Acţiune în constatare. Decizia nr. 576/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 576/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-03-2014 în dosarul nr. 23338/299/2007
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 576 R
Ședința publică de la 19.03.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: ANTONELA CĂTĂLINA BRĂTUIANU
JUDECĂTOR - M. STELUȚA C.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER: - F. J.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant H. A. P., împotriva Deciziei civile nr. 812 A/20.09.2012 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți G. E., G. C., M. BUCUREȘTI REPREZENTAT DE CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, . și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT DE D.G.F.P.M.B., având ca obiect, anulare act și revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns recurentul-reclamant H. A. P. prin apărător, avocat A. D., cu împuternicire avocațială nr._ – fila 28 dosar și intimata-pârâtă G. E. personal, lipsă fiind intimații-pârâți G. C., M. București reprezentat de Consiliul General al Municipiului București, . și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, apărătorul recurentului-reclamant H. A. P. prin apărător, depune la dosar înscrisurile ce i-au fost încuviințate la termenul anterior, a căror copie se comunică intimatei-pârâte G. E..
Părțile prezente declară că nu mai au cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurentul-reclamant H. A. P. prin apărător, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică și în principal, în temeiul art. 312 alin.3 Cod procedură civilă, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță și, în subsidiar, solicită modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului formulat de H. A. P., schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe, în ceea ce privește fondul cauzei, urmând a se admite acțiunea introductivă astfel cum a fost formulată și să se constate nevalabilitatea titlului statului, urmând a fi obligați pârâții G. C. și G. E. la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie către recurent a imobilului aflat în litigiu.
Solicită amânarea pronunțării dacă instanța va considera necesar.
Cheltuielile de judecată le va solicita pe cale separată.
Intimata-pârâtă G. E. personal, lasă la aprecierea instanței soluționarea cauzei.
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul H. A. P. a chemat în judecată pe pârâții M. București, reprezentat prin Consiliul General al Municipiului București, S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, S.C. R. V. S.A., G. C. și G. E., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să constate nulitatea absolută a titlului statului – preluarea de stat fără titlu valabil a imobilului din .. 35 sector 1 București, imobil prevăzut la poziția 3500 în lista anexă înregistrată la Cancelaria Consiliului de Miniștri sub nr. 543/14.04.1950, care face parte integrantă din Decretul nr. 92/1950. Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul apartament nr.4 din blocul A, mezanin, situat în .. 35, sector 1 București, evaluat la 350.000 lei.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, în lista anexă la decret fiind menționați H. A. și M. – 10 apartamente, București, ., 37. Reclamantul a precizat că autorii său erau A. H. și M. H., proprietarii imobilului, iar A. H. la data naționalizării era pensionar. Reclamantul a mai arătat că pârâții G. C. și G. E. dețin apartamentul 4, mezanin situat în blocul A din .. 35, sector 1, București, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 183/112 din 24.08.2000, încheiat cu R. V. S.A.
La data de 15.01.2008, pârâta S.C. R. V. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că primul și al doilea capăt al cererii de chemare în judecată se judecă în contradictoriu cu proprietarul de fapt și de drept, iar S.C. R. V. S.A. nu a avut niciodată calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, ci doar aceea de mandatar.
La data de 16.01.2008, pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes a reclamantului în formularea capătului de cerere referitor la nevalabilitatea titlului statului, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. în ceea ce privește revendicarea și a solicitat respingerea primului capăt de cerere ca neîntemeiat. Pârâtul S. R., prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a arătat că prin modificările Legii 10/2001 prin Legea 247/2005, nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu, că situația juridică a imobilului este reglementată de Legea 10/2001, care instituie o procedură prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. S-a mai precizat că, din actele dosarului, nu rezultă că Statul Român prin Ministerul Finanțelor ar fi proprietarul imobilului aflat în litigiu. Pe fondul cauzei, cu privire la primul capăt de cerere, pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, deoarece imobilul a trecut în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, Decretul nr. 92/1950, care a fost în conformitate cu prevederile constituționale de la acea dată.
La termenul din data de 30.04.2010, instanța a unit cu fondul excepțiile invocate de pârâți prin întâmpinare.
Prin sentința civilă nr._/03.10.2010 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de ., a respins cererea formulată de reclamantul H. A. P., împotriva ., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală; a admis excepția lipsei interesului privind nevalabilitatea titlului statului; a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a titlului statului, pentru lipsa interesului; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R., prin Ministerul Economiei și Finanțelor, în ceea ce privește revendicarea; a respins cererea în revendicare formulată împotriva Statului R., prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală; a respins excepția inadmisibilității cererii în revendicare, ca fiind ridicată de o persoană fără calitate procesuală; a respins cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu M. București, reprezentat de Consiliul General al Municipiului București, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală, admițând excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de către instanță, din oficiu și a respins cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții G. C. și G. E., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță, pronunțându-se cu prioritate asupra excepțiilor invocate în cauză, în conformitate cu art.137 al.1 C.p.c., a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. R. V. S.A., față de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv constatarea nulității absolute a titlului statului și acțiunea în revendicare, instanța a constatat că S.C. R. V. nu are calitate procesuală pasivă, deoarece capătul de cerere referitor la nevalabilitatea titlului statului se judecă în contradictoriu cu acesta din urmă, iar capătul de cerere referitor la revendicare poate fi introdus în contradictoriu cu posesorul neproprietar sau detentorul precar al imobilului.
