Cereri. Decizia nr. 1437/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1437/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-10-2014 în dosarul nr. 13511/301/2004
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1437R
Ședința publică de la 6 octombrie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - B. A. S.
JUDECĂTOR - D. F. B.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și recurenții pârâți C. M., T. R. C. și T. V. C. împotriva deciziei civile nr.841/23.09.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă N. I. și intimații chemați în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE și ADMINISTRAȚIA F. IMOBILIAR, având ca obiect. revendicare imobiliară, anulare act, alte cereri.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenții pârâți C. M., T. R. C. și T. V. C. reprezentați de avocat M. D. cu împuternicire avocațială la dosar și intimata reclamantă reprezentată de avocat M. Trofăilă cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurentul pârât și intimații chemați în garanție.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Reprezentantul recurenților pârâți depune la dosar dovada că a comunicat motivele de recurs către Administrația F. Imobiliar, respectiv procesul-verbal încheiat la data de 30.09.2014.
Curtea constată că motivele de recurs formulate de către pârâți au fost comunicate, în mod legal părților adverse.
Reprezentanții părților arată că nu mai au de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Reprezentantul recurenților pârâți având cuvântul în susținerea recursului arată că instanța de apel nu s-a pronunțat pe excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de către recurenți, prin întâmpinarea formulată, și nici nu a fost pusă în discuția părților, astfel că a fost încălcat principiul contradictorialității. Precizează că excepția nu a fost calificată ca fiind o apărare de fond și nici nu a fost unită cu fondul cauzei conform art. 137 alin.2 Cod pr. Civilă.
Cu privire la motivul 2 de recurs arată că acesta se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct.9 Cod pr. Civilă întrucât hotărârea instanței de fond fiind lipsită de temei legal și pronunțată cu aplicarea greșită a legii.
Arată că instanța de fond a judecat cauza cu neobservarea faptului că dosarul era suspendat, fără ca repunerea pe rol să fi operat în condițiile legale, astfel că instanța nu era investită să pună în discuție altă problemă de drept, ci doar repunerea pe rol.
Precizează că recurenților li s-a adus o vătămare, prin repunerea cauzei pe rol, fără respectarea condițiilor legale, având în vedere că aceștia nu au renunțat la cererea reconvențională sau la cererea de chemare în garanție, aspect reținut în afara unui cadru legal, astfel că drepturile și interesele recurenților au fost vătămate.
Arată că, inițial, cauza a fost suspendată pentru că intimații nu au depus înscrisurile dispuse prin încheierea de ședință, astfel că repunerea pe rol este viciată legal și formal.
În susținerea motivelor de recurs arată că prin sentința civilă nr. 4045/5.05.1994, definitivă și irevocabilă, reclamantei i-a fost restituit întregul imobil ce face obiectul prezentului litigiu, însă aceasta nu este opozabilă părților care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 239/1996, prin care recurenții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.
Arată că, deși, intimata reclamantă a obținut dreptul de proprietate asupra imobilului, în anul 1994 nu a făcut nici un demers pentru valorificarea acestui drept, iar prin acțiunea formulată încearcă să lipsească de efecte hotărârea 4045/5.05.1994.
Cu privire la buna credință a recurenților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare arată că aceștia au făcut demersuri pentru a afla situația juridică a imobilului și invocă, în acest sens, adresa nr. 06/24.05.1994 prin care Asociația de locatari a solicitat . i se comunice situația juridică a clădirii, anul construcției, proprietarul acesteia, anul naționalizării și dacă sunt situații juridice deosebite în ceea ce privește apartamentele imobilului.
Precizează că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al autorului său asupra imobilului având în vedere că Prager E. sau Prager M. (autorii reclamantei) nu figurează ca proprietar în Cartea funciară a imobilului și nici în istoricul de rol fiscal al acestuia.
Dezvoltă oral motivele de recurs și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, în scris, în temeiul art. 304 pct.5 și pct.9 Cod pr. Civilă, urmând să solicite cheltuieli de judecată, pe cale separată.
Cu privire la recursul declarat de recurentul pârât M. București prin Primarul General depune practică judiciară și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, în scris.
Reprezentantul intimatei reclamante având cuvântul în combaterea recursurilor arată că instanța s-a pronunțat pe excepția inadmisibilității acțiunii, odată cu fondul cauzei, astfel că nu se poate reține susținerea recurenților, în sensul că instanța nu s-a pronunțat pe această excepție.
Cu privire la repunerea cauzei pe rol arată că, instanța de apel, în mod corect a reținut că prin măsurile dispuse, instanța de fond, a repus în mod implicit cauza pe rol, cu atât mai mult cu cât recurenții pârâți nu s-au opus măsurilor instanței.
În combaterea motivelor de recurs arată că recurenții pârâți, personal, au declarat în fața instanței că renunță la cererea reconvențională și la cererea de chemare în garanție, astfel cum s-a consemnat și în încheierea de ședință de la acel termen de judecată.
Arată că, în mod corect, instanța a dat preferabilitate titlului intimatei reclamante având în vedere că acesta provenea de la autorul său Prager E. care a dobândit imobilul în anul 1926, iar prin sentința civilă nr. 4045/1994 s-a constatat că imobilul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil și s-a dispus restituirea întregului imobil către autoarea reclamantei.
Precizează că pârâții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în anul 1996, cu rea credință întrucât hotărârea nr. 4045/1994 a fost transcrisă în Registrul de transcripțiuni – inscripțiuni, astfel că nu se poate reține buna credință a acestora.
Solicită respingerea, ca nefondate, a recursurilor formulate de către pârâți și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de jduecată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr._/1997 reclamanta C. F. V. a chemat în judecată pe parații Consiliul General al Municipiului București (C.G.M.B.), T. M. L. si ., solicitând instanței sa oblige pe primul parat sa-i restituie în efectiva posesie prin predare-primire a imobilului situat in București, ., .. desființarea pentru nulitate absoluta a contractului de vânzare-cumpărare încheiat intre . si paratul T. M. L. si sa fie obligat acest parat sa-i lase reclamantei in deplina proprietatea si posesie imobilul de la adresa mai sus menționata.
In motivare reclamanta arata ca prin sentința civila nr. 4845/5.05.1994, Judecătoria Sectorului 3 a admis acțiunea reclamantei si a obligat pe parata CGMB sa-i lase in deplina proprietate si posesie imobilul de la adresa de mai sus, constatând ca statul deține imobilul fără titlu valabil.
Prin dispoziția nr. 1191/19.08.1997, Primarul Municipiului București a dispus predarea imobilului către reclamanta, fapt realizat conform procesului-verbal nr._ din octombrie 1997. Prin acest proces-verbal au fost predate însa doar 4 apartamente, restul de 17 fiind vândute in temeiul Legii 112/ L995.
Între . si paratul T. M. L. s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996 însa reclamanta a apreciat că acest contract este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită . Atât pârâta . cât si paratul T. M. L. aveau cunoștința de dreptul de proprietate al reclamantei ca urmare a transcrierii acestuia.
Reclamanta a fost înștiințată oficial despre vânzarea celor 17 apartamente prin adresa nr._/1997.
In drept s-au invocat disp. art. 480,966 C.civ. si art.15 lit. i din Legea 146/1997.
La termenul din 8.01.1998 parata S.C. Centrul Istoric SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii, cu cheltuieli de judecata. De asemenea a invocat autoritate de lucru judecat in privința primului capăt de cerere si excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei pentru capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare.
La termenul din 26.02.1998, paratul T. M. L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiata întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu buna-credința. In motivare a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune.
Totodată a formulat cerere de chemare in garanție a Municipiului București si . obligarea acestora la plata reactualizata a sumei de 25.000.000 lei, reprezentând prețul imobilului, in situația in care va cădea in pretenții.
De asemenea paratul T. M. L. a formulat cerere reconvenționala in contradictoriu cu reclamanta C. F. A. V. prin care a solicitat obligarea acesteia la despăgubiri constând in acordarea in natura a unui apartament in aceeași zona sau obligarea la plata sumei de 25.000.000 ROL reprezentând valoarea actuala de circulație a apartamentului.
La termenul din 26.03.1998, parata . a formulat cerere de chemare in garanție M. Finanțelor, motivând ca banii obținuți din vânzare au fost virați la bugetul statului. De asemenea a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pe cererea de chemare in garanție formulata de paratul T. M. L..
La termenul de judecata din 22.04.1999 instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune cu motivarea reținuta in considerentele încheierii de ședința de la acea data.
La termenul din 28.10.1999 reclamanta a precizat valoarea imobilului in litigiu la suma de_ lei si a ridicat excepția necompetentei materiale a judecătoriei Sectorului 3.
Prin sentința civila nr.7633/1.06.2000 a Judecătoriei Sectorului 3, s-a admis excepția insuficientei timbrări a acțiunii principale si s-a anulat cererea reclamantei, ca netimbrata.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel.
Prin decizia civila nr. 3280/2000 a Tribunalului București, pronunțata în dosarul civil nr. 5474/2000, s-a admis apelul reclamantei, s-a desființat sentința civila nr. 7633/2000 a judecătoriei Sectorului 3 si s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanța.
Pe rolul judecătoriei Sectorului 3 București s-a înregistrat cauza sub nr.7359/2001.
La termenul din 19.10.2001, reclamanta si-a modificat acțiunea, solicitând introducerea în calitate de parat si a numitei T. C. V. alături de M. București prin Primar General si ..
In motivare reclamanta arata ca, în mod fraudulos, la data de 23.12.1996, parații T. M. L. si T. C. V. au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 139.
In drept s-au invocat dispozițiile Legii 112/1995, Legea 213/1998, Lg. 10/2001, art. 480, 948, 968 si urm. C.civ.
La termenul de judecata din 25.06.2004 s-a dispus citarea in calitate de parat a AFI in calitate de succesoare a ..
La termenul de judecata din 17.09.2004 instanța a dispus citarea in cauza in calitate de parat a Municipiului București prin Primar General fata de cererea precizatoare depusă de reclamanta la termenul din 19.10.2001.
M. București prin Primar General a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii in revendicare, excepția lipsei calității procesuale pasive întrucât bunul nu se mai afla in posesia sa iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate.
La termenul din 22.10.2004, instanța a pus în discuția pârtilor excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 4845/1994 a acestei instanțe, pronunțata în dosarul civil nr. 3011/1994, în ceea ce privește primul petit al acțiunii reclamantei, prin-care s-a solicitat obligarea paratului M. București la restituirea efectiva a imobilului prin predarea-primirea acestuia.
Prin sentința civila nr. 8348/22.10.2004 pronunțata de Judecătoria Sectorului 3 in dosar nr.7359/2001 instanța a admis excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește petitul privind obligarea paratului M. București, prin Primarul General, la restituirea efectiva a posesiei imobilului situat în ., . București si a respins acest petit al acțiunii .
De asemenea instanța a dispus disjungerea celorlalte petite ale acțiuni principale, a cererii reconvenționale precum si a cererilor de chemare în garanție fiind format dosarul nr._/2004 (dosar nr._ ).
Prin decizia civila nr. 971R/23.05.2005 pronunțata de Tribunalul București secția a III a civilă în dosarul nr.1638/2005 s-a constat nul recursul formulat de reclamanta C. F. A. V. împotriva sentinței nr. 8348/22.10.2004.
Cauza disjunsă a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 sub nr._/2004, număr unic nr._ .
La data de 9.05.2006 reclamanta C. F. A. V. a depus la dosar precizări prin care a arătat ca solicită constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12,1996 si obligarea paraților T. sa ii restituie apartamentul nr. 4 din imobilul situat in ., sector 3.
In motivare se arata ca dreptul sau de proprietate asupra întregului imobil din . a fost înscris in Registrul de Transcripțiuni si Inscripțiuni al Judecătoriei Sector 3 sub nr._ la data de 20.12.1996, bucurându-se astfel de opozabilitate „erga omnes". La data de 23.12.1996 intre . si parații T. M. L. si T. C. V. s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996.
Acest contract este lovit de nulitate absoluta fiind încheiat cu încălcarea disp. Legii nr. 112/1995 întrucât locuințele trecute fără titlu in proprietatea statului nu intra sub incidența acestei legi. Se mai arata ca acest contract de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absoluta fiind încheiat cu rea-credință si având astfel o cauza ilicita. Astfel, vânzătorul cunoștea faptul ca vinde lucrul altuia întrucât reclamanta a formulat cerere de restituire in temeiul legii nr.112/1995 cerere înregistrată sub nr.0504/16.07.1996. La încheierea contractului de vânzare-cumpărare cumpărătorii au fost de rea-credință întrucât nu au făcut dovada efectuării nici unui demers in vederea aflării situației juridice a imobilului.
Se mai arata ca se impune restituirea in natura a imobilului întrucât, chiar daca titlul paraților T. ar fi considerat valabil acesta urmează sa fie comparat cu titlul reclamantei care este preferabil.
In cauza s-a administrat proba cu înscrisuri, interogatorii si expertiza tehnica construcții.
La termenul de judecata din data de 18.03.2010 parații T. M. L. si T. V. C. au arătat ca înțeleg sa renunțe la judecata cererii reconvenționale formulate in contradictoriu cu reclamanta C. F. A. V. precum si la judecata cererii de chemare in garanție formulata in contradictoriu cu AFI (fosta .) si cu M. București prin Primar General, instanța luând act de renunțarea la judecata cererii reconvenționale si a cererii de chemare in garanție.
Instanța a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocate de AFI in privința capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute si excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București.
Prin sentința civilă nr. 5232/08.04.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._, s-a luat act de renunțarea paraților T. M. L. și T. V. C. la judecata cererii reconvenționale formulate in contradictoriu cu reclamanta C. F. A. V., precum, si la judecata cererii de chemare in garanție formulate in contradictoriu cu AFI si M. București Prin Primar General; s-a respins excepția lipsei calității procesuale active invocate de AFI si excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București Prin Primar General ca neîntemeiate; s-a admis in parte cererea principala astfel cum a fost precizata formulată de reclamanta C. F. A. V., în contradictoriu cu pârâții T. M. L. și T. V. C., AFI, si M. București Prin Primar General; a fost respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996 ca neîntemeiat; au fost obligați parații T. M. L. si T. V. C. sa lase reclamantei in deplina proprietate si liniștita posesie imobilul situat in București, ., .. compus din 2 camere,vestibul, sas, baie, debara, bucătărie, sas, cămara, boxa precum si cota de 3,615% din părțile comune si 8,91 mp teren situat sub construcție; s-a respins cererea de chemare in garanție formulata de AFI împotriva chematului in garanție Ministerului de Finanțe Publice.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Imobilul situat in București, . colt cu . - compus din teren si construcție - a fost proprietatea numiților Pragher M. si Pragher E. astfel cum rezulta din contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția notariat nr._/10.06.1933, din procesul verbal nr._/1940 emis de Comisia cărților funciare si din autorizația nr.36/S/10.06.1933. Reclamanta este fiica numiților Pragher M. si Pragher E. astfel cum rezulta din certificatele de moștenitor depuse la dosar.
In baza Decretului 92/1950 s-a dispus preluarea imobilului in proprietatea statului.
Prin sentința civila nr. 4845/5.05.1994, definitiva si irevocabila, pronunțata de Judecătoria Sectorului 3 in dosar nr.3011/1994 s-a admis acțiunea reclamantei C. Forul A. V. si a fost obligata parata CGMB sa-i lase in deplina proprietate si posesie imobilul situat in București, . colt cu ., constatându-se nelegalitatea titlului statului, respectiv a deciziei de preluare a imobilului in baza Decretului 92/1950.
Dreptul de proprietate al reclamantei asupra întregului imobil din . a fost înscris in Registrul de Transcripțiuni si Inscripțiuni al Judecătoriei Sector 3 sub nr._ la data de 20.12.1996.
Prin dispoziția nr. 1191/19.08.1997, Primarul General al Municipiului București a dispus restituirea in natura imobilului situat in București, . colt cu . către reclamanta, iar prin procesul-verbal nr._ din 20.10. 1997 au fost predate in natura doar 4 apartamente, restul de 17 fiind vândute in temeiul Legii 112/ L995.
Prin adresa nr._/1997 reclamanta a fost înștiințată despre existenta contractelor de vânzare-cumpărare pentru cele 17 apartamente ce nu au fost predate in natura.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996 . situat in București, ., parter, sector 3 compus din 2 camere,vestibul, sas, baie. debara, bucătărie,sas, cămara, boxa, 3,615% din părțile comune si 8,91 mp teren situat sub construcție a fost vândut paraților T. M. L. si T. C. V..
Pentru cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 239/23.12.1996 din cererea principala, instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 45 alin 2 din Legea 10/2001, imobilul intrând in patrimoniul statului fără titlu valabil. In temeiul acestei dispoziții legale instanța urmează a verifica daca actul a fost încheiat cu buna credința.
Potrivit art. 1899 al.2 C.civ. " buna-credință se presupune totdeauna si sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua-credință". Deci cel ce contesta buna credința si afirma reaua-credință, trebuie sa dovedească cele susținute si astfel sa răstoarne prezumția bunei-credințe.
In speța nu s-a dovedit reaua credință a cumpărătorului la momentul încheierii actului juridic, actele aflate la dosarul cauzei nefiind de natură a răsturna prezumția bunei credințe ce ființează în raport de cele cuprinse în art.1899 alin. 2 C.civ. Astfel, reclamanta nu a dovedit ca ar fi notificat pe chiriaș (viitorul cumpărător) cu privire la intenția sa de a revendica imobilul.
Pe cale de consecința, instanța a constatat ca in speța nu a fost dovedita reaua credința la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta neadministrând probe care sa înlăture buna credința a cumpărătorului, respectiv convingerea acestuia ca a dobândit bunul imobil de la adevăratul proprietar.
Buna credința ca principiu de drept se apreciază in mod concret in contextul situației de fapt proprie fiecărui raport de drept in parte, neputând fi înlăturata decât in condițiile in care se răstoarnă aceasta prezumție legala relativa ce operează in favoarea pârâtului-cumpărător.
Reclamanta nu a făcut dovada cunoașterii sau a posibilității de a cunoaște, cu minime diligente, de către pârâții-cumpărători, a demersurilor făcute pentru retrocedarea in natura a imobilului in litigiu si constatarea implicita a nevalabilității titlului statului, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru aceste considerente, s-a apreciat că cererea de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare nr. 239/23.12.1996 este neîntemeiata.
In ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii in revendicare invocata prin întâmpinare, instanța a reținut ca aceasta este neîntemeiata.
Legea 10/2001 reglementează o procedura speciala pentru acordarea de masuri reparatorii persoanelor ale căror imobile au fost preluate abuziv de stat in perioada de referința a legii. Nu exista însă nici o dispoziție legala care sa interzică persoanelor îndreptățite - fost proprietar sau moștenitorul acestuia, sa promoveze acțiunea in revendicare întemeiata pe dispozițiile Codului Civil.
In plus, acțiunea in revendicare este admisibila in garantarea principiului accesului liber la justiție.
In raport de principiul aplicării directe in dreptul intern a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (principiu reținut de Curtea Constituționala) si de art. 20 din Constituție, instanța a analizat cererea in revendicare potrivit art. 1 din Protocolul Adițional nr. l C.E.D.O. ce instituie un control internațional al modului în care autoritățile naționale ale statelor semnatare ale Convenției asigură respectarea exercițiului dreptului de proprietate.
Astfel, instanța a reținut ca reclamanta dispune de un „bun", protejat de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 pentru următoarele motive: potrivit sentinței civile nr. 4845/5.05.1994 a Judecătoriei sectorului 3 București s-a constatat ca imobilul a fost preluat abuziv de la autorii reclamantei. Se trage concluzia ca preluarea imobilului in litigiu s-a făcut fără titlu, ca reclamanta a rămas proprietar legitim al imobilului. Dreptul de proprietate, astfel recunoscut, cu efect retroactiv, nu este revocabil; reclamanta nu a intrat in posesia imobilului in urma hotărârii judecătorești, împrejurare in care ""bunul" reclamantei poate consta in interesul de a i se restitui apartamentul nr. 4, in natura, de către parații T. M. L. si T. C. V.. Acest interes are o natura patrimoniala si reclamanta putea spera, în mod legitim, ca interesul lui patrimonial se va concretiza în urma admiterii unei eventuale acțiuni în revendicare introduse împotrivă cumpărătorului.
