Obligaţie de a face. Decizia nr. 337/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 337/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-02-2014 în dosarul nr. 50372/3/2010
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECTIA A IV A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.337 R
Ședința publică de la 18.02.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - Z. D.
JUDECĂTOR - M. D. L.
JUDECĂTOR - G. D. F.
GREFIER - F. V.
************
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant C. M. împotriva sentinței civile nr.1501 din 06.09.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR G. și P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ce are ca obiect”Legea nr.10/2001”.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurentul reclamant C. M., prin avocat D. M., lipsind intimații pârâți M. București prin Primar G. și P. G. al Municipiului București.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Avocata recurentului reclamant C. M. depune la dosar împuternicire avocațială și în copie sentința civilă nr. 2208 din 18.12.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a Civilă, pronunțată în fond în dosarul nr._/3/2010, ce are aceleași părți și același obiect, formulată de recurentul reclamant în baza Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu M. București ce vizează alt apartament, situat pe aceeași scară, la alt etaj cu cel în cauză. Arată că a depus hotărârea pentru a arăta și a susține motivele de recurs și că poziția instanțelor față de aceste cereri este contradictorie. Instanța s-a pronunțat pe fondul cererii.
Curtea solicită ca avocata recurentului reclamant să precizeze dacă a depus hotărâre ca practică judiciară.
Avocata recurentului reclamant C. M. învederează instanței că a depus hotărârea ca practică judiciară și ca probă în susținerea motivelor de recurs, întrucât în motivele de recurs a criticat hotărârea instanței de fond din perspectiva încălcării art. 6.1 din CEDO dreptul al un proces echitabil.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat și probe de solicitat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea motivelor de recurs.
Pe fond pune concluzii de admitere a recursului, casarea hotărârii pronunțate de instanța de fond, solicitând să se constate că instanța de fond, în mod greșit, a respins cererea formulată ca fiind introdusă prematur. Solicită trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă la data de 19.10.2010 sub nr._ , reclamantul C. M. a chemat în judecată pe pârâții P. G. al Municipiului București și M. București, reprezentat prin P. G., solicitând obligarea pârâților la soluționarea notificării nr. 2521/01.08.2001 formulată prin intermediul B. Boambes, R. și B., în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, înregistrată la Primăria Municipiului București și restituirea în natură a imobilului situat în București, .-37, garsoniera nr. 74(4), et. 5, ..
În motivarea acțiuni, s-a arătat că, în anul 2001, Sesceoreanu C. M. Ș. și Chintescu G. A. au trimis prin intermediul B. Boambes, R. și B. notificarea nr. 2520/01.08.2001 prin care solicitau restituirea în natură a imobilului garsoniera nr. 47(14), ., situat în București, .-37 și a terenul aferent acestuia, fiind format astfel dosarul administrativ cu nr. 8643/2001.
S-a arătat că imobilul a aparținut lui S. M. G., iar acesta a avut ca succesori pe Chintescu G. A. și S. C. M. Ș., acesta din urmă a avut ca unică succesoare pe soția sa, Baludima F..
Reclamantul a arătat pârâtelor faptul că a cesionat drepturile succesorale care se cuveneau succesorilor lui S. C. M. Ș., conform contract de cesiune de drepturi succesorale încheiat cu Baludima F. și autentificat sub nr. 275/08.03.2005 la BNP V. ai asociații și modificat prin actul adițional aut sub nr. 336/21.03.2005, precum și contractul de cesiune de drepturi succesorale încheiat cu Chintescu G. A. la BNP V. și asociații, dobândind dreptul de a i se răspunde notificării menționate referitor la imobilul care a aparținut lui S. M. G., întrucât unul din succesorii acestuia și soția celuilalt succesor au înțeles să-i transmită aceste drepturi menționate mai sus.
Nici până la acest moment pârâtele nu au răspuns notificării conform art. 23 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 anterior republicării, cu toate că unitatea deținătoare avea aceasta obligație de a soluționa notificarea în termenul imperativ de 60 de zile.
Reclamantul a susținut că în baza sentinței civile nr. 1159 din 12.10.2009, pronunțată de către Tribunalul București, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă cererea sa de obligare a pârâtului la soluționarea notificării, dar, deși au trecut mai mult de 11 luni și de la pronunțarea acestei sentințe, nici până în prezent nu a primit răspunsul la notificarea adresată pârâtei în temeiul Legii nr. 10/2001.