Din contractul de vânzare-cumpărare depus la dosar rezultă că S.C. R. V. S.A. a avut calitatea de mandatar al vânzătorului Primăria Municipiului București, astfel că, instanța a apreciat că pârâta S.C. R. V. S.A. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, motiv pentru care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. R. V. S.A. și a respins cererea formulată împotriva acesteia, ca fiind introdusă față de o persoană fără calitate procesuală pasivă.
Cu privire la excepția lipsei de interes, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor prin întâmpinare, constatarea nevalabilității titlului statului, a apreciat prima instanță că este o chestiune prejudicială indisolubil legată de cererea în revendicare, adresată pe dreptul comun, prevăzută ca atare prin art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998. Prin dispozițiile Legii speciale nr. 10/ 2001 (adoptată ulterior Legii nr. 213/1998), legea însăși a stipulat asupra caracterului abuziv al preluării în temeiul Decretului nr. 92/1950 și nu face nicio distincție în ceea ce privește restituirea imobilelor în funcție de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, astfel că este lipsită de interes solicitarea de a se constata nevalabilitatea titlului statului (Decizia 503/18.03.2009 - C.A.B. – dosar 2439/2008).
Prin urmare, reclamantul nu justifică acel folos material practic, imediat și actual în ceea ce privește formularea acestui capăt de cerere, ceea ce a determinat admiterea excepției și respingerea capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a titlului statului, pentru lipsa interesului.
În soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Economiei și Finanțelor, cu privire la capătul de cerere ce are ca obiect revendicarea, instanța a avut în vedere faptul că imobilul a fost înstrăinat de Primăria Municipiului București, iar în prezent este deținut de pârâții G. C. și G. E., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 183/112 din 2000. Rezultă astfel, că S. R., reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor, nu are calitatea de posesor al imobilului, astfel că nu are calitate procesuală pasivă în acțiunea privind revendicarea. Din aceste considerente, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Economiei și Finanțelor în ceea ce privește revendicarea și a respins cererea în revendicare, formulată împotriva Statului R., prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Față de modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Economiei și Finanțelor pe capătul de cerere privind revendicarea, instanța a respins excepția inadmisibilității ridicată de acest pârât cu privire la revendicare, ca fiind ridicată de o persoană fără calitate procesuală.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București, reprezentat de Consiliul General al Municipiului București, excepție invocată din oficiu de instanță, pe capătul de cerere privind revendicarea, instanța a avut în vedere faptul că pârâtul M. București, nu are calitatea de posesor al imobilului, așa cum s-a constatat din actele dosarului. Din aceste considerente, instanța a admis excepția și a respins cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu M. București, reprezentat de Consiliul General al Municipiului București, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cererii de revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții G. C. și G. E., instanța a avut în vedere faptul că din actele dosarului nu rezultă că reclamantul a declanșat demersul de restituire a imobilului în baza legii speciale, Legea 10/2001, nici în ceea ce privește restituirea în natură și nici pentru măsuri reparatorii în echivalent.
În materia restituirii imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada regimului comunist, reglementarea specială este Legea 10/2001, modificată ulterior prin Legea 247/2005 care instituie măsurile reparatorii prin echivalent.
Reclamantul nu a uzat de calea necontencioasă instituită de legiuitor, adresându-se direct instanței de judecată.
Având în vedere cele statuate prin Decizia 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, analiza acestei cereri nu poate opera pe calea dreptului comun deoarece, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Din aceste considerente, instanța a respins cererea în revendicare formulată de reclamantul H. A. P. în contradictoriu cu pârâții G. C. și G. E., ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul H. A. - P., în temeiul art. 287 Cod procedură civilă, susținând că instanțele, fiind învestite cu o cerere în revendicare, prin care este invocată preluarea abuzivă de către statul comunist a imobilului în litigiu, au atributul să aprecieze și să se pronunțe asupra valabilității titlului statului.
În cauză, măsura naționalizării imobilelor este neconstituțională în raport de dispozițiile art. 6 alin. 2, art. 8 și art. 11 din Constituția din 1948, în vigoare la momentul preluării de stat a imobilului dedus judecății, dispoziții legale prin care dreptul la proprietate privată era recunoscut și garantat.
Legea poate constitui un mod de dobândire a dreptului de proprietate în condițiile în care actul normativ de preluare reflectă prevederile constituționale în vigoare la data naționalizării.
Arată apelantul că în speță, preluarea la stat a imobilului în litigiu, s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950 ce exceptau de la naționalizare imobilele aflate în "proprietatea muncitorilor, pensionarilor proveniți din muncitori, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și a celorlalți pensionari, în contextul în care autorul reclamantului, H. A., era pensionar la data naționalizării, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Din perspectiva aprecierii asupra distincției existente între noțiunile de preluare la stat cu titlu valabil, respectiv fără titlu valabil, prezintă relevanță și dispozițiile art. 1 alin. 4 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, astfel cum a fost completat prin H.G. nr. 11/1997.