Reclamanta este titularul unui interes patrimonial (de a i se restitui, in natura, apartamentul nr. 4, așa cum s-a dispus prin sentința civila nr. 4845/5.05.1994), interes care se analizează ca un bun in sensul art. 1 din Protocolul nur. 1 la Convenție si care este sub protecția acestui articol.
Instanța a apreciat ca admiterea prezentei acțiuni in revendicare este singura cale prin care se poate concretiza speranța legitima a reclamantei (născuta in virtutea sentinței civile nr. 4845/5.05.1994) de redobândire a posesiei asupra apartamentului nr. 4; o soluție contrara ar avea ca efect privarea reclamantei, in mod definitiv, de orice posibilitate de a redobândi posesia asupra apartamentului vândut foștilor chiriași si ar reprezenta o ingerința in exercitarea efectivă a dreptului său de proprietate recunoscut de o instanța judecătoreasca si garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Față de considerentele reținute anterior, instanța a acordat preferința dreptului de proprietate al reclamantei în detrimentul paraților T. M. L. și T. V. C., care au dobândit proprietatea unui bun asupra căruia statul nu si-a constituit un titlu valabil, reclamanta rămânând singurul proprietar legitim al acestui imobil.
F. de soluția pronunțata cu privire la cererea principala instanța a respins cererea de chemare in garanție formulata de AFI împotriva Ministerului de Finanțe Publice ca rămasa fără obiect.
Împotriva sentinței civile mai sus menționate, în termen legal au formulat apel reclamantă C. F. V. A. și pârâții T. V. C. și T. R. C..
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a Civilă, la data 06.12.2010.
Prin motivele de apel formulate, apelanții pârâți T. M. L. și T. V. C. au solicitat admiterea acestuia și, pe cale de consecință, să se dispună în principal, în temeiul art. 297 alin. (2) teza finala coroborat cu art. 105 alin. (2) din Codul de procedura civila, anularea in parte procedura urmata si Sentința Civila nr. 5232/08.04.2010 cu reținerea spre judecare, in sensul reținerii ca:
- instanța de fond a judecat cauza cu neobservarea faptului ca dosarul era suspendat, fără ca repunerea pe rol sa fi operat in condițiile legale, in lipsa admiterii acesteia si in situația perimării dosarului;
- pârâții nu au renunțat la judecata acțiunii reconvenționale sau a cererii de chemare în garanție,
- respingerii in tot a cererii de chemare in judecata formulate si precizate de reclamanta.
In subsidiar, apelanții au solicitat în temeiul art. 296 din Codul de procedura civila, schimbarea in parte a Sentinței Civile nr. 5232/08.04.2010 in sensul respingerii in tot a cererii de chemare in judecata formulate si precizate de reclamanta ca fiind nefondata si nelegala.
În motivare, apelanții pârâți au arătat următoarele:
Au apreciat că hotărârea apelata a fost dispusa in timpul suspendării cauzei, in lipsa încetării cauzei de suspendare sau a admiterii cererii de repunere pe rol.
Prin încheierea de ședința din data de 27.03.2008 (fila 211 din dosar), instanța de judecata pune in vedere avocatului reclamantei sa depună copie si sa prezinte originalul contractului de asistenta juridica si copie de pe cartea de identitate a reclamantei, sub sancțiunea suspendării cauzei.
Ca un aspect adițional, învederează totodată ca reclamanta a fost citata in repetate rânduri cu mențiunea de a se prezenta la interogatoriu - făcând dovada imposibilității doar pentru un singur termen de judecata - si, cu toate ca prin încheierea antemenționată a fost din nou citata cu aceiași mențiune, deși nu se prezintă, instanța nu face aplicarea dispozițiilor art. 225 din Codul de procedura civila.
Prin încheierea de ședința din data de 15.05.2008, avocatul reclamantei menționează ca nu poate prezenta actele solicitate si drept consecința instanța suspenda cauza in baza art. 1551 din Codul de procedura civila.
La data de 14.11.2008, reprezentantul reclamantei formulează o cerere de repunere pe rol, depunând o declarație notariala prin care C.-F. A. V. confirma/ratifica mandatul reprezentantului si o copie a cărții de identitate a reclamantei neconformata cu originalul.
Prin încheierea din data de 15.01.2009, instanța admite cererea de repunere pe rol si menține totodată in sarcina apărătorului obligația de depunere a actelor solicitate sub sancțiunea suspendării.
F. de neîndeplinirea de către apărătorul reclamantei a obligațiilor stabilite in sarcina sa, la data de 09.04.2009, cauza este suspenda din nou.
La data de 30.11.2009, reclamanta, prin avocat, solicita repunerea pe rol, fără a depune înscrisurile solicitate de instanța si care au stat la baza suspendării dosarului. La primirea cererii, se fixează termen la 29.01.2010, cu mențiunea ca se va discuta cererea de repunere pe rol.
La termenul de judecata din data de 29.01.2010, instanța constata ca s-a produs o eroare la repartizarea dosarului la primirea cererii de repunere pe rol, cererea nu se pune in discuție, reprezentantul reclamantei este lipsa, iar instanța acorda termen la data de 18.03.2010, cu citarea pârtilor.
La termenul de judecata din data de 18.03.2010, instanța de judecata, fără a verificarea temeinicia cererii de repunere pe rol si fără a se pronunța pe repunerea cauzei pe rol a cauzei, (i) consemnează ca pârâții renunță la judecata cererii reconvenționale si a cererii de chemare in garanție (ii) acorda cuvântul pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei si a calității procesuale pasive a Mun. București (iii) acorda cuvântul pe fondul cauzei. Se consemnează totodată ca, după rămânerea cauzei in pronunțare, s-a prezentat reclamanta, prin apărător, fără a depune vreun înscris.
F. de încheierea de ședința, învederează ca:
(i) Potrivit dispozițiilor art. 155 ind. 1 alin. (2) din Codul de procedura civila, in materia suspendării, judecata poate fi reluata doar daca obligațiile pentru care a operat suspendarea au fost îndeplinite. In mod evident, obligațiile impuse in sarcina apărătorului reclamantei nu doar ca nu au fost îndeplinite, ci mai mult, cererea de repunere pe rol nu a fost admisa. Prin urmare, ne aflam in situația in care repunerea pe rol nu a operat, cu consecința perimării dosarului, iar sentința apelată a fost pronunțata in timpul suspendării cauzei.
(ii) Nu au renunțat la acțiunea reconvențională sau la cererea de chemare in garanție. De altfel, nici nu puteau ei sa renunțe sau sa înțeleagă toate aceste noțiuni, de vreme ce etatea lor este de 86, respectiv 83 de ani. Mai mult, prevederile art. 129 alin. (5) din Codul de procedura civila impun in sarcina judecătorilor îndatorirea de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeala privind aflarea adevărului. Totodată, potrivit art. 44 din același cod, instanța poate numi un curator special in situații deosebite privind capacitatea de exercițiu a drepturilor civile.
Este indiscutabil faptul ca erau si sunt in situația unor persoane fizice cu capacitate de exercițiu deplina, dar aflate ., datorate vârstei înaintate si a bolilor care vin odată cu înaintarea in vârsta. Au menționat ca T. M. L. suferă de boala numita Alzheimer. Prin urmare, este evident ca nu puteau si nu pot sa-și apere interesele in condiții mulțumitoare, drept dovada cele expuse.
Totodată, curatela persoanei fizice cu capacitate de exercițiu deplina aflata . poate fi instituita si din oficiu.
II. Instanța de fond a acordat preferința titlului de proprietate inexistent al autorului reclamantei asupra imobilului in litigiu
In motivarea valabilității dreptului de proprietate al reclamantei C.-F. A. V., instanța de fond a reținut in mod eronat ca reclamanta dispune de un „bun" protejat de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 C.E.D.O. Or, apreciază că reclamanta deține probabil un bun, dar cu siguranța nu deține bunul revendicat din București, sector 3, ., .> Astfel, având in vedere ca prin Sentința Civila nr. 4845/05.05.1994 a Judecătoriei Sectorului 3 București s-a constatat ca imobilul a fost preluat abuziv de la autorii reclamantei, instanța concluzionează ca preluarea imobilului s-a făcut fără titlu, reclamanta a rămas proprietar legitim al imobilului, iar admiterea acțiunii în revendicare este singura cale prin care se poate concretiza speranța legitima de redobândire a posesiei apartamentului in litigiu.
Toate acestea după ce, in prealabil, instanța de fond a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996 încheiat intre acesta si S.C. Centrul Istoric S.A. si având ca obiect imobilul in litigiu situat administrativ in Mun. București, sector 3, ., .> În situația in care cele doua titluri provin de la autori diferiți, se compara titlurile pe care se întemeiază drepturile autorilor, dându-se câștig celui al cărui autor avea un drept preferabil. De altfel, fundamentul acestei soluții este principiul nemo dat quod non habet, nimeni neputând da ce nu are.
Prin urmare, instanța de fond avea obligația de a verifica preferabilitatea dreptului de proprietate al reclamantei prin raportare la titlul autorilor săi, Prager E. si Prager M., iar nu prin raportare la Sentința Civila nr. 4845/05.05.1994.
In mod evident, aceasta hotărâre nu le este opozabila, iar autoritatea de lucru judecat nu operează.
Prin urmare, instanța trebuia sa procedeze la analizarea in concret a înscrisurilor depuse de reclamanta in dovedirea dreptului de proprietate al autorilor ei, Prager E. si Prager M..
Astfel, la fila 5 paragraful 7 din Sentința apelata, se retine ca „imobilul situat in București, . colt cu B., sector 3 - compus din teren si construcție - a fost proprietatea numiților Prager M. si Prager E. astfel cum rezulta din contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat nr._/10.06.1993, din procesul verbal nr._/1940 emis de Comisia cărților funciare si din autorizația nr. 36/S/10.06.1933". Se retine totodată ca „reclamanta este fiica numiților Prager M. si Prager E. astfel cum rezulta din certificatele de moștenitor depuse la dosar".
Apreciază apelanții-pârâți că aceste rețineri sunt total neadevărate, pe baza unei aparente de proprietate prefabricate de către reclamanta si neverificate de către instanța de fond in vederea aflării adevărului. Aceasta deoarece, printr-o minima diligenta, analizarea înscrisurilor menționate releva următoarele:
1. Imobilul din . nu a fost in proprietatea lui Prager E. cf. certificatului de moștenitor nr. 165/09.05.1996 (fila 205 din dosar).
Potrivit certificatului, reclamanta C.-F. V. A. este moștenitoarea defunctului PRAGER E.-MICHEL.
Un alt aspect de interes juridic este dat de faptul ca, in masa succesorala a bunurilor imobile ramase după autorul reclamantei, PRAGER E.-MICHEL, se regăsește cota de 2/8 din suprafața de 3 mp din dreptul de concesiune asupra unui loc de veci situat in Cimitirul „S. V.", cu o suprafața de 6 mp, 3 mp (o groapa) aparținând in totalitate lui E. D..
Ulterior, la data de 28.11.1996, in actul de partaj succesoral dintre reclamanta si moștenitorul B. M., autentificat sub nr. 7226, „apare" la obiect, pe lângă dreptul de concesiune asupra locului de veci, si toate drepturile succesorale asupra oricăror bunuri care au aparținut defuncților Prager M. si Prager E. Michel (imobile in prezent naționalizate, care vor fi redobândite in baza Legii nr. 112/1995), care nu au fost menționate pana in prezent in masa succesorala rămasa de pe urma decesului acestora" (fila 207 din dosar). Aceleași mențiuni se reiau si in Actul adițional la actul de partaj autentificat sub nr. 7282/18.12.1997 (fila 208 din dosar).
(ii) Contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat la nr._/10.06.1933 (fila 24 din dosar 7359/2001) - denumit in continuare „contract"
Prin contractul de vânzare-cumpărare, E. Prager, inginer, a cumpărat de la V. R. Caracas si R. Caracas ..imobilul situat in București . (fost 41)".
Prin același contract se descrie amplasarea întregului imobil cumpărat ca fiind „in întretăierea străzilor Sfinților si B., având in fata piațeta formata din întretăierea celor doua străzi".
Același act arata ca, ..suprafața terenului este de circa 53 m.p. si se învecinează la răsărit cu proprietatea cumpărătorului pe o întindere de 13,35 m.l; la apus cu piațetele Sfinți si B. pe o întindere de 12,40 m.l.; la miaza zi cu . întindere de 4 m.l. iar la miaza noapte cu . întindere de 4,30 m.l. "
In mod evident, acest document dovedește dreptul de proprietate al unei persoane, E. Prager, asupra terenului in suprafața de 53 m.p. situat in București, . (fost 41), iar nu dreptul de proprietate asupra imobilului situat in București, . cu o suprafața a terenului mult mai mare.
(iii) Autorizația nr. 36/S/10.06.1933 (fila 271 din dosar) - denumita in continuare „autorizație"
Autorizația este emisa pe numele „D-l Inginer Ș. Prager" pentru a „construi la imobilul din .". Se menționează si un număr compus din doua cifre, prima nu este lizibila (ar putea fi 1 sau 4), dar a doua cifra este 3, in niciun caz nefiind vorba de nr. 25.
Totodată, in tabelul privind „SPECIFICAREA SUMELOR PLĂTITE" din Autorizație, se stabilesc taxe aferente unui teren de 270 m.p.
Or, autorizația valabila timp de 6 luni de la emitere, emisa pe numele unui inginer S. Prager pentru a construi un imobil din ., nu poate face dovada unui drept de proprietate, fiind lipsita de identitate de persoana si obiect, raportat la imobilul din ..
(iv) Procesul-verbal nr._/1940 emis de Comisia pentru înființarea Cărților Funciare in București (fila 62 din dosar) - denumit in continuare „proces-verbal"
Cuprinsul procesului-verbal arata ca a fost întocmit la data de 24 Februarie 1941, „cu privire la imobilul situat in . cu B. compus din suprafața de 312 m.p. ... aparținând D-lui Prager I. E.". Potrivit aceluiași act, „procuristul proprietarului" a cerut „înscrierea in cartea funciara a dreptului de proprietate asupra imobilului mai sus arătat".
Prin urmare, suntem din nou in situația lipsei de identitate dintre persoana, imobil si suprafața.
Pe cale de consecința, din analiza coroborata a înscrisurilor de mai sus, reținute de instanța în motivarea preferabilității dreptului de proprietate al reclamantei, rezulta in mod indubitabil următoarele:
- reclamanta a invocat dreptul de proprietate al părinților Prager E. si Prager M. asupra imobilului din .;
- Prager M. nu apare in niciun act privind presupusa proprietate;
- reclamanta este moștenitoarea lui Prager E. Michel;
- contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de E. Prager, autorizația este emisa pe numele lui S. Prager, iar in procesul-verbal este menționat ca proprietar Proger lulius E.;
- contractul de vânzare-cumpărare are ca obiect imobilul situat in București . (fost 41), autorizația de construire imobilul din . nr. 13 sau 43, iar procesul-verbal imobilul din . cu B.;
- suprafețele variază si ele întocmai: 53 m.p. în contractul de vânzare-cumpărare, 270 m.p. in autorizația de construire si 312 m.p. in procesul-verbal.
Or, in niciun moment nu a fost dovedit dreptul de proprietate ai autorului reclamantei asupra imobilului din ..
2. Prager E. sau Prager M. nu figurează ca proprietar nici in cartea funciara a imobilului si nici in istoricul de rol al imobilului din ..
Cu toate ca astfel cum a arătat mai sus, reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului din ., instanța a dat eficienta acestor înscrisuri contradictorii si fără relevanță asupra imobilului in litigiu, in detrimentul înscrisurilor depuse de către subsemnații si care atesta in mod indubitabil proprietatea acestuia. Mai mult, in motivarea Sentinței apelate, instanța de fond a omis sa analizeze in vreun fel sau sa se pronunțe asupra înscrisurilor invocate de către subsemnații, de o relevanta primordiala.
Astfel, potrivit Adresei nr. 5496/16.09.2008 emisa de M. București - Primăria Sector 3, Sef Serviciu Juridic C. (fila 284 din dosar), prin care s-a răspuns la solicitarea subsemnaților privind istoricul de rol al apartamentului nr. 4 din imobilul situat in .. sector 3. se arata ca:
- Intre 1942-1944, la matricola imobilului in cauza au fost impuși ca plătitori de impozit numiții:
Statul R. prin V. Tanu pentru prăvălia nr. 1 cu pivnița, magazie si o camera;
Statul R. prin C. R. pentru prăvălia nr. 2 pardosită cu mozaic;
Statul R. prin N. M. pentru .;
Statul R. prin S.A.R. Fichet pentru ., vestibul;
Statul R. prin P. M. pentru ., sală si bucătărie.
Din anul 1945 pana in anul 1950 a figurat ca plătitor de impozit pentru întreg imobilul D. Ing. A. Istacescu si Dna. Emestina Wex...:
In data de 20.04.1950, imobilul a fost naționalizat;
Din anul 1997 pana in prezent, figurează ca plătitori de impozit pentru . M. L. si Dna. T. C. V., impunerea fiind făcuta in baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata in rate nr. 239 din data de 23.12.1996, a declarației si a procesului-verbal de impunere.
De asemenea, Procesul-verbal nr._/1946 întocmit de aceeași Comisie pentru înființarea Cărților Funciare in București (fila 285 din dosar) atesta ca:
Imobilul situat in ., compus din teren in suprafața de 391 m.p. cu doua corpuri de clădiri, corpul principal de la . prăvălii, 2 camere, sala, W.C. la etaj cu 4 camere, 2 antreuri, W.C. bucătărie, hol, mansarda cu 3 camere, pod, subsolul cu pivnița, este proprietatea lui Istecescu L. A. in cota de 1/2 părți si a lui Wechester Mathias Esthera, născuta Istecesu, in cota de 1/2;
Înscrierea in cartea funciara a fost ceruta in baza posesiunii si cu titlu de (i) pentru cel de sub pct. 1 moștenire de la defunctul sau tata Istecescu I., decedat ia 25 Mai 1934, si in temeiul actului de partaj si transcripțiune încheiat cu moștenitorii, autentificat la Tribunalul Ilfov sub nr. 819 din 10 Ianuarie 1936 si transcris sub nr. 445 din 10 Ianuarie 1936 (ii) pentru coproprietara de la punctul 2 cu titlu de cumpărare conform actului de adjudecare a Tribunalului Ilfov si notat sub nr. 7325/1912 si in temeiul sentinței civile cu nr. 444 din 12 mai 1936 a Tribunalului Ilfov s. A ll-a CC. dosar nr. 647/926:
Imobilul din . nu avea sarcini.
Mai mult, potrivit extrasului de carte funciara (fila 286 din dosar), dreptul de proprietate al numiților Istecescu L. A. si Wechester Mathias Esthera a fost intabulat in Cartea funciara a imobilului situat in ..
F. de considerentele expuse, din coroborarea înscrisurilor rezulta fără putința de tăgada ca asupra imobilului in litigiu, situat in ., proprietari au fost Statul R., Istecescu L. A.. Wechester Mathias Estheranu si pârâții, niciodată Prager E. sau Prager M..
Pe cale de consecința, prioritatea titlului reclamantei a fost in mod greșit si nelegal stabilita de către instanța de fond.
Se întreabă apelanții-pârâți, in condițiile date, ce se întâmplă cu „bunul" lor protejat de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 C.E.D.O. si de jurisprudența comunitara.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, solicită admiterea apelului declarat la data de 30.06.2010 împotriva Sentinței Civile nr. 5232/08.04.2010 pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 astfel cum a fost formulat si motivat.
In probațiune a solicitat proba prin înscrisuri, proba testimoniala, interogatoriul intimatei- reclamante, precum si orice alt mijloc de proba a cărui necesitate ar rezulta din dezbateri.
Prin motivele de apel formulate, apelanta-reclamantă N. I., moștenitoare a apelantei-reclamante C. F. A. V.,decedată la data de 15.10.2011, a solicitat admiterea apelului și modificarea in parte a sentinței atacate în sensul constatării nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996 și obligarea apelanților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, apelanta-reclamantă a arătat următoarele:
A apreciat că în mod greșit instanța de fond a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractul de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996.
Contractul de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996 este lovit de nulitate-absoluta fiind încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 si a normelor metodologice la aceasta.
La încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996 au fost încălcate atât dispozițiile art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995 cat si dispozițiile art. 12 si art. 1 alin. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, republicata.
Astfel, potrivit art. 12 lit. a din HG nr.20/1996, republicata, contractelor de vânzare-cumpărare la care se refera art. 9 din Legea nr. 112/1995 le sunt aplicabile dispozițiile legale privind nulitatea actelor juridice daca au ca obiect imobilele menționate la art. 1 alin. 4 din Normele metodologice iar art.1 alin. 4 prevede ca "locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale in vigoare la data respectiva sau care au intrat in posesia acestuia in condițiile inexistentei unei reglementari legale care sa reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără titlu in posesia acestuia si nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995".
Totodată, potrivit art.1 alin.6 din aceleași Norme metodologice, "in cazul in care pe rolul instanțelor judecătorești se afla cereri referitoare la imobilele prevăzute la alin. 5, procedurile administrative reglementate de Legea nr. 112/1995, de restituire in natura, de acordare de despăgubiri sau de vânzare către chiriași, se suspenda de drept pana la soluționarea definitiva si irevocabila a cauzelor respective".
Aplicând dispozițiile legale dezvoltate mai sus la situația de fapt din prezenta cauza, astfel cum a arătat mai sus, pentru întreg imobilul din . s-a pronunțat încă din anul 1994 o hotărâre definitiva si irevocabila prin care s-a stabilit ca preluarea realizata de stat s-a realizat in lipsa unui titlu valabil.
In plus, anterior încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996 a arătat apelanta reclamantă că a îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliara, transcriindu-și dreptul de proprietate sub nr._ la 20.12.1996 in Registrul de transcripțiuni si inscripțiuni de pe lângă Judecătoria Sector 3 București.
Prin urmare, plecând de la dispozițiile art. 1 alin. 6 din HG nr. 20/1996, in speța, cauza de suspendare a procedurilor administrative reglementate de Legea nr.112/1995 nu mai exista, comisiile abilitate având obligația sa înceteze aceste proceduri întrucât bunul nu intra in domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995.
2) Contractul de vânzare-cumpărare nr.239/23.12.1996 este lovit de nulitate absoluta fiind încheiat cu rea-credință din partea ambelor părți contractante si având astfel o cauza ilicita
Cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat in cauza, se întemeiază pe dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 (in vechea numerotare art. 46 alin. 2, anterior apariției Legii nr. 247/2005)
Art. 45 alin. 2 din lege prevede ca "Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute in cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absoluta, in afara de cazul in care actul a fost încheiat cu bună-credință".
a)La încheierea contractului de vânzare-cumpărare vânzătorul a fost de rea-credință întrucât cunoștea faptul ca vinde lucrul altuia.
Așa cum am arătat subsemnata am formulat cerere de restituire in temeiul Legii nr. 112/1995, cerere înregistrata sub nr. 0504/16.07.1996.
Aceasta împrejurare unita cu aceea ca in cauza in care s-a pronunțat Sentința Civila nr.4045/5.05.1994 calitatea de parat a avut-o Consiliul Local al Municipiului București conduce la reținerea relei-credințe a vânzătorului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare întrucât acesta cunoștea sau trebuia sa cunoască faptul ca nu are calitatea de proprietar al imobilului in cauza.
b) La încheierea contractului de vânzare-cumpărare cumpărătorii au fost de rea-credință întrucât nu au făcut dovada efectuării nici unui demers in vederea aflării situației juridice a imobilului.
Potrivit dispozițiilor Codului civil roman buna-credință se prezuma ("bona fides presumitur") urmând ca reaua-credință sa fie dovedita de partea cealaltă.
In materia vânzării lucrului altuia buna-credință a cumpărătorului consta in convingerea ferma a acestuia ca încheie contractul de vânzare-cumpărare cu adevăratul proprietar, ca acesta are toate condițiile cerute de lege pentru a-l transmite proprietatea, fiind suficient ca buna-credință sa existe la momentul încheierii contractului.
Convingerea ferma a cumpărătorului trebuie sa fie fundamentata pe rezultatul unor diligente minime din partea acestuia, in sensul de "bonus pater familias" pentru a cunoaște calitatea celui cu care contractează. In doctrina se subliniază faptul ca aceasta convingere se formează in baza unei cercetări a regimului juridic a imobilului si a calității de proprietar a vânzătorului astfel încât eroarea in care s-a aflat cumpărătorul putea sa afecteze chiar si un profesionist, de exemplu un profesionist in materie imobiliara.
Lipsa totala de diligenta în sensul sus-menționat echivalează cu cumpărarea pe riscul sau iar prezumția relativa a bunei-credințe nu operează întrucât "nemo auditur propria turpitudinem alegans" si, totodată, nu a fost făcuta dovada faptului vecin si conex care poate conduce la aplicarea prezumției.
Având in vedere aceste aspecte, concluzia logica, reținuta de altfel si de către jurisprudența, este aceea ca Legea nr.10/2001 nu salvgardează de la sancțiunea nulității absolute contractele de vânzare-cumpărare prin care chiriașii au achiziționat imobile care fuseseră preluate fără titlu valabil de statul roman doar daca aceștia presupuneau faptul ca încheie contractul cu adevăratul proprietar, aspect de ordin psihologic greu de dovedit, ci atitudinea subiectiva a acestora trebuia fundamentata pe cercetări asupra regimului juridic al imobilului precum si asupra calității de proprietar a celui cu care urmau sa încheie contractul de vânzare-cumpărare.
Astfel Instanța Suprema a reținut ca "verificarea daca imobilul a făcut obiectul unei cereri de restituire formulate in temeiul Legii nr. 112/1995 sau al unei acțiuni in revendicare s-ar fi înscris in cadrul minimelor diligente pe care cumpărătorul trebuia sa le facă înainte de încheierea actului de dobândire pentru ca numai astfel buna sa credința întemeiata pe eroarea . calității de proprietar a vânzătorului este lipsita de orice culpa sau îndoială cu consecința salvării actului de la nulitate. Legea ocrotește buna credința înțeleasa ca atitudine a aceluia care a efectuat demersuri pentru a afla care este situația juridica a imobilului; doar o astfel de conduita poate conduce la recunoașterea valabilității actului încheiat cu un neproprietar.[...] este exclusa buna credința a cumpărătorului care, cu minime diligente, putea sa afle ca titlul statului a fost contestat prin demersuri făcute de adevărații proprietari la Comisia de aplicare a legii nr. 112/1995 si la instanța." (Înalta Curte de Casație si de Justiție - Secția Civila, Decizia Civila nr. 4623/17.12.2003).
In speța apelanții-pârâți T. M. L. și T. C. V. nu numai ca nu au fost diligenți, ci au fost fără echivoc de totala rea-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absoluta o invocă apelanta-reclamantă, pentru următoarele motive:
Anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către aceștia, in anul 1994, prin Sentința Civila nr. 4045/5.05.1994 pronunțata de Judecătoria Sector 3, rămasa definitiva si irevocabila, i-a fost restituită in deplina proprietate si liniștita posesia întregul imobil format din construcție si teren, situat in București, ., sector 3, inclusiv apartamentul nr. 4 ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996
Deși întregul imobil îi fusese restituit prin hotărâre definitiva si irevocabila, pentru mai multa siguranța, la data de 16.07.1996 a formulat in baza Legii nr. 112/1995 cerere de restituire in natura a întregului imobil.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 23.12.1996, dreptul său de proprietate asupra imobilului era transcris in Registrul de Transcripțiuni si Inscripțiuni al Judecătoriei Sector 3 din data de 20.12.1996.
Contractul de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996 a fost încheiat de . în calitate de vânzător, în nume propriu, iar nu în calitate de mandatar al Primăriei Municipiului București, autoritatea administrativa ce exercita atributele dreptului de proprietate al statului si al unităților administrative teritoriale asupra imobilelor aflate in proprietatea privata a acestuia
Având in vedere faptul ca era de notorietate ca Primăria Municipiului București vindea apartamentele chiriașilor in baza Legii nr.112/1995, o persoana ce depunea minime diligente ar fi trebuit sa-si pună întrebarea de ce cumpăra de la . care figurează ca vânzător în nume propriu iar nu de la Primăria despre care se știa ca este proprietara imobilelor
Apelanții-pârâți nu au dovedit faptul ca ar fi efectuat demersuri pentru a afla situația juridica a imobilului. Astfel aceștia nu au efectuat nici un fel de demersuri pe lângă Comisia de aplicare a Legii nr.112/1995 de unde ar fi putut afla ca încă din august 1996 apelanta-reclamantă a solicitat restituirea in natura a întregului imobil.
Nu au solicitat relații nici de la Primăria Municipiului București pentru a afla daca municipalitatea a fost implicata in vreun litigiu cu privire la imobilul in cauza.
Nu s-au adresat nici măcar birourilor de publicitate imobiliara de unde ar fi aflat ca încă de la 20.12.1996 se transcrisese dreptul de proprietate al autoarei sale.
Nici unul din înscrisurile depuse la dosar de apelanții-pârâți nu face dovada vreunuia din demersurile enumerate mai sus. Printre aceste înscrisuri nu se regăsește decât o cerere de cumpărare a apartamentelor adresata . de către Asociația de locatari a blocului din .. Or aceasta este o simpla solicitare in vederea vânzării apartamentelor din imobil, făcuta in comun de toți locatari si nu face dovada minimelor diligente necesare instituirii prezumției de bună-credință în favoarea acestora.
În concluzie, atât vânzătorul cat si cumpărătorul au procedat in cunoștință de cauza la încheierea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect lucrul altuia, aceasta operațiune având caracter speculativ, se bazează pe o cauza ilicita si este astfel nula absolut in temeiul art. 948 Cod civil.
De asemenea, a subliniat faptul ca acest contract de vânzare-cumpărare s-a încheiat de către vânzător in frauda dreptului autoarei sale, cu complicitatea si pe riscul cumpărătorului, constituind astfel un caz clasic de nulitate absoluta in virtutea binecunoscutului adagio "fraus omnia corrumpit".
Probele solicitate au fost înscrisuri si orice alte probe a căror necesitate ar reieși din dezbateri, iar în drept apelul a fost întemeiat pe disp. art. 282, art. 287 si urm. C.proc.civ.
Apelanta-reclamantă N. I. a formulat întâmpinare solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța sa dispună respingerea ca neîntemeiat a apelului formulat de către apelanții T. M. L. si T. C. V. și obligarea apelanților-pârâți la plata cheltuielilor de judecata.
In mod greșit afirma apelanții-parați faptul ca hotărârea primei instanței ar fi fost pronunțata in timpul suspendării cauzei.
In speța, obligațiile stabilite de către instanța, stabilite la termenul din 27.03.2008, respectiv copie după cartea de identitate a autoarei sale, in calitate de reclamanta, precum si dovada calității de reprezentant au fost suplinite. Astfel la termenul din 14.11.2008 a fost depusa o declarație notariala prin care autoarea sa C. F. A. V. confirma/ratifica mandatul acordat avocaților aleși "SCPA - D., D. si Asociații", precum si o copie după cartea de identitate a autoarei sale.
Astfel, in mod corect instanța de fond a considerat ca sunt îndeplinite condițiile repunerii cauzei pe rol si in consecința a dispus continuarea judecații acesteia.
Este neîntemeiata critica apelanților care afirma faptul ca nu ar fi renunțat la judecarea cererii reconvenționale si a cererii de chemare in garanție.
Nu se poate susține poziția apelanților cu privire la faptul ca nu au înțeles noțiunile de cerere reconvenționala si a cerere de chemare in garanție, atât timp cat aceștia au înțeles sa le formuleze in fata instanței. Aceștia nu-si pot invoca propria culpa prin necunoașterea noțiunilor legale si a legislației.
In mod corect instanța de fond a acordat preferința titlului de proprietate al imobilului autorului său, ca fiind mai caracterizat.
Sentința civila nr.4045/05.05.1994 pronunțata de Judecătoria Sectorului 3 in dosarul nr. 3011/1994 consfințește preluarea de către stat fără titlu a imobilului situat in . ce a aparținut autorului E. Prager. Instanța a dispus prin aceeași hotărâre restituirea întregul imobilul către autoarea sa C. F. A. V..
Prin aceasta hotărâre judecătoreasca, definitiva si irevocabila, s-a constatat de asemenea ca la data naționalizării imobilului, apartamentul nr.4 se afla in proprietatea autorului meu Prager E. care a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/5.08.1926.
In consecința, având în vedere caracterul declarativ al unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, imobilul precizat nu a ieșit niciodată din proprietatea autorului său, iar statul nu a avut nici un moment drept de proprietate asupra lui.
Apelanta N. I. este unica moștenitoare a autoarei sale C. F. A. V. așa cum rezulta din Certificatul de calitate de moștenitor nr. 147/03.11.2011, BNPA C., S. si Asociații.
C. F. A. V. este unica moștenitoarea a autorilor acesteia Prager E. și Prager M. după cum rezulta din actul de partaj succesoral autentificat de BNP Mentor sub nr 7226/28.11.1996 si a actului adițional la actul de partaj succesoral autentificat de BNP „Mentor" sub nr.7282/18.12.1997.
Acțiunea in revendicare se soluționează potrivit dreptului comun, respectiv prin compararea titlurilor pârtilor in proces, acordându-se câștig de cauza părții care are titlul mai caracterizat.
Titlul paraților, provine de la un neproprietar
După cum se poate observa, in contractul de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996, . are calitate de "mandatar al vânzătorului", fără a se specifica cine are calitatea de vânzător.
In condițiile in care nu este specificat in mod expres in contract ce entitate are calitatea de vânzător in contractul indicat mai sus, (respectiv așa cum era si firesc Primăria Municipiului București) rezulta faptul ca . a încheiat contractul in nume propriu.
Astfel, in condițiile in care . nu avea un drept de dispoziție asupra acestui apartament, acesta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu încălcarea principiului specialității capacității de folosința ce guvernează activitatea oricărei persoane juridice
In cazul in care s-ar considera faptul ca . nu a încheiat contractul de vânzare cumpărare in nume propriu, ci in calitate de mandatar al Primăriei Municipiului București, oricum aceasta din urma nu avea calitatea de proprietar la momentul vânzării.
Așa cum a învederat in cele de mai sus, prin Sentința Civila nr. 4045/05.05.1994 pronunțata de Judecătoria Sectorului 3 București in dosarul nr. 3011/1994 in contradictoriu cu Primăria Municipiului București, rămasa definitiva si irevocabila, i-a fost restituit autoarei C. F. in deplina proprietate si liniștita posesie întregul imobil format din construcție si teren situate in București, ., Sectorul 3, întrucât fusese preluat de către Statul R. fără titlu valabil.
In condițiile in care, printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva si irevocabila la care a fost parte si Primăria Municipiului București a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra întregului imobil, nu se poate susține faptul ca aceasta a fost de buna credința la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, in sensul ca a avut convingerea ferma ca este proprietar al imobilului, iar contractul de vânzare-cumpărare in baza Legii 112/1995 a fost încheiat in calitate de vânzător de un neproprietar.
Înaintea cumpărării apartamentului de către apelanții-parați aceștia nu au efectuat nici un demers in vederea aflării situației juridice a imobilului si de asemenea nu au depus diligente pentru a afla cine era proprietarul imobilului care urma sa formeze obiectul contractului de vânzare cumpărare, cumpărând astfel pe riscul sau.
Convingerea ferma a cumpărătorului trebuie sa fie fundamentata pe rezultatul unor diligente minime din partea acestuia, in sensul de "bonus pater familias" pentru a cunoaște calitatea celui cu care contractează.
In doctrina se subliniază faptul ca aceasta convingere se formează in baza unei cercetări a regimului juridic a imobilului si a calității de proprietar a vânzătorului astfel încât eroarea in care s-a aflat cumpărătorul putea sa afecteze chiar si un profesionist, de exemplu un profesionist in materie imobiliara (ex. C. B. - "D. civil. Drepturile reale principale. Ed. AII B. București, 2001. pag.265).
Lipsa totala de diligenta in sensul sus-menționat echivalează cu cumpărarea pe riscul sau iar prezumția relativa a bunei-credințe nu operează întrucât "nemo auditur propria turpitudinem alegans" si, totodată, nu a fost făcuta dovada faptului vecin si conex care poate conduce la aplicarea prezumției.
Astfel Instanța Suprema a reținut ca "verificarea daca imobilul a făcut obiectul unei cereri de restituire formulate in temeiul Legii nr. 112/1995 sau al unei acțiuni in revendicare s-ar fi înscris in cadrul minimelor diligente pe care cumpărătorul trebuia sa le facă înainte de încheierea actului de dobândire pentru ca numai astfel buna sa credința întemeiata pe eroarea . calității de proprietar a vânzătorului este lipsita de orice culpa sau îndoiala cu consecința salvării actului de la nulitate. Legea ocrotește buna credința înțeleasa ca atitudine a aceluia care a efectuat demersuri pentru a afla care este situația juridica a imobilului; doar o astfel de conduita poate conduce la recunoașterea valabilității actului încheiat cu un neproprietar.[...] este exclusa buna credința a cumpărătorului care, cu minime diligente, putea sa afle ca titlul statului a fost contestat prin demersuri făcute de adevărații proprietari la Comisia de aplicare a legii nr.112/1995 si la instanța." Înalta Curte de Casație si de Justiție - Secția Civila, Decizia Civila nr. 4623/17.12.2003).
In speța apelanții-parați T. M. L. și T. C. V. nu numai ca nu au fost diligenți, ci au fost fără echivoc de totala rea-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare având in vedere motivele menționate mai sus.
Anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către apelanții parați, in anul 1994, prin Sentința Civila nr. 4045/5.05.1994 pronunțata de Judecătoria Sector 3, rămasa definitiva si irevocabila, i-a fost restituit autoarei C. F. A. V. in deplina proprietate si liniștita posesia întregul imobil format din construcție si teren, situat in București, ., sector 3, inclusiv apartamentul nr. 4 ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996.
Deși întregul imobil fusese restituit prin hotărâre definitiva si irevocabila, pentru mai multa siguranța, la data de 16.07.1996 aceasta a formulat in baza Legii nr. 112/1995 cerere de restituire in natura a întregului imobil.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare dreptul meu de proprietate asupra imobilului era transcris in Registrul de Transcripțiuni si Inscripțiuni al Judecătoriei Sector 3 din data de 20.12.1996.
Contractul de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996 a fost încheiat de . in calitate de vânzător, in nume propriu, iar nu in calitate de mandatar al Primăriei Municipiului București, autoritatea administrativa ce exercita atributele dreptului de proprietate al statului si al unităților administrative teritoriale asupra imobilelor aflate in proprietatea privata a acestuia.
Având in vedere faptul ca era de notorietate ca Primăria Municipiului București vindea apartamentele chiriașilor in baza Legii nr.112/1995, o persoana ce depunea minime diligente ar fi trebuit sa-si pună întrebarea de ce cumpăra de la . care figurează ca vânzător in nume propriu iar nu de la Primăria despre care se știa ca este proprietara imobilelor.
Apelanții-parați nu au dovedit faptul ca ar fi efectuat demersuri pentru a afla situația juridica a imobilului. Astfel aceștia: nu au efectuat nici un fel de demersuri pe lângă Comisia de aplicare a Legii nr.112/1995 de unde ar fi putut afla ca încă din august 1996 C. F. V. A. a solicitat restituirea in natura a întregului imobil;nu au solicitat relații nici de la Primăria Municipiului București pentru a afla daca municipalitatea a fost implicata in vreun litigiu cu privire la imobilul in cauza; nu s-au adresat nici măcar birourilor de publicitate imobiliara de unde ar fi aflat ca încă de la 20.12.1996 se transcrisese dreptul de proprietate pentru C. F. V. A..
Nici unul din înscrisurile depuse la dosar de apelanții-parați la termenul de judecata din 28.04.2006, in cadrul probei cu înscrisuri ce le-a fost admisa, nu face dovada vreunuia din demersurile enumerate mai sus. Printre aceste înscrisuri nu se regăsește decât o cerere de cumpărare a apartamentelor adresata . de către Asociația de locatari a blocului din .. Or aceasta este o simpla solicitare in vederea vânzării apartamentelor din imobil, făcuta in comun de toți locatari si nu face dovada minimelor diligente necesare instituirii prezumției de bună-credință in favoarea acestora.
