Pretenţii. Decizia nr. 272/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 272/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-02-2014 în dosarul nr. 24756/3/2012
Dosar nr._
(2349/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.272
Ședința publică de la 20.02.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MIHAI-ANDREI NEGOESCU–GÂNDAC
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
M. Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant D. G., împotriva sentinței civile nr. 1199 din 13.06.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, M. JUSTIȚIEI, M. A. NAȚIONALE și M. AFACERILOR INTERNE.
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic P. M., în calitate de reprezentant al intimatului pârât M. A. Naționale, conform delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurentul reclamant D. G. și intimații pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M. Justiției și M. Afacerilor Interne.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței la data de 06.02.2014, a unei întâmpinări formulate de către intimat pârât M. Afacerilor Externe, respectiv la data de 18.02.2014 a unor note scrise formulate de către intimatul pârât M. A. Naționale.
Curtea constată că prin întâmpinarea depusă la dosar, M. Administrației și Internelor, parte în contradictoriu cu care a fost pronunțată hotărârea recurată, învederează instanței că potrivit art. 1 alin (1) din O.U.G. nr. 96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte normative „Se înființează M. Afacerilor Interne, prin reorganizarea Ministerului Administrației și Internelor”, motiv pentru care dispune rectificarea citativului în ceea ce privește denumirea acestei părți.
Curtea, din oficiu, invocă excepția nulității recursului pentru nemotivare, motiv pentru care acordă cuvântul asupra acestei excepții.
Reprezentantul Ministerului A. Naționale pune concluzii de admiterea excepției și, pe cale de consecință, solicită să se constate nulitatea recursului.
Reprezentantul Ministerului Public, de asemenea, pune concluzii de admitere a excepției și, pe cale de consecință, solicită să se constate nulitatea recursului.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 27.06.2012, reclamantul D. G. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M. Justiției, M. A. Naționale, M. Administrației și Internelor,solicitând instanței ca hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea paraților, în baza legii nr.221/2009, art.20 din Constituția României, art.5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Rezoluției nr.1096/1996 a Consiliului Europei sa plătească suma de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat prin deportarea mamei sale, D. M. în localitatea Insurăței Noi - C. în perioada 1951-1955, obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în solidar cu pârâtul M. Administrației și Internelor sa plătească suma de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul cauzat prin îndepărtarea reclamantului din armată respectiv din procuratură, obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în solidar cu pârâtul M. Administrației și Internelor sa plătească suma de 100.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin măsurile represive la care a fost supus.
În motivarea primului capăt de cerere, reclamantul arată în esență că în anul 1946 fratele său, D. G. a trecut fraudulos frontiere în Iugoslavia și apoi a fugit în Franța, respectiv Brazilia, în cele din urma stabilindu-se în U.S.A., astfel că urmare atât acestui antecedent cât și faptului ca domicilia în zona de frontiera, prin Decizia M.A.I. 200/1951, mama sa împreuna cu familia a fost deportata în localitatea Însuratei Noi - Călmațui, regiunea G. ca „element necorespunzător în zona de frontiera”.
Din actele aflate la dosar rezulta ca prin Decizia M.A.I. nr. 6100/27.06.1955 au fost ridicate restricțiile domiciliare.
Pentru aceste motive, solicită să se constate ca mama sa a fost supusa unor masuri administrative cu caracter politic, prin deportarea din localitatea de domiciliu din jud.M. în jud. G..
Cu privire la capetele 2 și 3 de cerere, reclamantul arată că în perioada 1931 - 1938 a absolvit 7 clase primare în . a fost angajat om de serviciu la un depozit de lemne din T. S.. Ulterior, a lucrat la Șantierul naval din Tr.S. iar în februarie 1948 a fost trimis în armata, în februarie 1949 fiind avansat sublocotenent și repartizat la DSPA pana în septembrie 1951 de unde a fost mutat la Institutul Sanitar M..
În data de 31 decembrie 1951 a fost trecut în rezerva ca locotenent major și repartizat la CM Resita.
Ulterior, în perioada 1961-1964 a urmat cursurile Facultății de D., fiind încadrat în octombrie 1964 ca procuror la Procuratura Generala.
