Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 1494/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1494/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-10-2014 în dosarul nr. 24854/302/2012
Dosar nr._
(1667/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.1494
Ședința publică din 15.10.2014
Curtea constituită din:
Președinte - R. M. G.
Judecător - T. C. B.
Judecător - I. M.
Grefier - I. N. - C.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-pârât -reclamant B. Ș. F., împotriva deciziei civile nr.399A din 03.04.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă-pârâtă N. M. C. și autoritatea tutelară – Primăria T..
Cauza are ca obiect: acțiune civilă pentru exercitarea autorității părintești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat P. G. M., în calitate de reprezentant al intimatei-reclamante-pârâte N. M. C., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 29.09.2014 emisă de Baroul Dâmbovița, aflată la fila 11 dosar, lipsind recurentul pârât-reclamant B. Ș. F. și reprezentantul autorității tutelare.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se obiectul și stadiul dosarului, împrejurarea că motivele recursului declarat în cauză au fost comunicate atât intimatei-reclamante cât și autorității tutelare.
Intimata-reclamantă-pârâtă N. M. C. a formulat întâmpinare la recursul declarat în cauză, un exemplar al acesteia fiind comunicat recurentului B. Ș. F..
Curtea ia act de legala timbrare a cererii de recurs in cuantumul dispus prin rezoluție, conform dovezilor consemnate la dosar de către recurentul B. Ș. F., aflate la filele 2 și 38.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea recursului.
Intimata-reclamantă-pârâtă N. M. C., prin avocat, solicită respingerea recursului ca fiind nefondat și menținerea deciziei civile nr.399 A din 03.04.2012 pronunțată de Tribunalul București ca fiind legală și temeinică.
În ce privește stabilirea locuinței minorului la domiciliul mamei solicită a se observa atât din cuprinsul raportului de anchetă socială depus la paginile 236-241 cât și din toate înscrisurile depuse la dosar, rezultă că mama copilului are o situație stabilă, lucrează, având încheiat contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, este asigurată, îndeplinește condițiile pentru înscrierea minorului la școală, prezentând garanții morale și materiale pentru a se ocupa de viitorul acestuia.
În ce privește exercitarea în comun a autorității părintești arată că recurentul nu a contribuit cu nici o sumă de bani pentru acoperirea cheltuielilor privind creșterea și educarea minorului. Anul acesta, deși a fost în țară nu l-a vizitat pe copil, iar cu excepția telefonului dat, de ziua de naștere, 19 septembrie, nu l-a căutat niciodată.
Apreciază că părinții nu pot comunica astfel încât să ajungă la un acord în privința deciziilor importante ce trebuie luate în legătură cu minorul.
În privința programului de vizitare solicită menținerea celui stabilit de instanța de apel, fiind justificat de împrejurările concrete ale cauzei, vârsta copilului, precum și de faptul că părțile locuiesc în țări diferite, iar varianta propusă de către recurent nu poate fi realizabilă în condițiile în care să se deplaseze din două în două săptămâni în România.
Solicită acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în sumă de 1000 lei, potrivit chitanței nr.32 din 08.10.2014, ce o depune la dosar.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 29.07.2011 sub nr._/302/2011, reclamanta N. M.-C. l-a chemat în judecată pe pârâtul B. Ș. F. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună reîncredințarea către ea, spre creștere și educare, a minorului B. Alberto Ș., născut la data de 19.09.2007.
În motivarea cererii de chemare în judecată reclamanta a arătat în esență că din relația de concubinaj cu pârâtul a rezultat minorul B. Alberto Ș., născut la data de 19.09.2007, în Spania. A mai arătat reclamanta că relația dintre părți s-a deteriorat, iar în vara anului 2008 a venit în țară împreună cu minorul, locuind împreună cu acesta la domiciliul mamei sale până în noiembrie 2009 când a plecat să lucreze în Franța.
A menționat reclamanta că se ocupă de creșterea și educarea minorului, trimițând regulat sume de bani mamei sale, copilul fiind puternic atașat de ea. Totodată, reclamanta a menționat că pârâtul vizitează foarte rar copilul, aproximativ de 2 ori pe an.
În ședința din data de 20.10.2011 reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, în cuprinsul căreia a solicitat exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către ea și stabilirea domiciliului minorului la domiciliul său.
În drept, reclamanta a invocat disp art.505 alin.2 și 3 coroborat cu disp art.398 alin.1 și disp art.496 alin.3 C.Civ.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare.
La solicitarea instanței, la dosar a fost depus referatul de anchetă socială nr.4464/2011 întocmit de autoritatea tutelară – Primăria Tătărani.
Prin sentința civilă nr. 210 din data de 12.01.2012, pronunțată în dosarul nr. nr._/302/2011, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște.
Prin sentința civilă nr. 1647 din 15.03.2012, pronunțată în dosarul nr._/302/2011, Judecătoria Târgoviște a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a constatat ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Sectorului 5 și Judecătoria Târgoviște și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.
Prin Decizia nr. 3788 din data de 25.05.2012, pronunțată în dosarul nr._/302/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București.
