Revendicare imobiliară. Decizia nr. 68/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 68/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-02-2014 în dosarul nr. 20030/3/2012
Dosar nr._
(1999/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 68 A
Ședința publică de la 27.02.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MIHAI-ANDREI NEGOESCU–GÂNDAC
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanta pârâtă M. M., împotriva sentinței civile nr.925 din 23.04.2013, pronunțată de Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți E. C. D. și E. F. B..
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 20.02.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 27.02.2014, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 6.07.2010, sub nr. de dosar_/300/2010, reclamanții E. C. D. și E. F. B. au chemat în judecată pe parata M. M., solicitând instanței de judecata pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care sa dispună: obligarea paratei la lăsarea în deplina proprietate și posesie a apartamentului nr. 5 situat în București, ., .; obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.
În fapt, au motivat că imobilul situat la adresa sus - menționata a fost proprietatea defunctelor V. M. și M. E., astfel cum rezulta din actul autentic de vânzare - cumpărare nr._/1939, transcris în Registrul de transcripțiuni sub nr.456/1931 și din Actul dotal nr._/1938. Reclamanții susțin că sunt succesorii de drept ai proprietarelor de drept ale imobilului, astfel cum rezulta din certificatele de moștenitor nr.380/1975 și 1582/1984. Imobilul în care se afla și apartamentul revendicat a fost preluat de statul comunist, fără titlu, potrivit dispozițiile Decretului nr.92/1950. Titlul de proprietate al reclamanților nu a fost niciodată desființat.
Prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 2626/22.01.1997, Municipiul București, prin reprezentantul sau legal, se Apolodor SA, a înstrăinat apartamentul în litigiu către chiriașii ce îl ocupau în acel moment, respectiv M. I. Vaier și M. M., soți, în baza Legii nr. 112/1995.
În atare situație, existând doua titluri de proprietate asupra aceluiași imobil, se impunea ca prin hotărâre judecătoreasca, acestea sa fie comparate și sa se dea prioritate celui mai bine caracterizat, respectiv cel al reclamanților. Astfel, în data de 03.05.2005, prin intermediul unui apărător ales, reclamanții au formulat cerere de chemare în judecata împotriva pârâtului M. I. V., nu și împotriva soției acestuia, M. M., prin care au solicitat instanței de judecata pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care sa îl oblige pe parat la lăsarea în deplina proprietate și posesie a imobilului în litigiu (apartamentul nr. 5 situat în ., București, sector 2) către reclamanți. Cererea reclamanților de chemare în judecata în contradictoriu cu paratul M. I. V. a fost admisa, Judecătoria sector 2 București pronunțând sentința civilă nr.4909/07.06.2005, rămasă ulterior definitivă și irevocabilă, prin care îl obliga pe pârât sa lase în deplina proprietate și posesie reclamanților apartamentul în litigiu.
În urma refuzului nejustificat al paratului de a elibera imobilul, s-a pornit executarea silită a acestuia, care însă nu a putut fi dusa pana la capăt, întrucât împotriva coproprietarului M. M., soția lui M. I. V., nu exista titlu executoriu.
Astfel, reclamanții au fost nevoiți sa promoveze o noua acțiune în revendicare împotriva lui M. M. și sa solicite instanței de judecata compararea celor doua titluri existente asupra imobilului în litigiu, dând întâietate celui mai bine caracterizat.
Potrivit dispozițiilor legale în materie, în cazul conflictului de titluri, se distinge după cum titlurile prezentate de parți provin de la același autor sau de la autori diferiți.
Dacă titlurile provin de la autori diferiți, se compara drepturile autorilor de la care provin titlurile și se da eficienta titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.
În speța, apreciază ca titlul reclamanților este mai bine caracterizat și provine de la un autor necontestat, adevăratul proprietar, în comparație cu titlul autorului paratei, statul, care a preluat abuziv imobilul autoarelor noastre, fără titlu valabil, astfel ca, în urma comparării celor doua titluri, este indubitabil ca al reclamanților este preferabil, impunându-se obligarea paratei la lăsarea imobilului în deplina proprietate și pașnic a folosința.
Pentru toate aceste considerente, coroborate cu dispozițiile hotărârilor judecătorești anterioare, pronunțate în contradictoriu cu paratul M. I. V., care au dat întâietate titlului reclamanților, precum și cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, care dau dreptul la un proces echitabil tuturor cetățenilor lezați de stat în drepturile lor, s-a solicitat admiterea acțiunii astfel cum a fost formulata, cu cheltuieli de judecata.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.480 cod civil .
La data de 27.04.2011, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. În motivare, a susținut că prin decizia ÎCCJ nr. 33/2008, s-a stabilit că acțiunile în revendicare formulate în temeiul art. 480 Cod civil sunt inadmisibile, deoarece imobilele naționalizate pot fi solicitate doar în temeiul Legii nr.10/2001. Pe fond, pârâta a susținut că a cumpărat împreună cu soțul său imobilul în litigiu, în baza Legii nr. 112/1995, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2626 din 22.01.1997 încheiat cu Primăria Municipiului București. În consecință, reclamanții nu pot obține în natură imobilul, ci pot obține doar măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr.10/2001.
Prin sentința civilă nr.6179/6.05.2011, Judecătoria Sectorului 2 București a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii, a admis acțiunea și a obligat pârâta să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 5 situat în București, ., etaj 2, sector 2.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorului 2 a reținut, în ceea ce privește excepția inadmisibilității, că Decizia nr. 33/2008 nu exclude cu totul aplicabilitatea dreptului comun, în situația în care reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO. În această situație, Înalta Curte recunoaște dreptul reclamantului de a i se asigura accesul la justiție, urmând a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu CEDO.
Pe fondul cauzei, Judecătoria Sectorului 2 a reținut că prin decizia nr.33/2008, Înalta Curte a statuat faptul că atunci când există neconcordanță între legea internă și Convenție trebuie să se verifice, pe fond, dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un "bun" în sensul Convenției - "o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, și dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulație a imobilului".
Aplicând acest raționament, Judecătoria Sectorului 2 a reținut existența unui bun în patrimoniul reclamanților, precum și încălcarea art.1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., prin privarea acestora de dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.5 al imobilului din . între data de 8 septembrie 1997, când a fost admisă cea de a doua acțiune în revendicare a imobilului (fila 40 din dosar) și 20 noiembrie 2005, când a rămas irevocabilă sentința civilă nr.4909/ 07.06.2005 (filele 6-7), hotărâre judecătorească prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată împotriva lui M. I. V., soțul pârâtei. Aceste aspecte au fost constatate prin decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza 2230/02 - E. contra României, la 4 noiembrie 2008, definitivă la 4 februarie 2009.
