.3 din Legea nr. 10/2001, prin urmare Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la restituirea prețului plătit de către pârâți.

În conformitate cu dispozițiile art.1337, au apreciat că în cauză ar trebui să fie instituită răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

În cauza de față, pârâții fiind deposedați de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, sunt întrunite condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, prin mandatara sa S.C. C. S.A., față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză.

Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere ca în prezenta acțiune nu exista culpa acestei instituții.

S-a mai sustinut că în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea Ministerului Finanțelor la restituirea prețului integral actualizat, inclusiv a comisionului de 1%, întrucât Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ce a avut ca obiect imobilul în litigiu, mandatarul statului în încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr.112/1995 fiind Primăria Municipiului București prin S.C. C. S.A., care a și încasat comisionul din prețul de vânzare al imobilului.

Față de toate aceste aspecte, a solicitat admiterea apelului declarat. P.decizia civilă nr.299 din 28.03.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, s-au admis apelurile formulate de către apelanții pârâți D. A. și D. D., împotriva sentinței civile nr.7336/16.11.2006, pronunțată de Judecătoria Sector 5 București în dosarul nr._ și de către Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu intimatele reclamante pârâte M. (F. A.) M., și G. V., A. G., și . fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că, s-a respins ca nefondată acțiunea principală, s-a respins cererea de chemare în garanție, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, ca rămasă fără obiect, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate, au fost obligați intimații reclamanții la plata sumei de 1860 lei cheltuieli de judecată către apelanții D..

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Imobilul din . nr.194-196, Sector 5 București, compus din mai multe apartamente, a fost dobândit de autorii reclamanților A. G. și A. R. Reni, astfel: - prin actul de adjudecare nr.818/ eliberat de Tribunalul Ilfov- la data de 23.01.1932 a devenit proprietar asupra terenului situat în București, Calea 13 Septembrie nr.194-196, colț cu ., având o suprafață de 3675 m.p., fiind pus în posesie la data de 02.03.1932, conform procesului verbal întocmit de executorul judecătoresc la aceeași dată.

Pe acest teren, autorul reclamanților, A. G., a edificat, conform autorizațiilor nr. 305 S/16.06.1032 și nr. 212/24.10.1934, o construcție compusă din pivniță, parter, etaj și mansardă, precum și o sală de cinema cu parter și etaj, iar pe partea dreaptă a proprietății un alt corp de clădire cu pivniță și parter și o anexă cu pivniță, parter și etaj.

La data de 28.05.1983 a decedat defuncta A. R. Reni de pe urma acesteia rămânând ca moștenitori: A. G. (soț supraviețuitor), A. M. (fiică), G. V. (fiică), A. G. (fiu) și A. G. (fiică), fiind eliberat în acest sens certificatul de moștenitor nr.25/01.04.1996 eliberat de BNP D. G. (fila 24). P. același certificat de moștenitor s-a constatat deschisă succesiunea de pe urma defunctului A. G., decedat la data de 13.11.1991 succesorii acestuia fiind A. M. (fiică), G. V. (fiică), A. G. (fiu) și A. G. (fiică).

La data de 21.08.1995 a decedat A. G., moștenitorii acesteia fiind A. M. (soră), G. V. (soră), A. G. (frate), așa cum reiese din certificatul de moștenitor nr.27/08.04.1996 eliberat de BNP D. G..

A. M. s-a căsătorit la data de 30.04.2004, dobândind numele de familie M. (certificat de căsătorie A. M. -fila 22).

A reținut tribunalul că imobilul, în integralitatea sa a fost preluat de stat prin Decretul nr.92/1950, potrivit anexei acestui Decret poziția 1691, care la rândul său a încheiat contracte de vânzare cumpărare cu chiriașii acestuia.

Reclamanții, prin notificările emise în baza legii 10/2001, înregistrate sub nr.838/2001 si 839/2001, au solicitat restituirea imobilului situat în București Calea 13 Septembrie nr.194-196, trecut în proprietatea statului în baza Decretul 92/1950.