Prin urmare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cumpărătorii nu au făcut dovada efectuării nici unui demers in vederea aflării situației juridice a imobilului si nu s-au aflat .>
D. urmare, chiar daca titlul paraților T. M. L. Si T. C. V. ar fi considerat valabil, acesta urmează sa fie comparat cu titlul apelantei-reclamante, astfel cum acesta a fost consolidat prin Sentința Civila nr.4045/5.05.1994 pronunțata de Judecătoria Sector 3 București prin care a fost restituit autoarei sale, in deplina proprietate si liniștita posesie, întregul imobil format din construcție si teren situat in București, ., titlul său fiind preferabil.
In concluzie, titlul apelanților-parați respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996 este viciat, fiind încheiat cu un neproprietar si cu încălcarea dispozițiilor Legii 112/1995.
Prin urmare daca titlul viciat al apelanților-parați este valabil (contractul de vânzare-cumpărare), acesta urmează sa fie comparat cu titlul subsemnatei N. I., astfel cum a fost consolidat prin Sentința Civila nr.4045/5.05.1994 pronunțata de Judecătoria Sectorului 3, rămasa definitiva si irevocabila, prin care i-a fost restituit in deplina proprietate si liniștita posesie întregul imobil din ..
Contractul de vânzare-cumpărare, dintre . si apelanții-parați in baza Legii nr. 112/1995, a fost încheiat cu încălcarea prevederile acestui act normativ, in condițiile in care legea si normele metodologice de aplicare a acesteia, menționează expres faptul ca "nu fac obiectul Legii nr.112/1995 imobilele preluate fără titlu valabil. "
Mai mult decât atât, contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat la data de 23.12.1996, după ce autoarea mea a înscris dreptul meu de proprietate reprezentat de hotărârea judecătoreasca definitiva si irevocabila de la aceea data in Registrul de Inscripțiuni si Transcripțiuni in data de 20.12.1996, aceasta hotărâre de restituire bucurându-se deci de opozabilitate erga omnes.
Titlul de proprietate al reclamantei este preferabil, întrucât a dobândit acest imobil prin succesiune de la adevăratul proprietar, care, la rândul lui, avea un titlu de proprietate valabil și necontestat, în vreme ce apelanții-pârâți au dobândit imobilul de la stat, care deținea imobilul fără nici un titlu valabil.
In concluzie, apelanții-parați au dobândit titlul asupra aceluiași bun de la un non-proprietar, al cărui titlu de proprietate nu era valabil, si in mod corect instanța de fond a dispus restituirea in natura a apartamentului nr.4 al imobilului situat in București ., sector 3, in conformitate cu art.44 din Constituție si art.480 si art.481 din C.Civ.
Acțiunea in revendicare este admisibila inclusiv prin raportare la dispozițiile din Decizia nr. 33/2008, in condițiile in care prin aceasta nu se consacra decât aplicabilitatea de principiu a regulii „specialia generalibus derogant", arătându-se pe de alta parte ca: „in cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001 si Convenția europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate, iar aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei acțiuni in revendicare, întemeiata pe dreptul comun".
In sprijinul admisibilității acțiunii in revendicare sunt chiar considerentele Deciziei pronunțate de înalta Curte de Casație si Justiție - Secțiile Unite, potrivit cărora: „ Prin urmare, in procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, in absenta unor prevederi de natura a asigura aplicarea efectiva si concreta a masurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificata prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din Legea fundamentala".
De asemenea, in motivarea soluției pronunțate se arata ca: „Nu se poate aprecia ca existenta Legii nr. 10/2001 exclude, in toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea in revendicare, căci este posibil ca reclamantul . sa se poată prevala la rândul sau de un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional si trebuie sa i se asigure accesul la justiție".
Astfel, in realitate, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțata in recursul in interesul legii nu a fost consacrata inadmisibilitatea de plano a acțiunii in revendicare, ci doar s-a stabilit ca urmează ca aceasta sa fie stabilita concret, in funcție de circumstanțele speciale ale fiecărei spete in parte si prin raportare la existenta unui „bun", a unei „valori sau interes patrimonial" sau a unei „speranțe legitime" in sensul Convenției europene si a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.
In ceea ce privește prezentul dosar, reclamanta deține un "bun" (in realitate „interes patrimonial" cu aceeași valoare însă ca si „bun actual") in sensul Convenției, in condițiile in care s-a recunoscut de instanța nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului in litigiu si. deci, existenta dreptului de proprietate in patrimoniul său.
În mod corect instanța de fond a admis cererea autoarei sale, prin prisma jurisprudenței CEDO.
Raționamentul constant al instanței de contencios european a fost preluat de Curtea Europeana a Drepturilor Omului și in anul 2010 la momentul pronunțării hotărârii "pilot" din cauza „M. A. contra României", in care se face trimitere la cauzele P., S., P., V., Faimblat, s.a.
Prin Hotărârea "M. A." nu s-au modificat principiile consacrate in aceasta materie in jurisprudența CEDO si nu s-a adus vreo modificare in ceea ce privește jurisprudența anterioara referitoare la noțiunea de "bun".
In realitate, din analizarea si coroborarea întregii jurisprudențe a Curții Europene, rezulta ca apelanta-reclamantă, in calitate de moștenitoare a proprietarului imobilului preluat abuziv, căreia i-au fost transmise toate drepturile aparținând autorului său cu privire la imobil, deține un "interes patrimonial" ("valoare patrimoniala") ce îi confirma o "speranța legitima" la restituirea in natura, cu aceeași valoare cu cea de "bun actual" in sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, pentru următoarele considerente prezentate in continuare:
Prin raportare la preluarea abuziva a imobilului si la constatarea acestui aspect in cadrul unui litigiu anterior încheierii de către apelanții-pârâți a contractului de vânzare-cumpărare, rezulta ca subsemnata dețin un „interes patrimonial" („valoare patrimoniala") ce îmi confirma „speranța legitima de restituire", aceasta având aceeași valoare cu cea de "bun actual" in accepțiunea jurisprudenței constante a instanței de contencios european.
Principiile de interpretare ale Curții cu privire la noțiunea de "bun" sunt aplicate in cauzele romanești, începând cu cauza P. contra România, S. contra României, P. contra României si in toate cauzele repetitive subsecvente, in care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate de către statul roman.
Cauzele menționate reprezintă precedente judiciare, obligatorii pentru instanțele naționale, in sensul ca, prin aceste trei cazuri s-a creat un raționament pe care Curtea l-a aplicat in practica ulterioara in ce privește regulile de evaluare a ingerințelor in exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte imobilul in litigiu.
In mod constant, Curtea a analizat, in fiecare speța in parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiții, in primul rând, existenta unui "bun", in sensul primului alineat al art. 1 din Protocolul 1.
Curtea Europeana apreciază ca fiind întrunita prima cerința, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor in litigiu in patrimoniul petenților, ca reprezentând "bunuri actuale" ori "valori sau interese patrimoniale" ce conferă "speranța legitima" de redobândire a bunului in natura.
Astfel, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea in natura, însă cu aceeași valoare ca si „bun actual", in ceea ce privește cerința legala a existentei unui "bun", ca "drept efectiv", in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, in cazurile in care înstrăinarea a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești care sa confirme caracterul abuziv al preluării, aceasta fiind situația aplicabila in speța.
Or, prin Sentința civila nr.4045/05.05.1994 pronunțata de Judecătoria Sector 3 București in dosarul nr. 3011/1994, rămasa definitiva si irevocabila, nu numai ca s-a reținut faptul ca imobilul situat in . a fost preluat fără titlu, dar s-a si dispus restituirea acestuia autoarei sale.
Prin prisma acestei aprecieri, rezulta in mod absolut faptul ca apelanta deține un "bun" in sensul Convenției.
Din jurisprudența Curții Europene se desprinde următoarea interpretare data noțiunii de „bun":
In cauza V. împotriva României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut la paragraful 58 " [...] Noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cat si valori patrimoniale inclusiv, in anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează ca acestea au o baza suficienta in dreptul intern si in virtutea cărora reclamantul poate pretinde ca are cel puțin o "speranța legitima" sa obțină exercitarea efectiva a unui drept de proprietate."
De asemenea, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a mai reținut ca exista un fundament suficient pentru existenta „speranței legitime" la restituire atunci când dreptul de proprietate al fostului proprietar a fost confirmat definitiv printr-o hotărâre care constata nevalabilitatea titlului Statului (hotărârea definitiva fiind cea pronunțata in prezenta cauza), chiar daca aceasta a survenit ulterior vânzării imobilului către chiriaș in baza Legii 112/1995. (cauza S. si alții împotriva României paragrafele 38, 39 si 59).
Spre deosebire de cauzele P. si P. (&33), in cauza de fata apelanții-parați au încheiat contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul litigios după ce dreptul de proprietate al autoarei sale a fost confirmat definitiv si după ce s-a dispus restituirea imobilului către aceasta.
Prin urmare, cu atât mai mult in speța instanța de fond a procedat temeinic si legal dispunând obligarea apelanților-parați sa restituie imobilul către autoarea sa.
Având in vedere cele expuse mai sus apelanta-reclamantă a solicitat sa se dispună respingerea apelului formulat de către apelanții-parați T. M. L. si T. C. V..
Apelanții-pârâți T. M. L. și T. V. C. au depus la dosar întâmpinare fata de apelul declarat de apelanta-intimata C.-F. A. V. prin mandatară și moștenitoare N. I. prin care au solicitat in principal respingerea apelului declarat de apelanta-intimata împotriva Sentinței Civile nr. 5232/08.04.2010 pronunțata de Judecătoria Sectorului 3, față de inadmisibilitatea acțiunii introductive, iar în subsidiar respingerea apelului declarat la de apelanta-intimata împotriva Sentinței Civile nr. 5232/08.04.2010 pronunțata de judecătoria Sectorului 3, ca netemeinic și nefondat.
Au solicitat instanței de apel să aibă în vedere în primul rând inadmisibilitatea acțiunii in revendicare.
In anul 1996, intimata s-a adresat cu o cerere către Primăria Municipiului București prin care solicita retrocedarea in natura sau despăgubiri în echivalent pentru imobilul in cauza, cu toate ca Sentința nr. 4045/1994 pronunțata de Judecătoria Sector 3 - prin care obținuse retrocedarea imobilului - fusese obținută încă din anul 1994.
Aceasta cerere a fost soluționata in mod favorabil intimatei, in sensul ca i-au fost acordate despăgubiri bănești, astfel cum reiese adresa Primăriei M. București nr._/25.10.2000, procedura de acordare a despăgubirilor fiind suspendata pana la soluționarea dosarului care in momentul de fata se afla pe rolul instanței.
Ulterior, prin notificarea nr. 1544/09.07.2001 intimata s-a adresat cu o noua cerere către Primăria Municipiului București, întocmind in acest sens o cerere de suspendare a judecații dosarului nr. 7359/2001 pana la soluționarea notificării adresate Primăriei.
Având in vedere aceste considerente, intimata a solicitat restituirea imobilului atât pe cale administrativa, cat si pe cale judiciara, alegând concomitent doua modalități, ceea ce este inadmisibil, întrucât s-a creat o lex tertia.
In situația de fapt arătata, intimata are dreptul numai la despăgubiri bănești, pe care le-a si obținut de altfel și nu la restituirea in natura a imobilului.
Astfel cum se arata și în Decizia nr. 33/09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, „concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres in legea speciala. In cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, si Convenția europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei acțiuni in revendicare, întemeiată pe dreptul comun, in măsura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice."
Faptul ca intimata a înțeles sa uziteze doua cai pentru repararea presupusului prejudiciu contravine jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, in Cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, ca "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum si ca "exista posibilitatea limitărilor implicit admise chiar in afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept".
Accesul la justiție presupune in mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesata sa aibă posibilitatea sa se adreseze unei instanțe judecătorești. In lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanța ar fi atins in substanța sa. In măsura in care aceste exigente sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.
Se poate constata deci ca prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar si modalitățile de a ataca in justiție masurile dispuse in cadrul acestei proceduri.
Prin urmare, imobilele care se încadrează in domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât in condițiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusa acțiunea in revendicare de drept comun, cu excepția acțiunilor pendinte la data de 14 februarie 2001, cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea pana la soluționarea procedurii administrative.
Or, atâta vreme cat intimata a ales suspendarea dosarului aflat pe rolul instanței pentru a urma procedura administrativa impusa de legea nr. 10/2001, reparându-si astfel prejudiciul, având in vedere faptul ca a obținut despăgubiri bănești, acțiunea in revendicare a rămas fără obiect.
Prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, înalta Curte de Casație si Justiție a stabilit ca Legea nr. 10/2001, in limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun in materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, înalta Curte de Casație si Justiție a stabilit ca de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevăzuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun in materia revendicării. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni in revendicare având in vedere regula electa una via si principiul securității raporturilor juridice consacrat in jurisprudența CEDO (Cauza Brumarescu contra României -1997 s.a.).
Convenția europeana a drepturilor omului nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate si cu atât mai puțin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptata o soluție de către stat, respectiv masuri reparatorii in echivalent, ea trebuie implementata cu o claritate si o coerenta rezonabile pentru a evita pe cat posibil insecuritatea juridica pentru subiecții de drept la care se refera masurile de aplicare a acestei soluții.
In cauza R. contra României se apreciază ca, pentru ca atenuarea vechilor atingeri sa nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar trebui sa permită sa se tina cont de circumstanțele particulare din fiecare cauza, pentru ca persoanele care au dobândit cu buna-credință sa nu fie aduse sa suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (paragraful 37).
In urma examinării hotărârilor menționate precum si a celorlalte hotărâri pronunțate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in alte cauze având un obiect similar, se observa ca instanța europeana a stabilit ca exigentele art. 1 din Protocolul nr. 1 si principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât in cazul fostului proprietar, cat si in cel al cumpărătorului de buna-credință, iar atâta vreme cat intimatei i-a fost admisa cererea de acordare de despăgubiri pentru imobilul in litigiu, in mod cert nu se mai poate pune problema unei încălcări a dreptului de proprietate fără a beneficia de masuri reparatorii, iar prin admiterea acțiunii în revendicare s-ar aduce o gravă atingere principiului securității raportului juridic.
Având in vedere aceste considerente, apelanții-pârâți cumpărători de buna-credință apreciază că nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru cauza de utilitate publica si in condițiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional.
Pentru cazul in care nu mai este posibila restituirea in natura a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru ca, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar masurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 si Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea europeana a drepturilor omului a stabilit ca urmează sa se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale si egale cu valoarea de piața imobiliara a bunului.
In jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație si Justiție a arătat faptul ca este necesar a se analiza, in funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, in ce măsura legea interna intra in conflict cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului si dacă admiterea acțiunii in revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
In acest sens este relevanta si decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova si Pine contra Republicii Cehe, in care s-au arătat următoarele: "Curtea accepta ca obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, considera necesar a se asigura ca aceasta atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. In acest scop, legislația trebuie sa facă posibila luarea in considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu buna-credință sa nu fie puse in situația de a suporta responsabilitatea, care aparține in mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat si in Cauza R. contra României).
În al doilea rând, apelanții pârâți au subliniat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/1996.
Pentru a-și dovedi dreptul de proprietate, intimata se prevalează de dispozițiile Sentinței civile nr. 4045/05.05.1994 pronunțata in dosar nr. 3011/1994 de Judecătoria Sector 3, rămasa definitiva si irevocabila, prin care i s-a restituit in deplina proprietate întreg imobilul in litigiu.
Însă, apreciază apelanții-pârâți, ceea ce in mod surprinzător omite intimata să arate este faptul ca respectiva sentința nu este opozabila nici uneia din părțile semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/1996 prin care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, având in vedere faptul ca intimata nu a chemat in judecata nici una din aceste părțile contractante.
Buna-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare este demonstrata de adresa nr. 06/24.05.1994 prin care Asociația de locatari a solicitat S.C. Centrul Istoric S.A. sa i se comunice situația juridica a clădirii, anul construcției, proprietarii, anul naționalizării si in ce baza, precum si daca sunt situații juridice deosebite in ceea ce privește apartamentele si de ce natura.
In urma adresei primite de la C.L.M.B., prin care Centrului Istoric S.A. i s-a prezentat lista cu imobilele naționalizate pentru care se aprobase acordarea de despăgubiri către foștii proprietari, lista care conținea si imobilul in litigiu, Centrul Istoric S.A. a procedat la semnarea contractelor de vânzare-cumpărare cu foștii chiriași, printre care s-au numărat pârâții.
Au mai arătat că acest lucru a fost posibil datorita manevrelor dolosive folosite de intimata in toate demersurile si acțiunile întreprinse pentru obținerea retrocedării imobilului in natura, astfel:
Cu toate ca nu avea calitate de unic moștenitor, intimata a introdus acțiunea in justiție doar in numele sau, prezentându-se ca unica moștenitoare a defuncților Prager E. si M.. Calitatea de unica moștenitoare a obținut-o abia in data de 28 noiembrie 1996, la mai mult de 2 (doi) ani după ce instanța de judecata s-a pronunțat in sensul de a-i restitui in proprietate imobilul.
Sentința civila nr. 4045/05.05.1994 a fost obținută contra unor persoane fără nici o calitate in cadrul contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/1996, cu toate ca intimata avea cunoștința despre chiriașii care locuiesc in imobil, precum si despre faptul ca imobilul se afla in administrarea S.C. Centrul Istoric S.A.. Astfel, acțiunea a fost formulata inițial împotriva Consiliului Local al Municipiului București si o anume S.C. Titan S.A., ce ulterior a si fost scoasa din cauza ca fiind lipsita de calitate procesuala pasiva.
Sentința civila nr. 4045/05.05.1994 a rămas definitiva si irevocabila prin nepromovarea nici unei cai de atac, având in vedere faptul ca nici subsemnații si nici S.C. Centrul istoric S.A. nu am avut cunoștința despre existenta acestui dosar, nefiind citați in cauza.
Cu toate ca intimata a obținut deplina proprietate a imobilul încă din anul 1994, aceasta nu a făcut niciun demers pentru valorificarea dreptului sau timp de aproape 3 (trei) ani, de teama controalelor efectuate de P. General care, exercitând recursuri in anulare, obținea, in mod indubitabil, desființarea Sentinței, la cererea chiriașilor. Or, acțiunile de totala rea-credință ale intimatei se succed astfel: obținerea in anul 1994 a dreptului de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătoreasca inopozabila pârâților sau vânzătoarei si notificarea dreptului de proprietate in data de 30.06.1997- manevre dolosive evidente.
Cu toate ca promovase o acțiune in revendicare, intimata a întocmit si cerere de retrocedare sau de acordare a despăgubirilor bănești în anul 1996 in baza dispozițiilor Legii nr. 112/1994, cerere ce i-a si fost aprobată.
Urmare aprobării cererii de despăgubire de către Primăria Municipiului București, intimata a formulat o cerere de renunțare si a introdus o noua acțiune in justiție, urmând ca, prin adresa Primăriei M. București nr._/25.10.2000, procedura de acordare a despăgubirilor sa fie suspendata pana la soluționarea prezentului dosar.
Ulterior, prin notificarea nr. 1544/09.07.2001, intimata s-a adresat cu o noua cerere către Primăria Municipiului București, întocmind in acest sens o cerere de suspendare a judecații dosarului nr. 7359/2001 pana la soluționarea notificării adresate Primăriei.
Pe cale de consecința, cauza contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/1996 nu este contrară bunelor moravuri si nici ordinii publice, neputându-se constata nulitatea acestui contract. De asemenea, nu se poate retine reaua-credința a pârâților, aceștia neavând cunoștința despre revendicarea formulată, nefiind nici măcar notificați de către intimată.
Astfel cum în mod corect a reținut si instanța de fond, potrivit art. 1899 alin. (2) din Codul civil „buna-credința se presupune totdeauna si sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua-credința."
Or, având in vedere aspectele învederate mai sus, nu numai ca nu s-a dovedit reaua-credința a subsemnaților, dar mai mult, reaua-credința a intimatei este dovedita pe deplin prin ansamblul modalităților uzitate de fraudare a legii in vederea obținerii a ceea ce nu i se cuvine.