În ceea ce o privește pe pârâtă, Judecătoria Sectorului 2 a reținut mai întâi că prin sentința civilă nr._/1999, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în dosar nr.1190 1 /1998, definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și a recursului declarate de reclamanți, a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare 2626/22.01.1997, formulată de E. F. B. și E. C. D., numai împotriva unuia dintre cumpărători, M. I. V., instanțele de judecată apreciind că au fost respectate prevederile Legii nr.112/ 1995, întrucât la momentul încheierii contractului "dreptul reclamanților asupra imobilului nu era cert asupra imobilului, invocând un drept de proprietate și statul", fiind stabilit ulterior, prin sentința civilă nr.8919/1997, care a statuat că Decretul nr.92/1950 a fost greșit aplicat în privința autoarei reclamanților (filele 82 - 84).
Cu toate acestea, Judecătoria Sectorului 2 a reținut că reclamanții au la îndemână acțiunea în realizare, respectiv acțiunea în revendicare, "în cadrul căreia, analizându-se titlurile părților asupra apartamentelor din punct de vedere al valabilității și drepturile părților asupra apartamentelor din punct de vedere al eficienței juridice, reclamanții au posibilitatea de a invoca eventual și cauze de ineficiență a titlului pârâților asupra apartamentelor" (acțiunea a vizat apartamentele nr.1 și nr.5 ale imobilului). Pornind de la premisa că soluția de respingere a cererii de constatare a nulității contractului profită pârâtei, nu se poate susține că prin respectiva hotărâre s-a recunoscut cumpărătorilor dreptul de a păstra imobilul, iar speranța legitimă este, în raport de jurisprudența constantă a instanțelor de judecată de la acel moment, recunoscută moștenitorilor fostului proprietar, îndemnați să formuleze acțiunea în revendicare în care, de altfel, au și obținut câștig de cauză, în anul 2005.
Instanța a mai reținut că, deși nu s-au pronunțat expres asupra bunei-credințe a cumpărătorilor din contractul nr. 2626/22.01.1997 - cea de-a doua acțiune în constatarea nulității absolute a contractului, întemeiată pe prevederile art.46 din Legea nr.10/2001, fiind respinsă pentru autoritate de lucru judecat (file 93-99) - instanțele de judecată au apreciat că la încheierea contractului au fost respectate dispozițiile art. 948 pct.4 și art.968 din Codul civil, neputându-se susține că scopul mediat la încheierea contractului a fost acela de a frauda dreptul reclamanților asupra imobilului, încadrabil în Legea nr.112/1995, deoarece figura ca fiind cu titlu în proprietatea statului (motivarea sentinței civile nr.1 7981/1999 - filele 82- 83), considerente în raport de care pârâta este îndreptățită să afirme că a încheiat contractul cu bună credință, atitudine subiectivă ce îi conferă dreptul de a primi, împreună cu soțul său, deja evins, despăgubiri conform art.501 din Legea nr.10/2001, admiterea acțiunii în revendicare având aceeași consecință ca și anularea contractului, respectiv lipsirea de dreptul de proprietate asupra imobilului, ambele modalități de lipsire a contractului încheiat în baza Legii nr.112/1995 de efectele pe care le produce circumscriindu-se noțiunii de desființare la care face referire textul de lege.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta Mana M., înregistrat la Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă la data de 4.07.2011.
În motivarea apelului, s-a invocat necompetența materială a Judecătoriei Sectorului 2, având în vedere dispozițiile art. 2, pct. 1, lit. b) din Codul de proc. civilă, competent fiind Tribunalul București, față de valoarea obiectului cererii mai mare de 500.000 lei.
Un alt motiv de apel a fost inadmisibilitatea acțiunii, pe considerentele legate de aplicarea Deciziei nr.33/2008, care impune analizarea cererilor de revendicare a imobilelor naționalizate doar pe temeiul Legii nr.10/2001. De asemenea, s-a mai invocat nelegalitatea sentinței pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București, deoarece reclamanții aveau dreptul doar la obținerea măsurilor reparatorii pentru imobil, nu la restituirea în natură a acestuia, imobilul fiind vândut în temeiul Legii nr.112/1995.
În cadrul judecății în apel, s-a administrat proba cu expertiza evaluatorie, imobilul fiind astfel evaluat la suma de 600.115 lei (fila 30 dosar TMB apel).
Prin decizia civilă nr.210 A/22.02.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul, a anulat sentința civilă apelată și a dispus înaintarea dosarului către registratura generală a Tribunalului București, în vederea repartizării aleatorii la o secție civilă. În considerentele deciziei, s-a reținut nerespectarea dispozițiilor imperative ale Codului de procedură civilă în materia competenței materiale, respectiv art.2 pct.1 lit.b) Cod proc. civilă, care prevede competența tribunalului de soluționare a cauzelor al căror obiect depășește 500.000 lei, ceea ce este și cazul de față.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, sub nr._ .
La data de 18.12.2012, pârâta M. M. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prematurității și cerere de chemare în garanție a Municipiului București, prin Primarul General. În motivarea excepției, pârâta a invocat nerespectarea de către reclamanți a priorității procedurilor instituite prin Legea nr.10/2001 republicată, în raport de dispozițiile dreptului comun în materie.
Astfel, în cauză fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect și legal, trebuie apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport de dreptul comun, respectiv dispozițiile art. 480-481 Cod civil, invocate de reclamanți.
Acțiunea în revendicare promovată după . Legii nr.10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr.10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamanți de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție defectele create prin aplicarea legii speciale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art.1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună credință, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată în securitatea raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, cum este situația în prezenta cauză titlul subdobânditorului (M. M. și M. I.-V.) nu a fost anulat (prin respingerea cererii reclamanților, irevocabilă) urmează ca foștilor proprietari să le fie plătite despăgubiri.
Ideea reținută în jurisprudența instanței de contencios european este aceea că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, cauza R. c. României).
Decizia nr.33/2008 dată de Î.C.C.J. în interesul legii trebuie interpretată și aplicată corect, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de prioritate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art.480 și 481 Cod civil. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 de către chiriași.
În speță, reclamanții nu se găsesc în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a re curge la acțiunea în revendicare, neavând un "bun" în sensul Convenției, iar accesul la justiție le este asigurat prin contestația reglementată de legea specială, în condițiile în care, pe parcursul proceselor, au susținut și dovedit că au formulat notificare în sensul legii speciale.
Soluția se impune justificat și de faptul că, referitor la exercițiul aceluiași drept, nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv retrocedarea de bunuri.
De altfel, chiar reclamanții, în susținerea acțiunilor, fac referiri când la dreptul comun în materie, când la dispozițiile Legii nr. 10/2001, în baza căreia au arătat că au formulat și depus notificare.