P. dispoziția Primarului General al Municipiului București nr.8004/21.05.2007 emisa în baza Legii nr.10/2001, in urma notificărilor sus arătate, s-a restituit în natură reclamanților parte din imobilul situat in București Calea 13 Septembrie nr.194-196, respectiv corp A și C, constituite din spatii de locuit, ocupate cu contracte de închiriere si libere si spatii cu alte destinații, cu excepția apartamentelor vândute, respectiv: ., ., . și apartamentelor situate la mansardă, astfel cum sunt identificate în dispoziția sus menționată. (f.62 dosar fond)

Pentru aceste apartamente, inclusiv teren aferent, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii, astfel cum rezultă din dispoziția Primarului General al Municipiului București nr.8005/21.05.2007, emisă în baza Legii nr.10/2001.

Apartamentul nr.26 din imobilul menționat a fost vândut numitului Propst S. în baza Legii nr.112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr._/30.09.1996 (fila 220) încheiat cu Primăria Municipiului București –prin mandatar .-reclamanți D. A. și D. D. fiind moștenitorii testamentari ai numitului Propst S., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.349/15.09.1999 emis de BNP M. D. (fila 221). Odată cu locuința s-a transmis și dreptul de proprietate asupra cotei indivize de 2,41 % din părțile de folosință comună și 61,99 m.p. teren situat sub construcție.

Pentru acest apartament, reclamanții au pornit actiunea în revendicare din prezenta cauză, acțiune admisă prin sentința civilă 8447/22.12.2009, ce face obiectul prezentului apel.

Critica privind greșita soluționare a excepției inadmisbilității actiunii, nu poate fi primită, deoarece în condițiile în care nu există dispoziții legale care să interzică, explicit sau implicit, formularea unei acțiuni în revendicare de către foștii proprietari ai imobilelor naționalizate împotriva persoanelor care le-au cumpărat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în mod corect prima instanta a respins excepția inadmisibilității.

Cu privire la soluția dată acțiunii în revendicare, Tribunalul a reținut că prima instanță a preferat titlul reclamanților în detrimentul titlului pârâților, motivat, în esență, pe de o parte, de nevalabilitatea titlului autorului pârâților, iar pe de altă parte, pe încălcarea art.1 Protocolul 1 din Convenție.

În cadrul acțiunii în revendicare a unui imobil, pentru care atât reclamantul cât și pârâtul invocă titluri, trebuie să se facă o comparare a titlurilor, dându-se efecte acelui titlu mai bine caracterizat. Este de necontestat faptul că dobândirea imobilului de la adevăratul proprietar este un element esențial în stabilirea priorității titlului, față de titlul obținut prin cumpărarea bunului de la un proprietar aparent, care a acționat cu rea-credință, însă acesta nu trebuie să fie singurul criteriu de analizat în cântărirea celor două titluri.

În cauză, tribunalul a reținut că ne aflam în situația specială a imobilului ce face obiect de reglementare a Legii nr.10/2001, înstrăinat în baza Legii nr.112/1995 și, față de dispozitiile art.18 lit.c) din Legea nr.10/2001 (care deschid persoanei îndreptățite calea obținerii măsurilor reparatorii în echivalent – cale de care reclamanții au și beneficiat) intervine obligativitatea menținerii situației juridice creată în mod valabil, putându-se vorbi de acordarea pe această cale a unui criteriu de preferință în favoarea dobânditorilor de bună-credință.

În ceea ce privește jurisprudența CEDO invocată, a apreciat instanța de apel că aceasta ar fi avut aplicabilitate în situația în care reclamanții ar deține o hotărâre judecătorească prealabilă de recunoaștere a dreptului de proprietate, respectiv o decizie administrativă de restituire a bunului, însă în speță, aceasta lipsește.

Astfel, în compararea de titluri solicitată, apelanții pârâți dețin un "bun actual", în sensul art.1 din Protocolul 1, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, cu deplina respectare a acestei legi și cu buna-credință, atât timp cât valabilitatea acestui contract nu a făcut obiectul vreunei judecăți și nicio instanță nu s-a pronunțat că actul nu ar fi valabil.

Mai mult, în asemenea cazuri, într-o comparare a titlurilor, preferabilitate nu poate avea decât titlul cumpărătorilor - chiriași de bună-credință, care au cumpărat bunul cu respectarea art.9 din Legea nr.112/1995, pentru reclamanți devenind aplicabile prevederile art.20 alin.2 din Legea nr.10/2001, având deschisă calea obținerii de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil, la valoarea reală de circulație - coroborat cu prevederile art.18 lit.c) din Legea nr.10/2001 (măsuri obținute de reclamanți prin dispozițiaPrimarului General al Municipiului București nr.8005/21.05.2007), astfel respectându-se principiul securității circuitului civil și principiul stabilității raporturilor civile.