Ulterior îndepărtării din procuratura pentru ca avea un frate fugit în străinătate, a depus cerere pentru pașaport pentru a pleca în Franța.
Având în vedere același motiv mai sus menționat, regimul comunist a considerat a priori ca intenționează sa nu se mai întoarcă, drept pentru care i s-a interzis plecarea în străinătate.
Solicită a se observa ca întreaga sa activitate, atât ca ofițer cat și ca magistrat a fost întrerupta de către regimul comunist în baza faptului ca are un frate fugit în străinătate, ceea ce în opinia sistemului era suficient pentru a îl caracteriza ca un element lipsit de încredere.
Prin adresa nr. 211/MC/5670/ a Ministerului de Interne - Direcția Regionale Oltenia se specifica faptul ca se impun masuri de identificare și încadrare informativa a sa, urmare faptului ca ar întreține corespondenta cu fratele său fugit din tara.
Prin aceeași adresa se dispun suplimentar masuri de interceptare a corespondentei interne și externe a sa.
Solicită a se observa ca atât cariera de ofițer în cadrul forțelor armate cat și cea de magistrat au fost întrerupte în mod abuziv de către statul comunist urmare faptului ca nu era un element de încredere deoarece fratele său a fugit în străinătate.
Solicită despăgubiri materiale constând în veniturile pe care le putea obține în cazul în care nu ar fi fost îndepărtat din funcțiile menționate.
Consideră ca daunele morale solicitate prin prezenta acțiune reprezintă o "reparație morala pecuniara rezonabila", având în vedere traumele la care a fost supus și că sumele cerute respectă raportul dintre gravitate a faptelor ilicite săvârșite de stat și suferințele morale ale bunicului, precum și ale familiei sale.
Solicită a se avea în vedere și recenta jurisprudența a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secția Civila, care prin Decizia nr. 148/2008 pronunțata în dosarul nr._/3/2009 i-a recunoscut fostului deținut politic L. Orasel dreptul de a incasa despăgubiri în cuantum de 500 000 EURO. Mai mult la data de 10.11.2009 Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat într-o alta cauza privind deținuții politici, respectiv pe V. C., hotărând și în acest caz a se acorda o despăgubire morala pecuniara în cuantum de 350 000 EURO pentru cinci ani și opt luni, păstrând același calcul de 70 000 EURO pentru fiecare an de detenție.
Apreciază că suferințele indurate de către mama sa și reclamant nu pot fi cuantificate printr-o suma de bani, ele fiind inestimabile, despăgubirile cerute reprezentând aprecierea a tuturor consecințelor negative produse prin masurile abuzive, la care au fost supuși.
Deși art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009 a fost declarat neconstituțional, învederează instanței ca s-ar ajunge la o inechitate în cazul în care persoane aflate în aceeași situație, care nu au început în același timp procedura legală de obținere a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, să beneficieze de un tratament juridic diferit, constând în acordarea unei despăgubiri pentru cel căruia le-a fost soluționată cererea, și lipsirea în acordarea unei despăgubiri, potrivit Decizie 1358/2010, pentru cel căruia, din motive independente de voința sau instanțele nu i-au soluționat cererea. Prin înlăturarea acestor despăgubiri s-a creat discriminare intre persoane care deși se găsesc în aceleași situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament diferit, ceea ce contravine prevederilor art.16 alin.1 din Constituția României, lege fundamentala, respectiv intre acele persoane îndreptățite la despăgubiri care au formulat cereri înainte, ca art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009 sa fie declarat neconstituțional prin Decizia nr.1358/2010, și au fost admise de instanțele de judecata și puse în aplicare de către S. R. reprezentat de M. Finanțelor, și cele care nu le-au formulat până la acea data.
Invoca în acest sens, art.20 din Constituția României dar și fundamentul juridic și etic al Legii nr. 221/2009 conținut în motivele emiterii acestui act normativ și efectele reparatorii ale acestuia, respectiv Rezoluția nr.1096 privind măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care a fost precedată de Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6615 din 7 mai 1992 adresată Comitetului de Miniștri în care este atrasă atenția asupra faptului ca "diferite țări din Europa Centrala și de Est" au adoptat masuri de "decomunizare" incompatibile cu standardele europene în materie de drepturi ale omului, precum și de Rezoluția 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare" .