Contrar celor reținute în considerentele sentinței apelate, legea specială, Legea nr. 10/2001, face distincție în ceea ce privește restituirea imobilelor în funcție de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, în acest sens fiind Decizia nr. 830 din 08.07.2008 pronunțată de Curtea Constituțională, vizând soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele masuri adiacente, excepție ridicată din oficiu de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civila și de proprietate intelectuală, în dosarele nr. 4._ și 1._ .
În motivarea excepției de neconstituționalitate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală arată că "legea specială de reparație, edictată exclusiv în beneficiul persoanelor deposedate abuziv de stat, a stabilit regula restituirii în natură a imobilelor către foștii proprietari".
Caracteristica raporturilor juridice reglementate, create între titularii notificărilor și persoanele juridice deținătoare ale imobilelor ce fac obiectul legii, este aceea că, odată înregistrată notificarea în condițiile legii, pe de o parte, pentru fostul proprietar, se naște dreptul de a redobândi în natură imobilul.
A mai arătat apelantul că, prin Decizia nr. 830 din 08.07.2008, Curtea Constituțională a statuat în sensul că: "dispozițiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente sunt neconstituționale, constatând totodată că - ... prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție ".
În conformitate cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în contextul în care, atributul instanței de a verifica, de a cenzura valabilitatea titlului statului, constituie în fapt, o componentă a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, care să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, respectiv în privința dreptului de proprietate dedus judecații (cauza Brumărescu c. României, cauza G. c. României).
În consecință, având în vedere considerentele expuse, împrejurarea că prima instanță, fără a intra în judecata fondului, pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, a soluționat procesul, pe cale de excepție, excepția lipsei de interes - și în condițiile în care dispozițiile legale incidente reglementau, în mod imperativ, sub aspectul limitelor obiective ale judecării cauzei, în cadrul acțiunii în revendicare, competenta instanțelor, de examinare a valabilității titlului statului, solicită admiterea apelului, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
În ceea ce privește capătul de cerere vizând revendicarea imobilului dedus judecații, a susținut apelantul că în mod netemeinic și nelegal, instanța de fond, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Un prim aspect de neconformitate cu referire la considerentele sentinței apelate, îl constituie acela că, în fapt, a fost formulată notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001 de către autorii reclamantului H. A. P., respectiv Notificarea nr. 69/17.05.2001 adresată prin intermediul B.E.J. "P. S.", înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 6452 din 17.05.2001, prin care era solicitată restituirea în natură a imobilului revendicat din .. 35, Sector 1, București, fiind constituit dosarul administrativ nr. 1161/2001, astfel cum rezultă și din relațiile postate pe pagina de internet a Primăriei Municipiului București.
Prin urmare, cu privire la imobilul revendicat au fost efectuate demersuri, în cadrul legii speciale, Legea nr. 10/2001, notificarea nefiind soluționată până în prezent.
Apreciază apelantul că, un al doilea aspect esențial este acela că instanța de fond, deși respinge acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată, reține în considerente că, analiza cererii introductive nu poate opera pe calea dreptului comun, ci doar în cadrul procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, considerente ce atestă împrejurarea că instanța nu a intrat în judecata fondului, soluția reținută fiind motivată mai degrabă din perspectiva analizării unei inadmisibilități a acțiunii introductive în revendicare, prin raportare la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Or, este de subliniat că, Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recursul în interesul legii, publicată în M.Of nr. 108/23.02.2009 și obligatorie, în conformitate cu prevederile art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, a determinat o abordare distinctă a acțiunilor în revendicare, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun.
Înalta Curte de Casație de Justiție, raportându-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a statuat în sensul că inconsecventele și deficiențele legislative, au generat o practică neunitară, soluțiile pronunțate, în numeroase cauze, determinând condamnarea Statului R. pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, în condițiile privării de proprietate, respectiv al absenței unei despăgubiri adecvate.
În raport de aceleași inconsecvențe și deficiențe legislative, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii a reținut că "nu este exclus ca, într-o astfel de acțiune în revendicare, ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea în același timp, a principiului securității raporturilor juridice".
În cadrul procedurii administrative de aplicare a Legii nr. 10/2001, absența unor prevederi legale de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, determină un conflict între dispozițiile legii speciale și Convenția Europeană, art. 1 alin. 1 din Protocol Adițional la Convenție, implicând prioritatea normei convenționale, în acord cu prevederile art. 20 alin. 2 din Constituția României, coroborate cu dispozițiile art. 11 alin. 2 din legea fundamentală.
Înalta Curte de Casație și Justiție, deși reține în considerentele Deciziei nr. 33/2008, în sensul că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și dreptul comun, în materia revendicării, respectiv Codul civil, în caz contrar fiind nesocotit principiul "specialia generalibus derogant", nu exclude posibilitatea recurgerii la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, dacă reclamantul, într-o atare acțiune, se poate prevala de un "bun", ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Apelantul a mai invocat în susținerea punctului său de vedere, privind nelegalitatea și netemeinicia sentinței apelate, cauza Rateanu contra României, cauza Faimblat contra României, cauza T. și T. contra României, concluzionând că în toate cazurile, instanța europeană a reținut, caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe dispozițiile Codului civil.