În aceste condiții, având în vedere și conținutul deciziei nr. XX/19.03.1997, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, a solicitat admiterea cererii și soluționarea notificării nr. 2520/01.08.2001 formulată prin intermediul B. Boambes, R. și B., în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, notificare înregistrată la Primăria Municipiului București și restituirea în natură a imobilului din București, .-37, respectiv a garsonierei nr. 74 (4), ..
În drept, cererea a fost întemeiată pe Legea nr. 10/2001 republicată, art. 1075, 1077 Cod civil, dispozițiile deciziei nr. XX/1997 a Înaltei Curți de Casație și Justiție;
În susținerea acțiunii au fost depuse înscrisuri.
Pârâții, deși legal citați, nu au formulat întâmpinare, iar reprezentantul lor legal nu s-a prezentat în instanță pentru a formula concluzii asupra aspectelor puse în discuția părților.
Prin sentința civilă nr. 1501 din 06.09.2013, Tribunalul București –Secția a V-a Civilă a admis excepția prematurității și a respins, ca devenită prematură, acțiunea formulată de către reclamantul C. M., în contradictoriu cu pârâtul M. București, reprezentat prin P. G. și P. G. al Municipiului București.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut următoarele:
În raport de dispozițiile art. 4, art. 33 și art. 35 ale Legii nr. 165/2013, invocată din oficiu, tribunalul a reținut că procedura declanșată prin notificarea pe care persoana îndreptățită trebuie să o adreseze persoanei juridice deținătoare a imobilului, pentru obținerea restituirii în natură, în condițiile art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, reprezintă o procedură prealabilă sesizării instanței.
În cadrul acesteia, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură, „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23”, după cum dispunea art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Instanța devenea competentă să soluționeze contestația împotriva deciziei sau dispoziției de restituire în natură (art. 26 alin. 3), precum „și în cazul când unitatea deținătoare a imobilului nu s-a pronunțat în termenul prevăzut de lege, prin decizie, respectiv dispoziție motivată, cu privire la pretențiile reclamantului care a uzat de procedurile de restituire reglementate de lege”, așa cum s-a stabilit prin decizia în interesul legii pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție nr. XX/2007.
Prin Legea nr. 165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România (Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 278 din_ ; în vigoare din 20.05.2013), au fost aduse modificări de substanță procedurii de restituire a imobilelor naționalizate, impuse de necesitatea armonizării legislației interne cu cerințele și exigențele Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, astfel cum s-a constatat și dispus prin hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României.
Astfel, prin actul normativ menționat, se instituie „un termen de decădere în procedura administrativă de 90 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege”, după cum prevede art. 32 alin. 1.
De asemenea, au fost reglementate noi termene în care entitățile deținătoare să procedeze la analizarea și soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Astfel, potrivit art. 33 alin. 1 „entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:
a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;
b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;
c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri.
(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014”.
Conform art. 34 alin. 1 „dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
D. după expirarea termenelor amintite, „deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării” (art. 35 alin. 1).
„În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor” (art. 35 alin. 2).
Iar, „în cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi” (art. 35 alin. 3).
Coroborând cele de mai sus cu prevederile art. 4 din același text normativ, potrivit cărora „dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”, rezultă faptul că, în prezenta cauză, la momentul pronunțării, solicitarea reclamantului, în sensul ca tribunalul să procedeze la analizarea pe fond a notificării și la pronunțarea unei hotărâri de obligare a pârâtului la emiterea dispoziției de restituire în natură a imobilului ce face obiectul notificării, apare ca fiind prematură, nefiind epuizată procedura administrativă, obligatorie înaintea sesizării instanței, unitatea notificată beneficiind de o prelungire legală a termenelor în care are obligația de a soluționa notificările cu care a fost sesizată.
Instanța a reținut că dreptul reclamantului de a sesiza instanțe în vederea soluționării pe fond a notificării formulate în baza Legii nr. 10/200, deși actual la momentul depunerii cererii de chemare în judecată prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la acel moment dat, nu și-a păstrat acest caracter pe parcursul procesului ca urmare a adoptării unui act normativ nou în materia restituirii imobilelor naționalizate, legea nouă ce instituie o procedură de finalizare a etapei administrative, fiind pe deplin aplicabilă față de dispozițiile art. 4 din conținutul său, criticile cu privire la neretroactivitatea acesteia neputând forma obiect al controlului instanței de judecată, ci al Curții Constituționale în cadrul controlului de constituționalitate, instanța neputând înlătura de la aplicare un act normativ în vigoare.