Având in vedere faptul ca ambele părți semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare au fost de bună-credință, sau cel puțin cumpărătorul, aspect dovedit prin diligentele efectuate pentru aflarea situației juridice a imobilului si prin înscrierea dreptului de proprietate in registrul de transcripțiuni al Judecătoriei Sectorului 3 București, intenția de fraudare a legii nu exista si drept urmare nici cauza ilicita.
Prin urmare, având in vedere considerentele expuse, au solicitat respingerea apelului declarat de apelanta-reclamantă.
Prin încheierea din 05.03.2012 s-a luat act de decesul apelantului-pârât T. M. L. la data de 24.02.2012, iar prin încheierea din 28.05.2012 instanța a dispus în temeiul art. 243 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ. suspendarea judecății cererilor de apel până la introducerea în cauză a moștenitorilor defunctului T. M. L., urmând a fi făcută dovada calității acestora.
Prin încheierea pronunțată la data de 01.04.2013 cauza a fost repusă pe rol și au fost introduși în cauză în calitate de apelanți-pârâți T. C. V., T. R. C. și C. M., în calitate de succesori ai defunctului T. M. L..
Prin decizia civilă nr. 841/23.09.2013 Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins ca nefondat, apelul declarat de apelanții pârâți T. V. C., T. R. C. și C. M. împotriva sentinței civile nr. 5232/08.04.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în contradictoriu cu apelanta reclamantă N. I. și intimații – pârâți M. București prin Primarul General, Administrația F. Imobiliar și intimatul – chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă N. I., împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare încheiat de T. M. L. și T. V. C. Cc Primăria Municipiului București, la data de 23.12.1996, nr. 239 și a menținut restul dispozițiilor.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că privitor la apelul formulat de către apelanții-pârâți T. V. C., T. R. C. și C. M., ultimii doi preluând calitatea ca succesori ai defunctului T. M. L., că primul motiv de apel se referă la faptul că instanța a soluționat dosarul în timp ce era suspendat, fără să fi dispus repunerea pe rol și în condițiile în care a operat perimarea dosarului.
Au arătat apelanții-pârâți că prin încheierea de ședință din 15.05.2008 instanța a suspendat judecata în temeiul art. 155/ 1 C.proc.civ. pentru că apărătorul reclamantei nu a depus înscrisurile solicitate; cauza a fost repusă pe rol la 15.02.2009, iar la 09.04.2009 cauza este suspendată din nou. Față de noua cerere de repunere pe rol din 30.11.2009, instanța a stabilit termen la 29.01.2010 când judecata s-a amânat datorită unei erori cu privire la repartizarea dosarului. La noul termen de judecată din 18.03.2010, instanța nu ar fi analizat temeinicia cererii de repunere pe rol și nici nu s-a pronunțat pe această cerere dar a procedat la judecarea cauzei și a rămas în pronunțare.
Tribunalul a constatat că cele anterior reținute, expuse de apelanții-pârâți corespunde celor consemnate în încheierile din 29.01.2010 și 18.03.3010 în sensul că instanța nu a dispus în mod formal repunerea pe rol a cauzei după suspendarea dispusă prin încheierea pronunțată la 09.04.2009. Cu toate acestea, părțile au fost legal citate și chiar au fost prezente, pârâții T. M. L. și T. C. V. fiind prezenți personal și arătând că renunță la judecata cererii reconvenționale și la judecata cererii de chemare în garanție formulată împotriva Municipiului București și AFI. Instanța a dat curs solicitărilor părților și a procedat la judecarea cauzei.
Astfel, tribunalul a apreciat că deși prima instanță nu s-a pronunțat în mod formal asupra cererii de repunere pe rol a cauzei, prin faptul că a procedat la judecarea cauzei în prezența părților, care nu numai că nu s-au împotrivit, ci chiar au solicitat instanței să ia diverse măsuri care nu se puteau efectua decât după repunerea pe rol a cauzei, practic cauza a fost implicit repusă pe rol. Lipsa menționării explicite a repunerii pe rol a cauzei și a motivării acestei măsuri, supusă numai aprecierii instanței, nu a fost de natură a vătăma drepturile procesuale ale apelanților-pârâți pentru că aceștia au fost prezenți și prin solicitările formulate au fost de acord cu repunerea pe rol a cauzei.
Critica privind intervenirea perimării judecății nu poate fi primită, având în vedere că nu a fost invocată perimarea cauzei în fața primei instanțe, întrucât potrivit prev. art. 252 alin. 3 „perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi invocată pentru prima oară în instanța de apel.”
Așadar, tribunalul a apreciat acest prim motiv de apel ca nefiind fondat.
Al doilea motiv de apel formulat de apelanții-pârâți se referă la faptul că nu ar fi renunțat la judecarea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție, astfel cum a luat act prima instanță.
Din practicaua încheierii din 18.03.2010 rezultă că pârâții T. M. L. și T. C. V. au fost prezenți personal și au formulat cerere de renunțare la judecata cererii reconvenționale și la judecata cererii de chemare în garanție formulată împotriva Municipiului București și AFI.
Nu au fost administrate probe apte să combată cele reținute de către instanță, iar argumentele invocate de către apelanții-pârâți în sensul că nu aveau cum să renunțe la judecata acestor cereri întrucât nu puteau înțelege aceste noțiuni având în vedere vârsta înaintată a pârâților T. M. L. și T. V. C. la vremea respectivă și bolile de care sufereau sunt simple afirmații nedovedite, care nu au puterea de a răsturna situația de fapt constatată de instanță și consemnată în încheiere. De altfel, apelanții-pârâți au depus și o cerere scrisă la acel termen de judecată în care expun pe larg și coerent istoricul dreptului lor de proprietate asupra imobilului și analizează temeinicia pretențiilor reclamantei.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că și acest motiv de apel este nefondat.
În al treilea rând, apelanții-pârâți au criticat sentința apelată cu privire la modul de soluționare al cererii de chemare în judecată, apreciind că se impune respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, titlul lor de proprietate fiind preferabil celui invocat de către apelanta reclamantă.
Acest motiv de apel a fost analizat de către tribunal, în corelație cu apelul formulat de către apelanta reclamantă N. I., acesta se referă la modul de soluționare al capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996. Apelanta-reclamantă a apreciat că acest contract a fost încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995 și a normelor metodologice de aplicare a acesteia, fiind încheiat cu rea-credință din partea ambelor părți contractante și având astfel o cauză ilicită, astfel încât în mod nelegal prima instanță a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a acestuia contract.
Întrucât modul de soluționare al capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare are influență asupra modului de soluționare al capătului cererii de chemare în judecată privind revendicarea, Tribunalul a analizat primordial apelul formulat de către apelanta-reclamantă.
Apelanta-reclamantă a susținut că bunul imobil nu intra în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995, conform art. 1 alin. 4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, întrucât se constatase deja încă din anul 1994, deci înainte de adoptarea Legii nr. 112/1995, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, că bunul imobil fusese preluat de către stat fără un titlu valabil.
A mai arătat apelanta-reclamantă că cererea este întemeiată pe dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în numerotarea actuală, contractul fiind lovit de nulitate absolută și pentru că ambele părți contractante au fost de rea-credință, vânzătorul cunoscând că vinde lucrul altuia, iar cumpărătorul nu a făcut dovada efectuării niciunui demers în vederea aflării situației juridice a imobilului.
Tribunalul a constatat că aceste critici formulate de către apelanta-reclamantă sunt întemeiate.
Astfel prin sentința civila nr. 4845/5.05.1994, definitiva si irevocabila, pronunțata de Judecătoria Sectorului 3 in dosar nr.3011/1994 s-a admis acțiunea reclamantei C. F. A. V. si a fost obligata parata CGMB sa-i lase in deplina proprietate si posesie imobilul situat in București, . colt cu ., constatându-se nelegalitatea titlului statului, respectiv a deciziei de preluare a imobilului in baza Decretului 92/1950. S-a reținut că reclamanta C. F. A. V. este fiica numiților Pragher M. si Pragher E. de la care a fost preluat imobilul.
C. F. A. V. a formulat cerere de retrocedare sau pentru acordarea de despăgubiri nr. 504/16.07.1996 adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (f. 36 dos. nr. 7359/2001, f. 203, 204 dos._/2004 al Judecătoriei Sectorului 3 București) pentru același imobil, întrucât nu fusese pusă în posesie până la acea dată.
Dreptul de proprietate al reclamantei asupra întregului imobil din . a fost înscris in Registrul de Transcripțiuni si Inscripțiuni al Judecătoriei Sector 3 sub nr._ la data de 20.12.1996, conform mențiunilor de pe sent. civ. nr. 4845/5.05.1994.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996 . situat in București, ., parter, sector 3 compus din 2 camere,vestibul, sas, baie. debara, bucătărie,sas, cămara, boxa, 3,615% din părțile comune si 8,91 mp teren situat sub construcție a fost vândut paraților inițiali T. M. L. si T. C. V..
În cauză sunt incidente prev. art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a reținut și prima instanță, care dispun „Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.”
Tribunalul a reținut că cererea de chemare în judecată prin care s-a solicitat și constatarea nulității absolute a contractului a fost formulată încă din anul 1997, astfel încât nu se pune problema nerespectării termenului special de prescripție instituit de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 pentru această acțiune.
Art. 1 al Legii nr. 112/1995 prevede că aceasta se aplică imobilelor preluate cu titlu.
Dar, astfel cum s-a reținut cu putere de lucru judecat prin sentința civila nr. 4845/5.05.1994, definitiva si irevocabila, pronunțata de Judecătoria Sectorului 3 in dosar nr.3011/1994, imobilul din . colt cu . a fost preluat nelegal de către stat, deci fără titlu valabil. S-a reținut astfel nelegalitatea și inaplicabilitatea deciziei de preluare emisă în baza Decretului 92/1950, imobilul fiind exceptat de la naționalizare conform art. 2 din Decret. Prin urmare, față de puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 4845/05.05.1994, nu mai pot fi puse în discuție aspectele reținute în această hotărâre referitoare la drepturile numitei C. F. A. V. asupra imobilului anterior menționat, astfel cum au solicitat prin argumentele expuse apelanții-pârâți.
Pe de altă parte, deși în contractul de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996 figurează ca vânzător din punct de vedere formal ., față de faptul că era de notorietate că această societate doar administrează bunurile imobilele aflate în proprietatea Municipiului București, tribunalul apreciază că în realitate a avut calitatea de vânzător în acest contract proprietarul M. București. De altfel, în contract se și arată calitatea . de „reprezentant al vânzătorului”.
Dar, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 239, la data de 23.12.1996, vânzătorul avea cunoștință de existența sentinței civile nr. 4845/05.05.1994 întrucât figurase ca parte prin organul său deliberativ – CGMB și fusese și notificat de către numita C. F. A. V. prin cererea de retrocedare sau pentru acordarea de despăgubiri nr. 504/16.07.1996 adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. Tribunalul a apreciat astfel că nu poate fi reținută susținerea reprezentantului vânzătorului . că nu a avut cunoștință de sentința 4845/05.05.1994. Față de aceste împrejurări vânzătorul M. București nu poate fi considerat de bună credință la încheierea contactului de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996.
În ceea ce îi privește pe cumpărătorii T. M. Lieb și T. V. C., chiar dacă am putea aprecia că nu au avut cunoștință de sentința civilă nr. 4845/05.05.1994 întrucât nu au fost parte în dosarul în care a fost pronunțată, pentru a putea fi considerați de bună credință la încheierea acestui contract trebuia să facă minime diligențe în sensul verificării registrelor de publicitate imobiliară existente la acea vreme precum și a unei verificări exhaustive cu privire la aplicabilitatea Legii nr. 112/1995 pe care și-au întemeiat cererea de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, în sensul de a verifica dacă a fost formulată cerere de restituire a imobilului de către fostul proprietar.
Or, tribunalul a constatat că dreptul de proprietate al numitei C. F. A. V. a fost înscris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni la data de 20.12.1996, anterior datei de 23.12.1996 când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare între T. M. L. și T. V. C. în calitate de cumpărător și . în calitate de mandatar al vânzătorului M. București. De asemenea, încă de la data de 16.07.1996 C. F. A. V. formulase cerere de retrocedare sau despăgubire pentru același imobil către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Față de acest aspect, tribunalul a apreciat că nu se poate reține buna credință a cumpărătorilor întrucât aceasta ar putea fi reținută numai în condițiile erorii comune invincibile care nu este compatibilă cu neverificarea registrelor de publicitate imobiliară.
De asemenea, cumpărătorii nu au făcut diligențe rezonabile pentru stabilirea situației juridice a imobilului cumpărat, cele făcute fiind insuficiente, având în vedere că încă de la data de 16.07.1996 fusese depusă cerere pentru restituirea imobilului sau despăgubire de către numita C. F. A. V..
În concluzie, față de cele mai sus reținute, tribunalul a apreciat că sunt întrunite condițiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 cu raportare la prev. art. 1 din Legea nr. 112/1995, astfel încât a admis apelul formulat de către apelanta-reclamantă. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare încheiat de T. M. L. și T. V. C. cu Primăria Municipiului București, la data de 23.12.1996, nr. 239.
În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de apel formulat de către apelanții-pârâți prin care au apreciat că cererea de chemare în judecată trebuia respinsă integral, tribunalul l-a respins ca nefondat.
Întrucât, astfel cum s-a arătat interior, instanța a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996, apelanții-pârâți nu mai pot opune apelantei reclamante vreun titlu de proprietate, în timp ce aceasta din urmă deține un titlu de proprietate, în calitate de moștenitoare a părinților săi, bunul rămânând în patrimoniul acestora, fiind preluat se stat fără titlu valabil, astfel cum rezultă cu putere de lucru judecat din sent. civ. nr. 4845/05.05.1994.
Prin urmare, întrucât apelanta-reclamantă are calitatea de proprietar neposesor, iar apelanții pârâți au calitatea de posesori neproprietari, tribunalul a apreciat ca legală soluția de admitere a capătului de cerere privind revendicarea imobilului, cu motivarea mai sus expusă și a respins ca nefondat cel de-al treilea motiv de apel formulat de către apelanții pârâți.
Împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General și pârâții C. M., T. R. C. și T. V. C..
În motivarea recursului declarat de pârâtul M. București prin Primarul General se arată că în mod greșit instanța de apel a constatat nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12U996.
Recurentul pârât consideră că ceea ce trebuia avut în vedere de către instanța de judecata în analiza respectării sau nerespectării condițiilor de validitate ale actului juridic incriminat, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 239/23.12.1996 era momentul efectiv al încheierii acestuia.
Or, sub acest aspect, consideră recurentul pârât, este indiscutabil faptul că au fost respectate condițiile de validitate prevăzute de art. 948 Cod civil, si anume: capacitatea, consimțământ, obiect si cauza.
Mai concret, părțile, municipalitatea prin mandatarul sau si parații au avut capacitatea de a contracta, a existat un consimțământ valabil exprimat al ambelor părți de a încheia actul juridic obiectul vânzării-cumpărării se afla in patrimoniul nostru iar vânzarea-cumpărarea s-a fondat pe o cauza licita, neprohibita de lege.
Este evident ca prefigurarea mintala a paraților a fost că odată ce statul prin reprezentanții săi sunt de acord să încheie actul de vânzare au si calitate de a transmite dreptul de proprietate, lucru întărit și de lipsa de pregătire juridică a paraților care i-ar fi făcut sa fie mai diligenți.
Nici o dispoziție din Legea nr. 112/1995 nu impune ca, chiriașii care își manifestă intenția de a cumpăra imobilul în care locuiesc, să verifice situația imobilului. În ceea ce privește Legea nr. 112/1995, chiriașul cumpărător (parații din prezenta cauza) la momentul intrării în vigoare a legii dețineau cu contract de închiriere valabil, apartamentul în care locuiau si pe cale de consecința, nu au făcut decât sa-si exprime opțiunea de cumpărare a acestui apartament in temeiul Legii nr. 112/1995.
Or, în lumina dispozițiilor Legii nr. 112/1995 si a art. 2 alin 2 s-a avizai favorabil cererea paraților de către oficiul juridic al societății vânzătoare prestatoarea de servicii, reclamanta nu locuia in imobil, iar la momentul respectiv, imobilul nu era liber.
Practica si jurisprudența actuala a statuat ca in principiu anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu atrage caducitatea actului in ceea ce-l privește pe subachizitor în cazul in care acesta este dobânditor de buna credința. Așadar, condiția esențiala ca actul de vânzare cumpărare sa fie menținut este ca terțul subachizitor sa fie încredințat ca persoane de la care a dobândit avea toate însușirile cerute de lege spre a-i transmite valabil drepturile asupra bunului.
Potrivit art. 9 din legea 112/1995 atât proprietarii cat si moștenitorii acestora ca si chiriașii pot formula cereri, iar rezolvarea uneia nu este condiționată de cealaltă, singura condiție pentru chiriași fiind sa aibă contract de închiriere legal încheiat iar actul sa fie încheiat cu buna credința.
Reținând astfel buna credința a paraților subdobânditori, recurentul pârât a constatat în raport de dispozițiile art.46 al.2 din Legea nr. 10/2001 că actul atacat nu este lovit de nulitate absolută.
Potrivit acestui text legal, actele juridice de înstrăinare inclusiv cele făcute in cadrul procesului de privațiune, având ca obiect imobile fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absoluta, în afara de cazul în care actul a fost încheiat cu buna-credința.
Astfel, legiuitorul a înțeles sa dea valabilitate actului de vânzare-cumpărare daca la încheierea actului a fost încheiat cu buna credința.
Așa cum a fost reținut in literatura juridica si in practica judiciara, este suficienta existenta bunei credințe a subdobânditorului pentru a da valența dispozițiilor de mai sus.
Potrivit jurisprudenței CEDO (obligatorie pentru statele membre semnatare ale Convenției, in egala măsura ca si normele acesteia) pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Articolului l din Primul Protocol Adițional la Convenție, este necesar, sa fie vorba de un "bun actual" al acesteia aflat in patrimonial sau, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscuta printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor masuri legislative de restituire concretizând in patrimoniul pârtii existenta unei speranțe legitime de redobândire a bunului in materialitatea sa.
Prevederile Articolului l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului si jurisprudența CEDO, de asemenea, operează in favoarea foștilor chiriași, in prezent proprietari de buna-credința.
Convenția Europeana a Drepturilor Omului garantează protecția unui bun actual aflat in patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (in anul 1987 data la care Statul R. nu era semnatar al Convenției), nu intră sub protecția Art. l din Primul Protocol la Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. In acest spirit a fost abrogat art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,republicata, cu modificările si completările ulterioare, prin Legea nr. 1/2009 (M. Of. nr. 63 din_ ).
In cauza de fata, reclamanta nu are nici măcar o asemenea speranța. De altfel, in jurisprudența sa in cauzele împotriva României, in situații similare, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca solicitarea de a obține uri bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual si nici o speranța legitima (Cauza C. împotriva României Cererea nr._/99 din 11.06.2002, Cauza P. împotriva României cererea nr._/99 din 13.11.2001).
Reclamanta nu mai pot pretinde existenta unei speranțe legitime de redobândire a bunului in materialitatea lui, ca urmare a masurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situația de fapt concreta.
Pe de o parte, potrivit art. 18 lit. (c) din Legea nr. 10/2001 (republicata) masurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproporționate. Astfel, in hotărârea R. împotriva României - 19.10.2006, s-a arătat ca "persoanele care si-au dobândit cu buna - credința bunurile nu trebuie sa fie aduse in situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat in trecut aceste bunuri" (a se vedea Pincova si Pine, citata mai sus, @ 58).
De asemenea, in cauza Jantner v. Slovacia din 2003, CEDO a statuat: "Articolul l din Primul Protocol nu pune în sarcina statelor o obligație generala de a restitui bunurile si nu impune nici o restricție a libertății lor de a adopta legislația pe care o adopta in restituirea bunurilor. Reglementarea nu este ușoara, dar căile alese sunt de competenta fiecărui stat în parte. Masurile trebuie sa fie coerente, efective si să respecte un echilibru just intre mijloacele folosite si scopurile urmărite.""
Potrivit art. 45 alin. (2) din Legea 10/2001 republicata si HG nr. 250/07.03.2007, cu modificările si completările ulterioare prin Legea nr. 1/2009/25.01.2009, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absoluta, in afara de cazul in care actul a fost încheiat cu buna-credința.
Conform art. 1898 din C.civ., buna - credința este credința posesorului ca cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea.