În cadrul acțiunii în revendicare deduse judecății, ambele părți au exhibat câte un titlu: reclamanții au invocat titlul de proprietate al autoarei lor, în raport de care nu dețin însă o hotărâre judecătorească de recunoaștere a dreptului de proprietate ori o "speranță legitimă", iar pârâta contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, a cărui valabilitate nu a fost anulată de instanță.
În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995, titlul pârâtei s-a consolidat, îndreptățind-o la păstrarea posesiei asupra apartamentului achiziționat în baza acestei legi și cu bună-credință, determinând în final ca titlul de care se prevalează să fie mai bine caracterizat.
Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/ dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină.
Existența Legii nr.10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă și face ca imposibilă recurgerea la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției legii speciale.
În consecință, având în vedere că reclamanții nu au respectat procedura instituită de legea specială, promovând în mod direct o acțiune în revendicare având ca temei juridic dreptul comun, solicită respingerea acțiunii ca inadmisibilă, având în vedere prioritatea legii speciale în această cauză față de dreptul comun invocat, cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 10/2001, modificată.
Prin cererea de chemare în garanție, pârâta a solicitat obligarea Municipiului București, prin Primarul General, la plata sumei de 600.115 lei, reprezentând despăgubiri pentru imobilul revendicat; daune-interese conform dispozițiile art.1341, pct.4 din Codul civil, cu cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată din data de 19.02.2013, pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamanților la plata sumei de 90.000 de lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor și modernizărilor aduse imobilului.
Prin încheierea de ședință de la data de 19.02.2013, s-a admis excepția tardivității formulării cererii reconvenționale, invocată de reclamanți, dispunându-se judecarea separată a acesteia.
De asemenea, prin încheierea de ședință din data de 16.04.2013, s-a dispus disjungerea cererii de chemare în garanție și judecarea separată a acesteia.
Prin sentința civilă nr.925/23.04.2013 Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității, a admis cererea formulată de reclamanții E. C. D. și E. F. B. și, pe cale de consecință a obligat pârâta să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, ., ., sector 2. Prin aceeași sentință, instanța a luat că reclamanții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată și a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a analizat, în stabilirea situației de fapt și pe baza materialului probator administrat în cauză, aspectele legate de dovedirea titlurilor de proprietate ale părților, soluționând ulterior excepția inadmisibilității și fondul cauzei, prin aplicare dispozițiilor legale incidente în materie.
Cu privire la titlul de proprietate al reclamanților, instanța de fond a reținut că potrivit certificatului de moștenitor nr.380/1975 din 3.06.1975, eliberat de notariatul de Stat al Sectorului 3 București, de pe urma defunctei M. V., a rămas ca moștenitor E. M., iar conform certificatului de moștenitor nr.1582/8.11.1984, eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 2 București, de pe urma defunctei E. M., au rămas ca moștenitori E. F.-B. - P. și E. C. I. - D., fiecare cu câte o cotă de ½ din masa succesorală.
Prin actul de vânzare autentificat sub nr.9456/9.04.1931, autoarea reclamanților, V. M. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, . fost 12, compus din teren și construcții.
Prin Actul dotal din 21.10.1938, autoarea reclamanților, V. M. a constituit dotă în favoarea numitei M. M. (căs. E.) apartamentul de la etajul II din imobilul situat în București, ..
De asemenea, prin Actul de vânzare autentificat sub nr._/12.06.1939, autoarele reclamanților, V. M. și M. Medic C. Doctor R. E. au cumpărat imobilul situat în București, . fost 12 bis, compus din teren și construcțiile și îmbunătățirile aflate pe acesta.
Prin Autorizațiunea nr. 30/L/l1.07.1935, a fost autorizată V. M. să construiască un corp de clădire cu pivniță, subsol, parter și etaj la adresa ., iar prin Autorizațiunea nr. 27L/30.08.1939, a fost autorizată să efectueze lucrări de împrejmuire de zid și fier la același imobil.
Prin sentința civilă nr. 178/1994, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 în dosarul nr. 9630/1993, rămasă definitivă prin decizia civilă nr.678A/17.03.1995 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr.3009/1994, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, în contradictoriu cu Administrația Financiară a Municipiului București, Consiliul Local al Municipiului București, RA Imobiliară și Consiliul Local al Sectorului 2 București, pârâții fiind obligați să lase în deplină proprietate reclamanților imobilul din București, ., ..
Pe baza sentinței menționate, Primarul General al Municipiului București a emis Dispoziția nr. 1045/10.07.1995, prin care a fost restituit reclamanților apartamentul nr. 5 din București, ., .-verbal de predare-primire a imobilului nr.4048/28.08.1995, s-a procedat la predarea apartamentului în cauză către reclamanți, făcându-se mențiune că la acel moment imobilul era ocupat de familia M. I. V., compusă din 3 persoane.
Cu toate acestea, la data de 10.10.1996, prin Decizia nr.3131 pronunțată în recurs în anulare de către Curtea Supremă în dosarul nr.1458/1996, a fost casată sentința nr.178/1994 a Judecătoriei Sectorului 2 și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanți.
Prin sentința civilă nr.8919/8.09.1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr.3672/1997, definitivă și irevocabilă prin neapelare, completată prin sentința civilă nr.2780/16.02.1998 pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr.1773/1998, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, obligând pârâtul să lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în București, ., sector 2, compus din subsol, parter - un apartament și două camere cu dependințe, 2 etaje, pod și teren de 140 mp. Pe baza acestor sentințe, s-a emis Dispoziția nr.1902/26.11.1997 a Primarului General al Municipiului București, modificată prin Dispoziția nr.1059/21.04.1998, prin care s-a restituit reclamanților imobilul ce a făcut obiectul litigiului. Prin procesul-verbal de predare-primire a imobilului nr.7499/14.05.1998, s-a procedat la predarea imobilului în cauză către reclamanți, făcându-se mențiune că nu au putut fi predate apartamentele nr.1 și 5, vândute de . contractele nr. 804/20.11.1996 și 2636/22.01.1997.
Prin Dispoziția Primarului General nr. 1274/20.08.2003, în baza Legii nr.10/2001, a fost restituită în natură curtea imobilului situat în București, . (fost 14-16), constând în teren în suprafață de 165,40 mp, urmând a se stabili măsuri reparatorii pentru apartamentele vândute în baza Legii nr.112/1995. La dosar nu s-au depus dovezi în sensul soluționării notificării cu privire la apartamentul nr. 5, motiv pentru care Tribunalul a reținut că procedura legii speciale nu a fost încă finalizată, astfel încât să fie lipsită de interes prezenta acțiune.
Prin sentința civilă nr. 4909/7.06.2005, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în dosarul nr. 6027/2005, a fost admisă acțiunea în revendicare a reclamanților, în contradictoriu cu M. I. V., soțul pârâtei din prezentul dosar, și a fost obligat pârâtul să lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică folosință apartamentul nr. 5, situat în București, ., ..