În acest sens, Decizia nr.33/2008 a ÎCCJ dă sens limitării incertitudinii raporturilor juridice născute în legatură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin practica sa consecventă, a statuat că trebuie păstrat un just echilibru între interesul general al comunității și imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale omului. În cauza Pincova & Pinc, Curtea a arătat că diminuarea vechilor atingeri constând în prejudiciile create în trecut foștilor proprietari, nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. Legislația internă trebuie să permită să se ia în considerare circumstanțele sociale ale fiecărei spețe, astfel încât, persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credință, să nu fie puse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

În Hotărârea P. c. României, se reamintește că, dacă într-adevăr, Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și, cu atât mai puțin, de a dispune de acestea conform atributelor dreptului de proprietate, se impune însă, ca fiecare stat contractant să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient, pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi incumbă.

Mai mult, daca în jurisprudența de dinainte de anul 2010, Curtea Europeană a subliniat în cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar se află un drept de proprietate vechi și că hotărârile judecătorești, prin care se constată nelegalitatea naționalizării reprezintă o recunoaștere explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiul drept. (vezi P. c. României, cauza S. c. României, cauza D. c.României etc), în cursul anului 2010, Curtea Europeana și-a schimbat viziunea și nu mai recunoaște în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, ci vorbește despre existența unui nou drept care se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre. (paragraful 142 din cauza M. A. și alții împotriva României).

Astfel, prin hotărârea CEDO data în cauza M. A. și alții c. României, nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un ”bun”, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se aduce în discuție existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către un stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din cauza M. A. si alții împotriva României). Curtea a menționat în paragraful 143 al acestei hotărâri că ”hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament”. P. această hotărâre Curtea nu mai retine că, prin constatarea ilegalității naționalizării, se confirmă vechiul drept de proprietate al fostului proprietar asupra bunului preluat abuziv.

Mai mult, așa cum s-a arătat și în decizia civila 1400R/5.11.2010, irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București în dosar nr._, prin dispoziția nr.8005/21.05.2007 emisă de Primarul General al Municipiului București, în baza legii 10/2001, în favoarea reclamanților s-a născut un drept de creanță și nu un drept de proprietate asupra apartamentelor nerestituite în natură.

În raport de cele sus arătate, tribunalul a constatat că acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, apare ca neîntemeiată.

Față de această soluție, cererea de chemare în garanție formulată de reclamanți împotriva Ministerului Finanțelor Publice, a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, invocată cu privire la cererea de chemare în garanție, în mod corect prima instanță a reținut că acesta are calitate în cauză, în raport de art.50 din Legea 10/2001.

În baza considerentelor sus arătate și văzând și disp.art. 282, 295 și 296 Cod procedură civilă, Tribunalul a admis apelurile, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins ca nefondată cererea de revendicare, a respins cererea de chemare în garanție, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, ca rămasă fără obiect și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei hotărâriau declarat recurs recurenții – reclamanți M. M., G. V. și A. G.,criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și menținerea soluției pronunțate de instanța de fond, ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.

După expunerea parcursului judiciar al cererii de chemare în judecată, recurenții au susținut următoarele:

1. Referitor la compararea titlurilor părților.

Instanța de apel a considerat că în compararea celor două titluri de proprietate, preferabilitate are cel al cumpărătorilor - chiriași de bună credință, în situația unor asemenea imobile ce fac obiectul de reglementare a Legii nr. 10/2001, intervenind "obligativitatea menținerii situației juridice creată în mod valabil, putându-se vorbi de acordarea pe această cale a unui criteriu de preferință în favoarea dobânditorilor de bună-credință", reclamanților rămânându-le deschisă calea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobil.

Dar, acțiunea introdusă de reclamanți este întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil. În consecință, argumentele referitoare la compararea titlurilor de proprietate în raport de prevederile legii nr. 10/2001, nu pot fi reținute, doar dispozițiile pe care și-au întemeiat acțiunea reclamanții fiind cele care determină regimul juridic al acțiunii promovate, în sensul regulilor aplicate. Astfel, în fața unei acțiuni în revendicare imobiliară, care este imprescriptibilă, titlurile părților vor trebui comparate în cadrul procesual al acțiunii în revendicare de drept comun, reală și petitorie.