La data de 09.10.2012, cauza s-a reînregistrat pe rolul acestei instanțe sub nr._ .
Prin serviciul registratură, la data de 29.11.2012 pârâtul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat instanței admiterea în parte a cererii părții reclamantei, în sensul exercitării în comun a autorității părintești și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea întâmpinării, pârâtul arată că este în aceeași situație cu reclamanta, ambii având servicii în străinătate. Pârâtul mai arată că nu există motive temeinice pentru ca unul dintre părinți să fie privat de dreptul de a avea relații cu copilul său. Mai arată că a avut cu concubina sa, mama minorului, o relație de amiciție până în anul 2010, când aceasta i-a interzis să o mai sune. Pârâtul arată că locuiește în România și dispune de condiții materiale pentru a asigura o dezvoltare și educare optimă. Totodată arată că reclamanta lucrează în străinătate de mai mulți ani și nu e preocupată să stea cu minorul. Mai arată că minorul nu are o dantură normală pentru vârsta sa, însă reclamanta a refuzat să-l ducă la stomatolog.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 115 C.p.c, art 396-402 NC.civ, art. 2, alin. 3 din Legea nr. 272/2004.
Prin serviciul registratură, la data de 29.11.2012, pârâtul a depus cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței să dispună exercitarea în comun a autorității părintești ; stabilirea domiciliului minorului la adresa din București, ., .. 1, ., sector 5 ; menținerea legăturii personale cu copilul, în mod regulat, în funcție de posibilitățile mamei, tatălui și a copilului, după un program de vizită copil, prestabil, după cum urmează: la două săptămâni, sâmbăta sau duminică, să stea câte 4 ore la celălalt părinte ; în vacanța mare, câte o lună la celălalt părinte ; în vacanța mică, câte o săptămână la fiecare părinte ; de sărbători, Crăciunul la unul din părinți, iar Anul Nou, la celălalt – în anul următor, invers ; la aniversarea zilei de naștere a minorului, 19 Septembrie, un an să stea la un părinte, iar în anul următor la celălalt ; celălalt părinte să stea 4 ore cu copilul în ziua aniversară a copilului.
In motivarea cererii reconvenționale pârâtul arată că după nașterea copilului, relațiile cu concubina au început să se degradeze, iar aceștia au hotărât de comun acord să trăiască separat și nu a fost vorba de părăsirea domiciliului astfel cu a menționat reclamanta. După despărțire, pârâtul a păstrat o relație civilizată cu fosta concubină, până în anul 2010, când aceasta a telefonat și a spus că se vor auzi doar prin intermediul avocaților. Din acel moment, pârâtul arată că i-a fost tot mai greu să mențină o relație cu copilul său. Pârâtul arată că locuiește în România și dispune de condiții materiale pentru a asigura o dezvoltare și educare optimă. Totodată arată că reclamanta lucrează în străinătate de mai mulți ani și nu e preocupată să stea cu minorul. Mai arată că minorul nu are o dantură normală pentru vârsta sa, însă reclamanta a refuzat să-l ducă la stomatolog.
Prin sentința civilă nr. 7495/30.07.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, s-au admis în parte cererea principală și cererea reconvențională și s-a dispus ca autoritatea părintească în privința minorului B. R. Ș., născut la 19.09.2007 să se exercite de către reclamantă.
S-a stabilit locuința minorului la reședința reclamantei din Franța.
A fost obligat pârâtul reclamant la plata în favoarea minorului a unei pensii lunare de întreținere în cuantum de 1/4 din salariul minim net pe economie, începând cu data introducerii cererii, 29.07.2011 și până la majoratul copilului.
S-a încuviințat pârâtului reclamant să aibă legături personale cu minorul astfel: prin vizitarea minorului la locuința acestuia în prima și a treia sâmbătă din lună și cu ocazia zilei de naștere a minorului; prin găzduirea minorului la domiciliul pârâtului reclamant din România timp de două săptămâni în fiecare vacanță de vară și în perioada 23 - 30 decembrie în anii pari, respectiv o 27 decembrie - 3 ianuarie în anii impari.
A fost obligat pârâtul reclamant la plata către reclamanta pârâtă a sumei de 2161,4 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul B. Ș. F., în susținerea acestuia invocând următoarele motive:
1. În mod greșit instanța de fond a stabilit ca autoritatea părinteasca in privința minorului B. R. Ș. să fie exercitată de către intimata reclamantă, încălcând astfel regula generală potrivit cu care autoritatea părinteasca se exercită de către ambii părinți.
Sub acest aspect, apelantul a susținut că în cauză nu există nici un motiv întemeiat potrivit căruia tatăl copilului să fie privat de a exercita autoritatea părintească asupra copilului sau cu atât mai mult cu cât acesta „a contribuit cu haine, alimente si jocuri la creșterea si educarea copilului”.