Cu privire la titlul de proprietate al pârâtei, instanța a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.2626 din 22.01.1997, încheiat între . calitate de vânzător, și M. I. V. și M. M., în calitate de cumpărători, pârâta din prezenta cauză și soțul acesteia au cumpărat apartamentul nr.5, situat în București, ., etaj 2, sector 2.
Prin sentința civilă nr._/10.12.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._/ 1998, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr.2547/6.09.2000 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr.2847/2000, s-a respins acțiunea reclamanților, în contradictoriu cu M. I. V., S. Sarmiza și Consiliul General al Municipiului București, de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2626/22.01.1997 și 804/20.11.1996, ca neîntemeiată. S-a reținut prin această sentință faptul că imobilul vândut era obținut cu titlu de către stat, convingere pe care o aveau părțile la momentul încheierii contractului, până la pronunțarea sentinței nr.8919/1997, care a stabilit că preluarea s-a făcut fără titlu, prin urmare s-a reținut că imobilul în cauză putea face obiectul vânzării în temeiul Legii nr.112/1995 și, de asemenea, că nu a existat nicio împrejurare care să ducă la constatarea unei cauze ilicite la încheierea contractelor.
În concluzie, Tribunalul a reținut că titlul reclamanților constă în moștenirea legală începând cu anul 1984, în cote egale de ½, asupra imobilului situat în București, ., etaj 2, . autoarea acestora, E. M. (Certificatul de moștenitor nr. 1582/8.11.1984), la rândul său aceasta primindu-l în anul 1938 prin Act dotal de la M. V., care cumpărase imobilul prin act de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1931 cu proprietarul - persoană fizică.
Titlul reclamanților a fost reconfirmat prin hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate în două acțiuni succesive în revendicarea imobilului, de la Consiliul General al Municipiului București (sentința civilă nr.8919/8.09.1997), respectiv de la M. I. V. (sentința civilă nr.4909/7.06.2005).
Este adevărat că niciuna dintre aceste acțiuni nu a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâta din prezenta cauză, pentru a opera autoritatea de lucru judecat, sub aspectul triplei identități de obiect, părți și cauză. Cu toate acestea, în doctrină, s-a apreciat faptul că, în temeiul efectului pozitiv al lucrului judecat, de care se bucură orice hotărâre judecătorească, partea care a câștigat procesul se poate prevala de dreptul recunoscut, într-o nouă judecată .
Tribunalul a reținut că titlul de proprietate al reclamanților este moștenirea legală, iar hotărârile judecătorești menționate mai sus nu reprezintă titlu, ci doar acordă preferabilitate titlului reclamanților, în comparație cu titlul Consiliului General al Municipiului București, respectiv al soțului pârâtei, M. I. V..
Tribunalul a făcut prin urmare o nouă apreciere a titlului reclamanților în comparație cu titlul pârâtei în prezenta cauză.
În ceea ce privește titlul pârâtei, acesta constă în contractul de vânzare-cumpărare nr. 2626 din 22.01.1997, încheiat între . rândul său, statul a dobândit imobilul în temeiul Decretului nr.92/1950.
În drept, tribunalul a analizat în mod prioritar excepția inadmisibilității.
S-a arătat că motivul invocat de pârâtă în susținerea acestei excepții constă în faptul că reclamanții aveau la dispoziție calea deschisă de procedura specială a Legii nr.10/2001.
În soluționarea excepției, Tribunalul a avut în vedere considerentele Deciziei nr.33/2008, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, principiile de drept și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, Tribunalul a reținut că excepția inadmisibilității este neîntemeiată, reținându-se că, în principiu, în aplicarea regulii specialia generalibus derogant, astfel cum a reținut și Înalta Curte, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 Cod civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr.10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu c.României - 1997).
Cu toate acestea, Tribunalul a avut în vedere necesitatea protejării într-un mod eficient a dreptul reclamanților de acces la justiție pentru apărarea dreptului de proprietate, recunoscut de Constituția României și art.6 CEDO. Curtea Europeană a admis că acest drept nu este unul absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa. Din punct de vedere al garanțiilor conferite de Legea nr.10/2001 sub aspectul respectării dreptului de acces la justiție, Înalta Curte a stabilit prin aceeași decizie că aceasta asigură accesul efectiv la justiție, prin posibilitățile de control judiciar a deciziilor/dispozițiilor cu caracter administrativ.
Relevant sub aspectul soluționării excepției inadmisibilității sunt raționamentele reținute de Curtea Europeană în cauzele privind imobilele naționalizate, pronunțate împotriva României.
Astfel, în cauza R. c. României, Curtea a statuat faptul că în situația coexistenței a două judecăți definitive care confirmă dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie nevoite a suporta greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
Pe de altă parte, în cauza S. c. României, s-a reținut o încălcare a dreptului de proprietate apărat de art.1 Protocol 1 adițional la Convenție, prin faptul că instanțele, deși au recunoscut dreptul de proprietate al reclamanților, au refuzat să-I restituie, având în vedere că imobilul fusese vândut în temeiul Legii nr.112/1995. Pe de altă parte, în aceeași ipoteză, o eventuală restituire a imobilului către foștii proprietari, cu privarea de acel bun a chiriașilor cumpărători de bună credință, fără o despăgubire pentru această privare din partea statului a fost, de asemenea, apreciată ca o încălcare a art.1 Protocol 1 adițional la CEDO (cauza Rateanu c. României).
În urma examinării hotărârilor menționate, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 Protocol 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și al cumpărătorului de bună-credință. Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Aplicând aceste principii în cauza de față, Tribunalul a reținut că ambele părți au un "bun" în sensul art.1 Protocol 1 adițional la CEDO, deoarece: reclamanții, prin hotărâri judecătorești pronunțate după anul 1994, chiar dacă în contradictoriu cu alți pârâți, au obținut o recunoaștere a dreptului de proprietate asupra bunului de care a fost deposedat autoarea acestora în 1950; pârâta a dobândit în anul 1997 dreptul de proprietate asupra imobilului, deci după . Convenției; ambele părți, în ipoteza pierderii proprietății, ar avea deschisă cale obținerii de despăgubiri: reclamanții, în temeiul Legii nr. 165/2013; pârâta, în temeiul art.501 din Legea nr.10/2001; procedura specială reglementată de Legea nr.10/2001, pe care o aveau la dispoziție reclamanții nu ar fi asigurat o comparare a celor două titluri de proprietate ale părților, ci ar fi asigurat ipotetic o preferabilitate a titlului pârâtei.