Analizând criteriile de preferabilitate a unui titlu în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun, astfel cum sunt ele consacrate de doctrina și în mod constant analizate în practica judecătorească, în mod legal instanța de fond a dat eficiență titlului de proprietate al reclamaților, mai bine caracterizat și a înlăturat apărările pârâților cu privire la buna lor credință, care nu poate consolida titlul autorului lor și care nu are relevanță în materia revendicării, neputând valora prin sine, în lumina art.644-645 Cod civil un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamanților.

În întreaga doctrină și jurisprudență, în cazul titlurilor provenite de la autori diferiți se compară titlurile pe care se întemeiază însuși dreptul autorilor, câștig de cauză având partea al cărui autor ar avea un titlu mai caracterizat și preferabil, în cazul de față cel al reclamanților, întrucât provine de la adevăratul proprietar și este primul transcris (soluție bazată pe principiul "nemo plus juris al alium transfere potest, quam ipse habet").

Criteriul invocat mai sus este consacrat și în teoria dreptului (C.Hamangiu, I.Rosettl-B.,Al.Baicoianu, vol.11, pag.62), astfel încât "dacă într-un eventual proces de revendicare, autorul unuia ar fi triumfat împotriva autorului celuilalt, atunci acela dintre adversari care deține titlul său de la autorul care ar fi triumfat, are câștig de cauză".

Instanța de apel și-a mai motivat hotărârea și pe respectarea principiului securității circuitului civil și principiul stabilității raporturilor civile, însă doar aplicarea unor principii reținute de doctrina juridică în materia nulității actelor juridice sau de o parte a jurisprudenței în litigii similare nu poate conduce la afectarea dreptului fundamental de proprietate al uneia dintre părțile litigante, nu poate cu alte cuvinte duce la refuzul protecției acestui drept pe care îl au reclamanții în patrimoniul lor, lucru inacceptabil într-un stat de drept.

Vânzarea apartamentului din litigiu către autorul pârâților s-a făcut în baza Legii nr. 112/1995 care privește doar imobilele preluate cu titlu de către stat. Or, administrația publică ar fi avut obligația, înainte de a înstrăina acest imobil, de a verifica situația juridică a acestuia, adică dacă acesta se încadra sau nu în obiectul de reglementare al legii în temeiul căreia imobilul a fost înstrăinat și aceasta, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare al pârâtei, reclamanții făcuseră începând cu anul 1991, numeroase cereri de restituire în natură a imobilului ce a aparținut autorilor lor.

Mai mult, respectând termenul de 6 luni de la . Legii nr. 112/1995, reclamanții au depus la data de 4 iulie 1996 dosarul complet al proprietății lor, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Calea 13 Septembrie 194-196, sector 5.

Cum Legea nr. 112/1995 era aplicabilă numai în cazul bunurilor cu privirea la care statul avea un titlu de proprietate, nicio altă dispoziție legală nu acordă dreptul statului de a vinde un bun aflat de facto în patrimoniul său și pentru care nu avea titlu.

Faptul că Legea nr. 112/1995 nu definea în mod clar înțelesul sintagmei "cu titlu", duce la concluzia că aceasta lege nu conținea o normă suficient de accesibilă și previzibilă, care să reglementeze o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, titulari ai imobilului preluat în realitate fără titlu.

Cum la momentul vânzării către autorul pârâților, statul nu avea titlu asupra apartamentului revendicat, rezultă că ingerința în dreptul de proprietate al reclamanților era lipsită de baza legală, încălcându-se astfel art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

2. Referitor la prevederile art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Atât instanța de fond, cât și instanța de apel au constatat că la momentul vânzării către chiriaș, statul nu avea un titlu valabil asupra apartamentului în litigiu, caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat fiind recunoscut și prin Dispozițiile 8004/21.05.2007, respectiv nr. 8005/21.05.2007 emise de Primarul General al Municipiului București.

Instanța europeană a arătat că, concluzia unei instanțe judecătorești că un imobil a fost preluat de către stat fără titlu valabil, chiar dacă nu este menționată în dispozitiv, relevă recunoașterea cu caracter retroactiv a dreptului de proprietate în patrimoniul celor privați ilegal de bunul lor, astfel încât aceștia beneficiază de un bun în sensul art. 1din Protocolul adițional nr. 1 (cazurile Reichardt c României din 13.11.2008 par.20, P. și Dimeca contra României din 9.12.2008 par.24).