2. Stabilirea domiciliului minorului la intimata reclamanta în Franța este eronată atâta vreme cât acesta locuiește în România în . îngrijit de către mama reclamantei. În plus instanța nu identifică si adresa la care va locui minorul în Franța ceea ce face dificilă exercitarea dreptului tatălui de avea legături personale cu minorul și de a plăti pensia de întreținere.
Sub acest aspect, apelantul arată că este de acord ca domiciliul minorului să fie stabilit la reclamantă, dar la domiciliul din România, in . locuiește de 6 ani, iar nu în Franța.
3. Apelantul a solicitat schimbarea programului de vizitare a minorului după cum urmează: prima si a treia sâmbăta din luna de la ora 12 la ora 16 la domiciliul său din România; în vacanta de vară sa îi fie încredințat copilul timp de o lună din 01 august pînă la 01 septembrie.
In condiția în care domiciliul minorului ar fi în Franța nu ar avea niciodată posibilitatea ca în timp de 4 ore să viziteze copilul și să îl ducă înapoi la domiciliul mamei.
A apreciat ca acest program este unul echilibrat si împarte tipul liber al copilului intre cei doi părinți in mod egal.
Intimata a formulat întâmpinare princare a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr.399 A/03.04.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul ca nefondat și a obligat apelantul B. Ș. F. la plata către intimata N. M. C. a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
A reținut tribunalul că exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți constituie într-adevăr regula, potrivit art. 397 C.civ., în cazul în care părinții copilului nu conviețuiesc împreună, cum este cazul de față.
Cu toate acestea, conform art. 398 C.civ., dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța de tutelă poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.
Aceasta este situația în cazul de față.
Într-adevăr, așa cum corect a reținut prima instanță pe baza probelor administrate în cauză, nici unul dintre părinții minorului B. R. Ș., născut la 19.09.2007 nu locuiește în România, intimata reclamanta locuind în Franța, iar apelantul pârât în Spania. Or, acesta poate constitui un motiv întemeiat pentru încuviințarea exercitării autorității părintești de către unul dintre părinți, exercitarea comună a acestei autorități fiind extrem de dificilă în aceste condiții ceea ce nu ar fi în interesul copilului. În cauza de față, tribunalul a constatat că prima instanță a apreciat în mod corect că datorită faptului că cei doi părinți locuiesc în țări diferite la distanță mare unul de celălalt este un impediment la exercitarea în interesul copilului a autorității părintești în comun de către ambii părinți, fiind evident că ar fi extrem de dificilă comunicarea între părinți și consultarea reciprocă cu privire la toate aspectele legate de exercitarea autorității părintești asupra copilului. în același timp, tribunalul a constatat că în condițiile exercitării exclusive a autorității părintești de către unul dintre părinți, celălalt părinte păstrează în continuare dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția sau la căsătoria acestuia.
Așa fiind, tribunalul a constatat că această critică adusă sentinței primei instanțe este nefondată.
Cât privește critica referitoare la stabilirea domiciliului minorului la intimata reclamantă în Franța, tribunalul a constatat că aceasta nu are fundament, deoarece pe de o parte solicitarea apelantului de stabilire a domiciliului minorului la bunici nu are temei, atâta vreme cât nu s-a dovedit nici un motiv de fapt care să justifice această măsură, în conformitate cu prevederile art. 400 alin. 3 C.civ.
Susținerile apelantului în sensul că neindicarea unei adrese în Franța ar face dificilă exercitarea dreptului său de a menține legăturile personale cu minorul nu au fost reținute, întrucât pe de-o parte în cauză a fost indicat domiciliul intimatei reclamante în Franța, respectiv în Champigny sur Marne unde a fost efectuat și referatul de anchetă socială, iar pe de altă parte, posibilitatea schimbării adresei de domiciliu ar putea surveni și în ceea ce îi privește pe bunicii materni ai copilului, iar pretinsele dificultăți invocate de apelant ar putea surveni și în acest caz în ceea ce îl privește.
În ceea ce privește programul de vizitare a minorului propus de apelantul pârât, tribunalul a constatat că acesta nu este în acord cu interesul superior al minorului, întrucât de fapt prin solicitarea sa nu urmărește decât împiedicarea stabilirii domiciliului copilului la mama sa.
În temeiul art. 274 Cod de procedură civilă, constatând că apelantul a căzut în pretenții, tribunalul l-a obligat la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu de avocat către intimată.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâtul – reclamant B. Ș. F., prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea deciziei recurate și judecând cauza pe fond, admiterea cererii reconvenționale, așa cum a fost formulată. Judecând cauza pe fond, solicită să se decidă exercitarea autorității părintești de către ambii părinți.
Apreciază recurentul că în mod greșit instanța de fond, cât si instanța de apel au stabilit ca autoritatea părinteasca în privința minorului B. R. Ș. să fie exercitată de către intimata reclamanta. Instanța a încălcat o regulă generală, aceea de a fi exercitată autoritatea părinteasca de către ambii părinți. Instanța nu a avut nici un motiv întemeiat potrivit căruia tatăl copilului a fost privat de a exercita autoritatea părinteasca asupra copilului său.