Contractul de vânzare-cumpărare a întrunit toate cerințele Legii nr. 112/1995, fiind astfel un act juridic legal.
Cumpărătorii au fost de buna-credință la dobândirea imobilului.
Potrivit art. 1898 alin 2 din C.civil, este suficient ca buna credința sa fi existat la momentul dobândirii imobilului.
Pe de alta parte, conform art. 1899 din C. Civil, buna-credința se presupune întotdeauna, iar sarcina probei cade celui ce invoca reaua-credința.
In motivarea Deciziei nr. 191/25.06.2002, Curtea Constituționala a făcut următoarele mențiuni: "...In realitate, singurul element "novator" adus de textul dedus controlului ii constituie consacrarea in terminis, pe cale legala, a principiului ocrotirii bunei-credințe, ., dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 Martie 1945 - 22 Decembrie 1989.
Consacrarea unei astfel de soluții legislative a fost impusa legiuitorului si de împrejurarea ca in aceasta materie eroarea . concordanta dintre aparenta si realitate si-a avut suportul in cadrul legislativ in vigoare la acel moment, care confirma, cu forța unei prezumții juris . proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar. O atare împrejurare justifica pe deplin opțiunea legiuitorului de a conferi bunei credințe o eficienta juridica similara celei din dreptul comun."
Contractul de vânzare-cumpărare conferă statutul de proprietari de drept, fiind ocrotiți de Constituția României, dar mai ales de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale, ratificata de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, 3 (trei) ani mai înaintea încheierii acestuia.
Conform art. l din Protocolul nr. l al Convenției Drepturilor Omului" Orice persoană fizică sau juridică are, Dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor Contribuții sau a amenzilor. "
În final, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare in judecata ca neîntemeiata.
În motivarea recursului declarat de pârâții C. M., T. R. C. și T. V. C., recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.5 și 9 C.pr.civ., aceștia au solicitat:
în principal, în temeiul art. 315 alin. 2 Cod procedură civilă casarea în tot a hotărârii recurate,
în subsidiar, în temeiul art. 312 alin. 2 Cod proc.civ modificarea în tot a hotărârii recurate si reținând cauza spre rejudecare să fie admis apelul recurenților pârâți declarat la data de 30.06.2010 împotriva Sentinței civile nr. 5232/08.04.2010 pronunțate de către Judecătoria Sectorului 3 si pe cale de consecința să se schimbe în tot sentința apelata în sensul respingerii ca nefondata a cererii de chemare în judecata.
De asemenea au solicitat respingerea apelului declarat de către intimata-reclamanta împotriva sentinței Civile nr.5232/08.04.2010 pronunțata de Judecătoria Sectorului 3, în principal, fata de inadmisibilitatea acțiunii introductive, iar in subsidiar ca netemeinic si nefondat.
Recurenții pârâți au criticat decizia ca nelegală prin prisma următoarelor motive de nelegalitate:
I. Prin primul motiv de recurs, recurenții pârâți au invocat dispozițiile art. 304 pct. 5 C.pr.civ., susținând că prin hotărârea data, instanța a încălcat formele de procedura prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 C.pr.civ.
In primul rând, recurenții pârâți au susținut că prin întâmpinarea pe care au formulat-o față de apelul declarat de apelanta-intimata C. F. A. V., au invocat cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepție pe care tribunalul nu numai că nu a pus-o în discuția contradictorie a părților, ci mai mult, nici nu s-a pronunțat asupra acesteia.
Or, excepția procesuala, este un mijloc de apărare prin care partea interesata, procurorul sau instanța din oficiu, invoca, in condițiile prescrise de lege si fără a pune in discuție fondul pretenției dedusa judecații, neregularități procedurale privind dreptul material la acțiune, urmărind întârzierea sau împiedicarea temporara sau perpetua a judecații in fond.
De altfel, după obiectul lor, excepțiile procesuale pot fi împărțite in doua mari categorii: excepții de procedura care vizează anumite iregularități procedurale si excepții de fond care sunt impedimente pentru exercitarea dreptului la acțiune, vizând deci fondul acțiunii si nu al dreptului.
Recurenții pârâți au susținut că în această ultimă categorie este inclusa si excepția pe care pârâții au ridicat-o si pe care instanța nu a analizat-o.
Astfel că în condițiile amintite, inadmisibilitatea acțiunii in revendicare constituie o excepție de fond absoluta care obliga instanța, in cazul admiterii ei, la respingerea acțiunii introductive, fără sa mai fie posibila discutarea temeiniciei fondului.
Pe de alta parte, omisiunea de a pune o excepție in dezbaterea contradictorie a pârtilor si apoi de a o soluționa motivat, echivalează cu încălcarea de către instanța a dreptului părților la apărare fiindcă, procedând astfel, le-a privat deopotrivă de posibilitatea de a o susține si, respectiv de a o combate, pe de alta.
In egala măsura, nepronunțarea asupra excepției pune instanța de recurs în imposibilitatea de a verifica legalitatea deciziei, întrucât semnifica nedezlegarea unui mijloc de apărare care era hotărâtor pentru soluția data.
Recurenții susțin că instanța de recurs, prin soluționarea recursului, nu se poate pronunța direct si pentru prima oara in cadrul procesual legal asupra inadmisibilității acțiunii în revendicare, deoarece ar priva ambele părți de calea legala de atac si nu ar asigura, mai cu seama pârtii nemulțumite de dezlegarea data, garanțiile unui proces echitabil.
Recurenții pârâți invocă dispozițiile art. 137 Cod proc.civ., text de lege care impune in sarcina judecătorului obligativitatea de a se pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedura, ulterior asupra excepțiilor de fond.
D. in situația în care părțile nu au invocat un asemenea mijloc de apărare, instanța are posibilitatea de a proceda la analizarea cauzei pe fond.
Recurenții pârâți susțin că instanța de apel a ignorant cu desăvârșire mijlocul de apărare invocat, nici nu a procedat la unirea sa cu fondul cauzei (conform dispozițiilor de la art. 137 alin. 2 Cod proc.civ.), nici nu a calificat excepția invocata ca fiind o apărare de fond.
In concluzie, întrucât aceasta neregularitate procedurala constând in nesocotirea unor principii fundamentale care guvernează procesul civil atrage sancțiunea nulității hotărârii, conform cazului de casare prev. de art.304, pct.5 Cod proc.civ., recurenții pârâți au apreciat că se impune admiterea recursului, casarea in tot a hotărârii tribunalului, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanța, pentru a soluționa motivat excepția de fond invocata, după punerea acesteia in discuția contradictorie a pârtilor si luarea concluziilor lor, urmând ca in raport de dezlegarea data sa soluționeze, după caz, fondul acțiunii sau sa procedeze direct la admiterea excepției.
II. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., recurenții au susținut că hotărârea instanței de fond fiind lipsita de temei legal si a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.
În opinia recurenților pârâți, soluția Tribunalului sub aspectul modalității în care s-a soluționat primul motiv de apel este fără susținere legala, fiind pronunțată cu greșita aplicare a legii.
Recurenții pârâți au relatat aspectele de procedură pe care le-a adus în atenția instanței de apel și care în mod eronat s-a pronunța asupra lor, arătând următoarele:
- instanța de fond a judecat cauza cu neobservarea faptului ca dosarul era suspendat, fără ca repunerea pe rol să fi operat în condițiile legale, in lipsa admiterii acesteia si in situația perimării dosarului;
- recurenții pârâți nu au renunțat la judecata acțiunii reconvenționale sau a cererii de chemare in garanție,
- instanța nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 225 din Cod proc.civ. în privința aspectului că, deși reclamanta a fost citată în repetate rânduri cu mențiunea de a se prezenta Ia interogatoriu - făcând dovada imposibilității doar pentru un singur termen de judecata, aceasta nu a înțeles sa se prezinte la termenul fixat în cauză.
De altfel, au susținut recurenții pârâți, Tribunalul a constatat că cele anterior reținute, expuse de apelanții-parați corespund celor consemnate in încheierile din 29.01.2010 si 18.03.3010.
Cu toate acestea, superficial, instanța de apel a considerat că Judecătoria Sectorului 3 București, deși nu s-a pronunțat în mod formal asupra cererii de repunere pe rol a cauzei, prin faptul că a procedat la judecarea cauzei în prezența părților, care nu numai ca nu s-au împotrivit, ci chiar au solicitat instanței să ia diverse măsuri care nu se puteau efectua decât după repunerea pe rol a cauzei, practic cauza a fost implicit repusă pe rol.
Mai mult, în accepțiunea tribunalului, lipsa menționării explicite a repunerii pe rol a cauzei si a motivării acestei masuri, supusa numai aprecierii instanței, nu a fost de natură a vătăma drepturile procesuale ale apelanților-parați pentru că aceștia au fost prezenți si prin solicitările formulate au fost de acord cu repunerea pe
Recurenții pârâți arată că dacă s-ar admite, prin absurd, că a intervenit în mod tacit repunerea pe rol a cauzei (idee care excede cu mult situației juridice analizate si dispozițiilor imperative procedurale aplicabile în cauză) în realitate, la termenul din data de 18.03.2010, reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile ce i-au fost fixate (si care anterior au condus la suspendarea cauzei), motiv pentru care cererea de repunere pe rol, nu numai ca este viciată ca si forma, dar este nesusținuta in fond. De altfel, acest aspect (neîndeplinirea obligațiilor stabilite de către instanța in sarcina reclamantei) rezidă si din conținutul încheierilor de ședința amintite, unde se consemnează totodată ca, după rămânerea cauzei in pronunțare, s-a prezentat reclamanta, prin apărător, fără a depune vreun înscris.
Astfel, la termenul de judecata din data de 18.03.2010, instanța de judecata, nu a verificat temeinicia cererii de repunere pe rol, nu s-a pronunțat cu privire la cererea de repunere a cauzei pe rol, si nemotivând cererea de repunere pe rol a acordat părților cuvântul pe fond, în lipsa unui cadru procesual care ar fi investit in mod legal instanța.
Recurenții pârâți au susținut că sunt greșite considerentele Tribunalului sub aspectul că lipsa menționării explicite a repunerii pe rol a cauzei si a motivării acestei masuri, nu ar fi fost de natura a vătăma drepturile procesuale ale apelanților-parați, întrucât, pe de o parte, nerespectarea unei obligații imperative pe care legea o impune magistratului nu poate fi complinită printr-un asemenea raționament (fiind de esența contradictorialității punerea în discuție a oricărei cereri formulate oral sau în scris - singura în măsură a aprecia temeinicia repunerii cauzei pe rol fiind instanța, indiferent că părțile se împotrivesc sau nu) iar pe de alta parte, recurenții pârâți nu au renunțat la cererea reconvenționala sau la cererea de chemare in garanție, aspect reținut in afara unui cadrul legal care este in măsura să le vatăme recurenților pârâți în mod iremediabil interesele si drepturile.
Pe de alta parte, T. M. L. și T. V. C. nu au renunțat la acțiunea reconvenționala sau la cererea de chemare în garanție. Vârsta acestora la acel moment era de 86, respectiv 83 de ani. Prevederile art. 129 alin. 5 Cod proc. civ. impun in sarcina judecătorilor îndatorirea de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeala privind aflarea adevărului. Totodată, potrivit art. 44 din același cod, instanța poate numi un curator special in situații deosebite privind capacitatea de exercițiu a drepturilor civile.
In plus, au apreciat recurenții pârâți, potrivit dispozițiilor art.1551 alin. 2 C.pr.civ., în materia suspendării, judecata poate fi reluata doar daca obligațiile pentru care a operat suspendarea au fost îndeplinite, însă obligațiile impuse în sarcina apărătorului reclamantei nu doar că nu au fost îndeplinite, ci mai mult, cererea de repunere pe rol nu a fost admisa.
Prin urmare, în opinia recurenților, ne aflam in situația in care repunerea pe rol nu a operat, cu consecința perimării dosarului, iar sentința apelata a fost pronunțata în timpul suspendării cauzei.
De altfel, in ceea ce privește aprecierea instanței de judecata cum ca nu ar fi intervenit perimarea judecații întrucât excepția nu a fost invocata in fata primei instanțe, în opinia recurenților pârâți nici nu s-ar fi putut proceda altfel, întrucât, după momentul dezbaterilor pe fond, instanța s-a dezinvestit neexistând posibilitatea procedurală de a se invoca aceasta excepție fără ca dosarul sa nu fie repus pe rol (in condițiile art. 151 Cod proc.civ.).
În opinia recurenților pârâți, odată in plus au fost vătămate drepturile lor, aceștia aflându-se în situația în care repunerea pe rol nu a operat, cu consecința perimării dosarului.
In acest context, se apreciază, în opinia recurenților pârâți, că modalitatea in care s-a motivat hotărârea instanței de apei este de natura sa acopere (in mod nejustificat, netemeinic si nelegal) gravele neregularități de procedura sesizate în actul de judecata a instanței de fond, fapt care din punctul de vedere al recurenților pârâți echivalează cu însăși încălcarea dreptului la un proces echitabil fiind vădit viciat si principiul aflării adevărului in cauza.
Se apreciază că această modalitate de a interpreta normele de procedura este denatură a eluda
- instituția suspendării judecații cauzata de pasivitatea reclamantului - fiind de notorietate faptul ca dispozițiile art.1551 alin. 2 Cod proc.civ. stabilesc in limite foarte stricte că judecata va fi reluata daca obligațiile au fost îndeplinite si daca aceasta poate continua. De altfel, si din interpretarea dispozițiilor art. 2441 C.pr.civ. rezulta necesitatea ca instanța de judecata sa se pronunțe;
- posibilitatea ca instanța sa nu aprecieze oportuna repunerea cauzei pe rol, demers care implicit naște in sarcina reclamantului posibilitatea de a recura soluția de respingere a cererii de repunere pe rol.
- efectele suspendării - orice act de procedura efectuat in acest interval fiind lovit de nulitate de la momentul suspendării începând sa curgă si termenul de perimare.
-rezultatul deliberării si faptul ca ori de cate ori judecătorul se pronunță asupra unei cereri, excepții, etc., trebuie in mod automat sa consemneze actul de dispoziție al instanței sub forma unei hotărâri judecătorești.
Lipsa acestor elemente esențiale țin sa ignore cu desăvârșire dispozițiile art. 255 Cod proc.civ. si sa încalce dispozițiile art. 261 Cod proc.civ.
Or, au susținut recurenții pârâți, daca ar accepta punctul de vedere al instanței de apel nu înțeleg scopul cailor de atac, al instituțiilor de procedura reglementate de dispozițiile art. 281-281/3 Cod proc.civ. sau a actului de dispoziție al instanței cu privire la litigiul dintre părți
Pe de alta parte, instanța de apel, in mod nelegal, a apreciat ca fondate criticile intimatei-reclamante, in ceea ce privește faptul ca bunul imobil nu ar intra in domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995, conform art. l alin. 4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, și că contractul de vânzare cumpărare nr. 239/1996 ar fi lovit de nulitate absoluta pentru ca ambele părți contractante au fost de rea-credinta la momentul perfectării acestuia.
Însă, în opinia recurenților pârâți, instanța de apel ignora cu desăvârșire următoarele aspecte;
Pentru a-si dovedi dreptul de proprietate, intimata se prevalează de dispozițiile sentinței civile nr. 4045/05.05.1994 pronunțata in dosar nr. 3011/1994 de Judecătoria Sector 3, definitiva si irevocabila, prin care i s-a restituit in deplina proprietate întreg imobilul în litigiu.
Recurenții pârâți au apreciat că respectiva sentința nu este opozabila niciuneia din părțile semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/1996, înscris prin care recurenții pârâți au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, având în vedere faptul că intimata nu a chemat in judecata niciuna din aceste părțile contractante.
Pe de alta parte, buna-credința a recurenților pârâți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare este demonstrata de adresa nr. 06/24.05.1994 prin care Asociația de locatari a solicitat S.C. Centrul Istoric S.A. să i se comunice situația juridica a clădirii, anul construcției, proprietarii, anul naționalizării si in ce baza, precum si daca sunt situații juridice deosebite in ceea ce privește apartamentele si de ce natură - înscris pe care instanța de apel nici măcar nu l-a adus în discuție.
Mai mult, în urma adresei primite de la C.L.M.B., prin care Centrului Istoric S.A. i s-a prezentat lista cu imobilele naționalizate pentru care se aprobase acordarea de despăgubiri către foștii proprietari, lista care conținea si imobilul in litigiu, Centrul Istoric S.A. a procedat la semnarea contractelor de vânzare-cumpărare cu foștii chiriași, printre care ne-am numărat si subsemnații.
Acest lucru a fost posibil datorita manevrelor dolosive folosite de intimata in toate demersurile și acțiunile întreprinse pentru obținerea retrocedării imobilului in natura, astfel:
- cu toate că nu avea calitate de unic moștenitor, intimata a introdus acțiunea in justiție doar in numele sau, prezentându-se ca unica moștenitoare a defuncților Prager E. si M.. Calitatea de unica moștenitoare a obținut-o abia în data de 28 noiembrie 1996, la mai mult de 2 (doi) ani după ce instanța de judecata s-a pronunțat in sensul de a-i restitui in proprietate imobilul.
- sentința civila nr. 4045/05.05.1994 a fost obținută contra unor persoane fără nicio calitate in cadrul contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/1996, cu toate ca intimata avea cunoștința despre chiriașii care locuiesc in imobil, precum si despre faptul ca imobilul se afla in administrarea S.C. Centrul Istoric S.A.. Astfel, acțiunea a fost formulata inițial impotriva Consiliului Local al Municipiului București si o anume S.C. Titan S.A., ce ulterior a si fost scoasa din cauza ca fiind lipsita de calitate procesuala pasiva
- sentința civila nr.4045/05.05.1994 a rămas definitiva si irevocabila prin nepromovarea niciunei cai de atac, având in vedere faptul ca nici recurenții si nici S.C. Centrul istoric S.A. nu au avut cunoștința despre existenta acestui dosar, nefiind citați in cauza.
- cu toate că intimata a obținut deplina proprietate a imobilul inca din anul 1994, aceasta nu a făcut niciun demers pentru valorificarea dreptului sau timp de aproape 3 (trei) ani, de teama controalelor efectuate de P. General care, exercitând recursuri in anulare, obținea, in mod indubitabil, desființarea sentinței, la cererea chiriașilor. Or, acțiunile de totala rea-credința ale intimatei se succed astfel: obținerea in anul 1994 a dreptului de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătoreasca inopozabila recurenților sau vânzătoarei si notificarea dreptului de proprietate in data de 30.06.1997.
- cu toate ca promovase o acțiune in revendicare, intimata a întocmit si cerere de retrocedare sau de acordare a despăgubirilor bănești in anul 1996 în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1994, cerere ce i-a si fost aprobata.
- ca urmare a aprobării cererii de despăgubire de către Primăria Municipiului București, intimata a formulat o cerere de renunțare si a introdus o noua acțiune în justiție, urmând ca, prin adresa Primăriei M. București nr._/25.10.2000, procedura de acordare a despăgubirilor sa fie suspendata pana la soluționarea prezentului dosar.
- ulterior, prin notificarea nr. 1544/09.07.2001, intimata s-a adresat cu o noua cerere către Primăria Municipiului București, întocmind in acest sens o cerere de suspendare a judecații dosarului nr. 7359/2001 pana la soluționarea notificării adresate Primăriei.
În opinia recurenților pârâți, cauza contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/1996 nu este contrara banelor moravuri si nici ordinii publice, neputându-se constata nulitatea acestui contract. De asemenea, nu se poate retine reaua-credință a pârâților, aceștia neavând cunoștința despre revendicarea formulata, nefiind nici măcar notificați de către intimata.
Or, potrivit art. 1899 alin. (2) din Codul civil „buna-credința se presupune totdeauna si sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua-credința."
In aceste condiții, au apreciat recurenții pârâți, nu numai ca nu s-a dovedit reaua-credința a lor, dar mai mult, reaua-credința a intimatei este dovedita pe deplin prin ansamblul modalităților uzitate de fraudare a legii in vederea obținerii a ceea ce nu i se cuvine.
Având in vedere faptul ca ambele părți semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare au fost de buna-credința, sau cel puțin cumpărătorul, aspect dovedit prin diligentele efectuate pentru aflarea situației juridice a imobilului si prin înscrierea dreptului de proprietate în registrul de transcripțiuni al Judecătoriei Sectorului 3 București, intenția de fraudare a legii nu exista si drept urmare nici cauza ilicită.