În concluzie, pentru considerentele expuse, apelantul a solicitat admiterea apelului, astfel cum a fost formulat, anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, în contextul în care, prima instanță, în mod greșit, a soluționat procesul, fără a intra în judecata fondului.
Pe fondul cauzei, în eventualitatea în care, instanța va aprecia că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 297 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă, ca efect al admiterii apelului, a solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul constatării nevalabilității titlului statului și obligării pârâților persoane fizice, G. C. și G. E., la lăsarea în deplină proprietate și posesie către reclamant a imobilului apartament nr. 4, . .. 35, Sector 1, București.
Prin decizia civilă nr. 812 A/20.09.2012 Tribunalul București- Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul reclamant H. A.-P., împotriva sentinței civile nr._/03.10.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București.
Tribunalul a reținut, în ceea ce privește posibilitatea promovării acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, ca admisibilă, întrucât nerecunoașterea de către instanța de fond a posibilității de valorificare pe cale judiciară a dreptului de proprietate asupra unui bun preluat în mod abuziv de stat în condițiile în care procedura specială a Legii nr.10/2001 nu-i recunoaște reclamantului dreptul de a obține restituirea în natură a imobilului vândut în temeiul și cu respectarea Legii nr.112/1995, ar constitui o încălcare a accesului la justiție, garantat prin art.6 din Convenție, ce vizează exigențele dreptului la un proces echitabil.
Potrivit art.20 alin.2 din lege, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piață a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Nefiind dispusă nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare al terților deținători, pârâți intimați în cauză, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, în termenul de prescripție extinctivă prevăzută de art. 45 alin.5 din Legea nr. 10/2011, instanța a apreciat că apelantul reclamant poate promova o acțiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispozițiile art.480 cod civil .
Potrivit art.21 alin.1 din Legea nr. 10/2001, imobilele terenuri și construcții preluate abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a acestei legi, de o regie autonomă, o societate sau o companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale, este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de o altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.
Tribunalul a constatat că imobilul în litigiu a fost vândut în temeiul Legii nr.112/1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, respectiv prin contractul de vânzare cumpărare nr.183/112 din 24.08.2000, încheiat cu . încât acesta nu se mai află în detenția unităților prevăzute în art.21 alin.1 și 2 din Legea nr. 10/2001, ipoteză în care dreptul la restituirea în natură ar fi putut fi valorificat exclusiv pe calea legii speciale, derogatorie de la dreptul comun reprezentat de dispozițiile art.480 Cod civil .
În situația în care dreptul la restituirea în natură a imobilului nu mai poate fi valorificat pe calea procedurii Legii nr.10/2001, dată fiind modificarea acestui act normativ prin Legea nr. 1/2009, dispoziții legale de imediată aplicare, nu se mai poate statua asupra corelației dintre legea specială și cea generală, reclamanții având deschisă doar calea dreptului comun.
În acest sens, atât reclamantul, cât și pârâții G., se prevalează de titluri de proprietatea valabile. Instanța a ținut seama în aceste condiții de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute de Legea 10/2001, de care nu se poate face abstracție din moment ce imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care susține că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună credință. În prezent există două părți care se pot prevala cu bună credință de titluri de proprietate valabile, astfel că Tribunalul va trebui să decidă asupra preferabilității unui drept în detrimentul celuilalt.
Dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului statuează în sensul că, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ari a amenzilor. Noțiunea de bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nu. 1 menționat anterior poate cuprinde atât bunul actual, cât și o valoare patrimonială, inclusiv un drept de creanță în baza căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția, în schimb, în ipoteza în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de despăgubire (Kopecky c. Slovaciei). În acest sens, un bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului. Apelantului reclamant și autorilor săi nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li serestitui în natură imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care apelantul nu se poate prevala de exisatența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic stabilit prin acest articol. Pe de altă parte, valabilitatea titlului intimaților a fost consolidată prin expirarea termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiunea în declararea nulității titlului, motiv pentru care Tribunalul apreciază că aceștia se pot prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat prin decizii de speță că pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care au dobândit cu bună credință să nu fie puse în situația să suporte greutatea măsurilor abuzive ale statului care a expropriat aceste bunuri.
În raport de aceste considerente se reține în patrimoniul intimaților un bun actual, în acest fel evitându-se crearea de noi abuzuri prin încercarea de a atenua altele deja comise și cu consecințe ireparabile, ținând seama totodată de dispozițiile Legii 10/2001 care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995, motiv pentru care Tribunalul a respins apelul, ca nefondat.
A mai apreciat instanța de apel că apelantul este pe deplin îndreptățit să obțină valoarea de circulație actuală a imobilului pe calea dreptului comun,dar și a dispozițiilor Legii 10/2001, în contradictoriu cu S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, deoarece în acest mod se respectă echilibrul just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei. În același sens, în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, în ipoteza în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului, operând o convertire a acțiunii reale în revendicare imobiliară într-o acțiune în pretenții.
Împotriva acestei deciziia declarat recurs reclamantul H. A. P..