Susține recurentul că în răspunsul la interogatoriu a recunoscut că a contribuit cu haine, alimente si jocuri la creșterea si educarea copilului.
Apreciază recurentul – pârât - reclamant că instanțele nu îl pot priva de dreptul de a avea relații cu copilul său, consideră că este necesar ca ambii părinți sa aibă un control permanent asupra copilului și posibilitatea de a supraveghea si de a asigura întreținerea, educarea si dezvoltarea copilului.
În ce privește capătul de cerere privind stabilirea domiciliului copilului, se arată că a fost stabilit de instanță la reclamantă în Franța în condițiile în care minorul locuiește în România în . îngrijit de către mama reclamantei.
Intimata nu a solicitat niciodată stabilirea domiciliului minorului in Franța, toate adresele intimatei sunt în . fond și apel au stabilit domiciliul minorului în Franța fără ca intimata să fi învestit instanțele cu acest capăt de cerere. Numai reclamanta locuiește în Franța, minorul nu a fost niciodată în Franța și totuși instanța stabilește un domiciliu într-o țară, dar nu identifică și adresa la care va locui minorul.
Instanțele i-au acordat recurentului dreptul de a-l vizita pe minor si stabilește domiciliul minorului în Franța, dar nu este nici o adresă la care ar urma să locuiască minorul, ci numai la reședința reclamatei în Franța.
Din ancheta sociala efectuată în Franța, cât și din ancheta socială efectuată de Primăria T. asistenții sociali au menționat ca minorul locuiește în România și este îngrijit de mama reclamantei.
Arată recurentul că este de acord ca domiciliul minorului să fie stabilit la intimata reclamantă, dar la domiciliul din România, în . de 6 ani. Instanțele nu pot să stabilească domiciliul unui minor la o adresa unde nu a locuit niciodată și unde mama minorului lucrează temporar și să pronunțe o hotărâre care nu cuprinde un domiciliu, ci numai țara în care mama minorului lucrează în momentul de față.
Din ancheta socială întocmită de Primăria T. rezultă ca in perioada în care reclamanta pleacă să muncească în străinătate de creșterea si educarea minorului se ocupa mama reclamantei Carstina V., deci nu se vorbește despre un domiciliu stabil în Franța. Din probele administrate in fata instanței de fond reclamanta nu a prezentat garanții morale suficiente si nu are o baza financiar materială stabilă și certă.
Intimata reclamanta nu a putut să dovedească că locuiește în Franța cu forme Iegale, că are un domiciliu permanent și nici că relația pe care o are in prezent este una serioas, oficială cu persoana cu care locuiește. Din ancheta socială efectuată în Franța rezultă că actualul prieten al reclamantei nu a văzut niciodată minorul.
Recurentul mai arată că este de acord sa plătească pensia de întreținere pentru minor, dar instanța nu menționează care este valoarea pe care trebuie să o achite și nici unde să plătească banii în condițiile în care minorul locuiește în . materna, reclamanta lucrează în Franța, iar instanța stabilește domiciliul minorului în Franța fără sa menționeze vreo adresa.
Solicită, de asemenea, instanței să stabilească legături personale cu minorul astfel:
• prima si a treia sâmbăta din luna de la ora 12 la ora 16
la domiciliul recurentului din România;
• în vacanța de vară să-i fie încredințat copilul timp
de o lună din 01 august până la 01 septembrie.
În condiția în care domiciliul minorului ar fi în Franța recurentul nu ar avea niciodată posibilitatea ca în timp de 4 ore să viziteze copilul și să îl ducă înapoi la domiciliul mamei. Apreciază că acest program este unul echilibrat si împarte tipul liber al copilului între cei doi părinți în mod egal.
Față de aspectele învederate, recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate si pe fond admiterea cererii reconvenționale așa cum a fost formulată.
Intimata – reclamantă – pârâtă N. M.-C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
In motivare se arată că instanța de apel a menținut corect hotărârea instanței de fond care a hotărât exercitarea autorității părintești asupra minorului în mod exclusiv de către subsemnata-intimată. Cât privește susținerile recurentului că a fost împiedicat să aibă legături personale cu minorul și să se implice în creșterea acestuia, atât instanța de apel, cât și instanța de fond au constatat că nu au fost dovedite. Recurentul a menționat în fața instanței de fond că l-a vizitat pe minor o dată pe an în ultimii trei ani, că l-a sunat de ziua lui, că bunica paternă i-a trimis un pachet și a depus Ia dosar fotografii realizate cu ocazia vizitei pe care recurentul i-a făcut-o copilului în ianuarie 2013.
Instanța de fond a mai reținut că recurentul a recunoscut că a fost consumator de droguri și că nu a făcut dovada unui loc de muncă.
Exercitarea în comun a autorității părintești ar presupune o bună comunicare a noastră cât privește luarea deciziilor importante cu privire la creșterea și educarea copilului, ori acest fapt presupune punerea intereselor și nevoilor copilului mai presus de cele personale și colaborare între părinți în acest scop.
Recurentul a ignorat complet nevoile reale ale copilului — cel mult o vizită pe an și cel mult un pachet la doi ani neputând ține loc de preocupare constantă și responsabilă pentru creșterea lui.