În opinia recurenților pârâți era necesar ca instanța de apel să verifice preferabilitatea dreptului de proprietate al reclamantei prin raportare la titlul autorilor săi, Prager E. si Prager M., iar nu prin raportare la sentința civilă nr.4845/05.05.1994.
Prin urmare, instanța trebuia sa procedeze la analizarea in concret a înscrisurilor depuse de reclamanta in dovedirea dreptului de proprietate al autorilor ei, Prager E. si Prager M.. Or, in acest context, instanța de apel ar fi observat că imobilul din . nu a fost în proprietatea lui Prager E., iar acest aspect rezulta din certificatul de moștenitor nr. 165/09.05.1996, potrivit căruia reclamanta C.-F. V. A. este moștenitoarea defunctului Prager E.-Michel.
Un alt aspect de interes în opinia recurenților pârâți, este faptul că în masa succesorala a bunurilor imobile ramase după autorul reclamantei, Prager E.-Michel, se regăsește cota de 2/8 din suprafața de 3 mp din dreptul de concesiune asupra unui loc de veci situat in Cimitirul „S. V.", cu o suprafața de 6,3 mp (o groapa) aparținând în totalitate lui E. D..
Ulterior, la data de 28.11.1996, in actul de partaj succesoral dintre reclamanta si moștenitorul Babeanu M., autentificat sub nr. 7226, „apare" la obiect, pe lângă dreptul de concesiune asupra locului de veci, si „toate drepturile succesorale asupra oricăror bunuri care au aparținut defuncților Prager M. si Prager E. Michel (imobile in prezent naționalizate, care vor fi redobândite in baza Legii nr. 112/1995), care nu au fost menționate pana in prezent in masa succesorala rămasa de pe urma decesului acestora". Aceleași mențiuni se reiau si în actul adițional la actul de partaj autentificat sub nr. 7282/18.12.1997.
Recurenții mai susțin că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat Ia nr._/10.06.1933, E. Prager, inginer, a cumpărat de la V. R. Caracas si R. Caracas „imobilul situat in București . (fost 41)".
Prin același contract se descrie amplasarea întregului imobil cumpărat ca fiind „in întretăierea străzilor Sfinților si B., având in fata piațeta formata din întretăierea celor doua străzi".
Același act arata ca, „suprafața terenului este de circa 53 m.p. si se învecinează la răsărit cu proprietatea cumpărătorului pe o întindere de 13,35 m.l; la apus cu piațetele Sfinți si B. pe o întindere de 12,40 m.l; la miazăzi cu . întindere de 4 m.l, iar la miaza noapte cu . întindere de 4,30 m.l "
In mod evident, în opinia recurenților pârâți,acest document dovedește dreptul de proprietate al unei persoane, E. Prager, asupra terenului in suprafața de 53 m.p. situat in București, . (fost 41), iar nu dreptul de proprietate asupra imobilului situat in București, . cu o suprafața a terenului mult rnai mare.
Recurenții mai susțin în privința autorizației nr. 36/S/10.06.1933 că aceasta este emisă pe numele „D-l Inginer S. Prager" pentru a „construi la imobilul din .". Se menționează si un număr compus din doua cifre, prima nu este lizibila (ar putea fi 1 sau 4), dar a doua cifra este 3, în niciun caz nefiind vorba de nr. 25.
Totodată, in tabelul privind „specificarea sumelor plătite" din autorizație, se stabilesc taxe aferente unui teren de 270 m.p..
Or, autorizația valabila timp de 6 luni de la emitere, emisa pe numele unui inginer S. Prager pentru a construi un imobil din ., nu poate face dovada unui drept de proprietate, fiind lipsita de identitate de persoana si obiect, raportat la imobilul din ..
Recurenții mai arată că cuprinsul în procesului-verbal nr._/1940 emis de Comisia pentru înființarea Cărților Funciare in București se arata ca a fost întocmit Ia data de 24 Februarie 1941, „cu privire la imobilul situat in . cu B. compus din suprafața de 312 m.p. ... aparținând D-lui Proger lulius E.". Potrivit aceluiași act, „procuristul proprietarului" a cerut „înscrierea in cartea funciara a dreptului de proprietate asupra imobilului mai sus arătat".
Prin urmare, în opinia recurenților pârâți, ne aflam din nou in situația lipsei de identitate dintre persoana, imobil si suprafața.
Pe cale de consecința, din analiza coroborata a înscrisurilor de mai sus, reținute de instanța in motivarea preferabilitații dreptului de proprietate al reclamantei, rezultă, în opinia recurenților pârâți, următoarele:
-reclamanta a invocat dreptul de proprietate al părinților Prager E. si Prager M. asupra imobilului din .;
-Prager M. nu apare in niciun act privind presupusa proprietate;
-reclamanta este moștenitoarea lui Prager E. Michel;
-contractul de vânzare-cumpărare a fost incheiat de E. Prager, autorizația este emisa pe numele lui S. Prager, iar in procesul-verbal este menționat ca proprietar Proger lulius E.;
-contractul de vânzare-cumpărare are ca obiect imobilul situat in București . (fost 41), autorizația de construire imobilul din . nr. 13 sau 43, iar procesul-verbal imobilul din . cu B.;
-suprafețele variază si ele întocmai: 53 m.p. in contractul de vânzare-cumpărare, 270 m.p. in autorizația de construire si 312 m.p. in procesul-verbal.
Or, în opinia recurenților pârâți, în niciun moment nu a fost dovedit dreptul de proprietate al autorului reclamantei asupra imobilului din ..
Prager E. sau Prager M. nu figurează ca proprietari nici în cartea funciara a imobilului si nici în istoricul de rol al imobilului din ..
Recurenții pârâți au apreciat că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului din ., iar instanța de apel a confirmat o opinie a instanței de fond care are in vedere o . înscrisuri contradictorii si fără relevanta asupra imobilului in litigiu (depuse de reclamanta), în detrimentul înscrisurilor depuse de către recurenții pârâți și care atesta în mod indubitabil proprietatea lor.
Mai mult, in motivarea sentinței apelate, instanța de fond a omis sa analizeze sau sa se pronunțe asupra înscrisurilor invocate de către recurenții pârâți, de o relevanta primordiala.
Astfel, potrivit Adresei nr. 5496/16.09.2008 emisa de M. București - Primăria Sector 3, Șef Serviciu Juridic C., prin care s-a răspuns la solicitarea recurenților pârâți privind istoricul de rol al apartamentului nr. 4 din imobilul situat in ., sector 3, se arata ca:
Intre 1942-1944, la matricola imobilului in cauza au fost impuși ca plătitori de impozit Statul R. prin V. Tanu pentru prăvălia nr. l cu pivnița, magazie si o camera;Statul R. prin C. R. pentru prăvălia nr. 2 pardosită cu mozaic;Statul R. prin N. M. pentru .;Statul R. prin S.A.R. Pichet pentru ., vestibul;Statul R. prin P. M. pentru ., sala si bucătărie.Din anul 1945 pana in anul 1950 a figurat ca plătitor de impozit pentru întreg imobilul D. Ing. A. Istacescu si Dna. Ernestina Wex...
In data de 20.04,1950, imobilul a fost naționalizat;
Din anul 1997 pana in prezent, figurează ca plătitori de impozit pentru . M. L. si Dna. T. C. V., impunerea fiind făcuta in baza contractului de vânzare-cumpărare cu plata in rate nr. 239 din data de 23.12.1996, a declarației si a procesului-verbal de impunere.
De asemenea, Procesul-verbal nr._/1946 întocmit de aceeași Comisie pentru înființarea Cărților Funciare in București atesta ca:
Imobilul situat in ., compus din teren in suprafața de 391 m.p. cu doua corpuri de clădiri, corpul principal de la . prăvălii, 2 camere, sala, W.C. la etaj cu 4 camere, 2 antreuri, W.C. bucătărie, hol, mansarda cu 3 camere, pod, subsolul cu pivnița, este proprietatea lui Istecescu L. A. în cotă de ½ părți si a lui Wechester Mathias Esthera, născuta Istecesu, în cotă de ½ ;
Înscrierea in cartea funciara a fost ceruta in baza posesiunii si cu titlu de (i) pentru cel de sub pct. I moștenire de la defunctul sau tata Istecescu I., decedat la 25 Mai 1934, si in temeiul actului de partaj si transcripțiune încheiat cu moștenitorii, autentificat la Tribunalul Ilfov sub nr. SI9 din 10 Ianuarie 1936 si transcris sub nr. 445 din 10 Ianuarie 1936 (ii) pentru coproprietara de la punctul 2 cu titlu de cumpărare conform actului de adjudecare a Tribunalului Ilfov si notat sub nr. 7325/1912, si în temeiul sentinței civile cu nr. 444 din 12 mai 1936 a Tribunalului Ilfov s. A Il-a C.C. dosar nr. 647/926;
Imobilul din . nu avea sarcini.
Mai mult, potrivit extrasului de carte funciara, dreptul de proprietate al numiților Istecescu L. A. si Wechester Mathias Esthera a fost intabulat in Cartea funciara a imobilului situat in ..
F. de considerentele expuse, în opinia recurenților pârâți, din coroborarea înscrisurilor rezultă că asupra imobilului in litigiu, situat în ., proprietari ar fi fost statul roman, Istecescu L. A., Wechester Mathias Estheranu si subsemnații, niciodată Prager E. sau Prager M..
Pe de altă parte, recurenții susțin că în privința sentinței civile nr. 4845/05.05.1994, prin care s-a dispus admiterea acțiunii formulate de reclamanta C.-F. A. V., obligarea paratei Primăria Municipiului București la restituirea in deplina proprietate si posesie a imobilului situat in București, ., sector 3, s-a statuat ., in mod irevocabil, asupra solicitării de reconstituire a dreptului de proprietate pentru imobilul sus amintit, solicitare promovata si prin acțiunea înregistrata sub nr._/1997 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București.
Or, aceasta statuare a instanței in legătura cu regimul juridic al imobilului si solicitarea de reconstituire a dreptului de proprietate formulata in acel litigiu si reluata in prezentul dosar nu poate fi supusa unei reevaluări ulterioare, fără încălcarea autorității de lucru judecat, întrucât ea este rezultatul dezbaterilor judiciare si verificării jurisdicționale a instanței.
Este vorba de prezumția lucrului judecat care funcționează in cauză [art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 C. civ.), potrivit căreia o hotărâre irevocabila exprima realitatea raporturilor juridice dintre părți (res judicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovada contrara, fata de caracterul absolut al prezumției [art. 1202 alin, 2 C. civ.J.
În opinia recurenților pârâți, ceea ce se va retine in cauză efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, in sensul ca dezlegarea data de instanța anterioara referitoare Ia aceeași chestiune de drept (cererea de reconstituire cu privire la același imobil) nu va putea fi contrazisa de judecata de fata, astfel ca ea se impune ca o chestiune prejudiciala deja dezlegata si in cadrul acestui dosar (a se vedea în acest sens si deciziile nr. 2351/2007, nr. 5834/2007, nr. 995/2009, nr. 3028/2012 a ICCJ Secția civila si proprietate intelectuala).
De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se retine în mod constant ca dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful l trebuie interpretat prin prisma principiului preeminentei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenției, principiu enunțat in preambulul Convenției.
Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminentei dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești sa nu mai poată fi rediscutate (Brumărescu c. României, § 61). În aplicarea principiului preeminentei dreptului si a securității raporturilor juridice, instanțele trebuie sa tina cont si de constatările de fapt din cadrul procedurilor judiciare anterioare finalizate prin hotărâri definitive si sa nu le mai pună in discuție . (a se vedea Amuraritei c. României, parag. 31- 38).
Prin urmare, repunerea in discuție . a aceleiași cereri - respectiv reconstituirea unui drept de proprietate asupra aceluiași imobil, ar însemna ignorarea efectelor juridice din sentința civila nr. 5232/08.04.2010 pronunțata de Judecătoria Sectorului 3 București, definitiva si irevocabila.
Prin urmare, in cauza de fata, susțin recurenții că se dorește lipsirea de efecte juridice a hotărârii civile menționate, prin schimbarea persoanei care ii este opozabila.
In mod normal, intimata ar fi trebuit sa pună in executarea sentința amintita si sa procedeze la obligarea Primăriei Municipiului București la restituirea in deplina proprietate si posesie a imobilului situat in București, ., sector 3.
Nu in ultimul rând, in conformitate cu prevederile art.l alin.(2) din Legea nr.165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, in natura sau echivalent, a imobilelor preluate in mod abuziv in perioada regimului comunist în România, în situația in care restituirea in natura a imobilelor preluate in mod abuziv in perioada regimului comunist nu mai este posibila, singura măsura reparatorie in echivalent care se acorda este compensarea prin puncte, iar potrivit art. 4, dispozițiile prezentei legi se aplica cererilor formulate si depuse, in termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate pana la data intrării in vigoare a prezentei legi, cauzelor in materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum si cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate in temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțata in Cauza M. A. si alții împotriva României, la data intrării in vigoare a prezentei legi.
Având in vedere faptul ca apartamentele in litigiu au fost vândute cu respectarea dispozițiilor legale in vigoare la momentul încheierii contractelor, respectiv in baza Legii nr.112/1995, acestea nu mai pot fi restituite in natura, motiv pentru care singura măsura reparatorie ce poate fi acordata este compensarea prin puncte.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă si a art. 304 pct. 9 Cod proc.civ..
Intimata reclamantă N. I. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului formulat de recurenții pârâți C. M., T. R. C. și T. V. C. și obligarea acestora la cheltuieli de judecată.
Nu s-au solicitat și administrat probe noi în sensul prevederilor art.305 C.pr.civ. în faza recursului.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor intimatei și a prevederilor art.304 C.pr.civ., Curtea apreciază recursurile ca nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse continuare:
Astfel, referitor la recursul formulat de recurenții pârâți C. M., T. R. C. și T. V. C., prin primul motiv de recurs recurenții critică decizia recurată prin prisma motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.5 Cod procedură civilă, susținând că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată prin întâmpinare în faza apelului, încălcându-le dreptul la apărare ceea ce ar semnifica nedezlegarea unui mijloc de apărare hotărâtor în cauză.
Acest motiv de recurs este nefondat.
În acest sens, Curtea reține că într-adevăr prin întâmpinarea formulată în fața instanței de apel, recurenții pârâți au invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată susținând că intimata reclamantă a solicitat restituirea imobilului atât pe cale judiciară cât și pe cale administrativă și că alegând formularea unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun cererea este inadmisibilă întrucât în cauză era aplicabilă procedura prevăzută de Legea nr.10/2001. Este adevărat că instanța de apel nu a pus în discuția părților și nu s-a pronunțat asupra excepției invocate de recurenți prin întâmpinare, însă nu mai puțin adevărat este faptul că această omisiune nu atrage nulitatea deciziei recurate nefiind incident motivul de nulitate prevăzut de dispozițiile art.105 alin.2 Cod procedură civilă, dispoziții care prevăd că în cazul nulităților virtuale cum este în speță, actele procedurale îndeplinite prin observarea formelor legale sunt lovite de nulitate numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
Curtea constată în primul rând că în raport de prevederile art.282 alin.1 Cod procedură civilă, părțile pot invoca în calea de atac a apelului doar excepții referitoare la exercitarea căilor de atac iar nu cu privire la cererea de chemare în judecată, aceste din urmă excepții putând fi invocate doar în faza judecății în fața primei instanțe, iar în privința modului de soluționare a excepțiilor procesuale de către prima instanță se pot formula critici prin motivele de apel, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, unde recurenții pârâți nu au invocat în fața primei instanțe excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulând această excepție direct în fața instanței de apel.
În al doilea rând, în mod evident nu este incident motivul de nulitate prevăzut de art.105 alin.2 Cod procedură civilă și nu a fost în nici un mod încălcat dreptul la apărare al recurenților în condițiile în care excepția inadmisibilității acțiunii este vădit nefondată, astfel cum apreciază instanța de recurs în analiza pretinsei vătămării suferite de către recurenți prin omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra acestei excepții. În acest sens, Curtea reține că cererea de chemare în judecată prin care intimata reclamantă a investit prima instanță a fost formulată în anul 1997, iar prin acțiunea formulată anterior intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr.10/2001 s-a solicitat obligarea recurenților pârâți să lase în deplină proprietate și liniștită posesie intimate imobilul din ., apt.4, sector 3 București și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr.239/23.12.1996, fiind incidente prevederile art.46 alin.4 Cod procedură civilă care prevedeau obligativitatea persoanei îndreptățite de a urma calea prevăzută de legea specială după .; mai mult, după cum a reținut în mod unitar practica judiciară făcând aplicarea deciziei civile nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un interes în interesul legii, existența unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat prevăzute de Legea nr.10/2001 care are caracter de lege specială în raport de dispozițiile generale referitoare la acțiunea în revendicare reglementată de Codul civil nu exclud în cauza de față posibilitatea intimatei reclamante de a se adresa instanței cu acțiune în revendicare de drept comun întrucât Legea nr.10/2001 nu reglementează o procedură administrativă pentru restituirea în natură a bunurilor înstrăinate de stat anterior intrării sale în vigoare ci numai pentru bunurile care erau deținute de stat inclusiv prin unitățile sale la data intrării sale în vigoare, în acest din urmă caz Legea nr.10/2001 nefiind de natură să înlăture acțiunea în revendicare de drept comun îndreptată împotriva subdobânditorilor imobilului revendicat. În cauză, imobilul revendicat de intimata reclamantă nu mai era deținut la data de 14.02.2001, când a intrat în vigoare Legea nr.10/2001, de către unitățile deținătoare prevăzute de lege, apartamentul fiind vândut de către recurenții prin contractul de vânzare cumpărare nr.239/23.12.1996. Nici împrejurarea că ulterior formulării cererii de chemare în judecată și intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 intimata reclamantă a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001 în cadrul căreia a obținut despăgubiri nu atrage inadmisibilitatea prezentei acțiunii în revendicare a imobilului deoarece admisibilitatea unei cererii de judecată se analizează la momentul introducerii sale, în raport de dispozițiile legale în vigoare la acel moment, iar nu în raport de împrejurări și dispoziții legale ulterioare cum pretind recurenții.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs recurenții critică decizia tribunalului ca fiind dată cu greșita interpretare a legii deoarece instanța de apel nu a avut în vedere faptul că prima instanță nu a dispus repunerea pe rol a cauzei, că a luat în mod nelegal act de renunțarea recurenților pârâți la judecata cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție, că nu a făcut aplicarea dispozițiilor art.225 Cod procedură civilă și nu a reținut împrejurarea că ar fi operat perimarea.
Și acest motiv de recurs este vădit nefondat.
Curtea reține că chiar dacă prin încheierile de ședință din 29.01.2010 și cea din 18.03.2010 instanța nu a dispus în mod formal repunerea pe rol a cererii de chemare în judecată, nu este incident motivul de nulitate al hotărârii primei instanțe, după cum corect a reținut și instanța de apel, contrar susținerilor nefondate ale recurenților în condițiile în care această împrejurare nu a produs vreo vătămare a intereselor procesuale ale recurenților. În acest sens, recurenții nu au fost în măsură să arate în ce mod le-au fost vătămate interesele procesuale prin împrejurarea că cauza a fost soluționată la 18.03.2010 de către prima instanță fără ca intimata să-și fi îndeplinit obligațiile procesuale ce-i fuseseră fixate prin încheierea de ședință din 9.04.2009, respectiv aceea de a depune o copie și originalul a contractului de asistență juridică încheiat de acesta cu apărătorul său, sens în care recurenții susțin că dispoziția de repunere pe rol ar fi viciată ca și formă și nesusținută în fond. Mai mult, nu se poate reține vreo vătămare a intereselor procesuale a recurenților în condițiile în care după cum corect a reținut și instanța de apel, prima instanță a acordat părților cuvântul asupra cererilor formulate și fondului cererii de chemare în judecată, recurenții putându-și exercita drepturile procesuale, neputându-se susține nici de către recurenți existența în concret a unei vătămări procesuale, aceștia referindu-se doar la nerespectarea unor obligații imperative prevăzute de lege, nerespectare care este sancționată cu nulitatea actului de procedură doar în situația existenței unei vătămări, cum s-a mai arătat.