În decizia nr. 33/2008 a ICCJ pronunțată în recursul în interesul legii, se arată că "adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenție, în situația în care, calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă, poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze".

Or, reclamanții au demonstrat prin înscrisurile depuse în cauză că, deși soluția de acordare de măsuri reparatorii a fost data în 2007, ei nu au beneficiat în mod efectiv de aceste măsuri, confirmând jurisprudența constantă a instanței europene cu privire la nefuncționalitatea propriu-zisă a Fondului Proprietatea, în măsura în care nu s-a dovedit în concret că reclamanții au beneficiat efectiv și nu doar teoretic de măsuri reparatorii (cauza Porteanu c României, R. lonescu c României, G. c.Romăniei, T. c. României din 17.01.2008, Faimblat c.României din 13.01.2009, Katz c.României din 20.01.2009, D. s.a. c. României din Q1JQ3.2QQ9, M. A. ș.a. contra României din 12.10.2010).

În aceste cauze, instanța europeană a subliniat: "chiar și în ipoteza în care, dacă partea interesată ar parcurge întreaga procedură administrativă și, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea care nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri".

3. În privința ingerinței în dreptul de proprietate pe care fiecare dintre părți il invocă.

Conform jurisprudenței Curții Europene, o privare de proprietate nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

Un element esențial care trebuie avut în vedere este acela dacă partea a primit sau are posibilitatea efectivă de a primi despăgubiri pentru imobilul în cauză.

În cauza T. și T. contra României din 24.03.2009, instanța europeană, având în vedere practica constantă a instanțelor românești în materie, subliniază că pentru cumpărătorii unui imobil în baza Legii nr. 12/1995, ulterior evinși, fie în cadrul unei acțiuni în revendicare câștigată de către foștii proprietari, fie aflați în situația anulării contractului de vânzare-cumpărare, dreptul intern oferă posibilitatea de a obține, în temeiul Codului Civil, prețul actualizat achitat la cumpărarea imobilului, sau chiar prețul de piață al imobilului (par.40).

Mai mult, soluția despăgubirilor cumpărătorilor evinși prin acordarea unor sume care să reflecte prețul de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare este consacrată legislativ prin Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată în anul 2009.

Pe cale de consecință, în situația admiterii acțiunii în revendicare intentată de către reclamanți, pârâții ar avea posibilitatea efectivă de a primi prețul de piață al imobilului, ceea ce corespunde exigențelor convenționale relative la respectarea principiului proporționalității.

În privința posibilității reclamanților de a primi despăgubiri pentru imobilul preluat fără titlu de către stat, așa cum s-a arătat, jurisprudența instanței europene este constantă, în sensul că mecanismul reparatoriu instituit prin Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri.

În plus, această reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de persoanele care au fost în acest mod private de bunurile lor, înainte de . legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri (Porteanu c. Romaniei, 20.01.2009).

Începând cu cauza Faimblat c. Romaniei din 13.01.2009 (Katz c. României, 20.01.2009, D. c. României, 03.03.2009, M. A. s.a. c. României din 13.10.2010) CEDO a statuat, în temeiul art.46 din Convenție că există o încălcare sistemică, structurală a dreptului de proprietate a foștilor proprietari (par.49 - 50), al căror drept fie la restituirea în natură a imobilelor, fie la primirea de măsuri reparatorii, rămâne teoretic și iluzoriu, iar România este obligată să "suprime obstacolele juridice care împiedică foștii proprietari să obțină restituirea bunurilor lor și să ia măsuri legislative, administrative și bugetare adecvate".

Așadar, în absența posibilității reale pentru reclamanți de a primi despăgubiri pentru imobilul preluat fără titlu de către stat, în contextul hotărârilor CEDO de constatare a violării sistemice a dreptului de proprietate, ca urmare a mecanismului legislativ, administrativ de acordare a despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari, respingerea acțiunii în revendicare a reclamanților ar încălca "justul echilibru " ce trebuie să existe între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale.

Așa fiind, recurenții – reclamanți consideră că în mod corect instanța de fond, punând în balanță cele două drepturi de proprietate protejate în egală măsură de CEDO, dar aflate în conflict, astfel cum impun considerentele Deciziei nr.33/2008 a ICCJ, a apreciat că posibilitatea consacrată legislativ, jurisprudențial, atât în dreptul intern, cât și la nivelul instanței europene pe care o au pârâții de a obține despăgubiri la nivelul prețului de piață pentru imobilul în cauză, face ca doar în cazul acestora, principiul proporționalității stipulat de art. 1 din Primul Protocol la Convenției să fie respectat în cazul admiterii acțiunii în revendicare a reclamanților.