Ideal este ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de ambii părinți, pentru că, în general, în doi se pot analiza mai nuanțat opțiunile privind creșterea, educația și viitorul unui copil, dar încercarea de a lua decizii în comun atunci când nu există conlucrare consider că nu profită minorului.
Apreciază intimata că în cazul în care s-ar exercita în comun autoritatea părintească, va întâmpina rezistență sau refuz ori de câte ori va iniția vreo acțiune privind situația copilului nostru, cu consecința întârzierii ori a pierderii unor oportunități, cu consecința unor tensiuni și cheltuieli care ar trebui îndreptate spre bunăstarea copilului și nu spre dezlegarea unor permanente împrejurări litigioase.
Practic, în toată perioada cât a rămas singură cu copilul, atât în Spania, cât și în România, a rezultat din atitudinea recurentului o acceptare tacită a faptului că e în interesul minorului să-i poarte de grijă așa cum consideră că e mai bine. Nici după plecarea intimatei în Franța, nu s-a manifestat interesul recurentului pentru nevoile minorului, nu a luat nicio măsură din care să rezulte că e preocupat ori îngrijorat de situația copilului, că acesta ar avea vreo nevoie sau vreun interes pe care intimata nu-I poate asigura.
Arată intimata că recurentul a formulat cerere de recurs, dar nu a trimis copilului său pensia de întreținere datorată sau măcar o parte din aceasta, o sumă oricât de mică. Își motivează cererea de exercitare în comun a autorității părintești arătând că a fost privat de acest drept, dar nu menționează dreptul copilului de a avea sprijinul său continuu - atât material, cât și moral.
Se mai arată că recurentul afirmă că este necesar ca ambii părinți sa aibă un control permanent asupra copilului, dar prin felul în care a înțeles să abordeze situația copilului, a făcut tot posibilul să-l țină departe și de mamă, în condițiile în care pe el oricum nu l-a interesat să-l aibă aproape. Dacă părinții s-ar fi putut înțelege, copilul ar fi fost în Franța din anul 2011, iar cele trei vizite pe care i le-a făcut la Tătărani în ultimii trei ani, i le-ar fi putut face în Franța, parcurgând o distanță mai mică.
Pe de altă parte, recurentul n-a arătat în mod sincer, din proprie inițiativă, înainte de a i se lua interogatoriul, că a avut probleme cu drogurile și că a fost condamnat pentru furt ulterior despărțirii, fapte grave și dovedite fără dubiu.
Cât privește stabilirea locuinței minorului, se arată, în esență, că soluția pronunțată de instanța de apel este legală, fiind menținută hotărârea instanței de fond și cât privește respingerea cererii recurentului de stabilire a domiciliului minorului la bunica maternă, în Tătărani, în condițiile în care nu s-a dovedit niciun motiv de fapt care să justifice această măsură, conform prevederilor art. 400 alin.3 din Cod. civ.
Cât privește referitoare la plata pensiei de întreținere, intimata arată că a comunicat recurentului o notificare în care i-a adus la cunoștință destinatarul și adresa/contul la care poate trimite/în care poate depune la acest moment pensia de întreținere datorată minorului, urmând să-i aducă la cunoștință orice modificare ce va interveni sub acest aspect.
Prin urmare, pensia lunară datorată la acest moment de recurent este de 167,5 lei, respectiv 37,97 euro~38 euro.
Se mai arată că de la nașterea copilului și până în prezent recurentul nu a contribuit cu nicio sumă de bani la acoperirea cheltuielilor privind creșterea și educarea acestuia.
Cât privește exercitarea legăturilor personale dintre recurent și minor, instanța de apel a constatat că programul solicitat de recurent nu este în acord cu interesul superior al minorului. In fapt, dat fiind că recurentul locuiește în Spania, programul de legături personale solicitat de acesta nu poate funcționa pentru recurent în condițiile în care ar trebui să se deplaseze din două în două săptămâni în România, astfel cum a propus, și să stea 4 ore cu minorul la Tătărani, unde consideră că ar trebui să rămână minorul, la bunica maternă.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul nu este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:
Criticile pe care recurentul le aduce deciziei pronunțate de tribunal în apel vizează soluția adoptată cu privire la toate aspectele ce au făcut obiectul analizei instanțelor de fond, anume exercitarea autorității părintești, stabilirea domiciliului minorului, pensia de întreținere la care recurentul a fost obligat în favoarea acestuia, precum și modalitatea în care a fost s-a stabilit posibilitatea ca recurentul să aibă legături personale cu copilul său.
Deși a fost indicat în mod generic, drept temei al cererii de recurs, motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 309 pct. 9 C.pr.civ., iar recurentul nu a menționat concret în ce dispoziții legale au fost încălcate ori aplicate greșit de către instanța de apel, Curtea constată că dezvoltarea, deși succintă, sumară a criticilor din cuprinsul cererii de recurs face posibilă o analiză de legalitate a deciziei pronunțate de tribunal din perspectiva art. 304 pct. 9 C.pr.civ. în raport de nemulțumirile pe care recurentul le-a exprimat cât privește decizia recurată.