Tribunalul a mai reținut și faptul că reclamanții au obținut o hotărâre judecătorească în contradictoriu cu soțul pârâtei, M. I. V., prin care s-a admis acțiunea în revendicare, hotărâre care însă nu are autoritate de lucru judecat în cauză, ci doar putere de lucru judecat. Nu s-a putut reține argumentul invocat de reclamanți că această soluție ar crea o adevărată sarcină asupra proprietății în devălmășie a soților. Sentința civilă nr.4909/7.06.2005 reconfirmă dreptul de proprietate al reclamanților față de soțul pârâtei, însă efectele ei nu se extind asupra ambilor soți, ca o sarcină care grevează bunul, ci doar asupra soțului cu care reclamanții s-au judecat.
Procesul civil este guvernat de principiul contradictorialității și al dreptului la apărare. Prin urmare, o persoană care nu a luat parte la judecată nu poate fi sancționată prin pierderea dreptului în cadrul unei judecăți desfășurate între alte persoane. Chiar dacă litigiul respectiv privea un drept de proprietate în devălmășie a soților, efectele negative ale hotărârii judecătorești nu se pot produce decât împotriva soțului care a figurat ca parte. Nici regulile mandatului tacit nu funcționează în această materie, deoarece art.67 Cod proc. civilă prevede necesitatea unui mandat special, în formă scrisă.
Mai mult, prin dispozițiile exprese ale art.643 alin. 2 din Noul Cod Civil, aplicabile în cauză în temeiul art.63 din Legea nr.71/2011, se prevede în mod expres că hotărârile judecătorești potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalți coproprietari.
Cu toate acestea, sentința menționată va fi avută în vedere ca un element de fapt la aprecierea titlurilor.
Apreciind că toate aceste aspecte caracterizează o situație de fapt complexă în cauza de față, Tribunalul a reținut, fără a încălca marja de apreciere a statului conferită de art. 6 CEDO, că obligarea reclamanților în a urma calea specială a Legii nr.10/2001 pentru obținerea protecției dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu ar însemna o restrângere nejustificată a dreptului de acces la justiție. Exercitarea acțiunii de drept comun ar fi mult mai eficientă pentru clarificarea situației juridice asupra imobilului, cu posibilitatea celor două părți de a-și face apărări proprii și de a le discuta în contradictoriu în vederea stabilirii preferabilității titlurilor de proprietate pe care ambele părți le dețin.
În consecință, Tribunalul a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată și a soluționat pe fond cauza.
Cu privire la compararea titlurilor, instanța de fond a reținut că, în cauza de față, acțiunea în revendicare presupune analizarea comparativă a titlurilor de proprietate pe care fiecare parte înțelege să-I invoce în apărarea dreptului propriu, urmând a acorda preferabilitate titlului mai bine caracterizat.
Tribunalul a reținut că, în temeiul dispozițiilor art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, respectiv instanța trebuie să constate dacă bunurile au fost preluate de stat cu sau fără titlu valabil.
În ceea ce privește imobilul în prezenta cauză, Tribunalul a reținut că prevederile Decretului nr.92/1950 contraveneau dispozițiilor Constituției din anul 1948 (art.8, art.10 și art. 16), potrivit cărora proprietatea particulară se bucura de o protecție specială, cetățenii fiind egali în fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, ceea ce nu s-a întâmplat în cauza de față.
De asemenea, Decretul contravenea dispozițiilor legale de la acea dată, privitoare la proprietate, respectiv dispozițiilor art. 481 Cod civil, precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Tribunalul a constatat așadar că imobilul a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului. Potrivit principiului nemo plus iuris ad alium transfere potest, quam ipse habet, și titlul pârâtei va fi afectat de acest viciu, chiar dacă în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2626/22.01.1997, nu se constatase prin hotărâre judecătorească această împrejurare. Buna-credință a cumpărătorului nu acoperă viciile de valabilitate ale acelui titlu.
Mai mult, soțul pârâtei, M. I. V., a pierdut deja cota ideală care i se cuvine din proprietatea în devălmășie a soților, prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de reclamanți în contradictoriu cu acesta.
Dimpotrivă, reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra bunului în mod legal, prin succesiune de la adevăratul proprietar, în temeiul art.669 Cod civil.
Prin urmare, luând în considerare toate circumstanțele cauzei, Tribunalul a apreciat că titlul reclamanților este mai bine caracterizat.
Împotriva acestei sentințe, la data de 01.07.2013, a declarat apel pârâta M. M. care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 24.10.2013.
În motivarea apelului său, apelanta-pârâtă susține că sentința este netemeinica și nelegala.
Pe cale de excepție, apelanta arată că invocă inadmisibilitatea acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art.480 din Codul civil, având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1950-22 decembrie 1989, introduse după . Legii nr._, cum este și acțiunea de față.
Susține aceasta excepție cu toate argumentele care au fost avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție la pronunțarea Deciziei nr.33 din 09.06.2008, publicata în Monitorul Oficial, Partea I nr.108 din 23.02.2009. privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiata pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulata după . Legii nr._, cu caracter obligatoriu, potrivit art. 329 alin. 3 din Cod procedură civilă.
Astfel, în vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit ca "legea speciala înlătura aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta sa fie nevoie ca principiul sa fie incorporat în textul legii speciale ... " "Concursul dintre legea speciala și legea generala se rezolva în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea speciala. "
Prin Decizia nr. 33/2008 a ICCJ, instanța suprema a avut în vedere și jurisprudența CEDO atunci când a statuat asupra modalității în care se impune a fi interpretate prevederile Legii nr. 10/2001, concluzionând în acest context în sensul ca, în cadrul acțiunilor în revendicare introduse după . menționatei legi speciale, prevederile acestui act normativ special vin în concurs cu cele ale dreptului comun și își găsesc aplicare cu precădere.
Legea nr. 10/2001 nu are un caracter subsidiar și complementar față de dreptul comun. Aceasta este o lege speciala care reglementează regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, așa cum este și cazul imobilului litigios, aplicându-se cu prioritate în raport de dispozițiile dreptului comun, după principiul de drept universal recunoscut specialia generalibus derogant (regulile de drept special deroga de la regulile de drept general și se aplica cu prioritate și excluzând norma generala, cu privire la situațiile juridice pe care le reglementează). Chiar dacă Legea nr.10/2001 nu reglementează expresis verbis raporturile dintre foștii proprietari ai bunurilor, deposedați abuziv de proprietățile lor de către stat în perioada amintita și subdobânditorii bunurilor în temeiul Legii nr.112/1995, din economia și spiritul legii, rezulta ca aceasta a fost adoptata ca lege speciala de reparație pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989, reglementând inclusiv modalitatea de restituire a imobilelor înstrăinate deja în temeiul legii nr.112/1995 (așa cum este și cazul de față), prin echivalent valoric, restituirea în natura fiind socotita în acest caz ca nemaifiind posibilă.