În motivarea recursului, se arată că instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului cauzei - art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă și că instanța de apel a reținut în fundamentarea soluției pronunțate în sensul că "atât reclamantul, cât și pârâții se prevalează de titluri de proprietate valabile", context în care prezintă relevanță juridică criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, cu privire la recursul în interesul legii vizând admisibilitatea acțiunilor în revendicare, având ca obiect bunuri imobile ce intra in sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.
Este de subliniat că Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, nu s-a pronunțat cu privire la soluția reținută de către instanța de fond relativ la capătul de cerere prin care recurentul a solicitat constatarea nevalabilității titlului statului, soluție criticată de către recurent în cadrul motivelor de apel, rezumându-se exclusiv la aplicarea neconformă a criteriilor de preferabilitate cuprinse in Decizia nr. 33/2008.
Recurentul reclamant a mai arătat că preluarea la stat a imobilului în litigiu, s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950 ce exceptau de la naționalizare imobilele aflate în "proprietatea muncitorilor, pensionarilor proveniți din muncitori, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor în contextul în care autorul recurentului H. A. era pensionar la data naționalizării, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
În acord cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atributul instanței de a verifica, de a cenzura valabilitatea titlului statului, constituie în fapt, o componentă a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, care să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, respectiv în privința dreptului de proprietate dedus judecății (cauza Brumărescu c. României, cauza G. c. României).
În ceea ce privește capătul de cerere vizând revendicarea imobilului dedus judecății, recurentul reclamant a susținut că în mod netemeinic si nelegal, instanța de fond, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând în sensul că, din actele dosarului nu rezultă că reclamantul a declanșat demersul de restituire a imobilului în baza legii speciale, Legea nr. 10/2001, nici în ceea ce privește restituirea în natură și nici pentru măsuri reparatorii în echivalent.
Recurentul reclamant a precizat că, un prim aspect de neconformitate cu referire la considerentele hotărârii instanței de fond, confirmată în etapa procesuală a apelului îl constituie acela că, în fapt, a fost formulată notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001 de către autorii recurentului reclamant H. A. P., respectiv Notificarea nr. 69/17.05.2001 adresată prin intermediul B.E.J. "P. S.", înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 6452 din 17.05.2001, prin care s-a solicitat restituireă în natură a imobilului revendicat din .. 35, Sector 1 București, fiind constituit dosarul administrativ nr. 1161/2001, astfel cum rezultă și din relațiile postate pe pagina de internet a Primăriei Municipiului București.
Prin urmare, cu privire la imobilul revendicat au fost efectuate demersuri, în cadrul legii speciale, Legea nr. 10/2001, notificarea nefiind soluționată până în prezent.
Recurentul reclamant a mai precizat că instanța de fond, deși a respins acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată, în considerente a reținut că analiza cererii introductive nu poate opera pe calea dreptului comun, ci doar în cadrul procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, considerente ce atestă împrejurarea că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului, soluția reținută fiind motivată din perspectiva analizării unei inadmisibilități a acțiunii introductive în revendicare, prin raportare la decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Se precizează că instanța a reținut în mod temeinic si legal, ca recurentul reclamant se prevalează în cauză de un titlu de proprietate valabil, pentru ca ulterior, să statueze în sensul că, nu ar deține un "bun" în sensul Convenției, din această perspectivă hotărârea recurată cuprinzând motive contradictorii, fiind incidente în cauză prevederile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
A arătat recurentul că, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat, în fiecare speță în parte, după caz, respectarea ori dimpotrivă încălcarea normei privind protecția proprietății, prin verificarea modului de aplicare a condițiilor impuse de prevederile art. l din Protocolul I la Convenție și că, în mod unitar, s-a statuat în practica CEDO în sensul că este întrunită prima cerință, privind existența unui "bun" în sensul Convenției, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor in litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", "valori sau interese patrimoniale" sau "speranța legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi de existența unui "bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat chiar anterior pronunțării unor hotărâri judecătorești cu caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989 - Cauza P. c. României, paragraf 65.
În recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, recurentul precizează că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Înalta Curte de Casație si Justiție, deși reține în considerentele Deciziei nr. 33/2008, în sensul că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și dreptul comun, în materia revendicării, respectiv Codul civil, în caz contrar fiind nesocotit principiul "specialia generalis derogant", nu exclude posibilitatea recurgerii la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, dacă reclamantul într-o atare acțiune se poate prevala de un "bun", ca noțiune autonomă în sensul art. l din Primul Protocol Adițional la Convenție, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Decizia civilă nr. 812A din 20.09.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, instanța de apel, a reținut, în mod temeinic și legal, că recurentul este în măsură să se prevaleze de un titlu valabil, comparabil cu titlul intimaților pârâți, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995.
Susține recurentul că preluarea la stat a imobilului în litigiu, s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950 ce exceptau de la naționalizare imobilele aflate în "proprietatea muncitorilor, pensionarilor proveniți din muncitori, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor, în contextul în care autorul recurentului H. A. era pensionar la data naționalizării, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a analizat, în raport de particularitățile fiecărei cauze în parte, în ce măsură au fost respectate ori nu condițiile impuse de art. l din Protocolul nr. l la Convenție.