Astfel, cât privește soluția dată solicitării intimatei reclamante de a se dispune ca autoritatea părintească față de minor să fie exercitată numai de aceasta, recurentul susține că este greșită, în condițiile în care a fost încălcată regula potrivit cu care exercitarea autorității părintești se face de ambii părinți, fără a exista un motiv temeinic care să justifice aceasta, în plus recurentul recunoscând la interogatoriu că a contribuit cu haine, alimente și jocuri la creșterea și educarea minorului.
Exercitarea autorității părintești urmează a fi analizată prin raportare la dispozițiile legale incidente, respectiv art.483 C.civil, care definește autoritatea părintească ca fiind ansamblul drepturilor și îndatoririlor care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparține în mod egal ambilor părinți, interesul superior al copilului prevalând și în ceea ce privește exercitarea autorității părintești.
Autoritatea părintească exercitată în comun și în mod egal de către ambii părinți, reprezintă ansamblul de drepturi și îndatoriri, care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului. Ca regulă generală, în cazul părinților căsătoriți, precum și a celor divorțați – situații care corespunde și celor în care copiii provin din concubinaj, când părinții locuiesc împreună sau separat, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți. Așadar, ambii părinți răspund pentru creșterea copilului lor minor, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a minorului, potrivit propriilor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului. Mai mult, autoritatea părintească exercitată în comun acordă părinților drepturi egale în deciziile cu privire la bunăstarea copilului și drepturi mult mai largi de a interacționa cu minorul. Este de netăgăduit faptul că divorțul sau separarea părinților când aceștia au locuit doar în concubinaj produc consecințe în viața minorului, însă mult mai pregnant acestea se manifestă atunci când părinții au conflicte cu privire la deciziile luate de către celălalt părinte, care exercită eventual singur autoritatea părintească.
Potrivit dispozițiilor noului cod civil, anume art.397, după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel, dispoziție care se aplică prin similitudine și situației în care părinții se separă după ce au trăit în concubinaj. Această dispoziție legală este imperativă și edictată în favoarea copilului minor care trebuie pe perioada copilăriei sale să aibă atât un model feminin în persoana mamei ale, cât și un model masculin, în persoana tatălui său.
De asemenea, potrivit prevederilor art.486 C.civil, ori de câte ori există neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești, instanța de tutelă hotărăște potrivit interesului superior al copilului, în același sens fiind și dispozițiile art. 397 Cod civil, potrivit cu care autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afara de cazul în care instanța decide altfel.
În cuprinsul art. 398 Cod civil, legiuitorul nu definește situațiile care ar constitui un motiv pentru ca exercitarea autorității părintești să se realizeze doar de către unul dintre părinți, acest articol instituind, ca regulă generală, situația în care există motive temeinice, care îndreptățește instanța să ia o asemenea măsură.
Lămuritoare sub aspectul interpretării acestor dispoziții legale, în sensul determinării situațiilor ce por fi încadrate în ipoteza de excepție a „motivelor temeinice” poate fi apreciată norma legală a art. 31 alin. 2^5 din Legea nr. 272/2004 potrivit cu care se consideră motive întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.
Or, raportat la cauza de față, potrivit situației de fapt reținute de instanța de apel, aceeași cu cea stabilită de prima instanță, în fața căreia s-au administrat cea mai mare parte a probelor propuse de către părți, ambii părinți locuiesc în afara României, reclamanta în Franță, iar pârâtul în Spania, minorul fiind în cea mai mare parte a timpului în grija efectivă a bunicii materne, mama fiind cea care a furnizat constant resursele materiale necesare creșterii, îngrijirii și educării copilului. Nu s-a dovedit contribuția materială sub aceleași aspecte a pârâtului, cu excepția a câtorva prestații ocazionale, constând în jucării, dulciuri și haine, acesta recunoscând la interogatoriu că nu a furnizat nicio sumă de bani pentru creșterea și îngrijirea minorului. S-a reținut de către instanțele de fond că nu a fost dovedită susținerea recurentului potrivit cu care a fost acordat un anumit ajutor financiar în acest scop de către bunicii paterni.
Curtea constată, de asemenea, că potrivit celor reținute de instanțele de fond, recurentul pârât a fost consumator de droguri, din actele de la dosar rezultând că acesta a fost internat în Centrul de Îngrijire Integrală pentru Dependenții de Droguri San Fernando de Henares, Spania, în anumite intervale de timp (de cel puțin cinci luni fiecare), în cursul anului 2004, 2005, 2007 și 2008, potrivit relațiilor furnizate de această instituție (fila 259 dosar judecătorie). La rândul său, recurentul a recunoscut la interogatoriu că a fost consumator de droguri și că a fost internat în mai multe centre de dezintoxicare de pe teritoriul Spaniei.