Prin urmare, legea specială acorda preferință titlului de proprietate al cumpărătorului, încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 și cu respectarea prevederilor acestei legi, ale cărei efecte urmărește să le prezerve, în scopul asigurării securității raporturilor juridice, și dispozițiile ei nu pot fi ignorate chiar dacă intimații și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480-481 C.civ., întrucât instanța nu este ținuta de temeiul de drept indicat în acțiune, ci este ținută de aplicarea corecta a legii.
Legea nr.112/1995 a permis înstrăinarea imobilelor preluate de stat cu titlu (conf. art.1 din lege), iar analiza sintagmei "imobil preluat de stat cu titlu" trebuie făcută raportat la legislația aplicabilă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu apelanta, după regula tempus regit actum. Or, în raport de dispozițiile Legii nr.112/1995 și a normelor metodologice cuprinse în H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997, imobilul în cauza era considerat ca preluat de stat cu titlu, chiriașul având drept de cumpărare, în temeiul art.9 din lege.
Din acest punct de vedere, chiar și instanța de fond, în textul hotărârii apelate, apreciază ca sub aspectul atitudinii subiective, apelanta este îndreptățita sa afirme ca a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu buna-credința.
Cât privește incidența în cauza a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, autoarea reclamanților a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, prin naționalizarea acestuia de către stat, cu mulți ani înaintea ratificării Convenției de către Romania.
Protecția oferita de convenție nu se întinde asupra actului naționalizării. Din acest punct de vedere, nu se poate discuta despre existenta unui bun al intimaților în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
După . Legii nr. 10/2001, intimații se bucura de speranța legitima de a primi despăgubiri pentru actul abuziv de preluare de către stat a bunului autoarei lor.
Intimații au formulat și notificare în temeiul Legii nr.10/2001, fiindu-le restituit în natura doar terenul în suprafața de 165,40 mp, liber de construcții, prin Dispoziția Primarului General nr.1274/20.08.2003 (fila 45), și, de asemenea, formulând acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare prin care apelanta, împreună cu soțul M. I. V. au devenit proprietarii apartamentului revendicat, contractul fiind valabil și în prezent și își produce pe deplin efectele juridice.
Din acest punct de vedere, deși intimații, ca persoane interesate, au solicitat să se constate nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, instanțele au respins de fiecare data cererea, constatând ca actul respectiv este încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995.
Textul art.1 al Protocolului nr.1 adițional la Convenție privește protecția oricăror bunuri, atât corporale, cât și incorporale (și chiar a unor "speranțe legitime", care au valoare economică), cu condiția să fie actuale, iar în cazul simplelor interese economice (și a speranțelor legitime) ca ele sa aibă o valoare economica certa, indiscutabilă.
Prin urmare, un drept care face obiectul unei contestații în justiție sau care apare doar ca o simpla pretenție ce se poate susține, nefiind, în realitate, admisibila potrivit legislației și jurisprudenței naționale, nu ar putea constitui o "speranța legitima", apărata de dispozițiile art. din Protocolul nr.1.
În plus, este de reținut ca acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statelor înainte de . Convenției cu privire la statul în cauza, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație concretizata cel puțin într-o "speranța legitima"de redobândire a bunului sau a contravalorii.
Or, faptul nesocotirii dispozițiilor Legii nr.10/2001 și a procedurilor speciale de restituire din culpa fostului proprietar, nu constituie o violare a principiului garantării proprietății.
Din acest punct de vedere, rezulta clar ca intimații nu au un bun susceptibil de a fi protejat de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție.
De asemenea, intimații nu pot pretinde existenta unei "speranțe legitime” de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a masurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situația de fapt concreta.
Potrivit dispozițiilor art.18 alin.(1) lit c) din Legea nr.10/2001 republicată, masurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale (ceea ce s-a și confirmat prin respingerea acțiunilor de anulare a contractului de vânzare-cumpărare).
A considera ca, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta sa poată fi restituit în natura fostului proprietar, ar însemna să se accepte că diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii disproporționale în sarcina dobânditorului actual, adică apelantei.
În acest sens, în jurisprudența CEDO s-a statuat (cauza R. c. României) ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu buna-credința nu trebuie sa fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
În al doilea rând, pe fondul cauzei, cererea de chemare în judecata este neîntemeiată, întrucât legiuitorul a stabilit clar termenii, condițiile și procedura de restituire a imobilelor ce fac obiectul legii speciale, precum și masurile reparatorii prin echivalent, în conținutul Legii nr. 10 din 08.02.2001, republicata, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, modificata prin Legea nr. 1 din 30.01.2009 și prin Legea nr. 302 din 6.10.2009, precum și prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse de H.G. nr. 923 din 13 septembrie 2010.
Astfel, în sensul legii speciale nr.10/2001 Republicata, cu modificările și completările ulterioare, imobilul revendicat de către reclamanți face parte din categoria celor descrise în art. 2 alin.(1) lit. a) din lege, respectiv i mobile naționalizate prin Decretul nr.92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare ... ", iar reclamanții beneficiază de prevederile art.3 alin.(1) lit.a) sau 4 alin.(2) din Legea nr.10/2001 Republicata.
Cu toate acestea, reclamanții nu pot solicita restituirea în natura a imobilului în condițiile prevederilor art.1, alin.(1) din lege, întrucât cauza dedusa judecații se circumscrie dispozițiilor art.1 alin. (2) din lege, pentru ca în cazurile în care restituirea în natura nu este posibila se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent".
Susține aceste prevederi legale, deoarece a cumpărat, împreuna cu soțul M. I. V., apartamentul ce face obiectul litigiului, prin Contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.2626 din 22.01.1997 încheiat cu reprezentantul Primăriei Municipiului București, în baza Legii nr.112/1995, conform stipulațiilor de la punctul 4 din actul respectiv, care nu a fost niciodată desființat prin vreo hotărâre judecătoreasca sau prin efectul vreunui act normativ.
În aceste condiții, textul art.7 alin. (1^1) din lege dispune ca "Nu se restituie în natura, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege", prevederi ce se completează cu art.7.1."1 din Normele metodologice.
De asemenea, spiritul textelor legale invocate, cat și al susținerilor sale, este conferit și de alte texte și prevederi din lege și norme metodologice, din care rezulta în mod clar procedura de restituire a imobilelor și masurile reparatorii, respectiv: art.20 alin.(2) din lege, completat cu art.20.2 din Normele metodologice și art.52 din lege, completat cu art. 52.1 din Normele metodologice s.a.
Mai arată că soțul său M. I. V., s-a judecat cu cei doi reclamanți și în baza Legii nr.10/2001 republicata, având câștig de cauza atât la fond, cat și în apel și recurs, conform hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele respective.