Tribunalul a reținut că soluția adoptată de legiuitorul român este în echilibru cu principiile de analiză impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea pronunțată în Cauza M. A. contra României, în cuprinsul căreia s-a arătat că, «recunoscând că în materie de restituire de proprietăți, o legislație de mare anvergură, mai ales dacă execută un program de reformă economică și socială, nu poate asigura o dreptate completă în fața varietății de situații în care se află numeroasele persoane în cauză, Curtea reiterează obligativitatea existenței, în favoarea autorităților naționale, a unei largi marje de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din țară, ci și pentru a avea la dispoziție timpul necesar pentru punerea lor în aplicare».
S-a reținut că prin aceeași hotărâre pilot s-a subliniat faptul că nu trebuie pierdută din vedere împrejurarea că România se confruntă cu un mare număr de cereri de restituire sau de despăgubire provenite de la foști proprietari sau de la moștenitorii acestora, iar la acest număr mare, se adăugă și cerința unei despăgubiri integrale impusă de legile în vigoare, situație față de care s-a permis statului român să aleagă liber, în mod suveran, mijloacele prin care să îndeplinească obligațiile sale juridice, sub controlul Comitetului Miniștrilor.
Reținând în esență că adoptarea Legii nr. 165/2013 s-a făcut tocmai în vederea îndeplinirii obligațiilor ce i-au fost impuse statului în cadrul hotărârii pilot anterior menționate, că aceste măsuri legislative au fost instituite în acord cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu principiile ce decurg din jurisprudența Curții edictată în aplicarea Convenției, tribunalul a constatat că măsurile legale dispuse nu aduc atingere drepturilor notificatorilor, ele având drept scop tocmai finalizarea unui proces de restituire netransparent și a cărei finalizare nu era previzibilă.
În această situație, până la epuizarea noilor termene instituite de legiuitor în procedura administrativă prealabilă nu mai pot fi apreciate ca actuale nici considerentele deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât, până la expirarea termenelor în care unitatea administrativă are obligația să soluționeze notificarea nu se mai poate vorbi despre un refuz nejustificat al entității deținătoare de soluționare a notificării, ce ar îndreptăți astfel instanțele de judecată să procedeze la soluționarea pe fond a notificării, în baza dreptului de acces liber la justiție.
De asemenea, nu s-a putut reține ca justificat nici argumentul reclamantului potrivit căruia s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 1159 din 12.10.2009, pronunțată de către Tribunalul București, prin care pârâtul a fost obligat să procedeze la soluționarea notificării, întrucât la acest moment împrejurările avute în vedere la pronunțarea respectivei sentințe s-au modificat prin apariția Legii nr. 165/2013, astfel că situația de fapt anterior reținută poate forma obiect al unei noi analize, prin raportare la dispozițiile legale în prezent în vigoare.
Pentru toate aceste considerente, s-a admis excepția invocată din oficiu și s-a respins cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții de soluționare a notificării, ca devenită prematură.
Împotriva sentinței tribunalului a declarat recurs reclamantul C. M.împotriva sentinței civile nr.1501 din 06.09.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosar nr._ .
Singura critică formulată se referă la excepția prematurității cererii de chemare în judecată admisă de către prima instanță, cu privire la care învederează urmăroarele:
Aplicarea dispozițiilor art. 4, 33 și 35 din Legea nr. 165/2013 unui proces în curs încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și jurisprudența acesteia pe acest articol din perspectiva caracterului accesibil și previzibil al unei legi – principiu de drept general valabil, încadrabil în noțiunea de proces echitabil. De asemenea, se încalcă și dispozițiile art. 124 din Constituție.
Accesibilitatea legii este asociată exigenței previzibilității legii și anume, aceea care privește modul de receptare a conținutului actelor normative de corpul social, în sensul de înțelegere a acestuia.
Norma juridică trebuie să fie clară, inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informați în avans asupra consecințelor actelor și faptelor lor, ci să și înțeleagă consecințele legale ale acestora, în caz contrar, principiul nemo consetur ignorare legem nu ar mai putea fi aplicat, ceea ce ar avea grave consecințe asupra securității raporturilor sociale, a existentei societății în general.
Prin urmare, aplicarea Legii nr. 165/2013 unui proces pendinte, cu consecința lipsirii de eficiență juridică a dispozițiilor din Legea nr. 10/2001, pentru persoanele care au deschis anterior procedurile juridice în temeiul acestei legi, ar conduce la înlăturarea caracterului previzibil și accesibil al legii. O astfel de aplicare ar putea fi asimilată intervenției legislativului în timpul procedurii juridice, ceea ce ar crea premisele unei discriminări între persoanele, care deși se găsesc în situații obiective identice, având speranțe legitime să obțină o restituire a imobilului sau o reparare a prejudiciului suferit, ajung să beneficieze de un tratament juridic diferit. Se încalcă astfel condiția "independenței instanței", cât și principiului egalității în drepturi a cetățenilor (cei care au beneficiat deja de aplicarea Legii nr. 10/2001 și cei care – din culpa autorităților în nesoluționarea notificării, nu au beneficiat încă de aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege.