Date fiind aceste circumstanțe de fapt, Curtea apreciază că situația de excepție prevăzută de lege la care s-a făcut referire anterior, în care motive temeinice pot justifica exercitarea autorității părintești numai de către unul dintre părinți, se regăsește în cauză în ceea ce îl privește pe recurent. Aceasta, întrucât, având în vedere că propriul comportament al recurentului a condus la situația ca, urmare a consumului de droguri, să fie necesară internarea în centre de dezintoxicare pentru perioade lungi de timp, există suficiente temeiuri care să conducă la concluzia că, în lipsa unor date medicale pe baza cărora să se constate că cel puțin în prezent acesta nu mai consumă droguri, exercitarea în comun a autorității părintești, care presupune o disponibilitate maximă și o cooperare deplină și permanentă din partea ambilor părinți în adoptarea deciziilor privitoare la copil, nu este o măsură care să concorde cu interesul acestuia din urmă.
Așa fiind, Curtea constată neîntemeiată critica referitoare la exercitarea autorității părintești.
Cât privește soluția vizând stabilirea domiciliului copilului la intimata reclamantă, Curtea constată că este neîntemeiată susținerea recurentului potrivit cu care soluția adoptată de instanțe a fost pronunțată dincolo de limitele învestirii, dat fiind că reclamanta nu a formulat o cerere de stabilire a domiciliului copilului la o adresă din Franța.
Astfel, prin precizările aduse de reclamantă cererii de chemare în judecată, formulate la termenul de 20.10.2011 (fila 92 dosar judecătorie), reclamanta a solicitat, întemeindu-se pe dispozițiile art. 496 alin. 3 C.pr.civ., ca locuința minorului să fie stabilită la aceasta. Or, trebuie observat că, în condițiile în care reclamanta a arătat pe tot parcursul procesului că domiciliul său este în Franța, adresă unde s-a și efectuat ancheta socială, nu se poate reține că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. 6 C.pr.civ., potrivit cu care judecătorii hotărăsc, în toate cazurile, numai asupra obiectului cererii.
Și în ce privește susținerile recurentului potrivit cu care se impunea ca locuința copilului să fie stabilită la adresa din ., câtă vreme nu s-a dovedit caracterul permanent și legal la locuirii reclamantei în Franța, Curtea constată că sunt neîntemeiate, în condițiile în care potrivit situației de fapt reținute în fața instanțelor de fond au fost probate aspectele contestate de reclamant, la adresa indicată fiind efectuată ancheta socială și rezultând că reclamanta este înregistrată în evidența autorităților locale franceze. Mai mult, Curtea constată că o soluție în sensul celor solicitate de recurent nu s-a fi putut dispune decât cu încălcarea dispozițiilor legale, anume art. 400 C. civil, aplicabil prin analogie, câtă vreme stabilirea locuinței copilului la bunica maternă (acesta fiind în fapt efectul practic al solicitării recurentului, câtă vreme domiciliul mamei este în Franța) nu se putea dispune, potrivit art. 400 alin. 3 C.pr.civ, decât în mod excepțional cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de norma legală menționată, situație ce nu se regăsea în cauză.
Critica recurentului vizând pensia de întreținere este în mod evident neîntemeiată, acesta susținând că în lipsa vreunei mențiuni cât privește cuantumul și locul unde trebuie plătită, nu poate să își execute obligația deși este de acord cu aceasta. Apreciind că aceste susțineri pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. și că vizează, cel puțin în parte, aplicarea dispozițiilor art. 529 C.pr.civ., Curtea constată că soluția instanței de apel, care a considerat legală și temeinică hotărârea primei instanțe inclusiv sub acest aspect, este legală.
Astfel, trebuie observat că au fost respectate de către instanță dispozițiile art. 529 alin. 2 C.pr.civ., potrivit cu care când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii și o jumătate pentru trei sau mai mulți copii. Aceasta, în condițiile în care, pe de o parte, nu s-a dovedit că recurentul are în întreținere alt copil, iar pe de altă parte, raportarea la venitul minim pe economie a avut ca premisă constatarea că acesta nu obține venituri constante care să poată fi avute în vedere la stabilirea cuantumului obligației legale de întreținere, în plus venitul minim pe economie reprezentând un criteriu obiectiv, dar și public sub aspectul valorii. Cât privește locul unde această obligație trebuie executată, câtă vreme creditorul obligației este minorul, iar locuința acestuia a fost stabilită la mamă, din actele dosarului rezultând cu exactitate adresa la care aceasta locuiește în Franța, susținerile recurentului sunt evident fără nici un temei, acesta fiind locul în care urmează să fie executată plata, în lipsa unei alte solicitări din partea creditorului sub acest aspect.
Cât privește soluția vizând stabilirea întinderii și modalitatea desfășurării relațiilor personale exercitate de către tată față de copil, Curtea constată că recurentul nu aduce o critică propriu-zisă programului stabilit de prima instanță, menținut în apel, ci propune, astfel cum a procedat prin cererea de apel, o altă modalitate de desfășurare a relațiilor personale, cu privire la care apreciază că este unul echilibrat și care împarte echitabil timpul liber al copilului între cei doi părinți.