Compararea de titluri, prin care reclamanții au beneficiat de niște hotărâri pronunțate în favoarea lor, a fost o găselnița juridica . care instanțele s-au pronunțat neunitar în ceea ce privește stabilirea temeiului de drept în promovarea acțiunilor, respectiv dreptul comun sau legea speciala.
Din aceste motive, instanța nu poate și nu trebuie să țină cont de felul în care s-au pronunțat instanțele în procesele derulate între reclamanți și soțul său, prin hotărârile depuse de aceștia la dosarul cauzei, având în vedere ca hotărârile respective nu au putere de lucru judecat, nefiind identitate de parți, obiect și cauza între acele cauze și cea de față și nici nu pot constitui practica judiciara în materie, având în vedere modificările legislative în materie de restituire intervenite prin actele normative menționate.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.282 și următoarele Cod procedură civilă, precum și dispozițiile legale invocate în conținutul cererii de apel.
Nu s-a formulat întâmpinare.
Nu s-au administrat alte probe în apel.
Examinând sentința apelată și actele dosarului în raport de motivele de apel invocate în cauză Curtea constată că apelul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În ceea ce privește reiterarea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca un prim motiv de apel invocat în cauză de apelanta-pârâtă, Curtea constată că prin această apărare nu se pune în discuție o inadmisibilitate procesuală constând în efectuarea unui act procedural pe care legea nu îl prevede sau îl interzice expres, sau exercitarea unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost epuizat prin intermediul unei alte căi procesuale, ci constituie o apărare de fond, reiterată în apel, vizând o inadmisibilitate de ordin material în promovarea acțiunii în revendicare, decurgând din existența legii speciale cu caracter reparatoriu în materia imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, Legea nr. 10/2001, împrejurare care ar determina, în opinia apelantei-pârâte, excluderea de la aplicare a dreptului comun incident în privința mijloacelor de apărare și valorificare a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, respectiv a prevederilor art. 480 din Codul civil de la 1865 pe care intimații-reclamanți și-au fundamentat actualul demers judiciar.
Reținând că intimații-reclamanții au învestit prima instanță cu o acțiune de drept comun având ca principal obiect revendicarea imobilului – apartamentul nr.5, situat în București, ., . – un imobil care ar fi fost preluat abuziv de stat în perioada regimului politic comunist, în aplicarea Decretului nr. 92/1950, și a fost vândut ulterior, în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâtei apelante, Curtea constată că, în raport de acest cadru procesual, tribunalul, ținând seama că imobilul în litigiu este un imobil preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în mod corect a avut în vedere la pronunțarea soluției regula de drept conform căruia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, reținând astfel în cauză incidența Legii nr. 10/2001, cu toate consecințele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamantă – văzând, în acest sens, și cele statuate prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite.
Prin decizia anterior menționată, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin.3 C.proc.civ. (actualul art. 3307 alin.4), instanța supremă a reținut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
Prin Hotărârea pilot pronunțată în cauza M. A. și alții contra României din 12.10.2010 s-a arătat fără echivoc că „în ceea ce privește acțiunea in revendicare fondată pe dispozițiile civile de drept comun, Curtea apreciază ca respingerea acesteia argumentată de necesitatea de a asigura aplicarea coerenta a legilor reparatorii nu ridica de una singura o problemă din punctul de vedere a liberului acces la justiție garantat de articolul 6 § 1 al Convenției, cu condiția ca procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 să constituie o cale judiciară eficientă” (par.118).
Trebuie remarcat însă că prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte a sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din Legea fundamentală.
Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
In raport de aceste considerente, Curtea constată că în mod corect tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca fiind neîntemeiată, procedând la examinarea pe fond a pretențiilor deduse judecății.
In ceea ce privește celelalte critici formulate de apelantă vizând modul de comparare a titlurilor exhibate de părți, aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001 și ignorarea de către instanța de fond a principiilor ce decurg din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene, Curtea constată că sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce succed.
În conformitate cu considerentele aceleiași decizii nr. XXXIII/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, Curtea urmează a avea în vedere, „în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice” – Curtea reținând deci că criteriul de analiză al acțiunii în revendicare promovate în speță nu mai poate fi o simplă comparare a titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 Cod civil, având în vedere incidența legii speciale de reparație.
Prin urmare, se remarcă faptul că prin decizia sus-menționată s-a exclus posibilitatea ca acțiuni în revendicare similare celei de față să mai fie soluționate după regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii nr.10/2001.
Curtea constată că este corectă statuarea tribunalului în sensul că reclamanții dețin un bun actual în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție.
Astfel, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene este acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
De altfel, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).
Prin urmare, Curtea reține că dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamanților nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
In prezenta cauză s-a avut însă în vedere că prin sentința civilă nr. 8919/8.09.1999 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a făcut dovada recunoașterii calității de proprietar a reclamanților asupra imobilului în litigiu, printr-un act emis de puterea judecătorească, astfel că, prin raportare la cerințele jurisprudenței actuale a Curții Europene a Drepturilor Omului, sunt deținătorii unui „bun actual” care impun instanței recunoașterea dreptului de proprietate în favoarea lor, aceștia dovedind existența în favoarea lor a unei hotărâri definitive și executorie, prin care li s-a recunoscut calitatea de proprietar și s-a dispus în mod expres în sensul restituirii bunului.
Deși o asemenea hotărâre judecătorească produce efecte, fără îndoială, numai între părțile litigante, modificând doar situația juridică dintre acestea prin aplicarea unor norme legale în raport de împrejurările de fapt existente, fără a da naștere la drepturi sau obligații în beneficiul sau în sarcina terților care nu au fost atrași în proces, hotărârea poate fi totuși invocată ca mijloc de dovadă, iar ceea ce se invocă într-o acțiune în revendicare de drept comun, cum este acțiunea de față, nu este caracterul absolut al titlului ci prezumția de proprietate decurgând din existența sa.
Cu referire la acest aspect, se apreciază ca relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza M.A. și alții contra României din 12.10.2010, în care Curtea Europeană a reținut că (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție (par.134-140).
In consecință, prima instanță, în urma aprecierii întregului material probator administrat în cauză, corect a considerat că, în raport de sentința civilă sus-menționată reclamanții au un bun actual, situație în care aceștia pot pretinde protecția dreptului lor de proprietate și valorificarea sa inclusiv prin intermediul prezentei acțiuni – critica formulată de apelantă cu acest obiect neputând fi primită.
De altfel, nu se poate omite că în acest sens a statuat și Curtea Europeană prin hotărârea pronunțată la 4 noiembrie 2008 în cauza E. c. României (par. 20-24), reținându-se în acest caz o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 .