Pentru motivele arătate, recurenții solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat și modificarea hotărârii atacate.

Ca urmare a criticilor formulate de recurenții - reclamanți M. M., G. V. și A. G., intimații pârâți D. A. și D. D. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor invocate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat,pentru următoarele considerente:

Acțiunea este formulată de către reclamanți împotriva unor subdobânditori ai imobilului, iar această acțiune în revendicare este întemeiată pe dreptul comun, potrivit dispozițiilor art. 480 Cod civil. De esența acțiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți, urmând să se dea eficiență juridică titlului mai preferabil.

Curtea constată că acțiunea în revendicare a fost intentată de recurenții-reclamanți la data de 18.05.2007, iar imobilul în litigiu a fost vândut intimaților pârâți cu mult înainte, respectiv la data de 03.09.1996, că atât reclamanții, cât și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâții au și posesia bunului în prezent și că reclamanții nu au promovat o acțiune în justiție întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin care să se solicite anularea titlului de proprietate al pârâților.

Critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate - în acest sens fiind invocate dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenției, dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nu poate fi primită, cât timp reclamanții nu pot susține existența unui bun în patrimoniul lor, în sensul Convenției, respectiv recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, „valori sau interese patrimoniale” sau „speranță legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Sub acest aspect, considerațiile instanței de apel sunt pertinente, aprecierea pornind de la ideea de principiu că, nu este suficient ca fostul proprietar sau moștenitorul acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul situației pendinte.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 - 481 Cod civil.

În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței, în cauza de față această procedură fiind deja finalizată, prin puterea unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001 cu scopul de a îndrepta toate consecințele negative ale abuzurilor comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerințe specifice, obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubiri.

Curtea arată că sintagma „buna-credință” ca „mod de dobândire a proprietății” a fost conturată în practica juridică în soluționarea litigiilor apărute după aplicarea Legii nr. 112/1995 și consacrată în Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările ulterioare, dar a fost interpretată ca un criteriu în aprecierea voinței cumpărătorului, mai precis a faptului cunoașterii stării de fapt și de drept a bunului imobiliar cumpărat, pentru a se putea aprecia dacă s-a procedat corect în manifestarea (intenției sale) voinței de a cumpăra.

Or, aflându-se într-o revendicare prin comparare de titluri, Curtea are în vedere și această „bună-credință” a cumpărătorului, dar în situația concretă a speței, convingerea părților cu privire la calitatea celui care vinde, nu poate constitui un argument suficient de puternic pentru salvarea titlului său de proprietate, ducând la înlăturarea consecințelor juridice a sancțiunii absolute a acestei acțiuni referitoare la cererea de revendicare și ca atare, titlul preferabil (în timp și legal argumentat) este al cumpărătorilor.

P. dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea 10/2001 s-a prevăzut obligativitatea luării unor măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptățite în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

P. această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite calea obținerii unei reparații în natură, imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.

Având în vedere această dispoziție legală, se asigură respectarea principiului stabilității circuitului civil și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul dispozițiilor art. 9 din Legea 112/1995, criteriu de preferință aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.

În ceea ce privește procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, instanța de recurs constată că reclamanții au uzat și, astfel, prin dispoziția Primarului General al Municipiului București nr.8004/21.05.2007 emisă în baza Legii nr.10/2001, în urma notificărilor, s-a restituit în natură reclamanților parte din imobilul situat în București Calea 13 Septembrie nr.194-196, respectiv corp A și C, constituite din spatii de locuit, ocupate cu contracte de închiriere si libere si spatii cu alte destinații, cu excepția apartamentelor vândute, respectiv: ., ., . și apartamentelor situate la mansardă, astfel cum sunt identificate în dispoziția sus menționată. (f.62 dosar fond)

Pentru aceste apartamente, inclusiv pentru terenul aferent, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii, astfel cum rezultă din dispoziția Primarului General al Municipiului București nr.8005/21.05.2007, emisă în baza Legii nr.10/2001.