În analiza legalității soluției pronunțate sub acest aspect de instanța de apel, trebuie avute în vedere dispozițiile legale incidente, respectiv cele cuprinse în Legea nr.272/2004, precum și jurisprudența C.E.D.O. Astfel, art.2 din Legea nr.272/2004 consacră principiul interesului superior al copilului, în accepțiunea legiuitorului orice reglementare adoptată în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu fiind subordonat cu prioritate principiului interesului superior al copilului.
Totodată, egalitatea între părinți este reglementată de art.31 din Legea nr.272/2004, care dispune în sensul că: „Ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copilului lor”, în îndeplinirea acestei obligații, părinții exercitând autoritatea părintească în comun și numai în interesul superior al copilului, în scopul asigurării bunăstării materiale și spirituale a acestuia.
Potrivit art.15 din același act normativ, în sensul acestei legi, relațiile personale se pot realiza prin întâlniri ale copilului cu părintele sau vizitarea copilului la domiciliul acestuia, găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele la care copilul nu locuiește în mod obișnuit, corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul, transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit acestei legi, drepturi de a menține relații personale cu copilul, întâlniri ale copilului cu părintele într-un loc neutru, în raport cu copilul, cu sau fără supravegherea modului în care relațiile personale sunt întreținute, în funcție de interesul superior al acestuia.
De asemenea, potrivit art.14 din același act normativ, copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, în măsura în care nu contravine interesului său superior. Totodată, același articol prevede că în caz de neînțelegere între părinți cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul, instanța va stabili un program în funcție de vârsta copilului, de nevoile de îngrijire și educare ale acestuia, de intensitatea legăturii afective dintre copil și părintele la care nu locuiește, de comportamentul acestuia din urmă, precum și de alte aspecte relevante în fiecare caz în parte.
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudența sa, că posibilitatea părintelui și a copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt reprezintă un element fundamental al vieții de familie, iar măsurile naționale care stânjenesc această posibilitate reprezintă o ingerință în dreptul protejat de art.8 din Convenție. Chiar dacă, de principiu, art. 8 are în vedere protejarea individului împotriva acțiunii arbitrare a autorităților publice, s-a reținut că aceleași dispoziții constituie temei pentru existența unor obligații pozitive inerente „respectării efective a vieții de familie”.
Obligațiile pozitive impuse statelor de art.8 includ luarea măsurilor în vederea asigurării reunirii părintelui cu copilul său, Curtea interpretând deja aceste obligații pozitive în lumina Convenției de la Haga, care conține în art.7 o listă neexhaustivă de măsuri ce trebuie luate de state, pentru a asigura înapoierea promptă a copilului, inclusiv inițierea procedurilor judiciare (cauza Monory contra României și Ungariei). Și în cauza Amalachioaie contra României s-a reținut că interesul copilului impune ca numai anumite circumstanțe cu totul excepționale să poată duce la o ruptură a unei părți a legăturii de familie și că trebuie să se facă tot posibilul să se păstreze relațiile personale și, dacă este cazul, la momentul potrivit, „să se reconstituie” familia”.
În cauză, potrivit situației de fapt reținute de prima instanță, cei doi părinți locuiesc în state diferite, contactele dintre tată și copil au fost sporadice, iar recurentul a adus dovezi cât privește deținerea unei locuințe în Spania, închiriată pe o durată de doar 4 luni.
Reține Curtea că, în raport de circumstanțele de fapt ale cauzei, soluția adoptată de instanța de apel, respectă exigențele instituite de normele legale la care s-a făcut referire, durata relațiilor personale dintre tată și copil fiind în concordanță cu necesitatea respectării interesului minorului, din perspectiva faptului că s-a permis tatălui să-l viziteze la fiecare două săptămâni la locuința acestuia, care urmează să fie, potrivit prezentei hotărâri, în Franța, la mama sa, dar s-a dat și posibilitatea găzduirii copilului în vacanțele de vară și de iarnă la domiciliul tatălui din România.
În baza art. 274 C.pr.civ., Curtea va obliga recurentul la plata către intimată a sumei de 1000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, constatând că sunt îndeplinite condițiile art. 274 C.pr.civ., câtă vreme s-a dovedit efectuarea în legătură cu procesul a acestor cheltuieli, care sunt într-un cuantum rezonabil, iar recurentul este partea care a căzut în pretenții, dată fiind soluția pronunțată asupra recursului, considerat nefondat.
În consecință, ținând seama de cele arătate Curtea constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care, în temeiul art.312 alin.2 rap. la art.304 pct.9 C.proc.civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul – pârât – reclamant B. Ș. F., împotriva deciziei civile nr.399 A/03.04.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – reclamantă – pârâtă N. M. C..
Obligă recurentul să achite intimatei N. M. C. 1.000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 15.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. C. B. T. M. I.
GREFIER
N. C. I.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
2 ex./18.11.2004
TB-S.3 – A.D.B.; M.S.
Jud.S.5 - A. C.
| ← Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 640/2014.... | Strămutare. Sentința nr. 20/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