S-a apreciat astfel ca fiind întrunită prima cerință privind existenta unui "bun" în sensul Convenției, atunci când instanțele naționale au recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", valori sau interese patrimoniale" sau "speranța legitimă" de redobândire a bunului în natură.
În aceeași ordine de idei, existența unui "bun actual" este determinată, în măsura în care, vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat chiar anterior pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989.
În speță, confirmarea de către instanța de apel a valabilității titlului de proprietate al recurentului reclamant, coroborată cu nerespectarea dispozițiilor legale de preluare, implicând nevalabilitatea titlului statului, echivalează cu recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al recurentului reclamant asupra imobilului in litigiu, drept de proprietate ce nu a ieșit din patrimoniul autorului recurentului reclamant.
Recurentul reclamant a mai arătat că deține un bun în sensul Convenției, și că din perspectiva aprecierii asupra distincției existente între noțiunile de preluare la stat cu titlu valabil, respectiv fără titlu valabil prezintă relevanță și dispozițiile art. 1 alin. 4 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinație de locuințe, trecute în proprietatea statului, astfel cum a fost completat prin H.G. nr. 11/1997
Mai arată că legea poate constitui un mod de dobândire a dreptului de proprietate în condițiile în care actul normativ de preluare reflectă prevederile constituționale în vigoare la data naționalizării.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. l din Protocolul nr. l (cauza T. și T. c. României).
Circumstanțele concrete ale cauzei, decurgând din constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, împiedică a se avea în vedere buna credință cu care intimații persoane fizice, G. C. și G. E., ar fi acționat în momentul dobândirii imobilului, ca reprezentând un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul acestora, întrucât numai imobilele preluate cu titlu valabil de către stat ar fi putut face obiectul Legii nr. 112/1995, situație ce nu se regăsește în cauza dedusă judecății.
Accesul la justiție, dreptul Ia un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, în cadrul procedurii administrative reglementate de Iegea specială, Legea nr. 10/2001, este unul teoretic și iluzoriu, cum, în mod repetat, a constatat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nefiind în măsură să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în beneficiul persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
În consecință, a susținut recurentul că, înstrăinarea imobilului ce face obiectul cauzei în temeiul legii nr. 112/1995, reprezintă în fapt o ingerință în exercițiul dreptului lui de proprietate, ingerință lipsită de baza legală, obiect al Legii nr. 112/1995, constituindu-l exclusiv imobilele preluate cu titlu valabil de către stat, în speță, preluarea la stat a imobilului în litigiu, operând cu încălcarea dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950 ce exceptau de la naționalizare imobilele aflate in "proprietatea muncitorilor, pensionarilor proveniți din muncitori, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și a celorlalți pensionari ...", iar autorul recurentului, H. A., era pensionar la data naționalizării, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate Ia dosarul cauzei.
Privarea de proprietate, ingerința în exercitarea dreptului de proprietate, în circumstanțele deduse judecații, în acord cu jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, impune, ca unică măsură reparatorie posibilă restituirea în natură.
Recurentul-reclamant a mai susținut și faptul că, în cauza T. și T. contra României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut, caracterul concret, eficient si accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe dispozițiile Codului civil.
Recurentul reclamant a susținut că intimații pârâți au la dispoziție și prevederile Legii nr. 10/2001, cu modificările intervenite prin Legea nr. 1/2009, referitoare la posibilitatea obținerii prețului de piață al apartamentului, dispoziții legale ce asigură posibilitatea efectivă de reparare a prejudiciului suferit.
Sub acest din urmă aspect, a argumentat că, în mod netemeinic și nelegal, a reținut instanța de apel că recurentul reclamant ar avea posibilitatea de a obține valoarea de circulație actuală a imobilului, pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin raportare și la considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - "... în ipoteza în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actualizate, egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului, operând o convertire a acțiunii reale în revendicare imobiliară într-o acțiune în pretenții".
Numai că, prin Decizia nr. 27 din 14.11.2011 privind recursul în interesul legii ce a format obiectul dosarului nr. 28/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secții Unite a statuat în sensul că "acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. l din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din aceasta convenție, sunt inadmisibile.
Prin hotărârea-pilot pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că în acele situații în care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului și calitatea de persoane îndreptățite la restituire a reclamanților, iar restituirea în natură nu mai este posibilă, reclamanții dispun de un "bun actual" care aparține sferei de protecție a art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenție, "bun" în sensul Convenției, în jurisprudența instanței de contencios european, atât tergiversarea soluționării notificării în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, cât și sistemul reparator prevăzut de titlul VII din Legea nr. 247/2005 au fost analizate ca încălcări ale art. l din Primul Protocol adițional al Convenție și ale art. 6 din Convenție.
În final, recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a deciziei civile nr. 812A/20.09.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în sensul admiterii apelului reclamantului, schimbării în tot a hotărârii primei instanțe, în ceea ce privește fondul cauzei, instanța urmând a admite acțiunea introductivă astfel cum a fost formulată și a constata nevalabilitatea titlului statului, dispunând în consecință, în sensul obligării pârâților G. C. și G. E., la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie către recurent a imobilului apartament nr. 4, . .. 35, Sector 1 București.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor invocate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat,pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, Curtea constată că recurentul apreciază ca fiind nelegală decizia instanței de apel, deoarece aceasta a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului cauzei - art. 312 alin. 3 Cod procedură, întrucât nu s-a pronunțat cu privire la soluția reținută de către instanța de fond, relativ la capătul de cerere prin care recurentul a solicitat constatarea nevalabilității titlului statului.