În același timp, tribunalul a reținut corect că apelanta-pârâtă este deținătoarea unui titlu asupra imobilului în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 2626/22.01.1997 și dispune astfel, la rândul său, de un „bun”.
Văzând dispozițiile art. 18 și art. 45 din Legea nr.10/2001 (republicată), Curtea constată că aceste prevederi au avut ca efect în speță consolidarea titlului cumpărătorului de bună credință, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu statul/unitatea administrativ-teritorială, în condițiile în care reclamanții au și formulat o acțiune în anularea acestui act, respinsă prin sentința civilă nr._/10.12.1999 a Judecătoriei Sectorului 2 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2547/6.09.2000 a Curții de Apel București Secția a III-a Civilă.
Întrucât părțile litigante arătate dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un „bun”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în soluționarea conflictului dintre ele, Curtea observă că, potrivit jurisprudenței Curții Europene, „în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri” (hotărârea pronunțată în cauza S. contra României).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, dar și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Fără îndoială că, în conformitate cu Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, instanța de fond era ținută să observe și principiul securității raporturilor juridice, dar și faptul că statul ar trebui să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, iar nu un particular, printr-o privare de bunul său.
Curtea nu poate primi însă în cauza de față afirmația apelantei în sensul că restituirea în natură nu este posibilă față de aplicabilitatea art. 1 alin.2 și art. 7 alin.11 din Legea nr.10/2001, precum si a art. 18 lit.c din același act normativ, care reglementează numai posibilitatea acordării unor măsuri reparatorii pentru foștii proprietari deposedați abuziv care au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.
Intimații-reclamanți au formulat notificare conform actului normativ sus-menționat, dar Curtea reține că demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamanți, care să pună capăt acestei încălcări.
Chiar dacă, în ceea ce privește eficiența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, revenind la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie arătat că instanța europeană recunoaște dreptul suveran al legiuitorului intern de a opta asupra soluției legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităților sale economico-sociale-financiare și intereselor sale politice (par. 174 și urm. din aceeași hotărâre adoptată în cauza M.A. și alții contra României), instanța de apel trebuie să aibă în vedere particularitățile speței de față, decurgând din împrejurarea că în referire la același apartament din imobil s-a dispus în justiție restituirea în natură, nereținându-se niciun impediment rezultat din aplicarea Legii nr.10/2001 la această modalitate de repunere a proprietarului revendicator în situația anterioară privării sale nelegale de bun.
În cauza T. T. împotriva României (hotărârea din 24 martie 2009), Curtea europeană a statuat că, în contextul special al restituirii proprietăților naționalizate în România, lipsa unei coerențe legislative și jurisprudența contradictorie în ceea ce privește interpretarea anumitor aspecte ale legilor privind retrocedarea a creat un climat general de insecuritate juridică și a considerat că, în lipsa unui mecanism care să asigure consecvență în practica instanțelor naționale, aceste diferențe de abordare profunde și de lungă durată în jurisprudență, în ceea ce privește o problemă de o mare importanță pentru societate, sunt de așa natură încât creează o stare de insecuritate continuă.
De asemenea, în cauza A. împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008, s-a statuat în cuprinsul hotărârii pronunțate că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate, iar instanțele sesizate ulterior nu ar fi trebuit să mai repună în discuție constatările jurisdicțiilor anterioare.
În concluzie, s-a stabilit că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 par.1 din Convenție.
Prin urmare, reținând că principiul securității juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societății, iar incertitudinea jurisprudențială este de natură să reducă încrederea justițiabililor în sistemul judiciar și contravine acestui principiu, Curtea apreciază și în speță că dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă, de natură să clarifice acea problemă, creează speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară.
Or, prin sentința civilă nr. 4909/7.06.2005 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă în urma exercitării căilor de atac, s-a arătat cu privire la situația în care se află intimații din prezenta cauză, ca beneficiari ai hotărârii de restituire în natură din anul 1999, că faptul nepunerii în executare a acestui titlu reprezintă în egală măsură o încălcare a art. 6 din CEDO, astfel încât, dacă s-ar accepta ca titlul pârâtului, soțul apelantei-pârâte în speță, respectiv același contract de vânzare-cumpărare invocat în apărare de aceasta din urmă, „este mai caracterizat, deși provine de la un neproprietar, în ipoteza în care bunul ar fi fost restituit anterior intrării în vigoarea Legii nr. 10/2001, printr-o hotărâre judecătorească”, „ar fi fără echivoc o încălcare a dreptului reclamanților la un proces echitabil, aceștia fiind în imposibilitatea executării unei hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile” .
Se impune deci a fi înlăturate apărările apelantei vizând lipsa de relevanță a statuărilor anterioare făcute de instanțele judecătorești în procesele derulate între intimații-reclamanți și soțul său.
Curtea constată în acest context că restituirea în natură a apartamentului către intimați este soluția care se impune și în cauza de față ca o justă și imediată reparare a prejudiciului suportat de aceștia prin privarea de bun.
Curtea are în vedere în ceea ce privește susținerile apelantei vizând privarea sa de bun într-o atare situație și jurisprudența Curții Europene în care s-a reținut, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un „bun”, în sensul Convenției, iar actul său nu a fost anulat, că acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art.1337 și următoarele Cod civil, evicțiune intervenită, în speță, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție de a te plânge Curții Europene pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate.
Tot în cauza T. T. împotriva României (hotărârea din 24 martie 2009), analizată de instanța de contencios european, s-a statuat că proprietarul care nu își mai poate folosi în mod valabil titlul de proprietate, poate solicita despăgubiri în temeiul Codului civil, pentru evicțiune, fie chemând în garanție statul în procesul intentat împotriva sa, fie prin introducerea unei acțiuni separate în acest sens – Curtea Europeană reținând caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe Codul civil.
In plus, instanța de apel constată că modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 (art. 501) au avut ca finalitate simplificarea procedurilor de acordare a despăgubirilor pentru cumpărătorii imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, evinși prin admiterea unor acțiuni în revendicare.
In consecință, Curtea, pentru considerentele de mai sus, care complinesc parțial pe cele avute în vedere de tribunal la pronunțarea sentinței atacate, în baza art. 296 din codul de procedură civilă de la 1865, va respinge apelul ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă M. M., cu domiciliul în București, ., ., sector 2, împotriva sentinței civile nr. 925 din 23.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți E. C. D. cu domiciliul în București, ..20, ., sector 2 și E. F. B. cu domiciliul ales la C.A.I. V. în București, ..7, ., sectorul 1.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 27.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. A. N. G. I. D.
GREFIER
M. C.
Red.M.A.N.G.
Tehnored.C.S.
Ex.6/24.06.2014
T.B.Secția a IV-a Civilă – R.G.
| ← Cereri. Decizia nr. 971/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 468/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