Condiția "independenței instanței" care judecă, ca aspect al dreptului la un proces echitabil, este consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 6.1. din C.E.D.O..
Din această perspectivă, s-a reținut că trebuie să subziste o independență a puterii judecătorești față de puterea legiuitoare și, în special, față de cea executivă, rezultată din teoria separației puterilor în stat, reflectată în Constituție (art. 124 alin. 4) prin formula: "judecătorii sunt independenți și se supun doar legii".
Din această perspectivă: "Poziția independentă a puterii judecătorești față de legislativ presupune că legiuitorul nu poate să intervină în procesul de judecată". Invocă în acest sens hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Pressos Naviera Uralar S.A. și alții c. Belgiei din 20 Noiembrie 1995, în care s-a reținut, (par. 31): constituie o ingerință în dreptul oricărei persoane la un tribunal independent față de legislativ, faptul că Parlamentul unei țări emite o lege, cu aplicare retroactivă, care influențează soluționarea litigiilor la care statul este parte, impunând judecătorului prin lege, promovarea unei soluții în favoarea statului.
Recurentul-reclamant învederează că, analizând situația legislației române sub acest aspect, se constată că există o încălcări a Constituției.
Dreptul Statului de a reglementa propriile legi, în virtutea marjei de apreciere de care dispune și a principiului suveranității, trebuie subordonat garanțiilor speciale inerente dreptului la un proces echitabil, în absența cărora Convenția ar deveni un instrument "teoretic și iluzoriu", fără aplicabilitate "concretă și efectivă" în ordinea juridică națională (cauza Bellet c. Franței, cauza O. c. Marii Britanii, cauza Yagtzilar c. Greciei).
Într-o altă ordine de idei, mai arată recurentul-reclamant, în speța de față, ca urmare a admiterii excepției prematurității formulării cererii de chemare în judecată, instanța încalcă puterea de lucru judecat, aspect ce nu poate fi privit decât în raport cu legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii intrate în puterea lucrului judecat și nu în raport de o reglementare legală intervenită ulterior.
Astfel, susține recurentul-reclamant, datorită faptului că notificarea sa nu a fost soluționată în termen legal, înainte de a introduce cererea de chemare în judecată, s-a adresat cu o cerere instanței de judecată prin care a solicitat obligarea pârâților de a răspunde notificării adresate în baza Legii nr. 10/2001. Acțiunea sa a fost admisă conform sentinței civile nr. 1455 din 14.12.2009, pronunțată de către Tribunalul București, rămasă definitivă și irevocabilă.
Având în vedere cele menționate mai sus, recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă.
În dovedirea susținerilor, nu a fost solicitat nici un mijloc de probă.
Analizând recursul declarat din prisma criticilor formulate care se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că recursul declarat de recurentul reclamant C. M. este fondat, pentru următoarele considerente:
Singura critică referitoare la excepția prematurității promovării cererii de chemare în judecată este fondată, având în vedere următoarele:
La momentul înregistrării prezentei cereri de chemare judecată, interesul reclamantului era născut, actual și legitim, moment în raport de care instanța trebuia să analizeze cererea de chemare în judecată, potrivit principiului constituțional al neretroactivității legii.
Astfel, Curtea învederează că procedura de restituire a imobilelor naționalizate a fost scindată în trei etape distincte obligatorii:
1.etapa administrativă, în cadrul căreia unitatea deținătoare soluționează notificarea prin emiterea unei dispoziții motivate.
2. etapa jurisdicțională, cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege – regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și alternative, prin echivalent – compensare cu alte bunuri sau servicii), îl reprezintă hotărârea judecătorească prin care se analizează pe fond notificarea, din prisma condițiilor prevăzute de art. 1-3 din Legea nr.10/2001.
3. procedura execuțională derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată, până la apariția Legii nr.165/2013.
În cauza de față, ne aflăm în etapa jurisdicțională, iar cererea de chemare în judecată a fost promovată în luna octombrie 2010, anterior intrării în vigoare a Legii nr.165/2013 și a avut ca temei legal Legea nr. 10/2001, Titlul VII al Legii nr.247/2005 și nu în ultimul rând decizia nr.XX/2007 pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de casație și Justiție, sub imperiul cărora s-a născut raportul juridic dedus judecății.