O astfel de critică, referitoare la nemotivarea hotărârii, constituie motivul de recurs încadrabil în dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod Procedură Civilă.
Sub acest aspect, urmează a se observa ca incidența într-o cauză a acestor prevederi legale este de natură să atragă modificarea hotărârii și nu casarea ei, așa cum rezultă din prevederile art. 312 alin. 3 ale aceluiași act normativ.
Instanța are obligația, față de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă și art. 298 Cod procedură civilă, cu referire și la art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de a analiza problemele ridicate în recurs și, examinând în mod corect mijloacele, concluziile și elementele probatorii administrate, să prezinte propria motivare.
Astfel, instanța superioară, prin motivare, poate întregi, suplini ori adăuga la considerentele avute în vedere de instanța a cărei hotărâre se atacă, ori de câte ori constată că soluția pronunțată este corectă, dar insuficient de clar exprimată ori motivată.
D. urmare, instanța de recurs, identificând carențele din motivarea hotărârii ce nu atrag nulitatea acesteia, va arăta considerentele ce au determinat-o să ratifice hotărârea pronunțată de tribunal.
Din probatoriile administrate în cauză, rezultă că imobilul în litigiu a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, în lista anexă la decret fiind menționați H. A. și M. – 10 apartamente, București, ., 37, că autorii reclamantului erau A. H. și M. H., proprietarii imobilului, iar A. H. la data naționalizării era pensionar, iar pârâții G. C. și G. E. dețin apartamentul 4, mezanin situat în blocul A din .. 35, sector 1, București, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 183/112 din 24.08.2000, încheiat cu R. V. S.A.
Într-adevăr, așa cum a considerat judecătorul fondulu, nu se mai impunea verificarea modului de preluare a imobilului de către stat, întrucât nu se mai poate obține niciun folos practic din constatarea acestei preluări, de vreme ce constatarea nevalabilității titlului statului este o chestiune indisolubil legată de cererea în revendicare, adresată pe dreptul comun, prevăzută ca atare prin art. 6 alin. 3 din Legea nr.213/1998, iar prin dispozițiile Legii speciale nr. 10/ 2001, s-a stipulat asupra caracterului abuziv al preluării în temeiul Decretului nr.92/1950 și actul normativ nu face nicio distincție în ceea ce privește restituirea imobilelor în funcție de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului.
O altă susținere a recurentului, în raport de care apreciază decizia instanței de apel ca nelegală, o constituie faptul că în mod greșit s-a reținut că nu au fost efectuate demersuri, în cadrul legii speciale, Legea nr. 10/2001, deși, în temeiul acestui act normativ, a fost formulată notificare de către autorii săi, respectiv Notificarea nr. 69/17.05.2001 adresată prin intermediul B.E.J. "P. S.", înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 6452 din 17.05.2001, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului revendicat, arătând că notificarea nu a fost soluționată până în prezent.
Curtea constată că acțiunea este formulată de către reclamant împotriva unor subdobânditori ai imobilului, iar această acțiune în revendicare este întemeiată pe dreptul comun, potrivit dispozițiilor art. 480 Cod civil. De esența acțiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți, urmând să se dea eficiență juridică titlului mai preferabil.
Acțiunea în revendicare a fost intentată de recurentul-reclamant în anul 2007, iar imobilul în litigiu a fost vândut intimaților pârâți cu mult înainte, respectiv la data de24.08.2000, anterior intrării în vigoare a Legii 10/2001, că atât reclamantul, cât și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâții au și posesia bunului în prezent și că reclamantul nu a promovat o acțiune în justiție întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin care să solicite anularea titlului de proprietate al pârâților.
Critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate - în acest sens fiind invocate dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenției, dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nu poate fi primită, cât timp reclamantul nu pot susține existența unui bun în patrimoniul lui, în sensul Convenției, respectiv recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, „valori sau interese patrimoniale” sau „speranță legitimă” de redobândire a bunului în natură.
Sub acest aspect, considerațiile instanței de apel sunt pertinente, aprecierea pornind de la ideea de principiu că, nu este suficient ca fostul proprietar sau moștenitorul acestuia să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este cazul situației pendinte.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 - 481 Cod civil.
În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței, în cauza de față această procedură fiind deja finalizată, prin puterea unei hotărâri judecătorești irevocabile.
S. R. a adoptat Legea nr. 10/2001 cu scopul de a îndrepta toate consecințele negative ale abuzurilor comise în perioada regimului politic comunist, instituind cerințe specifice, obligatorii, pentru restituirea imobilelor preluate de stat ori acordarea altor forme de despăgubiri.
Curtea arată că sintagma „buna-credință” ca „mod de dobândire a proprietății” a fost conturată în practica juridică în soluționarea litigiilor apărute după aplicarea Legii nr. 112/1995 și consacrată în Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările ulterioare, dar a fost interpretată ca un criteriu în aprecierea voinței cumpărătorului, mai precis a faptului cunoașterii stării de fapt și de drept a bunului imobiliar cumpărat, pentru a se putea aprecia dacă s-a procedat corect în manifestarea (intenției sale) voinței de a cumpăra.