Curtea arată, pe de altă parte, că nu se poate sancționa un proprietar de bună credință prin admiterea revendicării, doar pentru că preluarea este fără titlu valabil, cum invocă recurenții, iar pârâții dețin un drept actual asupra bunului, întrucât autorul lor a dobândit imobilul în baza unui contract de vânzare - cumpărare neanulat de către o instanță judecătorească (vezi Hotărârea R. împotriva României).

Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României, invocate de recurenți în argumentarea motivelor de recurs pe care le-au formulat, prin care a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire, statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.

Aceste hotărâri și această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanții au deținut ca o situație premisă de la care nu a existat nicio excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată irevocabil și în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, și prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.

Or, în speța dedusă judecății, reclamanții nu dețin o hotărâre judecătorească anterioară încheierii contractului de vânzare - cumpărare pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu M. București prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului in litigiu, prin care să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui imobil in litigiu sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menționate să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul, astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă.

Pe de altă parte, instanța de recurs arată că nu poate fi primită susținerea recurenților în sensul că, doar dispozițiile pe care și-au întemeiat ei acțiunea, respectiv art. 480 Cod civil, sunt cele care determină regimul juridic al acțiunii promovate, cu consecința comparării titlurile pe care se întemeiază însuși dreptul autorilor, iar nu argumentele referitoare la compararea titlurilor de proprietate în raport de prevederile legii nr. 10/2001, deoarece Legea nr. 10/2001, nu poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicare, formulate pe temeiul de drept comun, după data intrării în vigoare a legii speciale.

Mai mult decât atât, Legea nr. 10/2001 a instituit o procedură administrativă prealabilă menită să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil.

Într-o altă ordine de idei, nu poate fi analizată în acest cadru procesual susținerea recurenților privitoare la faptul că administrația publică ar fi avut obligația, înainte de a înstrăina acest imobil, de a verifica situația juridică a acestuia, câtă vreme instanța nu a fost învestită cu o cerere privind nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr._/30.09.1996 (fila 220) încheiat de autorul intimaților cu Primăria Municipiului București –prin mandatar .-reclamanți D. A. și D. D. fiind moștenitorii testamentari ai numitului Propst S..

O altă critică a recurenților constă în faptul că aceștia invocă nefuncționalitatea propriu-zisă a Fondului Proprietatea, susținând că, deși soluția de acordare de măsuri reparatorii a fost dată în 2007, ei nu au beneficiat în mod efectiv de aceste măsuri.

Instanța de recurs reține că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au invocat calitatea lor de proprietari ai unui bun, în sensul Convenției și față de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, însă Curtea consideră că acesta nu a fost încălcat, deoarece Fondul Proprietatea a devenit funcțional, iar contrar susținerilor reclamanților, stabilirea și acordarea despăgubirilor este o chestiune de timp; în consecință, mecanismul dezdăunării a devenit eficient, măsurile instituționale adoptate în acest sens fiind de natură a asigura efectivitatea asigurării reparațiilor cuvenite persoanelor îndreptățite la acestea.

Nici deciziile Curții Europene la care recurenții fac trimitere nu sunt incidente în cauză, situațiile cu care instanța europeană a fost învestită fiind diferite de cea dedusă judecății în cauza de față ( respectiv, existența unor hotărâri judecătorești anterioare referitoare la imobile, neacordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001, nefuncționalitatea Fondului Proprietatea), iar practica instanțelor interne nu constituie izvor de drept. Așa fiind, față de cele ce preced, constatând că ansamblul circumstanțelor concrete ale cauzei exclude nelegalitatea deciziei recurate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul dispozițiilor art. 276 Cod procedură civilă, vor fi obligați recurenții la plata sumei de 4000 lei cheltuieli de judecată către intimații - pârâți D. A. și D. D., reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți-pârâți I. I. O., A. G. și M. C., împotriva Deciziei civile nr. 299/28.03.2011 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți D. A. și D. D. și intimații-chemați în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE, M. BUCUREȘTI P. PRIMARUL GENERAL și .>

Obligă recurenții la plata sumei de 4000 lei cheltuieli de judecată către intimații - pârâți D. A. și D. D..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 05.03.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

A. C. M. Steluța G. S.

B. C.

GREFIER

F. J.

Red. A.C.B.

Tehnored. T.I./ A.C.B./ 2 ex.

Jud. apel: L. O., S. I.