În cadrul etapei jurisdicționale, instanța de judecată soluționează cauza pendinte, în raport de dispozițiile Legii nr.10/2001, în ceea ce privește condițiile de fond cu privire la preluarea abuzivă și cu privire la calitatea de persoană îndreptățită.
Față de aceste considerente, instanța de recurs învederează că nu sunt fondate considerentele primei instanțe cu privire la suspendarea soluționării cauzelor, în conformitate cu dispozițiile art.33 din Legea nr.165/2013.
Legea nr. 165/2013 stabilește prin art. 33-34, termene în interiorul căror se pot soluționa notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001, care au caracter de obligativitate pentru entitățile învestite de lege, fiind corelate cu drepturile persoanelor notificatoare de a li se soluționa cererile de restituire.
Prelungirea termenelor de soluționare prevăzute de dispozițiile art. 33 din Legea nr.165/2013 se referă numai la faza administrativă de soluționare a notificărilor de către unitățile deținătoare, și nu la instanțele de judecată învestite cu soluționarea pe fond a notificărilor, care au plenitudine de competență, în conformitate cu decizia în interesul legii nr.XX/2007 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Noua lege nu abrogă dispozițiile art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, singurul element de schimbare fiind modificarea art. 31 referitor la recalcularea valorii acțiunilor în raport de măsurile instituite de Legea nr. 165/2013.
O interpretare corectă și sistemică a Legii nr.165/2013 nu atrage și nu poate conduce la ideea unei prematurități a cererii de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât această excepție trebuie analizată în raport de momentul introducerii cererii – moment la care este aplicabilă legea în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr.10/2001, neabrogată.
O interpretare contrară, în sensul că este suspendată și soluționarea cauzelor în fața instanțelor de judecată ar însemna nu numai încălcarea deciziei în interesul legii menționate, dar și o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul de acces la instanță neîngrădit și existența unui proces echitabil.
De asemenea, instanța învederează că Legea nr. 165/2013 este o lege specială care reglementează "măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist", altfel spus reglementează modalitățile de stabilire și acordare a măsurilor reparatorii ce se vor acorda persoanelor îndreptățite, al căror drept la reparație a fost recunoscut și analizat în conformitate cu disp. Legii nr. 10/2001.
Dispozițiile art. 4 din Legea nr.165/2013 - privind aplicabilitatea dispozițiilor acestei legi și cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată -trebuie interpretate corelat cu întregul act normativ, astfel încât rezultă cu evidență că cererile aflate pe rolul instanțelor se vor soluționa în concordanță cu noua lege, doar în ce privește modalitatea de despăgubire.
Astfel, Curtea învederează că Legea nr.165/2013 este aplicabilă numai etapei administrative și execuționale, nefiind aplicabilă etapei jurisdicționale.
În ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, instanța de recurs învederează că acordarea acestora se realizează în cea de-a treia etapă, respectiv etapa execuțională, în conformitate cu art. 50 din Legea nr.165/2013.
Instanța de recurs constată că a intrat în vigoare Legea nr.165/2013, care a abrogat dispozițiile art. art.16 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, fiind instituită o nouă procedură execuțională prin dispozițiile art.21 din Legea nr.165/2013.
Numai valorificarea acestor drepturi se vor realiza, prin procedura instituită de Legea nr.165/2013, urmând ca noțiunea de măsuri reparatorii să fie înțeleasă ca fiind măsuri compensatorii, având în vedere dispozițiile art. 50 din Legea nr.165/2013.
Pentru considerentele expuse, se constată că este fondat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, astfel încât, având în vedere că nu s-a soluționat pe fond cererea de chemare în judecată, în conformitate cu dispozițiile art.312 din codul de procedură civilă va admite recursul declarat de recurentul reclamant C. M. împotriva sentinței civile nr.1501 din 06.09.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR G. și P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, va casa sentința civilă recurată și va trimite cauza pentru continuarea judecății la Tribunalul București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul reclamant C. M. împotriva sentinței civile nr.1501 din 06.09.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a-V-a Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR G. și P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Casează sentința civilă recurată și trimite cauza pentru continuarea judecății la Tribunalul București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 18.02.2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
Z. D. M. D. L. G. D. F.
Grefier,
F. V.
Red. DZ
Tehnored, DZ/PS 2 ex.
07.03.2014
Jud. fond: B. M. C.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 576/2014. Curtea de Apel... | Cereri. Decizia nr. 971/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