În drept: Legea 221/2009 ; Art. 13 din Legea nr. 202/2010 ; Art. 20 din Constituția României ; Rezoluția nr. 1096 a Consiliului Europei: Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei ; Rezoluția nr. 40/34 din 29.11.1985 ; Art. 5 și 6 din C.E.D.O.
Prin întâmpinările depuse la dosar, pârâții M. A. Naționale, M. Justiției și M. Administrației și Internelor au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii ca nefondata fata de declararea ca neconstituționale a dispozițiilor din legea nr.221/2009 în ce privește acordarea de despăgubiri.
Prin sentința civilă nr.1199/13.06.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M. A. Naționale, M. Justiției și M. Administrației și Internelor; a respins acțiunea față de acești pârâți pentru lipsa calității procesuale pasive și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul D. G., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat în ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M. A. Naționale, M. Justiției și M. Administrației și Internelor, ca în raport de temeiul de drept pe care reclamantul își fundamentează cererea, aceste pretenții pot fi îndreptate împotriva Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice astfel cum s-a stabilit prin art.4 din Legea nr.221/2009.
În ce privește cererea în despăgubiri formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a constatat că mama reclamantului a fost deportată din localitatea Jidostita-Tr.S. în localitatea Însurațeii Noi-C., la data de 18.06.1951 cf. Deciziei nr.200/1951.
Potrivit art. 3 și art. 4 al. 2 din Legea 221/2009, Tribunalul a apreciat că constată că domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009 este reprezentat exclusiv de măsurile cu caracter politic (condamnări sau măsuri administrative) luate de autoritățile comuniste în perioada 6.03._89.
Din actele dosarului rezultă ca reclamantul era supravegheat de organele de stat pe considerentul ca purta corespondenta cu fratele sau plecat definitiv din tara și care era considerat de autoritățile comuniste-fugar, ca i s-a refuzat plecarea în Franța pentru aceleași considerente, însa nu s-a făcut dovada ca acesta a suferit repercusiuni în plan profesional din considerente politice, în plan personal fiind împiedicat să păstreze legături cu fratele sau.
Tribunalul a reținut, totodată, că prin Decizia nr.1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010, sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Reținând incidenta art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, tribunalul a apreciat că nu se poate raporta în soluționarea cauzei la această normă juridică.
În ceea ce privește susținerea reclamantului din cuprinsul cererii precizatoare, în sensul aplicării cu prioritate art.5 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și a Declarației Universale a Drepturilor Omului, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Constituția României, a Rezoluției nr.1096 din 1996 a Consiliului Europei, tribunalul a reținut că legiuitorul roman a acordat o atenție deosebita reglementarilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât nu se poate reține că dispozițiile naționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale, rezoluțiile Adunării Parlamentare ale Consiliului Europei conțin doar recomandări, fără valoarea legislativă.
În acest sens, instanța de control constituțional a reținut că, în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin O.U.G. nr. 214/1999, persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forța a regimului comunist instaurat în România li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenta anticomunista, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistenta anticomunista putând fi folosita ca proba în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor.
Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, exista o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cat și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunara; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistenta medicala și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cat și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece calatorii gratuite, anual, pe calea ferata romana, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunara de 200 lei, neimpozabila, daca ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condițiile Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunista este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similara cu cea avuta anterior - ceea ce este și imposibil - ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decât o obligație "morala" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunista, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor .
Față de considerentele expuse și deciziile Curții Constituționale care sunt general obligatorii și produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, Tribunalul a reținut că, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamantul sa-și întemeieze pretenția, dispărând temeiul de drept menționat, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, existând reglementări paralele și anume, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare și având în vedere și aspectele deduse din jurisprudența instanței europene, a respins acțiunea ca nefondata.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul D. G., fără a depune motivele căii de atac exercitate.
Intimatul M. Afacerilor Interne a formulat întâmpinare, invocând excepția nulității recursului, în raport cu prevederilor art.3021 C.proc.civ., potrivit cărora este necesar ca cererea de recurs să cuprindă, sub sancțiunea nulității, „motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”.
Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Tribunalului București secția a V-a Civilă – 27.06.2012- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865, conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Deliberând cu prioritate, conform dispozițiilor art.137 alin.1 Cod procedură civilă, asupra excepției nulității recursului pentru nedepunerea motivelor în termenul prevăzut de dispozițiile Codului de procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Potrivit art.303 alin.1 Cod procedură civilă: „Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs”, iar potrivit alineatului doi al aceluiași articol: „Termenul pentru depunerea motivelor de recurs se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte”.
Pe de altă parte, potrivit art. 301 din Codul de procedură civilă: „ termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispozițiile art. 284 alin. 2 - 4 se aplică în mod corespunzător”.
Curtea reține că în cauză, potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 221/2009, act normativ pe care reclamantul și-a fundamentat pretențiile: „ Hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența curții de apel”.
Așa fiind în lipsa unei prevederi exprese, derogatorii, care să fie cuprinsă în Legea nr. 221/2009, act normativ care a reprezentat temeiul pretențiilor deduse judecății, prin acțiunea introductivă, sentința civilă atacată este supusă recursului în termen de 15 zile de la comunicare, potrivit art.301 din Codul de procedură civilă, recursul impunându-se a fi motivat înăuntrul aceluiași termen, conform art. 303 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
În cauza de față, sentința ce face obiectul recursului, a fost legal comunicată recurentului la domiciliul acestuia indicat în fața primei instanțe, în condițiile stabilite de art. 90 alin.1 raportat la art. 92 alin. 1 din Codul de procedură civilă, cu aplicarea art. 93 teza finală din Codul de procedură civilă ( în lipsa indicării în cererea introductivă a persoanei însărcinate cu primirea corespondentei, la domiciliul ales, comunicarea fiind obligatoriu a fi realizată la domiciliul părții) la data de 30.07.2013-fila 115 dosar fond, fiind înmânată sub semnătură recurentului.
În raport de aceste constatări, rezultă că termenul de motivare a recursului s-a împlinit, cel mai târziu la sfârșitul zilei de 19.08.2013, fiind calculat conform dispozițiilor art. 101 alin. 1 și 5 Cod de procedură civilă.
Se mai reține că în prezenta cauză, deși a formulat declarație de recurs la data de 09.08.2013, recurentul nu s-a conformat exigențelor art.3021 alin.(1) lit.c din Codul de procedură civilă, neindicând motivele de nelegalitate sau de netemeinicie pe care își întemeiază recursul, nici până la termenul de judecată din data de 20.02.2014, nu a înțeles să sesizeze instanța de recurs cu o cerere de repunere în termenul de motivare a căii de atac și nici nu a invocat vreo împrejurare mai presus de voința sa, care să îl fi pus în imposibilitatea fortuită de a motiva recursul, înăuntrul termenului prevăzut de art. 303 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 301 din Codul de procedură civilă.
Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc critici la adresa sentinței care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurent a motivelor de nelegalitate sau de netemeinicie, prin raportare la soluția pronunțată în fond și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia, critici pe care acesta ar fi avut posibilitatea să le formuleze potrivit art. 3041 din Codul de procedură civilă.
Totodată, verificând cuprinsul sentinței civile recurate, rezultă că instanța de fond, a indicat în mod expres, în dispozitivul hotărârii recurate, calea de atac a recursului și termenul în care putea fi exercitată aceasta, astfel că, partea interesată avea obligația de a se conforma acestei dispoziții, neputând invoca necunoașterea acestei obligații.
Cum recursul nu a fost motivat în perioada de timp indicată, neobservând existența unor motive de ordine publică, care să fie puse în discuția părților din oficiu, în raport de considerentele anterior expuse, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 3021 lit. c din Codul de procedură civilă, va constata nul recursul declarat de recurentul reclamant D. G..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată nul recursul declarat de recurentul reclamant D. G. împotriva sentinței civile nr.1199/13.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâti S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, M. JUSTIȚIEI, M. A. NAȚIONALE și M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/04.03.2014
------------------------------------
T.B.Secția a V-a – F.L.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 549/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 576/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