Or, aflându-se într-o revendicare prin comparare de titluri, Curtea are în vedere și această „bună-credință” a cumpărătorului, dar în situația concretă a speței, convingerea părților cu privire la calitatea celui care vinde, nu poate constitui un argument suficient de puternic pentru salvarea titlului său de proprietate, ducând la înlăturarea consecințelor juridice a sancțiunii absolute a acestei acțiuni referitoare la cererea de revendicare și ca atare, titlul preferabil (în timp și legal argumentat) este al cumpărătorilor.
Prin dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea 10/2001 s-a prevăzut obligativitatea luării unor măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptățite în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite calea obținerii unei reparații în natură, imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.
Având în vedere această dispoziție legală, se asigură respectarea principiului stabilității circuitului civil și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul dispozițiilor art. 9 din Legea 112/1995, criteriu de preferință aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.
În ceea ce privește procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, instanța de recurs constată că autorii reclamantului au uzat de aceasta, respectiv au formulat notificarea nr. 69/17.05.2001 adresată prin intermediul B.E.J. "P. S.", înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 6452 din 17.05.2001, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului revendicat, notificarea nefiind soluționată până în prezent.
Potrivit art. 20 alin. 2 din lege, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea de piață a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Curtea arată, pe de altă parte, că nu se poate sancționa un proprietar de bună credință prin admiterea revendicării, doar pentru că preluarea este fără titlu valabil, cum invocă recurentul, iar pârâții dețin un drept actual asupra bunului, întrucât autorul lor a dobândit imobilul în baza unui contract de vânzare - cumpărare neanulat de către o instanță judecătorească (vezi Hotărârea R. împotriva României).
Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României, invocate de recurent în argumentarea motivelor de recurs pe care le-a formulat, prin care a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire, statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.
Aceste hotărâri și această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanții au deținut ca o situație premisă de la care nu a existat nicio excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată irevocabil și, în principiu, anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, și prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.
Or, în speța dedusă judecății, reclamantul nu deține o hotărâre judecătorească anterioară încheierii contractului de vânzare - cumpărare pronunțată în contradictoriu cu S. R. sau cu M. București prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului in litigiu, prin care să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil în litigiu sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menționate să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul, astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă.
Pe de altă parte, instanța de recurs arată că Legea nr. 10/2001, nu poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicare, formulate pe temeiul de drept comun, după data intrării în vigoare a legii speciale.
Mai mult decât atât, Legea nr. 10/2001 a instituit o procedură administrativă prealabilă menită să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil.
O altă critică a recurentului constă în faptul că acesta invocă nefuncționalitatea propriu-zisă a Fondului Proprietatea, susținând că nu a beneficiat în mod efectiv de măsuri reparatorii.
Instanța de recurs reține că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a invocat calitatea lui de proprietar al unui bun, în sensul Convenției și față de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, însă Curtea consideră că acesta nu a fost încălcat, deoarece Fondul Proprietatea a devenit funcțional, iar contrar susținerilor reclamantului, stabilirea și acordarea despăgubirilor este o chestiune de timp; în consecință, mecanismul dezdăunării a devenit eficient, măsurile instituționale adoptate în acest sens fiind de natură a asigura efectivitatea asigurării reparațiilor cuvenite persoanelor îndreptățite la acestea.
Nici deciziile Curții Europene la care recurentul face trimitere nu sunt incidente în cauză, situațiile cu care instanța europeană a fost învestită fiind diferite de cea dedusă judecății în cauza de față ( respectiv, existența unor hotărâri judecătorești anterioare referitoare la imobile, neacordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001, nefuncționalitatea Fondului Proprietatea), iar practica instanțelor interne nu constituie izvor de drept.
Curtea mai arată că nu poate fi primită nici susținerea recurentului, potrivit căreia nu ar avea posibilitatea de a obține valoarea de circulație actuală a imobilului, pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, deoarece prin Decizia nr. 27 din 14.11.2011 privind recursul în interesul legii ce a format obiectul dosarului nr. 28/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secții Unite a statuat în sensul că "acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. l din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din aceasta convenție, sunt inadmisibile.
Aceasta deoarece, prin decizia anterior menționată s-a statuat în sensul că, în ceea ce privește acțiunea directă, îndreptată împotriva statului român, întemeiată pe dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se are în vedere faptul că această dispoziție solicită o cale internă de atac în fața unei "autorități naționale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție.
Așa fiind, față de cele ce preced, constatând că ansamblul circumstanțelor concrete ale cauzei exclude nelegalitatea deciziei recurate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul reclamant H. A.-P. împotriva deciziei civile nr. 812 A/20.09.2012 pronunțată de Tribunalul București- Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți G. E., G. C., M. BUCUREȘTI reprezentat de CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, . și S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. C. B. M. Steluța C. F. P.
GREFIER
F. J.
Red. ACB
Tehnored. GC/ACB – 2 ex
Jud. apel: O. S.
S. M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 272/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 337/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