Nici împrejurarea că prin încheierea de dezbateri instanța a luat act de renunțarea la judecată de către recurenți în privința cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție nu semnifică nelegalitatea hotărârilor instanțelor de fond câtă vreme aceștia și-au exprimat în mod clar și expres voința de a renunța la judecarea cererilor menționate, această manifestare de voință fiind valabil exprimată și aptă de a produce efecte juridice, aspect ce se poate reține în absența oricăror probe contrare aduse de către recurenți în condițiile în care capacitatea de exercițiu deplină este prezumată de către lege; mai mult, contrar susținerilor recurenților, judecătorul nu poate încălca principiul disponibilității părții în procesul civil refuzând să dea efecte manifestării de voință expresă a părților exprimate de acestea în sensul de a se desista de soluționarea unor cereri de chemare în judecată; mai mult, vârsta înaintată a recurenților la data formulării cererii de renunțare la judecată în discuție nu poate conduce la judecătorul la a prezuma discernământului alterat al părților, iar pentru a se face aplicarea prevederilor art.44 Cod procedură civilă era necesar ca recurenții să fi dovedit că sunt persoane cu capacitate de exercițiu restrânsă sau lipsite de capacitate de exercițiu.
Nefondată este și susținerea potrivit căreia instanța de apel nu ar fi avut în vedere împrejurarea că judecătoria nu a făcut aplicarea art.225 Cod procedură civilă în privința reclamantei în condițiile în care reclamanta nu a fost citată cu mențiunea de a se prezenta la interogatoriu pentru termenele din 29.01.2010 sau 18.03.2010 iar prevederile legale menționate stabilesc o prezumție relativă de mărturisire deplină sau de început de dovadă în folosul părții potrivnice însă doar cu privire la proba interogatoriului și în condițiile în care din ansamblul materialului probator rezultă că această prezumție se coroborează cu celelalte probe administrate în cauza respectivă, ceea ce nu este cazul în speță.
În fine, este vădit nefondată și susținerea recurenților potrivit căreia instanța de apel nu ar fi avut în vedere că judecătoria nu a operat repunerea pe rol a cauzei, hotărârea apelată fiind pronunțată în timpul suspendării cauzei cu consecința perimării acțiunii. În acest sens, Curtea reamintește recurenților prevederilor art.248 alin.1 Cod procedură civilă care instituie sancțiunea perimării în cazul cererii de chemare în judecată care a rămas în nelucrare din vina părții timp de 1 an și prevăd că partea nu se socotește în vină când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu. În cauză, instanța de apel a reținut corect că recurenții sunt decăzuți din drepturi de a mai invoca excepția de perimare, excepție pe care a invocat-o direct în instanța de apel, instanța făcând corecta aplicare a prevederilor art.252 alin.3 Cod procedură civilă care nu disting după cum prima instanță s-a dezinvestit sau nu prin pronunțarea unei hotărâri; în cauză recurenții aveau posibilitatea să formuleze potrivit textului legal menționat excepția perimării doar până la pronunțarea hotărârii asupra fondului litigiului, ceea ce în speță nu s-a întâmplat. Totodată, nu se poate reține existența vreunei vătămării a intereselor procesuale ale recurenților în condițiile în care excepția de perimare nici nu putea fi primită câtă vreme suspendarea judecății cauzei la prima instanță operase la termenul din 9.04.2009, autoarea intimatei reclamante formulase cerere de repunere pe rol la data de 30.11.2009, anterior împlinirii termenului de perimare iar cauza a fost soluționată la 8.04.2010, anterior împlinirii termenului de un an. Contrar susținerilor recurenților prin aspectele formale invocate de aceștia și în condițiile în care după s-a menționat mai sus, interesele procesuale ale acestora obiective nu au fost prejudiciate în nici un fel, nu s-a încălcat dreptul acestora la un proces echitabil, în condițiile în care și jurisprudența CEDO s-a pronunțat în mod constant în sensul în care existența unor limitări legale ale exercitării dreptului la acțiune prin statuarea unor condiții și termene de către legislația națională ce nu afectează substanța dreptului nu aduce încălcare prevederilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În fine, contrar susținerilor recurentei apreciate ca nefondate de către instanța de recurs, instanța de apel a motivat punctual și argumentat respingerea criticilor pe care le-a formulat cu privire la aspectele procedurale mai sus menționate, sens în care recurenții nu au fost în măsură a indica sub ce aspect instanța de apel nu a motivat criticile pe care le-a formulat.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenții pârâți C. M., T. R. C. și T. V. C. susțin în esență că instanța de apel ar fi apreciat în mod greșit ca fiind lovit de nulitate absolută contractul de vânzare cumpărare nr.239/1996 reprezentând titlul lor de proprietate. La rândul său, recurentul pârât M. București prin Primarul General susține că în mod eronat instanța de apel a constatat nulitatea contractului menționat deoarece nu a avut în vedere momentul efectiv al încheierii contractului, faptul că au fost respectate dispozițiile art.948 C.civ., că părțile au avut capacitatea de a contracta, că a existat un consimțământ valabil al părților contractante, că obiectul contractului se afla în patrimoniul municipalității, că actul a avut o cauză licită, neprohibită de lege și că recurenții cumpărători au fost de bună credință la încheierea contractului deoarece au avut prefigurarea că cumpără de la proprietar deoarece au cumpărat de la stat, erau lipsiți de pregătire juridică, nici o dispoziție a Legii nr.112/1995 nu impunea chiriașilor să verifice situația juridică a imobilului, iar potrivit art.9 din Legea nr.112/1995 atât foștii proprietari puteau formula cereri, iar rezolvarea uneia nu era condiționată de cealaltă.
Și aceste motive de recurs ale recurenților pârâți C. M., T. R. C. și T. V. C. și ale este recurentului pârât M. București prin Primarul General sunt vădit nefondate.
În acest sens Curtea reamintește recurenților pârâți dispozițiile art.27 alin.1, art.33 alin.1 și art.43 din Legea nr.7/1996 în forma în vigoare a actului normativ la data transcrierii sentinței civile irevocabile nr.4845/5.05.1994 a Judecătoriei Sectorului 3 București, respectiv la data de 20.12.1996, în Registrul de transcripțiunii și inscripțiuni a Judecătoriei sectorului 3.
În raport de aceste prevederi, de la data înscrierii în cartea funciară a drepturilor intimatei reclamante constatate cu caracter retroactiv prin sentința civilă nr.4045/1994, drepturile acestuia erau opozabile față de terți, în această sferă intrând și recurenții, chiar dacă aceștia nu fuseseră parte în litigiul finalizat prin pronunțarea sentinței menționate iar mandatarul vânzătorului nu avusese nici el această calitate.
Mai mult, Curtea reamintește recurenților că recursul este o cale de atac extraordinară care poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ stabilite prin art.304 Cod procedură civilă, iar controlul judiciar ce poate fi realizat în cadrul acestei căi de atac privește exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârii astfel atacate corespunzător rigorilor stabile prin partea introductivă a art. 304 Cod procedură civilă. Curtea reține că instanța de apel a analizat motivul de apel formulat de intimata reclamantă referitor la nelegalitatea dispoziției sentinței primei instanțe prin care s-a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare prin care recurenții au dobândit imobilul ce face obiectul prezentului litigiu în raport de prevederile legale aplicabile situației de fapt, respectiv în raport de dispozițiile art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, ale Legii nr.112/1995 și art.1 alin.4 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr.112/1995, și a dat efect și prevederilor art.27 alin.1, art.33 alin.1 și art.43 din Legea nr.7/1996 în forma în vigoare în raport de situația de fapt reținută de către instanțele de fond.
Curtea constată că prima instanță a aplicat corect prevederile legale menționate în condițiile în care potrivit sentinței civile nr.4845/1994 a Judecătoriei Sectorului 3 București, irevocabilă, se constatase irevocabil lipsa titlului statului asupra imobilului în litigiu anterior intrării în vigoare a Legii nr.112/1995, iar intimata își înscrisese dreptul de proprietate în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni, fapt ce excludea bunul imobil cumpărat de recurenți din domeniul de aplicare a Legii nr.112/1995 și în raport de art.1 alin.4 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr.112/1995; mai mult, contrar susținerilor nefondate ale recurenților, după cum a reținut de altfel și tribunalul, intimata reclamantă a reușit să răstoarne în mod evident prezumția relativă de bună credință a părților contractante referitor la contractul de vânzare cumpărare nr.239/1996 astfel, cum au făcut aplicarea legii instanțele de fond la situația de fapt ce rezulta din administrarea probatoriului de către instanțe. În acest sens, sunt nefondate susținerile recurenților potrivit cărora instanțele de fond nu ar fi reținut relevanța adresei nr.6/1994 a Asociației de Locatari privind imobilul în litigiu și nu a avut în vedere probele pe care aceștia le-au administrat și din care ar reieși reaua credință a intimatei reclamante în condițiile în care instanța de apel s-a pronunțat în limitele în care a fost investită prin apelurile formulate de către ambele părți, inclusiv asupra temeiniciei hotărâri instanței de fond, iar în recurs, după cum s-a arătat mai sus, nu este posibilă reanalizarea probelor administrate în etapele procesuale anterioare astfel că criticile referitoare la relevanța ce ar fi trebuit acordată unor probe administrate în fața instanței de fond și în apel apar ca incompatibile cu analiza ce se poate realiza în această cale de atac extraordinară.
Curtea reamintește recurenților că pentru aprecierea legalității contractului de vânzare cumpărare nr.239/1996 în raport de prevederile Legii nr.112/1995 și art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, instanța de apel avea a analiza buna credință a părților contractante, respectiv pe cea a vânzătorului și pe cea a cumpărătorului bunului, iar nu pe cea a intimatei reclamante, care prin urmare nu are relevanță în cauză. Totodată, Curtea reține că instanța de apel a reținut drept cauză a nulității contractului de vânzare cumpărare nr.239/1996 cauza ilicită, respectiv reaua credință a ambelor părți contractante în condițiile în care vânzătorul a fost parte în litigiu finalizat prin pronunțarea hotărârii în cadrul căreia s-a constatat nelegalitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu anterior intrării în vigoare a Legii nr.112/1995, fiind obligat să restituie imobilul intimatei însă acesta a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr.239/1996 asupra imobilului, cum a reținut instanța de apel.
Și în privința recurenților cumpărători instanța de apel a reținut în mod corect încheierea contractului de vânzare cumpărare cu rea credință în condițiile în care aceștia nu au depus diligențe rezonabile în vederea cumpărării imobilului, în condițiile în care printr-o simplă verificare a registrului de inscripțiuni transcripțiuni a Judecătoriei Sectorului 3 București ar fi putut constata lipsa titlului statului asupra imobilului pe care intenționau să-l cumpere și inaplicabilitatea prevederilor legale ce le permiteau să dobândească apartamentul. În acest sens, și susținerile recurentei pârâte M. București formulate prin recursul formulat de acesta în sensul că actul de vânzare cumpărare nr.239/1996 ar fi avut o cauză licită, neprohibită de lege și că recurenții cumpărători au fost de bună credință la încheierea contractului deoarece au avut prefigurarea că cumpără de la proprietar deoarece au cumpărat de la stat, erau lipsiți de pregătire juridică, nici o dispoziție a Legii nr.112/1995 nu impunea chiriașilor să verifice situația juridică a imobilului, iar potrivit art.9 din Legea nr.112/1995 atât foștii proprietari puteau formula cereri iar rezolvarea uneia nu era condiționată de cealaltă, sunt vădit nefondate.
Curtea constată că potrivit prevederilor art.1 și următoarele din Legea nr.112/1995, prevederile acestei legi, inclusiv cele ale art.9 din acest act normativ, ce permiteau chiriașilor din imobilele trecute în proprietatea statului în perioada martie 1945-decembrie 1989 să cumpere imobilul în care locuiesc, erau aplicabile numai în privința imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu, or prin sentința civilă irevocabilă nr.4845/1994 se constatase anterior intrării în vigoare lipsa titlului statului asupra acestui imobil. Mai mult, contrar susținerilor vădit nefondate ale recurentului pârât, potrivit art.14 din Legea nr.112/1995 se prevedea că ,,persoanele îndreptățite la restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz, la acordarea de despăgubiri vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni de la . legii,, respectiv până la data de 30 iulie 1996, iar potrivit art.9 din Legea nr.112/1995 se prevedea în mod clar că ,,chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.,, Or potrivit dispozițiilor menționate, interpretate gramatical și logic, chiriașii, chiar dacă puteau depune cerere de cumpărare a imobilului ulterior datei de 30 iulie 1996, nu puteau să solicite în mod valabil și invocând buna lor credință, cumpărarea imobilului în situația în care ,,persoana îndreptățită,, în sensul art.14 din Legea nr.112/1995 depusese cerere de restituire în natură a imobilului, ceea ce s-a întâmplat și în cauză unde intimata reclamantă depusese cerere de restituire în natură a imobilului sau de acordare de despăgubiri nr.504/16.07.1996 la Comisia de aplicare a Legii nr.112/1995.
Totodată, nu doar prevederile art.14 coroborate cu cele ale art.9 din Legea nr.112/1995 și cele ale art.27 alin.1, art.33 alin.1 și art.43 din Legea nr.7/1996 în forma în vigoare a actului normativ la data transcrierii sentinței civile irevocabile nr.4845/5.05.1994 a Judecătoriei Sectorului 3, impuneau cumpărătorului să facă demersuri rezonabile pentru aflarea situației juridice a imobilului la data cumpărării, respectiv a faptului dacă acesta se mai afla în patrimoniul statului la acel moment, dată fiind împrejurarea că acesta era dintre cele naționalizate de stat în perioada martie 1945-decembrie 1989, pentru care era de notorietate în anii ”90” împrejurarea că foștii proprietari formulau și izbândeau în demersurile judiciare de a-și recupera proprietățile preluate abuziv de către stat; pentru a se putea reține cu succes buna credință a cumpărătorului, și din punct de vedere formal era necesar a se constata existența unei și atitudini diligente și rezonabile din partea unui cumpărător de bună credință, nefiind necesar pentru această atitudine cunoștințe juridice, cum susține fără temei recurentul pârât.
Mai mult, susținea recurentului părât referitoare la faptul că instanța de apel nu ar fi avut în vedere momentul efectiv al încheierii contractului, respectiv atitudinea părților la data de 23.12.1996 este vădit nefondată în condițiile în care tribunalul a reținut că chiar la acel moment se formulase deja de către intimata reclamantă cerere de restituire în natură a imobilului sau de acordare de despăgubiri nr.504/16.07.1996 la Comisia de aplicare a Legii nr.112/1995 și sentința nr.4845/1994 fusese deja transcrisă la data de 20.12.1996.
În plus, susținerile recurentei pârâte referitoare la faptul că eronat instanța de apel nu a avut în vedere, faptul că la încheierea contractului au fost respectate dispozițiile art.948 C.civ., privind capacitatea părților de a contracta, că a existat un consimțământ valabil al părților contractante și celelalte, exced cadrului procesual stabilit de instanța de apel ce a constat nulitatea contractului doar pentru cauză ilicită.
Prin cel de-al patrulea motiv de recurs recurenții au susținut că în mod nelegal instanța de apel nu a verificat preferabilitatea titlului intimatei prin raportare la titlul autorilor săi ci prin prisma sentinței nr.4845/1994, sens în care ar fi constatat lipsa de identitate dintre imobilul proprietatea intimatei și cel de față, inexistența dreptului de proprietate al autorilor intimatei reclamante și al acesteia din urmă, și a omis să analizeze înscrisurile depuse de recurenți în acest sens.
Și acest motiv de recurs este nefondat în condițiile în care după cum corect a reținut prima instanță, în raport de prezumția legală de putere de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească irevocabilă în raport de prevederile art.1200 pct.4 și art.1202 alin.2 din Codul civil și de faptul că prin sentința civilă nr.4845/1994 a Judecătoriei Sectorului 3 București, irevocabilă, s-a reținut cu putere de lucru judecat calitatea intimatei reclamante de proprietară a imobilului în litigiu, iar în condițiile în care efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea religioasă dezlegată anterior fără posibilitatea de a fi contrazis, nu se poate solicita în contradictoriu cu una din părțile litigiului finalizat printr-o hotărâre irevocabilă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorești anterior. În aceste condiții instanța de apel a făcut corecta aplicarea a prevederilor legale menționate în privința considerentelor sentinței civile nr.4845/1994 ce se impun în cauză cu putere de lucru judecat și în raport de care instanța nu mai avea a verifica calitatea de proprietar a intimatei, identitatea imobilului deținut de aceasta potrivit sentinței cu cel revendicat și celelalte aspecte invocate de către recurenți.
Prin ultimul motiv de recurs recurenții au susținut că instanța de apel nu a avut în vedere că prin pronunțarea sentinței apelate s-a adus încălcare autorității de lucru judecat sentinței civile nr.4845/1994 și prevederilor art.1 alin.2 din Legea nr.165/2013.
Motivul de recurs este de asemenea nefondat.
În acest sens, Curtea reține că prin sentința apelată, instanța a statuat asupra calității de proprietar neposesor a intimatei reclamante în raport de recurenții pârâți apreciind preferabilitatea titlului intimatei reclamante, ca fiind mai caracterizat, în condițiile în care titlul pârâților era lovit de nelegalitate, iar prin sentința civilă nr.4845/1994 s-a constatat nevalabilitatea titlului statului în raport de cel al intimatei reclamante, iar statul neproprietar a fost obligat să-i restituie intimatei imobilul, nefiind vorba de nici o reevaluare a titlului reclamantei în raport de cel al statului sau de vreo solicitare de reconstituire a dreptului de proprietate al intimatei, după cum pretind recurenții fără temei, astfel că nu se aduce atingere în nici un fel prezumției de lucru judecat; mai mult, cele două litigii au o cauză juridică diferită, cauza litigiului soluționat prin sentința civilă nr.4845/1994 fiind nelegala preluare a imobilului proprietatea intimatei în patrimoniul statului iar cel al litigiului de față fiind deținerea nelegală a imobilului de către recurenți în calitate de subdobânditori ai acestuia, în temeiul unei act de înstrăinare nelegal.
Nefondate sunt și susținerile recurenților potrivit cărora dispozițiile art.1 alin.2 din Legea nr.165/2013 s-ar opune restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat și deținute de chiriași, în condițiile în care dispozițiile art.1 alin.1 din acest act normativ și care constituie principiul în raport de cele invocate de către recurenții, și care au caracter de excepție, și reglementează principiul restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist de către stat.
Analizând recursul formulat de către recurentul pârât M. București prin Primarul General, în privința celorlalte critici, referitoare la modul de soluționare al cererii intimatei reclamante referitoare la revendicarea imobilului de la recurenții pârâți, respectiv la nelegala comparare a titlurilor părților în raport de jurisprudența Curții EDO derivată din aplicarea art.1 din Primul Protocol Adițional las CEDO, la inexistența unui bun actual al intimatei reclamante, Curtea în raport de dispozițiile art.299 alin.1 Cod procedură civilă care statuează că obiectul recursului îl constituie hotărârile pronunțate de instanțele de apel și în condițiile în care pârâtul nu a formulat apel cu privire la modul de soluționare de către prima instanță a capătului de cerere referitor la revendicare, Curtea apreciază că nu pot fi primite criticile formulate de către această parte direct în recurs, omisso medio, și prin care se solicită reevaluarea hotărârii pronunțate în apel.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul prevederilor art.312 C.pr.civ., va respinge recursul ca nefondat.
Curtea va respinge ca neîntemeiată cererea intimatei reclamante privind cheltuielile de judecată, în condițiile în care aceasta nu a făcut dovada efectuării unor cheltuieli ocazionate de prezenta cauză în recursul de față.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurentul pârât M. București prin Primarul General și recurenții pârâți C. M., T. R. C. și T. V. C. împotriva deciziei civile nr.841/23.09.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă N. I. și intimații chemați în garanție Ministerul Finanțelor Publice și Administrația F. Imobiliar.
Respinge ca neîntemeiată cererea intimatei reclamante privind cheltuielile de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 06.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. M. S. B. A. S. D. F. B.
GREFIER
V. Ș.
Red. BAS
Tehnored. GC/MȘ& 2 ex.
Jud. apel C. V.
A. G.
| ← Strămutare. Sentința nr. 45/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acordare personalitate juridică. Decizia nr. 354/2014. Curtea... → |
|---|
